joi, martie 28, 2024

Sfinti si (con)damnati – partea a doua

  • Citește prima parte de aici.

Mărturisitorii. Cumularea dramelor celor care-au trecut prin închisorile comuniste nu spune mai mult decât tragedia unui singur om, ci aminteşte – mereu – faptul că aceasta nu e niciodată generică, ci se întrupează, de fiecare dată, în persoane concrete. Acest caracter personal ocultează istoria (generică) şi lasă la lumină doar drama opoziţiei dintre individ şi putere. Ceea ce vedem nu mai ţine de studiu şi de interpretare, ci de un conflict în care graniţele sunt trasate net: lupta binelui cu răul. Aici, pe de o parte, răul e individualizat clar – e comunismul în ansamblul său (ca ideologie în primul rând atee şi tras-naţională, adică negatoare a legăturilor de neam, inclusiv de familie) şi toate instrumentele sale, de la Stalin la reprezentanţii săi la Bucureşti şi de la şefii Securităţii la uneltele umane care torturau în închisori. Binele, la rândul lui, nu era omul care pătimea, ci acel ceva în numele căruia suferea şi pe care suferinţa îl purifica, înnobilându-l. În ultimă instanţă, experienţa carcerală e lecturată în cheie soteriologică: suferinţa are un caracter expiator. Şi ceea ce ea expiază este tocmai violenţa căreia îi e victimă (nu doar omul ce suferă, ci întreaga societate oprimată). Pe acest plan, analogia cristică se impune de la sine: victima (care se prezintă ca inocentă) ispăşeşte o vină universală (a celor care nu se pot opune răului) şi, din adâncul durerii, se roagă pentru călăii săi. Vii sau morţi, cei imolaţi în temniţele comuniste sunt martirii care au ţinut pe umerii lor, prin suferinţă şi credinţă, întreg edificiul ţării (văzut şi, mai ales, nevăzut – căci aparţinând tradiţiei) în anii celei mai grele restrişti. Astfel, corpul social e dedublat – asimetric – între cei care au suferit şi cei care au produs suferinţă, între victime şi călăi, între mucenici (investiţi încă din viaţă cu harul sfinţeniei) şi demoni (pervertiţi de un rău absolut). Pe lângă faptul că tot ceea ce este în afara închisorii se estompează, iar puşcăria devine nu metafora, ci realitatea unei întregi lumi, binele şi răul care se confruntă aici au un caracter trans-istoric. Spaţiul carceral ajunge în felul acesta o scenă de teatru pe care se confruntă – întrupate în personaje net decupate – binele şi răul, ca şi categorii ontologice. În afara acestei lupte, care depăşeşte – la ambele capete – puterile omului, nu mai e nimic demn de reţinut. Iar în ceea ce priveşte incidenţa ei în prezent, singurul lucru care contează este transmiterea efectului (în speţă a metanoiei, a convertirii la puritatea binelui). Înţelegerea trecutului e fără nici o noimă, căci, privat de această dimensiune soteriologică, insesizabilă unei cercetări neutre, el este lipsit de sens. Nu există nimic de înţeles, nici pentru el, nici pentru alţii, în carnea tremurândă a celui supliciat. Personajele acestei metamorfoze absolute sunt ele însele persoane care transgresează linia supravieţuirii fizice în direcţia unui sens asumat: Mircea Vulcănescu (care se îmbolnăveşte de o tuberculoză pulmonară pentru a salva un alt deţinut), sau Valeriu Gafencu (ce îi dă lui Richard Wurmbrand medicamentele care l-ar fi putut salva). Sacrificiul lor se împlineşte, după vorba lui René Girard, [1] în facere de sacru: semnificaţia gestului iradiază şi mărturiseşte o coerenţă de destin care relativizează accidentalul vieţii (cu temniţa ei). Mai mult, această coerenţă sacrificială autorizează recompunerea postumă a vieţii ca hagiografie, altfel spus ca parcurs unitar, orientat spre sfinţenie. De astă dată, accidentalul biografic nu mai există, căci totul e resorbit şi resemnificat din perspectiva finalităţii transmundane (pe care gestul ultim o anunţă). Neconsemnaţi de instituţia religioasă a Bisericii, martirii închisorilor sunt sanctificaţi de mentalul public care le sintetizează biografia într-un singur gest, care sfâşie absurdul istoriei şi face manifestă logica transcendentului.

De la victimă la sfânt. Am încercat, în rândurile de mai sus, să descriu felul prin care se ajunge de la şocul avut în faţa suferinţei celor încarceraţi în anii ’50, pe care o prezintă media postdecembristă la sanctificarea unora din victimele reprezentative ale perioadei. Se cuvine ca lucrurile acestea să fie şi analizate, nu în vederea unei simple demitologizări, ci în aceea a înţelegerii mecanismelor mentale care-i determină pe oamenii zilei de azi să se raporteze în felul acesta la trecut. Primul lucru care atrage atenţia în prezentarea de mai sus este simplitatea dramatică a scenei: binele şi răul, întrupate de persoane cu o individualitate clar conturată se confruntă, într-o mişcare concentrată şi într-un decor minimal. Totul tinde spre şi, finalmente ţine de un singur gest. Şi, în egală măsură, totul poate fi sintetizat în imaginea lipsită de trompe-l’oeil-uri a unei icoane. Putem să-i reproşăm orice acestei imagini, mai puţin un singur lucru: adresabilitatea ei directă şi universală. Dacă vom spune că istoria care stă în spatele imaginii este mult mai complexă, nu vom ajunge la majoritatea celor care o creditează. Căci, cel mai adesea, nu “structurile cotidianului” sunt cele care impun, ci sensul care le transgresează. Întrebarea, aici, este aceea dacă avem de-a face cu nişte scheme religioase ancestrale care sunt investite de o ideologie oarecare, sau de nişte scheme ideologice care sunt investite de o religiozitate ancestrală. Merită observat faptul că şi comunismul, la rândul lui, mizase tot pe dramatismul luptei dintre bine (întruchipat, generic, de clasa muncitoare şi, punctual, de liderii Partidului) şi rău (reprezentat de reacţiunea feudalo-burghezo-moşierească) şi valorizase episoadele sacrificiale (de la Gracchus Babeuf la Zoia Kosmodemianskaia). La fel şi extrema dreaptă, cu “martirii” săi, din timpul multiplelor “prigoane” (şi pe care invocarea “la raport” era menită a-i face mai vii decât pe cei în viaţă). Evident, se poate obiecta în sens contrar – aşa cum a făcut-o Alain Besançon[2] – că pattern-ul (şi referenţialul nenumit) al structurilor discursive comuniste e, în bună măsură, unul religios.

