Home » Cultura » Citesti:

Secretul Pupei Russa – O amintire cu Gheorghe Crăciun (8 mai 1950- 30 ianuarie 2007)

Doina Jela februarie 1, 2016 Cultura
3 comentarii 879 Vizualizari

Când am intrat eu în Facultatea de Litere de la Universitatea din București, deși cu doar un an mai mare ca mine, Gheorghe Crăciun era deja un nume. Între scriitorii debutați și cei care doar visează să scrie, diferența de vârstă este uriașă. Ne uitam în sus de tot când treceau pe holuri în grup compact, Gheorghe Crăciun, Ioan Flora, Sorin Preda, Constantin Stan și Mircea Nedelciu. Debutaseră, scriau în reviste, aveau un cenaclu, cel condus de profesorul pe care ei îl numeau familiar și afectuos „Croh”. La fel, în grup compact, au și publicat în volum, „Desant 83”, la mulți ani după ce nici el nici eu nu mai eram în București, ci plecasem în apostolat la țară. Când aș fi putut să-l reîntâlnesc, față în față, la revenirea mea în București, era o prezență tot atât de intimidantă și care te ținea aș zice la o distanță respectuoasă. Pe de o parte, era deja un scriitor consacrat, cu o operă literară, teoretică și de ficțiune, care mi-ar lua mai bine de două pagini să i-o trec aici în revistă. Un „papă al optzeciștilor”, cum s-ar zice. Rămăsese, totuși, cu aceeași mentalitate de „desantist” care-l singulariza și nu-l singulariza, în același timp: continua să-și susțină colegii,să le discute opera, să le scoată antologii, să-i predea la universitate, să înființeze sau să contribuie la înființarea unor edituri profilate, în special sau prioritar, pe opera lor. Pe de altă parte, eu mă îndepărtasem mult de literatura de ficțiune, pierdută fără speranța și dorința de a mai găsi ieșirea, în hățișurile documentelor, mărturiilor, teoretizărilor și istoriilor regimurilor totalitare. Acesta este contextul în care am vorbit prima dată cu Gheorghe Crăciun, el în calitate de autor, iar eu de redactor căreia i se dăduse „în lucru” romanul lui Pupa Russa. Vreau să povestesc această întâlnire, mai ales fiindcă alaltăieri, cu prilejul impresionantei comemorări a sa pe fb, unică aș zice în învrăjbita și mefienta noastră mică lume scriitoricească, cineva a vorbit despre ea ca despre „o legendă”. Dar nu numai de aceea…

Citisem deci manuscrisul romanului Pupa Russa și ceva mă intrigase în unele pagini ale lui fără să-mi fie foarte clar ce. Simțeam că, în parte, ceea ce mă împiedica mai ales să-mi dau seama era timiditatea în fața numelui. Ce știam sigur era că-mi doream, spre binele cărții, care în rest îmi plăcuse enorm, să-l pot convinge să renunțe la acele pagini. Mi-a trebuit un lung week end ca să-mi aștern pe hârtie obiecțiile, care erau în principiu, de două feluri: unele se refereau la tonul auctorial, sau mă rog, al naratorului, furios pe personajele sale, pe situații, pe fraze și la pierderea distanței optime față de povestea pe care-o spunea; celelalte puteau ține de pudorile mele de cititoare care nu agrea limbajul erotic aflat abia la începuturile lui în literatura română și incomparabil mai puțin imaginativ, metaforic, poetic decât să zicem în nu știu ce Henry Miller sau Apollinaire, sau chiar Joyce. (E un refuz pe care-l am și azi. Literatura nu se face cu cuvinte luate direct din gazetele de perete ale tuturor frustrărilor care au fost până la revoluție pereții toaletelor publice, iar acum sunt cărțile. E nevoie și acolo, sau mai ales acolo, de imaginație, talent, invenție verbală. Și am și o dovadă în acest sens: proza inegalabilă a lui Răzvan Petrescu.) Mi se păruse, deci, excesivă dorința autorului de a participa la forjarea acestui limbaj pe socoteala Leontinei, personajul central al poveștii.

Mi-au mai trebuit o noapte de nesomn ca să mă decid cum îmi introduc obiecțiile. Și câteva telefoane. Interlocutorii, aproape toți, m-au sfătuit scurt, să n-o fac deloc. Un autor atât de mare, de celebru, de răsfățat, de sigur pe mijloacele lui nu va face decât să se irite imediat ce am să deschid gura. Dacă mai și aflau șefii mei din redacție de impietatea mea, atâta îmi trebuia. N-am ascultat pe nimeni, poate, feminist, de dragul Leontinei, dar sigur, profesionist și de dragul … Pupei Russa. (Nu-i același lucru.)