Dar ceea ce e cu adevărat interesant sunt metamorfozele celui care sfârşeşte prin a fi sanctificat în mentalul colectiv. Acesta e, mai înainte de toate o victimă. Principala caracteristică a victimei e aceea de a fi nevinovată. Tocmai în virtutea acestui fapt ea inspiră compasiune. Şi, lucru foarte important, nevinovăţia e o virtute a pasivităţii. Să nu uităm că marea majoritate a populaţiei a fost pasivă (a supravieţuit cum a putut) sub comunism şi, în diversele lui etape şi la finele perioadei, s-a considerat – într-o formă sau alta – neîndreptăţită de acesta. Caracterul victimar e cel ce-l apropie pe omul comun de modelul ce se sintetizează în epura imaginarului colectiv. Victima e lipsită de vină care, întotdeauna, cade pe seama contextului sau în sarcina celorlaţi (mai ales a “străinilor”, care “nu înţeleg” de-la-sine-înţelesul lumii noastre). Următorul pas este cel al eroului. Dacă victima suferă, eroul luptă. El e un agent al binelui, care rezistă – cu toate resursele pe care le are la dispoziţie – desfăşurării răului. Ceea ce-i e propriu eroului e o anumită dinamică (pe care – în varianta monumentală – o surprind artele plastice) în care limitarea răului şi ofensiva binelui sunt sincrone. Numai că monumentul impune şi o distanţă: eroii sunt rari, curajul lor inspiră admiraţie şi respect. În fine, ultima etapă e aceea, iconică, a sfântului. Acesta mărturiseşte un adevăr care-l transcende deopotrivă prin ceea ce face şi prin ceea ce suferă. Pasivul şi activul se însumează armonios, într-o coerenţă de destin din care au fost evacuate toate umbrele şi în virtutea căreia sfântul e hipostaziat ca model. El inspiră veneraţie, şi – spre deosebire de erou – se apropie, în evocare şi invocare, de omul comun.

Ajunşi aici, din punctul de vedere al unei ştiinţe care studiază sociologia mentalului colectiv, ne putem întreba dacă lucrurile nu funcţionează şi invers; altfel spus dacă nevoia de veneraţie nu e tocmai ea cea care îşi crează sfinţii.

Problema sensului. Dacă ne detaşăm puţin de cadrul prezentat mai sus (şi, dacă detaşarea noastră, a celor care am cunoscut martorii suferinţei, e problematică, timpul însuşi va impune o asemenea detaşare), sunt câteva lucruri care atrag atenţia. Mai înainte de toate, faptul că o problemă istorică – aceea a represiunii violente dintre 1947 şi 1964 (dar şi continuările ei, mai puţin vizibile, după aceea) – e lecturată ca una ontologică (sau teologică). În locului cadrului social, avem orizontul apocaliptic (şi lipsit de decor) al confruntării dintre bine şi rău. În acest peisaj, lucrurile nu evoluează şi nu se dezvoltă gradual ci se tranşează definitiv, într-o confruntare care solicită umanul la – şi dincolo de – limitele lui. Drama individului e imaginea concentrată a tragediei unui popor iar lupta lui se dă în numele întregii lumi oropsite (care, în fapt, cu excepţia cercului apropiaţilor, îi ignoră existenţa). Cum poate fi înţeleasă – şi integrată în discurs – o asemenea viziune care, deopotrivă, simplifică şi potenţează la extrem o trgedie individuală, localizabilă în timp şi spaţiu. Cred că aici problema cea mare este aceea a sensului suferinţei. Nu trebuie să uităm că suferinţa este o experienţă înscrisă în carnea proprie şi nu rezultanta unei combinaţii de idei. Cel aflat în suferinţă îşi pune întrebarea radicală a lui: de ce? şi, mai ales, a lui: de ce eu? Într-un fel sau altul, el e în situaţia de a găsi, pe cont propriu, un răspuns la problema răului. Cum poate fi înţeles absurdul acelei orori şi care poate fi raţiunea lui (evident, depăşind oximoronul)? Noi, ca persoane care cercetează acea perioadă, nu putem asuma această întrebare nici în dimensiunea ei personală, nici în grozăvia ei. Ştiinţa istorică – la fel ca orice ştiinţă – adună faptele pentru a abstrage consideraţii generale şi, în felul acesta neutralizează suferinţa, care devine o secvenţă în jocul de forţe pe care istoricii îl reconstituie (şi care poate foarte bine – conştient sau inconştient – să reproducă dinamica luptei dintre bine şi rău). Abia atunci când “o privim în ochi”, ea ne interpelează personal. (Dincolo de memorialistică şi de mărturiile înregistrate, e de notorietate cazul unei imagini, una din nenumăratele imagini ale celor care au fost ucişi în “secolul extremelor”: cel al Tamarei Liţinskaia, executată la 27 de ani, în cursul Marii Terori, a cărei privire – fixată asupra celui care a fotografiat-o după arestare şi, prin extensie, asupra celui ce se uită la imaginea ei – a devenit un soi de simbol al abisului pe care-l sondează şi al incomunicabilului pe care-l transmit ochii victimei.) Tot ceea ce putem simţi este faptul că suferinţa e ea însăşi o barieră şi cel care suferă e prizonierul suferinţei lui (cu atât mai mult cu cât, în multe cazuri, nici după ce a depăşit-o nu o poate povesti). Ideea că noi – ca cercetători ai acelui timp – putem oferi o explicaţie (istorică, sociologică sau politică) acestor experienţe dramatice – reducându-le la o “ordine a discursului” – nu demonstrează nimic altceva decât faptul că nu le putem înţelege. Şi totuşi, ele există. Cum ne putem raporta la ele, devreme ce nu le putem nega?

Probabil lucrul cel mai greu e acela de a recunoaşte că această suferinţă a fost zadarnică. Ea nu a întemeiat nimic (căci istoria ulterioară nu a ţinut cont de ea) şi nu se regăseşte deloc în amprenta familiarului ce ne înconjoară (cu excepţia celei a celor care studiază arhivele perioadei în cauză). Oroarea absolută ar fi, în acest caz, inutilitatea suferinţei, faptul că zdrobirea destinelor nu a folosit nimănui[3]. E limpede că suntem, cu toţii, foarte puţin pregătiţi pentru a asuma o asemenea perspectivă, care face loc unui absurd inexplicabil în vieţile unor semeni ai noştri şi în lumea în care trăim cu toţii. Dar s-ar putea ca tocmai aceasta să fie miza întoarcerii asupra acelui timp: faptul de a gândi de-negânditul. Cum se poate raporta la un asemena episod abisal cel care-l suportă, e şi aceasta o limită a gândirii.

Cealaltă cale e cea dezvoltată de Mircea Eliade în “Mitul eternei reîntoarceri”.[4] Teza lui Eliade e aceea că dramele timpului nostru – cauzate de “teroarea (unei) istorii” care, obiectivându-se, şi-a pierdut sensul – nu pot fi înţelese şi, mai ales, asumate decât la un alt nivel, de unde devenim capabili a citi în urmele lor semnele sensului pierdut. Altfel spus – şi, evident, simplificând – sensul se află pe un alt plan decât “evenimenţialul” istoriei şi doar “spărgând acoperişul casei” (pe care tot noi am construit-o, ca pe o “colină” a torturii) putem accede la el. Asta înseamnă să citim faptele nu ca ceea ce sunt – pentru că în felul acesta ne blocăm în circularitatea lor –, ci ca semne care trimit dincolo, într-un spaţiu sacru, în care deriva căreia-i suntem martori aici se recompune ca ordine de un alt fel. Într-un anume fel, regăsim tema transfigurării şi a creării sacrului se operează în mentalul popular, atunci când se raportează la traumele deceniului carceral.

Capcana absolutizării. Ceea ce e problematic în această viziune e faptul că ea este, în chip funciar, una anistorică. În logica ei, problemele istoriei nu se rezolvă în istorie, ci la un alt nivel. Ca atare nu cunoaşterea istoriei şi a contextului ei – cultural, social şi economic – e importantă, ci “depăşirea” acestora, către un orizont al sensului, prin care ni se dă totul dintr-o dată, fără a mai trebui să cercetăm. Această “transcendenţă imanentă” suprimă cunoaşterea înţeleasă ca şi căutare a adevărului în numele unui adevăr care se dispensează de cunoaştere. E limpede că aici termenul de “adevăr” se regăseşte pe două planuri diferite. Cel al cercetării vizează, asimptotic, un adevăr înţeles ca sumă a cunoştinţelor (ce face cu putinţă explicarea coerentă a faptelor), celălalt e un adevăr de factură religioasă, care – asumat – schimbă optica asupra faptelor, redimensionându-le din perspectiva unui sens transcendent. În primul caz faptele sunt esenţiale, deoarece doar prin ele poate progresa cercetarea, în al doilea sunt relative, dat fiind că sensul care le investeşte nu e de acelaşi ordin cu ele şi nu aparţine lumii lor. La nivelul cel mai concret, asta vrea să spună că o lectură din perspectiva “sensului” sau a “transfigurării” e tentată să limiteze faptele doar la cele care îi convin şi, reconfigurându-le doar pe acestea în naraţiuni coerente, să sfârşească drept apologetică. E ceea ce se întâmplă pe site-urile şi în publicaţiile dedicate “martirilor” şi/sau “mărturisitorilor” de o confesiune sau alta[5] care au trecut prin temniţele comuniste. Suferinţa lor e “confesionalizată”, ca mărturie a credinţei şi, în schimb, li se o oferă o hagiografie care le recompune biografia strict pe liniile sfinţeniei şi ale mărturisirii valorizate de respectiva confesiune. A face cunoscute alte fapte sau alte date ale biografiei lor revine la a pune în discuţie hagiografia difuzată de media şi, implicit, la a comite o dublă impietate – la adresa suferinţei celui cinstit şi la adresa celor care, cu sinceritate, îl cinstesc. Dezbaterea din jurul legii 217/2015 a arătat destul de limpede cât de mare poate fi această presiune. Evident, se poate spune că, indiferent de intensitatea ei, cercetarea istorică va merge mai departe şi – în funcţie de deschiderea arhivelor şi de elaborarea a noi metodologii – noi şi noi date vor fi aduse în spaţiul public. Ceea ce mi se pare a se ignora cu acest răspuns e faptul că – în lumea mediatică şi plurivocă în care trăim – difuzarea cunoaşterii nu se mai face neapărat pe verticală (de la cercetători către publicul nespecializat) ca în societăţile ideologizate. Dimpotrivă, diverse medii îşi pot constitui – prin “rostogolirea” temelor şi citări circulare – propriile lor variante asupra unor situaţii şi/sau persoane care, în mediul lor (sau – graţie interesului mass-mediei – la scară largă) să aibă o influenţă mai mare decât cele validate ştiinţific. Cu alte cuvinte, pe anumite teme poate exista un divorţ – pe care cercetarea să-l accentueze – între concluziile lucrărilor ştiinţifice şi percepţia publică. Iar în lumea “post-adevărurilor” democratice în care trăim astăzi nu e deloc limpede care va fi – cel puţin pentru un timp – varianta dominantă în mentalul public.