Așa încât, atunci când marea întâlnire a avut loc, am început, și am continuat, fără a răspunde invitației lui Gheorghe Crăciun de a-l tutui, fiindcă am fost colegi, direct cu începutul: „Domnule Crăciun, cred că avem aici o carte de 400 de pagini foarte bună, dacă ați admite să scoateți din ea un număr de pasaje, paragrafe, fraze, care nu-i fac bine,în dreptul cărora am scris în creion argumentele mele în defavoarea lor. Vă spun dumneavoastră ce mi-aș dori să spună orice redactor oricărui autor și ce mi-aș dori să mi se spună mie însămi ca autor, oricât de greu mi-ar veni să înghit asta. ” Vădit deranjat, dar calm, Gheorghe Crăciun mi-a cerut să-i expun, în mare, oral, nemulțumirile mele,dar am rezistat. L-am rugat pur și simplu să ia manuscrisul și să se uite pe îndelete acasă. Mi-a povestit Anamaria Pop, marea traducătoare din maghiară, plecată și ea mult prea devreme din lumea aceasta, că prima reacție a lui, când nu a mai avut nevoie să fie politicos cu mine, a fost de furie. Eram un fel de pudibondă pioasă care nu citise nimic altceva decât literatură de detenție . N-ar fi trebuit să mi se încredințeze un manuscris literar. Următoarea discuție însă, ca și dedicația ironic/autoironică pe care mi-a scris-o apoi pe volumul apărut, numindu-mă „prieten, complice, medic și «manager» al acestui roman «cu probleme»” mi-a arătat că furia îi trecuse. Dar am fost fericită de acea discuție nu numai așa cum ești atunci când argumentele tale conving pe destinatarul lor. Nici fiindcă respectul pe care mi-l inspirase „papa optzeciștilor” , ca autor și ca om, fusese încă o dată confirmat. Nici fiindcă avusesem ocazia să cunosc personal un om consistent, serios, profund, cu o conștiință profesională ieșită din comun, dedicat scrisului total, gospodărește, fără rest. ( M-am gândit atunci că mi-ar fi plăcut să știu, de la cei din cercul lui, dacă glumea, dacă se juca, dacă făcea bancuri, dacă era vreodată frivol sau superficial, sau dacă-i plăceau farsele. Înclin să cred că nu. Cinic, în orice caz, pot să bag mâna în foc că nu era.) M-am bucurat de acea „colaborare”, fiindcă în această carte a lui eu am auzit un sunet, pe care nu-l mai auzisem nici la el, nici în altă parte,și tocmai acel sunet îmi apăruse bruiat uneori, de stridențele ce trebuiau înlăturate. Era un sunet străin, imprecis, care-mi spunea însă cu precizie că aceasta era ultima lui carte de ficțiune și-i dădea o aură și un parfum anume. L-am numit acel sunet nedemonstrabil „secretul Pupei Russa”. Doi ani mai târziu, când nu mai avea decât șase luni de trăit, și mi-a adus, la târgul Bookfest, recenta lui carte Jurnalul Pupei Russa, subintitulat cu un titlu demn de toate invidiile lumii „Trupul știe mai mult”, („trupul” nu „corpul”, cum spun oamenii fără simțul limbii!). Am văzut aseară, răsfoind cartea, că la sfârșitul primei secvențe, notasem mare cu creionul: „Acesta-i secretul!” Nimic nu era extraordinar pentru un ochi neatent în paginile acelea destul de monotone, în care autorul spunea, pe diferite tonuri (furia, exasperarea care-i alterau seninătatea în manuscrisul citit de mine!) că NU mai crede în scris. Povestea asta mă tulbura ca povestea acelui călugăr devotat o viață întreagă menirii lui , îndeplinită exemplar și cu sfințenie și care mărturisește pe patul morții că nu a crezut niciodată în Dumnezeu. În ochii mei, abia aceasta este sfințenia, și nu harul dobândit fără a face nimic pentru a-l avea. Gheorghe Crăciun scrisese Pupa Russa într-un moment al vieții lui în care nici un scriitor nu-și dorește să ajungă, și pe care totuși nici un scriitor mare nu are cum să-l evite. El ajunsese într-un teritoriu pe care puțini l-au explorat. Pe care orice scriitor adevărat l-a presimțit cu groază, de departe, și când au ajuns să pășească în el, pe mulți groaza i-a biruit. Unii s-au sinucis (Virginia Woolf), alții, foarte numeroși s-au sinucis lent, sau au murit lent. Or Gheorghe Crăciun, în Jurnalul Pupei Russa începe să-l exploreze, să-l descrie, să-l numească, metodic, calm, acest iad al sterilității, care, paradoxal, rodește. Ar fi continuat, fără îndoială, explorarea asta, rodnică în sine, până la descoperirea unui nou filon, mustind de încredere/credință, căci, în mod sigur, nu putea trăi fără literatură. Ca toți scriitorii autentici. Și ar fi rămas în literatură, fiindcă literatura este despre marile tulburări ale omului, iar slujirea în lipsa harului, este una dintre ele.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "3 comments" on this Article:

  1. victor L spune:

    Frumos, foarte frumos.

  2. d spune:

    „Trupul știe mai mult”

    in limbile slave, “trup” inseamna cadavru. cred ca si frica de moarte i-a dat lui Craciun puterea de a scrie asa cum NU a mai scris niciodata.

  3. dan miron spune:

    Mi-a plăcut mult povestea. Ce poate fi mai tragic decât un scriitor care nu mai crede în literatură? Nu știu dacă Gheorghe Crăciun ar fi depășit iadul sterilității, cum îi spuneți, dar ultima dumneavoastră frază este extraordinară, și o definiție superbă a literaturii.



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Doina Jela


Doina Jela

Este scriitoare, autoare u unui important numar de volume, care investigheaza si analizeara regimul comunist din Romania , cum ar: Cazul Nichita Dumitru, încercare de reconstitui... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

Apreciez toate comentariile, pe cel al doamnei doctor Virginia Batog indeosebi. Este si raspunsu...

de: Prof. Vasile Ghetau

la "Revenind la Sănătatea românilor. Sunt corecte datele asupra mortalității pe cauze de deces?"

Cauta articole

septembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Aug    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
2627282930  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)