Riscul derivelor. Dincolo de această confruntare dintre (în linii mari) viziunea ştiinţifică şi cea religioasă asupra unei situaţii sau a unui personaj, mai e un lucru care merită să ne atragă atenţia. În măsura în care hagiografia linearizează destinul celor pe care mentalul colectiv tinde să-i sanctifice, ea omogenizează lucruri care ar trebui să facă obiectul unui atent discernământ. Cazurile cele mai cunoscute, în lumea noastră, sunt cele ale unor personaje care fie au avut legături cu extrema dreaptă, în speţă Mişcarea Legionară (e situaţia lui Valeriu Gafencu), fie au avut un rol în cadrul guvernării militare a Mareşalului Ion Antonescu (precum Mircea Vulcănescu). “Raportul final al Comisiei internaţionale pentru studierea Holocaustului în România” [6] (prezidată de Elie Wiesel) a arătat în chip manifest – ceea ce se cunoştea dintr-o bogată documentaţie şi dintr-o mulţime de mărturii – natura criminală a exacţiunilor comise de Mişcarea Legionară şi de autorităţile antonesciene între 1940 şi 1944. Lucrări specializate, precum cartea profesorului Vladimir Solonari “Purificarea naţiunii. Dislocări forţate de populaţie şi epurări etnice în România lui Ion Antonescu, 1940 – 1944”[7] au accentuat caracterul intenţional şi premeditat al acestor triste fapte. Invocarea faptului că legionarii au fost persecutaţi de nazişti (fiind, după Rebeliune, închişi în diverse lagăre), precum şi aceea că Antonescu şi miniştrii săi au fost judecaţi într-o ţară ocupată de ruşi sunt false argumente. Legionarii închişi au fost adunaţi într-un guvern “naţional” de aceeaşi nazişti (fără ca ei – legionarii – să protesteze), iar Ion Antonescu – în calitatea lui de Conducător al unei ţări aliate Germaniei lui Hitler şi participantă, alături de acesta, la război – ar fi fost judecat oriunde în lume. Atât crimele legionare, cât şi masacrele ordonate de Antonescu (sau comise sub autoritatea lui) sunt o realitate care trebuie asumată şi ai cărei vinovaţi trebuie numiţi fără ambiguităţi. Ideea că un legionar sau un membru al administraţiei antonesciene şi-a confirmat, prin suferinţă în închisorile comuniste, crezul este cât se poate de îndoielnică. Suferinţa oricărui om, în orice situaţie e demnă de compasiune şi de respect. Însă nu toate motivele în numele cărora oamenii suferă sunt în aceeaşi măsură vrednice de consideraţie. Tot aşa cum în zilele de astăzi închisoarea îi face pe unii membrii ai grupărilor islamice să se radicalizeze, detenţia comunistă i-a făcut pe unii legionari sau adepţi ai Conducătorului să-şi confirme crezurile de tinereţe şi să caute să le repună în circulaţie la ceasul mărturisirilor. Mai ales atunci când aceşti oameni au fost clerici – e cazul lui Arsenie Papacioc, al lui Iustin Pârvu, dar şi al altora – hagiografia tinde să integreze şi să valorizeze pozitiv şi episoadele problematice ale vieţii lor. Cred că aici datoria istoricilor e suficient de limpede: ei trebuie să facă cunoscute toate faptele acestor persoane şi, în egală măsură, să insiste asupra caracterului reprobabil (indiferent dacă a fost sau nu asumat ca atare de persoana în cauză) al asocierii cu orice ideologie şi formă de guvernare care a promovat rasismul, discriminarea sau violenţa în spaţiul public. Negarea acestor lucruri şi “cosmetizarea” biografiilor din raţiuni hagiografice nu face nici un bine cercetării istorice, deoarece introduce un filtru de lectură şi de selecţie a datelor care nu are nimic în comun cu munca ştiinţifică, ci cu partizanatul politic sau religios.

Revenirea naţionalismului. Oricât ar părea de straniu, problema sensului ororii şi-au pus-o şi fostele “cadre” (dintre care unele implicate direct în anumite forme ale ei). Până în 1989 – sau, pentru unii, până mai devreme, pentru alţii chiar după – violenţa şi arbitrariul erau (în totalitate sau în parte) justificate de beneficiile pe care “noua lume” le promitea şi le realiza (ubanizarea, industrializarea, şcolarizarea etc.). Sau, în termenii epocii: “spargerea ouălor” era acceptabilă din perspectiva “omletei” promise (modernizarea unei ţări sărace şi favorizarea progresului social al celor mai nevoiaşi). Eşecul comunismului de a-şi ţine aceste promisiuni, vizibil încă din anii ’70, îi debusolează pe mulţi şi căderea lui bruscă, în ’89, îi lipseşte de armătura unei explicaţii a lumii. Unii dintre ei îmbrăţişează perspectiva religioasă, care – pe lângă o cosmogonie şi o morală limpede – le oferă şi structurarea ritualică a timpului. Însă nici proaspeţii neofiţi nu vin cu mâna goală în Biserică: ei aduc ceea ce supravieţuieşte comunismului-naţional: naţionalismul protocronist al ultimelor două decenii ceauşiste. Biserica – care pe urmele unor laici şi teologi precum Nae Ionescu, Nichifor Crainic sau Dumitru Stăniloae – fusese tentată încă din interbelic să asocieze, până la identificare, românismul (pe atunci rural) cu ortodoxia, preia această moştenire şi o dezvoltă. Dat fiind că sub comunism instituţia Bisericii fusese lipsită de orice incidenţă socială – Partidul rezervându-şi monopolul acţiunii în spaţiul public – tot ceea ce puteau revendica reprezentanţii clerului era “păstrarea valorilor naţionale” prin credinţă (dat fiind că nu le putuseră apăra – atunci când regimul le demola – cu fapta). Occidentalizarea rapidă (şi haotică) de după 1990 prinde Biserica în defensivă şi o determină să se asocieze unei “tradiţii” – destul de artificiale, căci create din retroproiecţii (mai ales ale mediilor intelectuale urbane) – care opune fondul autohton, invaziei módelor străine. Fără a avea caracter dogmatic (şi chiar fără a avea, în mod explicit, girul ierarhiei, tot aşa cum, în interbelic, Mişcarea Legionară – care atrăsese numeroşi clerici ortodocşi – nu beneficiase de susţinerea Patriarhului Nicodim), se dezvoltă o simbioză a ideilor religioase şi a celor naţionale, care frizează filetismul (condamnat de Biserică). Reperele ei sunt, în bună măsură, tocmai aceşti mărturisitori cu un trecut incert, care devin “făcători de minuni” şi subiecte ale pietăţii populare. Nu e clar în ce măsură lucrurile acestea alunecă spre miraculos şi magie (precum în cazul lui Arsenie Boca), sau, dimpotrivă, spre o ideologie difuză ce-şi propune să recentreze societatea destructurată de “capitalismul sălbatic” (asemeni “Coaliţiei pentru Familie”). Cert e că noii “sfinţi ai închisorilor” îi adună laolaltă pe păstrătorii lozincilor legionare, pe închinătorii la moaşte şi pe nostalgicii comunismului cam în aceeaşi manieră în care îi adună şi televiziunile pline cu “noutăţi senzaţionale”. Cel mai direct perceptibil liant al acestor oameni, pe care – aparent – totul i-ar despărţi, e lectura victimară a trecutului, focalizată pe câteva figuri idealizate. În definitiv, se consideră victime ale istoriei nu doar cei care şi-au pierdut casa, familia sau sănătatea în “anii aceia”, ci şi cei care şi-au pierdut “crezul tinereţii” odată cu prăbuşirea “visului de aur al omenirii”.

Un popor de victime. Cel care spune/scrie trecutul e întotdeauna prezentul. Mai mult ca niciodată, acesta e problematic: după aproape trei decenii de “tranziţie”, speranţele lui decembrie ’89 sunt departe de-a se fi realizat. Din ce în ce mai mult, dezamăgirea democratică pune stăpânire pe noi. România a fost şi a rămas o ţară săracă; chiar dacă astăzi o ducem cu mult mai bine decât la finele anilor ’80, decalajul faţă de lumea bogată e la fel de vizibil (sau poate mai vizibil – dată fiind puterea de a compara) ca atunci. Multe din lucrurile pe care în anii de după 1990 le-am idealizat şi-au manifestat caracterul ambiguu: democraţia ni s-a descoperit şi sub înfăţişarea demagogiei ori a corupţiei, iar drumul către Occident a însemnat şi dezindustrializarea, şi consumul de masă al unor produse a căror calitate e în funcţie de puterea noastră de cumpărare. Învăţământul s-a polarizat între elevii/studenţii foarte buni (care aleg calea străinătăţii) şi masa slab pregătită, ce rămâne în ţară. Şi, la modul general, lumea a îmbătrânit şi şi-a uitat idealurile tinereţii. Lucrurile acestea par a ţine – în ziua de astăzi – de un fenomen global al cărui efect îl constituie recentrările identitare (care se dezvolă în diverse ideologii iliberale). Pentru noi, acestea par a se focaliza pe un complex de victime ale istoriei. Am fost, în 1940, victimele marilor puteri, care nu şi-au respectat garanţiile teritoriale pe care ni le-au dat. Apoi am fost victimele vecinilor, care ne-au decupat, în beneficiu propriu, bucăţi întregi din teritoriu. Am fost victimele germanilor, care ne-au târât până la Stalingrad şi nu ne-au dat armamentul promis. Apoi am fost victimele “acordului de procentaj” şi al partajării sferelor de influenţă. După care, evident, am căzut în orbita lui Stalin şi a Armatei Roşii. Am fost victimele alogenilor care ne-au sovietizat şi colectivizat, după care am ajuns la mâna “marii finanţe” care i-a impus lui Ceauşescu dobânzi catastrofale la creditele externe. În 1989 am fost victimele înţelegerii de la Malta, iar apoi am devenit teren de pradă pentru toţi străinii în căutarea unei afaceri profitabile. În fine, am ajuns victimele FMI-ului (ce ne tot impune “tăieri”), ale corporaţiilor multinaţionale (care ne otrăvesc cu E-urile lor) şi ale Europei (care ne dictează legislaţia de la Bruxelles). Am fost, pe rând sau în simultan, victimele evreilor, ale ruşilor, ungurilor, bulgarilor, ucrainienilor, ţiganilor, sârbilor, americanilor, nemţilor, englezilor, europenilor la modul general, ba chiar şi a olandezilor (care se opun intrării noastre în Spaţiul Schengen). În raport cu toate aceste agresiuni, noi “am rezistat”, graţie credinţei şi “eroilor” noştri: legionarii, Antonescu, Dej, Ceauşescu, diverşi politicieni de după ’90 (unii cu dosare penale). Ce spun toate acestea? Un singur lucru: că suntem, încă, departe de a ne cunoaşte şi de-a ne asuma istoria. Dezbaterile ocazionate de apariţia cărţilor lui Lucian Boia (în particular “Istorie şi mit în conştiinţa românească”[8]), a lui Zigu Ornea [9], a raportului final al Comisiei Wiesel, a celui al Cmisiei Tismăneanu sau a primelor manuale alternative de istorie o dovedeşte cu prisosinţă. Victimizarea merge în paralel cu refuzul asumării propriei istorii. Căci ea, victimizarea, are un mare avantaj: ne lasă pasivi – ca naţie care doar a îndurat istoria făcută de alţii – şi nu ne solicită să ne asumăm responsabilitatea celor făcute de noi. În virtutea acestei logici, pasivitatea şi neputinţa sunt lecturate ca forme ale “martiriului”. Iar diverse fapte, mai curând antisociale, pe care s-ar cuveni să le judecăm aspru – precum descurcăreala, hoţia măruntă, încălcarea cuvântului, sustragerea de la îndeplinirea obligaţiilor – sunt înţelese ca forme de “rezistenţă”. Toate acestea tind să fie cauţionate de “sfinţi” locali care, asemeni nouă, au pătimit şi au rezistat. Nu e clar dacă în aceşti sfinţi celebrăm exemplaritatea faptelor lor, sau un “noi” colectiv care îşi caută un suport. Cert e că la fiecare răsturnare a istoriei ne (re)afirmăm condiţia de victime şi sperăm că, în sfârşit, “a venit vremea dreptăţii”: cea în care vom avea şi noi posibilităţile celor bogaţi şi vom fi trataţi asemenea lor.

Concluzii. Din perspectivă antropologică, ori din cea a studiului mentalităţilor colective, această (auto)victimizare a unui popor care a fost învins în toate confruntările secolului XX, dar care – în ciuda acestor înfrângeri – a avut şi şanse (de care însă n-a ştiut profita, sau a profitat prea puţin); această victimizare este inteligibilă. Pe lângă faptul că o înţelegem, s-ar cuveni să acceptăm că ea constituie, din ce în ce mai mult, un obstacol deopotrivă în calea dezvoltării României şi a unei cercetări serioase a trecutului (în primul rând recent al) ţării. O ştim încă din secolul XIX: menirea istoricului ca om de ştiinţă nu e aceea de a fi apologetul sau heraldul neamului său (precum în viziunea romantică), ci aceea de a tinde asimptotic spre adevărul faptelor, de a le articula într-o naraţiune consistentă şi de-a ne oferi această oglindă pentru a înţelege mai bine ce avem de făcut şi ce putem face. Mitizarea unor secvenţe ale trecutului – în numele hagiografiei, al eroizării, al rezistenţei sau a caracterului victimar – deturnează cercetarea istorică de la menirea ei şi adînceşte ceaţa în care se cufundă cei ce nu-şi cunosc trecutul. “Pactul” din zilele Revoluţiei ne-a transformat pe toţi în victime şi eroi şi ne-a întunecat discernământul care ne-ar fi permis să judecăm, atunci, responsabilii masacrului. Sanctificarea populară a martirilor comunişti a avut darul de a-i aduna împreună, fără nici o logică, pe cei care-au suferit în comunism şi pe nostalgicii comunismului, împiedicând, timp îndelungat, judecata asupra acelui timp. Pe măsură ce aceste atitudini se aglutinează şi se cristalizează, ele compun o naraţiune stranie – un soi de gnoză deghizată în teorie a conspiraţiei – care se pretinde a fi o “istorie alternativă”. Exact la fel cum biografia unor personaje este epurată de toate inconvenientele, şi secţiuni ale istoriei naţionale (sau chiar istoria României în ansamblul său) sunt linearizate pentru a corespunde unui ideal victimar şi martiric. Iar acesta afirmă, transformând privativul în superlativ, caracterul “aparte”, “deosebit” şi “unic” al poporului nostru (ca o dovadă a “misiunii lui sacre”). Faptul că asemenea lucruri sunt crezute are, evident, mai puţin de a face cu cunoaşterea şi mai mult cu nevoia unei compensaţii subiective: la fel cum gesturile mărunte ale luptei pentru supravieţuire sunt eroizate, şi destinul unui popor care a cunoscut timp îndelungat mizeriile şi opresiunea e schimbat într-unul marcat de un destin trans-istoric (şi care leagă înre ele începutul şi finele timpului, ocolind istoria efectivă). Ceea ce pierde din vedere această “mare viziune” e tocmai esenţialul: viaţa cotidiană a oamenilor obişnuiţi. Departe de a fi de un cenuşiu generic, aceasta e textura în care se articulează naraţiunile acelui timp, iar fondul ei, departe de a fi omogen, are un relief discret care deschide spre o istorie la scară umană.

Condamnarea comunismului ca regim criminal şi ilegitim a fost un act necesar, care a marcat o despărţire a apelor în viaţa noastră publică. Acest gest a deschis posibilitatea unei istorii sociale a comunismului românesc, adică a uneia care să evidenţieze dimensiunea activă – cu bunele şi cu relele ei – a oamenilor acelui timp. Pornind de la aceasta, va putea fi pusă – în fiecare caz în parte – şi problema responsabilităţii lor. Cred că această recalibrare a istoriei la scară umană (care va trebui să cuprindă şi biografiile comprehensive ale celor pe care astăzi îi idealizăm sau îi menim damnării) e singura în măsură a răspunde eficient gnozelor care schematizează – până la caricatural – acel timp. Şansa cea mare a unei asemenea perspective este aceea de ne arăta că problemele istoriei se rezolvă în istorie.

Mihai Maci

Lector, Universitatea din Oradea

PS. În mod intenţionat, cvasi-totatlitatea referinţelor vizează lucrări existente în bibliografia românească a anilor dinaintea lui 2000. În bună măsură – dar, evident, exceptând arhivele (deschise ulterior şi în etape) – sursele înţelegerii le aveam de pe atunci. Ce ne lipsea pentru a înţelege direcţiile în care alunecau reconfigurările trecutului pe care le schiţa acel timp?

  • Citeste prima parte aici

NOTE___________________

1 René Girard – “Despre cele ascunse de la întemeierea lumii”, Ed. Nemira, 2008, p. 302

2 In « Originile intelectuale ale leninismului », Ed. Humanitas, 1993

3 « (…) lagărul e o şcoală negativă prin care fiinţa umană nu trebuie să treacă nici barem o oră şi pe care nu trebuie să o vadă nici măcar un minut (…) », « Nu uitaţi că lucrul principal e acela că lagărul e o şcoală negativă pentru oricine, din prima până în ultima zi. Omul, fie comandant, fie deţinut, nu trebuie să vadă aşa ceva. » Varlam Şalamov către Alexandr Soljeniţîn în Varlam Şalamov – « Povestiri din Kolîma », Ed. Minerva, 1993, pp. 257 şi respectiv 275

4 v. Mircea Eliade – « Eseuri. Mitul eternei reîntoarceri. Mituri, vise şi mistere », Ed. Ştiinţifică, 1991

5 E de notat proliferarea acestui tip de publicaţii în ultimii ani.

6 Publicat în 2004 la Ed. Polirom

7 Apărută, şi ea, la Ed. Polirom, în 2015

8 La Ed. Humanitas, în 1997

9 « Anii treizeci. Extrema dreaptă românească », Ed. Fundaţiei Culturale Române, 1995

Distribuie acest articol

11 COMENTARII

  1. Din perspectivă istorică, chiar problemele nerezolvate par după un timp rezolvate în modul în care timpul a trecut și oamenii s-au raportat la ele în acest răstimp.
    Focusarea pe condamnarea comunismului (NEFĂCUTĂ, dar vorbită!) devine cu timpul o ieremiadă care împiedică analiza relelor prezentului în timp real. Mă dor ochii de cât am citit din 1990, în cărți și presă, despre răul numit comunism, așa cum mă dor când văd orașele hidoșite de comunism, comunistul de pe stradă sau din Parlament, comunistul (sau fiul/fiica lui) din ecranul televizorului.
    Să credem că ne vom mântui în grup de comunism este, culmea, o variantă de comunism și de ateism. Nu-l putem condamna mai bine decât punându-i în lumină monstruozitatea și caracterul malefic abisal prin faptele noastre și modul nostru de-a trăi. Dacă nu putem, avem vorbe mari la îndemână.

  2. Naționalismul e puntea de legătură dealungul unui secol. Continuitatea naționalismului legionar ortodox în Națiunea ceaușistă are consecințe până azi. De acord cu autorul.

    …..”…. însă nici proaspeţii neofiţi nu vin cu mâna goală în Biserică: ei aduc ceea ce supravieţuieşte comunismului-naţional: naţionalismul protocronist al ultimelor două decenii ceauşiste. Biserica – care pe urmele unor laici şi teologi precum Nae Ionescu, Nichifor Crainic sau Dumitru Stăniloae – fusese tentată încă din interbelic să asocieze, până la identificare, românismul (pe atunci rural) cu ortodoxia, preia această moştenire şi o dezvoltă…..”..…….

    In estul continentului, în estul UE naționalismul e puternic. La Bratislava 2016 estul a divorțat de „principiile normative” ale UE cum au fost decise 1957 EWG. Tratatul UE de la Lisabona a preluat elemente din proiectul „Constituție 2004” (esuat la Paris 2005/stânga si în Olanda).

    E. Macron are ca concurent M. Le Pen/dreapta naționalistă în campania pentru mandatul doi. AfD Alternative für Deutschland e azi maui mult un partid naționalist estgerman (21 – 23 % la alegeri regionale).

    Care UE e de dorit? O „Federatie Europeană”?
    UE în viitor numai o „Uniune vamală” și o „Piata comună” (asemănător cu cerintele britanice)?
    Care sunt interesele românești în UE?

    România are de ales 2019/2020 între: Unioniștii care doresc participarea și integrarea mai puternică în structurile UE.27 și izolaționiștii naționaliști traditionali (continuitate, suveranitate), bine prezentați și analizați de autor.
    Viitorul e deschis în România și în UE.

  3. . În fine, am ajuns victimele FMI-ului (ce ne tot impune “tăieri”), ale corporaţiilor multinaţionale (care ne otrăvesc cu E-urile lor) şi ale Europei (care ne dictează legislaţia de la Bruxelles). Am fost, pe rând sau în simultan, victimele evreilor, ale ruşilor, ungurilor, bulgarilor, ucrainienilor, ţiganilor, sârbilor, americanilor, nemţilor, englezilor, europenilor la modul general, ba chiar şi a olandezilor (care se opun intrării noastre în Spaţiul Schengen). Asta ne spune partial textul ,nu neaparat ca adevar , ci mai degraba ca o impresie proprie a autorului . Este corect sau nu ?Totul ramine la aprecierea fiecaruia dintre noi ,functie de trairile personale si situatiile cu care fiecare s-a confruntat dea lungul propriei existente . Desigur textul ne arata si multe altele, pornind de la aceste notiuni ,victima si calau ,notiuni ce indiscutabil nu au aceeasi valoare atasata intregului ,ci reprezinta doar perceptii ,fie ele personale , fie ele exterioare ,a unora ce nu au trait aceste vremuri o data cu noi cei care a trebuit sa induram un experiment de trista amintire numit de unii -societatea socialista multilateral dezvoltata sau de altii societatea comunista . Binele sau raul nu pot fi puse in balanta decit de cei care, nondependent de vointa lor, au trebuit sa accepte fizic (spiritual multi dintre noi s-au razvratit )existenta unui regim dictatorial, ce a pus la inceputuri si a atasat notiunea de bine asa zisei clase muncitoare versus capitalismul obscen si asupritor . Notiunea de om , de persoana , a fost incet ,incet inlaturata din intelegerea generatiilor ce veneau din urma si a fost adusa in fata natiei notiunea de comunism ,ca factor de bine comun si detinator al intregii averi , al unui intreg popor, ce avea ca un intreg _(bunurile intregului popor ,asa erau numite bogatiile tarii ) in stapinire formala aceste bunuri.In fine – calau sau victima – ,aceasta asociere atasata unei persoane sau unui regim politic, functie de cel care se afla in mijlocul evenimentelor , poate deveni peste noapte fie victima , fie calau si viceversa . Chiar daca – minati in lupta- ne aflam in momente diferite pe baricade diferite , singura regula de viata corecta este asa numita expresie – A DREPTURILOR OMULUI- dreptul de a ti alege destinul efemer pe planeta TERRA .

  4. In textul dlui Maci prezentarea faptelor si concluziile par doua discipline diferite, un fel de program de exercitii libere si de impuse de la gimnastica. Concluziile dlui. Maci sunt corectia „binegandirii” asupra realitatilor nedisciplinate, ca efortul unui fotograf de a „iesi bine” desi clientul nu sta locului.

  5. „…iar Ion Antonescu – în calitatea lui de Conducător al unei ţări aliate Germaniei lui Hitler şi participantă, alături de acesta, la război – ar fi fost judecat oriunde în lume.”
    O fraza cam hazardata, Mannerheim n-a fost judecat. Nici Franco, ultimul facand mult mai multe crime decat i s-au imputat (multe pe nedrept) lui Antonescu.
    Judecarea invinsilor este mai intotdeauna nedreapta, iar cea a victoriosilor partinitoare. Sa va dau un exemplu mai aproape de zilele noastre: presedintele croat Trudjman a facut mai multe epurari etnice decat a facut Antonescu si cu toate acestea a murit in patul sau. Dar fiindca era ticalosul nostru n-a ajuns pe la Haga.

    • Mannerheim a atacat URSS 1941 după ce Stalin a atacat Finlanda 1939 și a ocupat Karelia. Mannerheim nu a atacat Leningrad 1941, s-a oprit înainte, contrar cerintelor Führerului.

      Ordinul lui Antonescu 1941 „Soldați treceți Prutul („războiul de intregire”)” a fost valabil până la Odessa (crime împotriva civililor, evrei, peste 21.000 oameni oamorâți de armata română din ordinul lui Antonescu) și Stalingrad. Soldații români au plătit scump acest atac asupra URSS 1941 alături de Führer.

      România are azi cele mai bune condiții din istoria sa, are granițe sigure, e membru deplin în UE, NATO și ONU. Ce lipsește?

      • „are granițe sigure[…]Ce lipseste?”
        Milioanele de romani care traiesc sub persecutia Mosocvei si a Kievului.
        Tezaurul.
        Ca sa nu mai vorbim de milioanele de romani executati de sovietici.

        Romania nu avea cum sa se opreasca, nu asa se poarta razboiul. Nici URSS si America nu s-au oprit cand au ajuns la granita inamicului.

      • Situatia este absolut similara oricat am incerca s-o escamotam. Romanii au fost in iunie 1940 in situatia Finlandei in 1939, doar ca romanii n-au avut cojones sa se apere pentru ca Her Hitler ne-a transmis sa n-o facem. Daca finlandezii ar fi fost atacati in spatele frontului de o minoritate nationala aservita rusilor nu cred ca Mannerheim ar fi stat cu mainele in san. Dvs stiti bine ca in legile razboiului exista specificat si dreptul la represalii pentru situatia cand populatia civila se angajazea in actiuni militare. La Odesa romanii au executat represalii intr-o masura disproportionta. Este regretabil ca s-a intamplat asa si asta este o crima de razboi. Dar crime de razboi nepedepsite au fost mult mai multe si asta de ambele parti.
        Din pacte in razboiul din est s-au facut excese, asa cum au facut si aliatii atat in Europa cat si in Pacific. Daca aliatii pierdeau razboiul Churchil ar fi fost judecat cel putin pentru Dresda, iar Truman pentru Hiroshima si Nagasaki.
        Croatii au facut crime oribile in cel de-al doilea razboil mondial, dar Ante Pavelic a trait bine merci in America Latina si Spania si aliatii nu l-au deranjat cu nimic.
        La noi un rege slab si niste lideri impotenti ale partidelor istorice l-au predat pe Antonescu rusilor, mai precis unui grup condus de un spion rus dezertor din armata romana. Dincolo de vina lui Antonescu asta este o pata rusinoasa pe obrazul Romaniei. Nu cred ca de Gaule l-ar fi predat pe Petain americanilor.

        • Tinerii de azi nu au nici un fel de „vină” în legătură cu crime de război și „epurări etnice” din trecut. Statul român, democrația de azi își asumă răspunderea pentru cea ce a fost (Iași 1941, executarea evreilor, holocaustul autohton românesc), pentru cea ce autoritatile române au facut ieri, azi și mâine. Regimurile de la București din trecutul recent s-au purtat ca un „monstru rece”, au atacat, au eliminat o parte a locuitorilor țării 1941-1989.
          Mă pasionează foarte puțin dispute „istorice”, sunt altele mai importante, azi și mâine.
          Să speram că tinerii își vor asuma acum răspunderea pentru propria soartă, vor clădi democrația în regiunea natală din țară. Emigrarea masivă a tinerilor e o sursă de îngrijorare, mai puțin dezbateri și „păreri” despre un „trecut mai frumos”.
          România are de ales 2019/2020.

  6. !.Poate ar fi bine ca autorul articolului sa citeasca cu atentia si cartea „Astfel despre parintele Arsenie Boca in convorbiri realizate de Marius Vasileanu ! Ar sesiza in ce consta sfinfenia martirilor inchisorilor comuniste.

    2.Poate ar fi utila si o conversatie cu scriitorul Andrei Plesu care a caracterizat foarte succint-printr-o simpla comparatie – perversitatea si paradoxul sistemului comunist (care a promis „raiul pe pamant,ceea ce nu se poate).
    3. Tatal meu a fost dus la Capul Midia ,fara condamnare, in anul 1950-1951 si de frica de a nu fi noi ,copiii exmatriculati din scoala nu ne-a spus prea multe (mie oricum la 9 ani ,o profesoara mi-a spus „ai norocul ca esti buna la invatatura ,ca altfel te-am fi zburat din scoala ) Din auzite,de la tata stiu ca la Capul Midia (pe care tata a denumit-o „academie”(cred ca va dati seama ca intelectualitatea romaneasca a umplut canalul) detinutii care nu mai rezistau fizic erau impuscati din mers ,in apropierea marii ,incat „potentatii” nu-si mai bateau capul cu inmormantarea!
    4.Cred ca ar trebui sa se insiste mai mult ,in educatia tinerilor pe insusirea Drepturilor Fundamentale ale Omului proclamate in 10.Dec.1948 de catre ONU ,la care sa se raportaze comparativ, sistemele opresive si democratia liberala.
    % NU este de bun augur „cosmetizarea sistemului comunist”,cu consecintele lui catastrofale asupra libertatii ,educatiei , responsabilizarii,sinceritatii,demnitatii.etc..cu un cuvant,a adevarului istoric.

  7. „iar Ion Antonescu – în calitatea lui de Conducător al unei ţări aliate Germaniei lui Hitler şi participantă, alături de acesta, la război – ar fi fost judecat oriunde în lume.”

    Nu si un Miklós Horthy, cavaler-dictator al Ungariei, ce a aparut doar ca martor in procesul de la Nurnberg, ulterior traind intr’un ‘crunt’ exil in…Portugalia. A murit bietul cavaler fascist de tanar, abia trecuse de 88 de ani…in 1957. Nu l’a deranjat nimeni, nici macar cu o floare.

    Dar deh, trebuie subliniata, de catre falsi istorici, justetea proceselor inscenate de bolsevici politicienilor romani. Pasamite Antonescu si’o merita.

    Comunismul continua sa faca ravagii. Nationalistii romani sunt judecati, iarasi si iarasi, memoria lor insultata [cand nu e stearsa de’a dreptul], sunt incarcati de crime fictive [comise de altii de care erau legati doar printr’o ratacire de moment a mintii juvenile], compromisi prin asociere, condamnati si ucisi cu aceleasi cuvantari bizare…rodul mintii unor dezradacinati de altadata ce se inchipuiau invingatori [in fapt simple unelte ale demonilor de la Rasarit de care se dispensau ori de cate ori aveau chef]. Nici acum nu reusim sa alegem neghina si s’o dam la o parte: legionarii sunt in continuare cu totii niste ucigasi, functionarii lui Antonescu la fel [nu insa si slujbasii Anei Pauker], nationalistii niste scelerati, crestinii niste bigoti.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Mihai Maci
Mihai Maci
Lector la Universitatea din Oradea. Studii de licenţă (1995), de masterat (1996) şi de doctorat (2007) la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj. Preocupări iniţiale legate de Simone Weil (problema decreaţiei în opera ei fiindu-mi subiect de licenţă), apoi de Heidegger şi de relaţiile acestuia cu istoria (tema masteratului) şi cu teologia (tema doctoratului). În lunga epocă doctorală am beneficiat de stagii de documentare în Franţa, ocazie cu care – pe lângă tema propriu-zisă a lucrării de doctorat – m-am interesat de gândirea disidentă est-europeană, şi, în particular, de filosofia lui Jan Patocka. Astfel că domeniile mele de interes vizează în particular filosofia contemporană şi mai ales tentativele est-europene de a gândi rostul istoriei. Am fost membru a două proiecte de cercetare care se ocupau de cu totul altceva, însă aceste experienţe mi-au arătat câte lucruri interesante se află dincolo de cele despre care eu credeam că sunt singurele ce merită a fi făcute.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro