joi, martie 28, 2024

Sfinti si (con)damnati

NOTĂ: Am scris acest text în urmă cu doi ani, pentru o conferinţă – care a avut loc la Cluj – dedicată istoriei noastre recente. Şi atunci, lucrurile despre care e vorba în paginile ce urmează mi s-au părut a ţine de problematica preyantului; o serie de evenimente recente le face mai actuale decât mi-aş fi dorit. D-l Mihai Demetriade, cercetător la CNSAS, a publicat (în “Caietele” insituţiei) un studiu în care arată – printre altele – că episodul maxim al ororii penitenciare româneşti, Piteştiul, nu a fost programat în detaliu de autorităţile comuniste (care – neîndoielnic – au supervizat totul), ci s-a bazat şi pe “improvizaţii” care au actualizat tehnici ale violenţei pe care torţionarii din celule şi le însuşiseră în formarea lor legionară. Nu e un secret pentru nimeni dimensiunea violentă (şi violenţa ca instrument soteriologic) a(l) Legiunii. Imediat, d-l Demetriade a fost acuzat a) că vehiculează teme ale foştilor supervizori securişti ai ororii şi b) că deculpabilizeaâză adevăraţii vinovaţi, c) profanând memoria victimelor lor. Nu cred că aceste acuzaţii se susţin; mie unuia textul d-lui Demetriade mi s-a părut temeinic document şi coerent. Însă argumentele dânsului scandalizează deoarece pun în discuţie imaginea comună, formată în aceste trei decenii asupra odiosului “experiment”: aceea a unui război al răului cu binele, a morţii ca izbăvire şi a învierii – în duh (a) – celor au fost supuşi (în trup) probelor infernului. Or, e uşor de observat că toate lucrurile enunţate mai sus ţin de un vocabular religios. Singura modalitate în care victimele Piteştiului (şi noi toţi) – graţie “literaturii mărturisirilor” – au/am putut depăşi trauma ororii a fost aceea de a o integra unui scenariu religios (unde niciodată răul şi moartea nu au ultimul cuvânt), menit a da unu sens celui mai şocant absurd. Felul în care oamenii îşi semnifică experienţele şi viaţa e unul (şi ţine de prea multe date personale pentru a-l reduce la câteva rânduri); felul în care se scrie istoria poate fi complet diferit. Un istoric onest e obligat să caute “de ce?”-ul şi “cum?”-urile evenimentelor (chiar şi a celor mai ininteligibile, precum acesta) în înlănţuirile faptelor, aşa cum le atestă documentele şi toate datele existente (dintre care mărturisirile sunt doar o parte). Aceste date şi documente, lecturate cu o metodologie din ce în ce mai elaborată (pe măsura deschiderii arhivelor, a formulării noilor ipoteze şi a contactului cu diverse alte bibliografii), pot aduce elemente noi şi bulversa habitudini – (relativ) stabile – de raportare la trecut. Acesta e normalitatea cercetării istorice. Nu e menirea istoriei cea de a confirma “ştiinţific” semnificaţii personale sau viziuni religioase cu privire la anumite fapte. Istoria, ca ştiinţă, nu are nimic de spus despre consecuţia – cu tărie de necesitate – dintre moarte şi înviere, care e taina ultimă a credinţei. Ca atare, istoria nu poate fi redusă la condiţia ancilară de instrument al unei teologii (în acest caz, a martiriului). Mie unuia mi se pare că în această direcţie duc – şi sunt accentuate de disputa ce a urmat – concluziile d-lui Demetriade şi eu unul (aşa cum se va vedea) sunt întru totul de acord cu ele. În polemica ce s-a inflamat, după sinteza propriilor cercetări într-un interviu acordat de d-l Demetriade la RFI, câţiva dintre cei care s-au situat de aceeşi parte cu dânsul – d-l Mădălin Hodor (care, cu o formulare cel puţin neinspirată a alimentat “scandalul”), d-l WilliamTotok şi d-l Vladimir Tismăneanu – au fost atacaţi într-un mod care mi se pare a constitui dovada cea mai evidentă a a adevărului spuselor celui dintâi. Căci, să nu uităm, în lumea noastră (etern) premodernă, violenţa e o constantă de care ne debarasăm foarte greu. Aici am văzut o revărsare de violenţă de limbaj inacceptabilă în spaţiul public. Pe mine unul aceasta mă determină să-mi exprim solidaritatea cu toţi cei patru domni menţionaţi. Dar să nu uităm violenţa efectivă: cea conjugală, cea a părinţilor împotriva copiilor, cea pe care ne-au scos-o în faţa ochilor “cazurile” mult mediatizate (precum cel de la Caracal) şi – mai ales – violenţa laşă a indiferenţei (din spitale, orfelinate, instituţii de tot soiul), la care suntem – mai mereu – campioni europeni. E suficientă violenţă în lumea noastră cât să se hrănească din ea şi legionarii, şi comuniştii, şi progeniturile lor.

Scopul acestui text nu e nici acela de a acuza, nici acela de ce a scuza şi, la modul general, nu e acela de a judeca. Teza lui e aceea că în paralel cu elaborarea unei istoriografii academice despre trecutul recent, acesta din urmă se sedimentează în mentalul public independent de discursul istoric, din care preia anumite elemente şi respinge altele, până când se consolidează suficient pentru a-i pune în discuţiile concluziile. Discursul istoric îşi are propriile lui reguli, suficient de clare pentru ca profesioniştii domeniului să poată deosebi pe de o parte faptele de interpretări, pe de alta interpretările pertinente de cele partizane sau fanteziste. Mentalul public e mult mai liber, mai înainte de toate pentru că e difuz: el are geometria varabială a intereselor (de durată sau de moment) ce vizează o anumită problematică istorică a indivizilor sau a grupurilor bazate pe anumite afinităţi. Dar, în principal, el este liber pentru că se raportează fără nici un fel de reguli – sau cu reguli laxe, constituite şi adaptate “din mers” – la datele disponibile (indiferent de sursa lor). Faptul că acest mental este instabil şi fluid nu înseamnă că felul în care diverse elemente se articulează în interiorul lui este lipsit de orice logică. Miza acestui text este aceea de a descrie câteva dintre modalităţile prin care se construieşte după Revoluţie imaginea unei comunităţi victimizate în anii comunismului şi, mai ales, aceea a unor eroi populari (cu atribute de sfinţi) ai rezistenţei anticomuniste.

Pactul victimar. Într-un anume fel, lucrurile au început în decembrie 1989, atunci când mulţimile masate în pieţele marilor oraşe scandau împotriva lui Ceauşescu. Ceea ce se uită de multe ori, atunci când subiectul e prezentat, este faptul că pentru cei care demonstrau – şi care erau, totuşi, doar o infimă parte a populaţiei României – experienţa era una inedită. Nimeni, în România comunistă, nu ştia ce înseamnă manifestaţiile antisitem. Singurele adunări publice posibile până atunci fuseseră cele în care era aclamat Partidul şi “cel mai iubit fiu al poporului”, Nicolae Ceauşescu. Faptul că toţi trăiam, în acele vremuri, într-un stat al multiplelor interdicte lăsa se înţeleagă, suficient de la clar, de la început, că puterea va reacţiona la protestul oamenilor. S-a văzut repede cât de violentă a fost această reacţie – căci nici statul comunist nu era obişnuit cu protestele şi, ca atare, nu cunoştea logica ripostei graduale. Incapabile să se raporteze altfel decât prin hiporbolă la o lume închisă, posturile de ştiri străine şi, mai ales, “Europa Liberă” – intens ascultată în acele zile – au făcut cunoscută amploarea (la început mult exagerată a) represiunii de la Timişoara. Toate acestea au avut ca efect, pe lângă entuziasmul contestării, o frică, în virtutea căreia s-a creat – acolo, în stradă – o solidaritate umană pe care, de asemenea, cei participanţi la evenimente nu o mai cunoscuseră. Aflaţi “în prima linie” şi “în bătaia puştii”, oamenii din pieţele marilor oraşe se simţeau legaţi de un destin comun şi erau capabili să identifice fără probleme “duşmanul” în direcţia din care se trăgea în ei. Când, în dimineţa zilei de 22 decembrie – după sinuciderea generalului Vasile Milea – armata şi-a abandonat “comandantul suprem” şi a fraternizat cu mulţimea, iar aceasta s-a convins că nu mai e ţinta deţinătorilor (vizibili) de arme, frica zilelor precedente s-a metamorfozat, kathartic, în euforie. Soldaţii – care, în zilele precedente, fuseseră conjuraţi să nu tragă – erau acum aclamaţi ca “eroi”, deşi cei mai mulţi nu făcuseră nimic (altceva decât manevrele comandate). “(…) în aceste zile grele (…) adevărata armată de români, şi-a dovedit până la urmă credinţa sfântă în popor, şi-a dat seama că adevăraţii duşmani ai săi nu erau în faţa trupelor, ci în spatele lor.” – titra, încă din 23 decembrie, “Scânteia Poporului” în textul cu un titlu marcat de jargonul publicistic al “epocii” ce se-ncheiase cu o zi în urmă: “Recunoştinţă fierbinte armatei române”[[1]] Deasupra casetei cu titlul ziarului, acelaşi prim număr al (efemerului) cotidian (al cărui nume va deveni “Adevărul”) purta un logo scris cu majuscule groase: “Glorie patriei libere, poporului erou!” Această trecere foarte rapidă de la frică la entuziasmul victoriei şi de la implorarea soldaţilor la eroizarea lor a avut două efecte cu o bătaie foarte lungă: mai întâi i-a făcut pe “ei” indiscernabili. Dacă la început era limpede cine cu cine se confruntă, “întoarcerea armelor” de către armată şi apariţia “eşalonului doi” în locurile în care se contura noua putere – Comitetul Central, Televiziunea şi Ministerul Apărării Naţionale – au creat un vid între “popor” (care, acum, îi cuprindea pe toţi) şi “clica dictatorială” (care-l viza pe Ceauşescu personal, pe membrii familiei sale – în primul rând soţia – şi pe câţiva acoliţi imediaţi). Toată vinovăţia – nu doar pentru crimele Revoluţiei, ci şi pentru deceniul anterior de privaţiuni a fost pasată acestui grup infim şi, în ultimă instanţă cuplului Nicolae şi Elena Ceauşescu[[2]], în vreme ce toţi ceilalţi – în bloc – au fost exoneraţi de orice vină, căci aparţineau “poporului erou”. Aşa se explică faptul că puţină lume a simţit anomalia procesului şi a execuţiei din 25 decembrie. Dimpotrivă, lumea – care vedea pentru prima dată celebrarea Sărbătorilor religioase la televiziune – a trăit acut sentimentul (re)naşterii, al zorilor unei lumi noi ce dădea o anvergură religioasă sacrificiului din zilele represiunii. Prelungirea incertitudinii, cu “teroriştii” şi crimele de după prinderea lui Ceauşescu, precum şi ecoul străin al evenimentelor din România, n-au făcut decât să sedimenteze aceste percepţii. Al doilea lucru care s-a realizat în acele zile a fost omogenizarea “poporului” sub semnul “eroismului” şi al “rezistenţei”. Nu doar micul număr al celor ce ieşiseră în stradă şi cei câţiva (sunt primele nume – nu mai mult de cinci! – ale “Comunicatului către ţară” al Frontului Salvării Naţionale) care îndrăzniseră să i se opună lui Ceauşescu, ci întregul popor – care, în majoritatea lui strivitoare, urmărise Revoluţia la televizor – era, de acum înainte, un popor de “victime” şi de “ luptători împotriva comunismului”. Victime ale unui “tiran” (neapărat străin – atunci era făcut ţigan) care-i ţinea în frig, în penurie şi în mizerie, supravegheaţi tot timpul de omniprezenta (dar invizibilă – şi, prin urmare, fără chip) Securitate şi luptători pentru supravieţuire, fiecare “decurcându-se” cum putea pentru asigurarea unui minim necesar vieţii decente. Toate aceste acte anodine (şi perfect pasive în raport cu puterea politică), ba chiar şi furtul mărunt de la locul de muncă, ori trucarea datelor, a orarelor şi tot micul “şperţ” pe care-l îngăduia poziţia sau contextul activităţii au devenit, în mod tacit, acte de “rezistenţă” faţă de tirania lui Ceauşescu şi faţă de statul comunist. În loc să ne punem, onest, problema disfuncţionalităţilor economice şi pe aceea a apatiei politice, am transformat aceste două realităţi într-o formă de subversiune – e drept, şmecherească, dar în consonanţă cu “blândeţea tradiţională” a românului – la adresa dictatorului şi a regimului său. Cu cât Ceauşescu şi aparatul său păreau mai puternici, cu atât această “rezistenţă” apărea ca fiind mai merituoasă. Mai mult decât atât, devreme ce rezistasem toţi cum putusem (“tovarăşul securist” nu “rezistase” şi el, încercând să le îndulcească aplicarea, unor ordine stupide venind de la “dictatorul nebun”?!), nu eram cu toţii victime? În definitiv, împreună îndurasem sărăcia, întunericul şi umilinţele ultimului deceniu comunist. Iar victimele nu erau doar “eroi”, în virtutea rezistenţei lor, ci şi neîndreptăţiţi care-şi aşteptau – în “lumea nouă” – compensarea (cât de poate de materială a) suferinţelor îndurate. Cineva – statul cel nou, străinii “cu privirea aţintită asupra noastră” – trebuia să le facă tuturor dreptate, dându-le, după un coşmar de de zece ani, ceea ce-şi doreau şi ce meritau. E foarte adevărat că, atunci, nu ştiam prea bine ce să dorim – cu excepţia lucrurilor de care ne privase în mod nemijlocit Ceauşescu (căldură, apă curentă, alimente, mai ales portocale şi banane, haine, combustibili etc.), însă ideea aceasta că “merităm să ni se dea” şi-a făcut loc în mentalul public şi a constituit unul din elementele care au structurat realitatea postdecembristă a României.

Pe scurt, ceea ce susţin este faptul că, încă din decembrie 1989, se operează – sub presiunea fricii, mai întâi, apoi a euforiei – conversia pasivităţii majorităţii populaţiei în “rezistenţă” şi statutul de victimă, perfect valabil pentru morţii şi răniţii Revoluţiei, se extinde asupra tuturor. Cu toţii am suferit şi cu toţii am fost victimele comunismului. Abolit într-o noapte, comunismul rămâne ceva vag şi imprecis, o formă a răului care ne-a lovit din afară şi de care ne-am eliberat dinlăuntru. Sau cel puţin aşa credeam atunci.

Progresul prin regres. Comunismul a fost o ideologie şi, atâta timp cât s-a aflat la putere, a deţinut monopolul discursului public în România. Toate informaţiile oficiale erau selectate, corectate şi orientate în funcţie de “programul Partidului” şi de deciziile de moment ale lui Ceauşescu de un imens aparat de propagandă şi cenzură. Aceasta viza nu doar prezentul, ci şi trecutul, în care Partidul Comunist îşi căuta (o) legimitate (a cărei carenţă i-a marcat originile). Acest lucru înseamnă că – pe toată durata regimului comunist – istoria (mai ales cea recentă) a fost trucată pentru a o adapta necesităţilor ideologice. Raportul dintre ceea ce se cunoştea şi ceea ce nu se cunoştea de către majoritatea publicului, înclina către ultimul termen. Anii de violenţă socială (1948 – 1964) lăsaseră urme în memoria multor familii, însă amintirea suferinţei nu era partajată nici măcar în mediul proxim, astfel că nimeni (cu excepţia “cadrelor” de vârf care supravieţuiseră anilor respectivi) nu cunoştea anvergura represiunii. În plus, la finele anilor ’80, puţini erau cei care îşi mai aminteau de România dinainte de 1947. Pentru cei mai mulţi, aceasta era produsul propagandei de partid (care se desfăşura pe mai multe nivele, de la benzile desenate destinate copiilor, la culegerile de documente pentru specialişti şi la filmele pentru toată lumea) ce creiona o lume polarizată între bogaţi cu înclinaţii fasciste şi “oamenii buni”, comunişti ilegalişti. Toată lumea înţelegea artificialitatea acestui maniheism, dar – în acelaşi timp – puţini aveau acces la surse care să amelioreze această imagine. Monopolul informaţional al Partidului – cu toate corectările interioare (precum trecerea de la internaţionalism la naţionalism la jumătatea anilor ’60) – a reuşit să menţină o ignoranţă istorică destul de compactă. E adevărat, aceasta era dublată de suspiciune: cei cărora li se refuza accesul la trecut erau sceptici cu privire la varianta oficială şi căutau, avizi, orice informaţii alternative (care erau lecturate ca o formă de rezistenţă la discursul public).

Imediat după căderea regimului comunist, schimbarea reală a fost la nivelul discursului (în vreme ce economia a intrat în descompunere). Mai înainte de toate, s-au modificat regulile de bază ale vieţii publice, resetându-se cadrul politic şi, în mod particular, instituindu-se pluripartidismul. Primele partide politice ale României post-comuniste sunt – ca pentru a marca închiderea unei paranteze istorice – tocmai cele pe care comunismul le desfiinţase: Partidul Naţional Ţărănesc, Partidul Naţional Liberal şi Partidul Social Democrat. Revenirea “partidelor istorice” înseamnă şi apariţia pe scena publică a unor supravieţuitori ai politicii interbelice (Corneliu Coposu, Ion Raţiu, Radu Câmpeanu, Sergiu Cunescu), care – invariabil – cunoscuseră experienţa carcerală şi/sau cea a exilului. Împreună cu ei, aceste subiecte, care oficial erau prohibite, iar în particular se discutau cu rezervă, devin teme ale discursului public. Comunismul apărea nu doar ca maşina de ucis a lui decembrie 1989 şi cauza mizeriei din deceniul precedent, ci şi ca teroarea care anihilase, cu brutalitate, elita interbelicului, punând capăt dezvoltării României din prima jumătate a secolului XX. La începutul lui 1990, proaspăt apăruta Editură Humanitas publică teribila sinteză a lui Virgil Ierunca “Fenomenul Piteşti”, iar Revista Orizont din Timişoara publică în serial apărarea lui Mircea Vulcănescu la procesul în urma căruia fusese condamnat.[[3]] Ulterior, se naşte o întreagă literatură a mărturisirilor carcerale care face ca nonficţionalul să să surclaseze ficţiunea în preferinţele cititorilor[[4]] şi să “coloreze” ecranele televizoarelor monopolizate, timp de doi ani, de dezbateri politice.

În contrast cu dezlănţuirea violenţei pe care o atrăsese comunismul asupra întregii ţări (şi pe care o potenţa acumularea mărturiilor), etapa precedentă – interbelicul – apărea ca una idilică, în care “generaţia de aur” a intelectualităţii române (Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, Mircea Vulcănescu, proaspăt decsoperitul Petre Ţuţea şi alţii) îşi petreceau timpul între cursurile universitare şi şuete pe Calea Victoriei. Ceea ce începea a se cunoşte atunci era un interbelic idealizat şi metonimic. Cum problematica socială era asociată cu comunismul, ea nu mai interesa şi, în lumea nouă, scena o acapara o elită minusculă care – graţie reuşitei ulterioare (cel mai adesea în străinătate) a unora din membrii ei – se înfăţişa ca fiind “adevărata Românie” a acelui timp. Monarhie, aristocraţie, cultură, “economie de piaţă” (căci ăncă nu îndrăzneam să spunem capitalism) şi democraţie – toate se asociau acelui timp mitic, căruia comunismul îi pusese capăt cu brutalitate. În anii ’90 exista un consens asupra nevoii de schimbare, căci mizeria la care duseseră politicile lui Ceuşescu din ultimul deceniu era evidentă pentru oricine. Numai că această schimbare era înţeleasă diferit la cele două capete ale eşichierului politic: stânga vedea mai curând o mişcare lentă, care să conserve industriile şi să subvenţioneze muncitorimea urbană, având ca finalitate revenirea la statutul economic al “anilor de glorie” ai prim-ministeriatului lui Ion Gheorghe Maurer, de la care pornind s-ar fi putut merge pe “modelul (social-democrat) suedez”; în vreme ce dreapta voia o privatizare şi o “restitutio in integrum” care să ne întoarcă – în ceea ce priveşte punctul de plecare al noii economii – la finele interbelicului. Ce e straniu în aceste două viziuni, e faptul că ambele sunt regresive: fiecare îşi ia ca termen de raportare o secvenţă – ţinută a fi de maximă dezvoltare – a trecutului. Faptul că România lui 1990 – la fel ca întreaga lume – era alta decât cea a lui 1968 sau 1938 părea a nu da de gândit nimănui. Morala acestei cecităţi a constituit-o faptul că, timp de un deceniu, ne-am focalizat nu pe problemele prezentului (rentabilizarea economiei, logica pieţelor globalizate, avansul informatizării şi al interconectării, rolul cercetării în dezvoltarea noilor tehnologii etc.), ci pe cele ale trecutului (dezbaterea asupra identităţii naţionale, aceea a dreptei interbelice, a comunismului sovietic şi naţional etc.). Trebuie să ţinem cont de faptul că, în acel timp, România era doar candidată la intrarea în NATO şi Uniunea Europeană, avea o economie secătuită iar cenzura şi interdictul plecării în străinate din vremea lui Ceauşescu avuseseră ca efect restrângerea orizontului intelighenţiei la temele abordabile, cu instrumentalul disponibil în ţară.

Două lumi opuse. Ieşirea în străinătate – ca bursieri – a generaţiilor de 30 – 40 de ani (din acel timp), are ca efect radicalizarea peisajului intelectual. Deja din anii ’70, în mediile intelectuale apare o fractură între partizanii cosmopolitismului, care pun accent pe teoria lovinesciană a sincronizării culturii române la temele şi metodologiile occidentale[[5]] (dublată de teza călinesciană a autonomiei esteticului – în speţă a nesubordonării culturii imperativelor politice) şi adepţii protocronismului, care consideră că soluţiile autohtone preced dezvoltările străine şi sunt opera “geniului întregului popor” (făcând astfel loc “coordonării politice”).[[6]] În fapt, această polemică reia teme ale interbelicului – precum disputa dintre partizanii urbanizării (şi ai industrializării) şi cei ai tradiţiei rurale – care, la rândul lor, trimit la marea dezbatere dintre partizanii Occidentului şi slavofili în lumea rusă a finelui de secol XIX şi a începutului secolului XX.[[7]] Discursul asupra interbelicului nu înseamna, automat, revenirea la modelul democratic al acelui timp, dealtminteri puţin cunoscut în anii ’90, ci şi – în egală măsură – descoperirea unei critici a democraţiei şi a unor “soluţii de criză” ale finelui perioadei, mai apropiate de modelul autoritarismului comunist (şi, implicit, de ceea ce oamenii cunoşteau). Fascinaţia interbelicului ca “vârstă de aur” a culturii române oculta, în primul moment, faptul că au existat mai multe interbelicuri, nu doar diferite, ci şi antagonice. Nu doar recuperarea memoriei ne întorcea “acel timp” mitizat, ci şi regăsirea unor probleme pe care comunismul le suprimase fie interzicându-le (ca teme ale discursului), fie dându-le un răspuns unilateral. Ceea ce atunci nu se vedea suficient de clar (şi astăzi e adesea uitat) este faptul că prăbuşirea comunismului nu a însemnat doar finele lui regim politic (marcat de violenţă, arbitrariu şi autoritarism), ci şi dispariţia unei explicaţii a lumii şi eşecul unei tentative de modernizare a României. Deşi după 22 decembrie cadrele cotidianului au rămas, din multe puncte de vedere, aceleaşi, schimbarea lumii era mult mai mare decât o realizau oamenii acelui timp. Dezastrul economic şi colapsul politic puneau acut problema căilor de dezvoltare ale ţării. Dacă în primul moment ieşirea din autarhia impusă de Ceauşescu şi (re)conectarea la Europa păreau a fi de domeniul evidenţei, destul de repede lucrurile au devenit mult mai ambigue. Nu era ceva nou, căci, asemeni ruşilor, de-a lungul întregii noastre modernităţi şi noi am fost sfâşiaţi între complexul înapoierii faţă de Occident şi nevoia de modernizare a unei lumi pe care secolul XIX o găsise încă în feudalism. Această tensiune a oscilat fie în direcţia unei modernizări rapide, împrumutând (adesea fără discernământ) modelele vestului, fie în cea a replierii pe “tradiţia” noastră şi pe încercarea de-a crea un “model” autohton al dezvoltării.[[8]] Grosso-modo, prima atitudine este aceea însuşită de liberali (şi în particular de aripa lor stângă), celalaltă de conservatori (şi cu accente marcate de dreapta). Această “durată lungă” a dezbaterii asupra modernizării reapare în anii ’90 şi e marcată, pe de o parte, de ceea ce se publică şi se dezbate din supravieţuirile interbelicului, pe de altă parte de ceea ce se traduce din bibliografiile străine şi de entuziastul primului val de bursieri români în Occident. Dacă la început cele două tendinţe par a avea mai multe în comun – democraţia dintre războaie, vocaţia culturii, cariera occidentală a câtorva dintre reprezentanţii generaţiei ’27 – în timp ele se vor polariza şi interbelicul va fi revendicat tot mai insistent de dreapta naţionalistă.

Un alt tip de discurs. Atunci când lumea românească se răstoarnă, în 1989, eram – după patru decenii de transformare economică, de mobilitate socială şi de învăţământ ideologic – suficient de departe de anii dinainte de 1948 pentru a nu-i mai înţelege, dar, în acelaşi timp, trăiam într-o lume plină (şi în ţară şi în exil) de martori ai acelei perioade relativ străine. Distribuţia acestor martori arăta ca o secţiune geologică: erau în viaţă monarhişti (şi carlişti şi partizani ai Regelui Mihai), legionari (şi codrenişti şi simişti), adepţi ai lui Antonescu, nostalgici ai “comunismului internaţionalist” de sub Dej, bineînţeles, ţărănişti, liberali, social-democraţi, susţinători ai lui Ion Iliescu şi, destul de repede, vor reveni în scenă şi ciracii lui Ceauşescu. Asta înseamnă că – la nivelul discursului – se actualizează dintr-o dată (şi cu toate polemicile ei) toată istoria României dintre 1927 şi 1990. În absenţa unor lucrări credibile asupra istoriei perioadei, singurele repere rămân a fi mărturiile supravieţuitorilor diverselor “epoci” care o alcătuiesc. În acest context, informarea şi dezbaterea publică nu sunt marcate atât de elemente raţionale (documente, argumente logice, metodologii de studiu etc.), cât de capacitatea de seducţie a vocilor subiective care reconstituie trecutul. Or, într-o primă perioadă, seducţia aceasta se bazeză pe accentuarea maniheismului pe care l-a scos la lumină Revoluţia: acela dintre “noi” – luptători, victime şi rezistenţi – şi “ei” – ucigaşi, torţionari şi instrumente ale răului. Graţie vocii supravieţuitorilor, în mod particular a celor care trecuseră prin puşcăriile comunismului anilor ’50, distincţia e clară şi polarizarea absolută. Nici noua putere – alcătuită, în majoritate, din elemente ale eşaloanelor secunde ale defunctului Partidului Comunist – nu are nimic de pierdut din expunerea dramei primelor decenii comuniste, dat fiind că protagoniştii acelui timp în marea lor majoritate dispăruseră din motive biologice. Aruncarea oprobiului pe ruşi (care, se spunea, ne invadaseră şi apoi ne ocupaseră după 23 august 1944) şi pe uneltele lor interne nu prejudicia cu nimic poziţia unor oameni care-şi începuseră cariera pe vremea “comunismului naţional” al lui Ceauşescu sau, dacă veneau dinainte, se reconvertiseră în contestatari ai regimului (precum cei şase foşti demnitari, semnatari ai scrisorii comune din martie 1989[[9]]). În definitiv, din raţiuni interne,[[10]] comuniştii înşişi – în anii de început ai ceauşismului – criticaseră “excesele” anilor ’50 şi, cu toate că istoriografia nu se putuse aventura pe acest teren, îi fusese dată o libertate limitată literaturii (şi derivatelor ei: teatrul şi filmul) de a încerca o negociere a memoriei trecutului proxim. Lucrurile întrezărite în “literatura obsedantului deceniu” puteau fi, în sfârşit, enunţate public la începutul anilor ’90. Logica anilor anteriori se răstoarnă şi adevărul mărturiei devine – într-o adevărată “negare a negaţiei” – opusul miciunii ideologice. A mărurisi – fie şi post-factum, după căderea regimului – nenorocirile pe care comunismul le-a înscris în carnea şi în sufletul oamenilor e o formă de anti-comunism, de rezistenţă tăcută, dar tenace care şi-a aşteptat ceasul. Personalitatea liderului Partidului Naţional Ţărănesc, Corneliu Coposu, care traversase 17 ani de detenţie grea (dintre care 8 recluziune totală)[[11]], se impune treptat, în contrast cu imaginea stereotipă şi marcată de ticuri vetuste a foştilor aparatcici ajunşi după Revoluţie la conducerea ţării. Un alt prizonier al anilor ’50 devine celebru: Petre Ţuţea, cel al cărui verb rupe monotonia discursului aulic cu care lumea era obişnuită, pentru a face accesibile (cu accente hâtre) marile teme ale gândirii unui public slab informat. Figura esenţializată a lui Corneliu Coposu şi cea ţintuită pe un pat de spital a lui Petre Ţuţea mărturisesc suferinţa anilor de prigoană, tot aşa cum discursul lor – nealterat de şabloanele propagandei – măruriseşte continuitatea tradiţiei culturale a interbelicului şi rezistenţa la agresiunea ideologică.

Memorialul Durerii”. Faptul că mărturiile încep să apară editorial[[12]] şi pe ecranele televizoarelor răspunde nevoii de cunoaştere a trecutului pe care o simţeau oamenii ieşiţi din comunism (şi din istoria ideologizată) şi, în acelaşi timp, marchează clar distanţa dintre pretenţiile regimului prăbuşit în decembrie 1989 şi realitatea lui. Într-o anumită măsură lucrurile acestea erau cunoscute fie din memoria familială, fie din literatura “obsedantului deceniu”, aşa limitată cum fusese ea de cenzură. Ceea ce nu se cunoştea era anvergura violenţei. Pe aceasta o va prezenta, cu mijloace minimale, dar cu un impact uriaş, seria de documentare “Memorialul durerii” realizate de Lucia Hossu Longin, cu începere din 1991.
Episoadele “Memorialului” schiţează, prin diversitatea lor şi acuitatea mărturiilor, deopotrivă extensia şi intensia represiunii din România comunistă. Sinistrul experiment de la Piteşti se învecinează cu epurarea Academiei, destinul ofiţerilor Armatei Regale se continuă cu cel al luptătorilor din munţi şi enorma dramă a Canalului cu tragedia “frontieriştilor” şi a celor scoşi din case după arestarea celor apropiaţi. Suferinţa se multiplică, dar – graţie mărturiei directe (şi, de cele mai multe ori inedite – căci protagoniştii se exprimau adesea în premieră) – nu pierde nimic în intensitate. Secvenţe la limita suportabilului (precum ororile prin care au trecut studenţii la Piteşti) se întretaie cu evocări, deopotrivă lucide şi comprehensive, ale unor oameni pe care experienţa suferinţei i-a transfigurat. Două mărturii aparte zugrăvesc această metanoia pe care o face cu putinţă experienţa carcerală: “Jurnalul fericirii” al lui Nicolae Steinhardt[[13]] şi “Cu Dumnezeu în subterană” a lui Richard Wurmbrand.[[14]] Steinhardt în mod particular (evreu convertit în închisoare la creştinism şi intrat, după eliberare, în monahism), dar nu mai puţin Wurmbrand, Vulcănescu (cu al său mesaj ultim: “Să nu ne răzbunaţi!”), Ţuţea, Dumitru Stăniloae, chiar Noica (cel din “Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru” dau un alt înţeles enormei drame prin care trecuseră (şi prin care trecuse, în mod analog, întregul popor): suferinţa e o “lămurire”, o experienţă a forjării de sine, care-i face cu adevărat buni pe cei devotaţi binelui şi-i doboară pe cei şovăielnici. Martorul tragediei (lui şi a tuturor) nu mai e doar un martir (care a suferit – pe nedrept – pentru el şi pentru ceilalţi), ci şi un mărurisitor (“îmbunătăţit” de experienţa prin care a trecut şi afirmând transfigurarea pe care ea o face cu putinţă). Treptat-treptat, pe nesimţite, discursul glisează din istorie – care se încarcă cu orori neispăşite – spre religios – ca (singur) plan pe care poate fi operată conversiunea suferinţei în binecuvântare şi a absurdului în sens.

Va urma…

NOTE_____________________

1 « Scânteia Poporului », Anul I, Nr. 1, Sâmbătă 23 decembrie 1989, p. 1 (textul citat e semnat de Gh. Mitroi şi A Papadiuc).

2 In cel de-al doilea număr al său, « Scânteia Poporului » titra : « Ultima zvâcnire a mercenarilor unui tiran » (deşi titlul acoperă o recenzare a presei franceze despre evenimentele din România, în care nu apar deloc mercenarii !) v. « Scânteia Poporului », An I, Nr. 2 p. 4 (textul e nesemnat).

3 Ambele erau, de fapt, doar editarea în ţară a unor texte apărute în exil (şi, parţial, difuzate la Radio Europa Liberă) : Virgil Ierunca – « Piteşti », Ed. Limite, Madrid, 1981 şi numărul dedicat lui Mircea Vulcănescu al revistei « Ethos », caietul al IV-lea, 1983 (redactori : Ioan Cuşa şi Virgil Ierunca).

4 Criticul literar Dan C. Mihăilescu îi dedică primul volum al sintezei sale « Literatura română în postceauşism », subintitulat semnificativ « Memorialistica sau trecutul ca re-umnaizare », Ed. Polirom, 2004

5 A se vedea : Eugen Lovinescu – « Istoria civilizaţiei române moderne », Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972

6 Intreaga problematică a « dezbaterii protocroniste » e prezentată detaliat de Katherine Verdery în « Compromis şi rezistenţă . Cultura română sub Ceauşescu », Ed . Humanitas, 1994

7 Cum bine a văzut-o Ioan Petru Culianu în Addenda la volumul « Mircea Eliade », Ed. Nemira, 1995

8 Mona Mamulea, în « Dialectica închiderii şi deschiderii în cultura română modernă », Editura Academiei Române, 2007, face un inventar al pricipalelor momente şi dezbateri ale celor două căi de modernizare a României.

9 Textul scrisorii şi o bună prezentare a contextului ei făcută de Profesorul Vladimir Tismăneanu în « Les Temps Modernes », 45[e] année, janvier 1990, No. 522, pp. 25 – 45

10 A se vedea Vladimir Tismăneanu – « Stalinism pentru eternitate », Ed. Polirom, 2005, începutul capitolului 7, «Comunismul dinastic al lui Ceauşescu (1965 – 1989) »

11 A se vedea Tudor Călin Zarojanu – « Viaţa lui Corneliu Coposu », Ed. Maşina de Scris, 2005

12 Din 1990 apare cu regularitate « Memoria. Revista gândirii arestate », avându-l ca prim director pe Banu Rădulescu

13 apărut în 1991 la Ed. Dacia

14 apărut în 1994 la Ed. Casa Şcoalelor

Distribuie acest articol

28 COMENTARII

  1. Victimele „reeducarii” din Fenomenul Pitesti au fost mai mult de o mie de detinuti si fenomenul a inceput de fapt in inchisoarea de la Suceava si s-a extins dupa Pitesti la Gherla şi Tg. Ocna ba chiar a avut o sucursala la Canal. Oricine stie cat de putin cum era sistemul carceral din RPR intelege ca asa ceva nu ar fi putut avea loc in urma unor „improvizatii” ale unor detinuti legionari naraviti la rele de educatia mistica legionara. Teoria „că episodul maxim al ororii penitenciare româneşti, Piteştiul, nu a fost programat în detaliu de autorităţile comuniste (care doar au observat totul), ci s-a bazat pe “improvizaţii” care au actualizat tehnici ale violenţei pe care torţionarii din celule şi le însuşiseră în formarea lor legionară” este o incercare de a exonera ideologia de stanga care a patronat experimentul si mai putin conducerea de atunci a Securitatii devenita oale si ulcele intre timp. Pentru eliberarea stangii de povara ororii Experimentului Pitesti si plasarea ei in spinarea legionarilor si, eventual, a unor indivizi mai sadici din corpul Securitatii pledeaza d-l Demetriade şi Mihai Maci este întru totul de acord cu acest obiectiv de igienizare a istoriei Partidului Comunist. Marxismul nu trebuie judecat, el este deasupra oricarei judecati. Dl. Maci produce o ceata de cuvinte ca sa ajute la camuflarea ideologiei care a patronat oroarea.

  2. jenanta solidarizarea intru spalarea comunistilor de culpa si deplasarea vinovatiei catre legionari. uite ce a afirmat domnul Demetriade:

    „Tortura nu este o excepţie venită sau impusă de un terţ represor. Ea face parte din anatomia legionară. Administraţia penitenciarului a creat contextul favorabil ca acest episod violent să se dezvolte.”

    Deci tortura nu a fost impusa de bolsevici, ea era intrinseca legionarismului, pasamite. Administratia penitenciarului [atentie: nu comunistii, ci doar niste functionari zelosi] nu a participat la crime, doar a creat contextul.

    Acum fiecare crede ce vrea despre macelul de la Pitesti, unii il privesc ca pe un experiment comunist, altii nu mai vor sa admita asta [Demetriade o afirma clar] si pretind ca este rezultatul unor „cercetari” recente, dar optica fiecaruia si solidarizarile functioneaza ca o hartie de turnesol asupra ideologiei de care s’a lasat [iarasi] amprentat intelectualul postmodern. Comunismul face, iata, in continuare victime. Din fericire…doar in plan moral.

    • Faptul ca tortura este intrinseca legionarismului nu inseamna ca ea nu poate fi si impusa de bolsevici. Aveti o problema de intelegerea textului in limba romana. Tortura poate fi si intrinseca legionarismului, si regimului comunist.

      Ca sa pricepeti si dvs, daca spui ca Trotki era criminal, nu inseamna ca il disculpi pe Stalin.

  3. Vorba lungă sărăcia omului. Another one bites the dust. Alt om care crede că o analogie vagă care extrapolează violența unor legionari care se răzbunau unii pe alții în condiții de detenție forțată poate funcționa care explicație alternativă la experimenul Pitești. Cele 2 tipuri sunt total diferită și nu este nici o legătură intre ele. Experimentul Pitești nu e reductibil la Țurcanu, e ca și cum ai spune că instrumentul e decisiv nu agentul instrumentului. Ca și cum ai crede că se intampla ceva fără proiectul și controlul Securității. E o iluzie să crezi că Țurcani a decis ceva esențial și nu Nicolschi & SEcuritatea. E o strategie perfect revizionistă să transferi cauzalitatea de la cauza primă la cauza intermediară și asta e capcana logică… Faptul că intelectuali uzați de dispute nu sunt capabili să distingă cauza primă de cauza secundară va intra in analele dezbaterilor ca fiind o miopie motivată de inflamația politică. Problema este noulș negaționism va bulversa criteriile și va funcționa ca inocentare a SEcurității și a regimului comunist. Încă o dată „antifascismul” funcționează ca dispozitiv ideologi de anulare a opoziției – a funcționat la Ana Pauker, a funcționat la Iliescu, acum – râsul curcilor – funcționează la USR. Așa zișii intelectuali liberali nu au inteles semnificația despărțirii lui Liiceanu, Patapievici sau SEver Voinescu de GDS care a rămas o carcasă goală. Elita așa zis occidentală se delegitimează in mod galopant pe măsură ce a mușcat din mărul otrăvit al neomarxismului, adică al bolșevismului soft și al noului salvaționism mitologic al progresismului.REvizionismul și negaționismul vor râmâne stigmatele noii stângi care se aliază spontan cu vechea stângă revelându-și adevăratul nucleu ideologic.

  4. Înainte de toate aici aici e interviul ciu pricina:

    https://www.rfi.ro/social-115463-ororile-de-la-pitesti-interviu-cu-cercetatorul-cnsas-mihai-demetriade

    În al doilea rând articolul, dincolo de faptul că e confuz așa ca învârteala mâței în jurul castronuljui cu lapte mai e și împănat cu rea vointă. Practic dl. Maci ne asigură că până la urmă închisorile comuniste din anii 50 nu erau o chestie chiar așa de rea cum se spune și că omul cum își așterne așa doarme. Sau mai precis că legionarii închiși la Pitești au făcut regimul concentraționar comunist așa o porcărie, că altfel el ar fi fost un soi de tabără de copii…

    Genul ăsta de degenerare politic corectă stă la baza infernului totalitar. În anii ’30 un idiot util ca Romain Rolland scuza crimele stalinismului cu o argumentație de aceeași natură ca cea a d-lui Maci. Franțuzul justifica fără să clipească judecarea și condamnarea la moarte a copiilor de 12 ani din URSS pe motiv că în sociatatea avansată socialistă copii ajung la marturitate mjult mai devreme ca-n capitalism deci sunt numai buni de împușcat…

    Sper din toată inima ca dl. Maci să apuce să guste din ceea ce propovăduiește. O merită pe deplin…

    • Raportat la afirmatiile privindu-l pe Romain.., astept sa ne scrieti cum natiunea careia i-ati cerut cetatenia a a omorat indienii bastinasi,… in toate modurile descrise (de la paturi oferite gratuit – purtatoare de tot felul de virusi, … la macel direct si explicit). Va rog, dle. Svejk. De dragul adevarului

      • Istoria e dura si plina de chestii nasoale nu numai pe contnentul american. Bunii indieni aveau si ei obiceiul sa le smulga inimile din piept de vii spaniolilor, respectiv mai la nord sa-i scalpeze pe oamenii albi sau sa-i supuna la indelungate torturi publice. Spre ghinionul lor omul alb era mult mai bine echipat tehnic la captiolul scule de exterminare…

        In aceeasi ordine de idei, stramosii nostri romani (splendid echipati si organizati pentru exterminare) i-au masacrat pe daci intr-un asemeena hal ca abia au mai ramas cateva cuvinte dacice in limba romana si niun verb. Iar tara poarta si azi cu mandrie numele genocidarilor :) Nu i-au lasat pe daci sa traiasca nici macar in rezervatii unde se vand tigari & bautura fara taxe, respectiv infloresc cazinourile, ca americanii pe indienii :)

        Mergand ceva mai adanc in istorie stramosii nostrii i-au masacrat fara mila pe oamenii de Neanderthal, despre care avem toate motivele sa credem ca erau mai inteligenti, mai sensibili si mai toleranti ca stramosii nostri. Chestii ce probabil ca i-au dus la pieire…

        Sper ca nu o sa va apucati sa va faceti harakiri din niciunul din aceste motive :)

        Insa indiferent ce au facut stramosii nostrii la un moment sau altul in istorie, monstruozitati de genul celor propovaduite de alde Romanin Rolland din ratiuni strict ideologice nu trebuie nu tolerate spre a nu se repeta. La fel cum ideologia „progresista” ce a generat asemeena abisuri ale ticalosiei nu trebuie nici ea tolerata. Mi-ar place sa cred ca sunteti de acord cu mine si nu va veti mai asocia in viitor cu ucigasii de copiii. Nu-i asa?

        P.S. Culmea e ca Romain Rolland nu era un idiot util relativ nevinovat, ci un criminal cu metodic. Conform lui Panait Istrati (Spovedanie pentru invinsi), Rolland intelegea caracterul criminal al regimului sovietic, dar continua sa fie profund atasat de el si sa-i apere cu fanatism orice ispravi pentru ca daca mitul sovietic ar fi fost demontat si cirmele sale prezentate in toata monstruozitatea lor, atunci proletariatul occidental si-ar fi pierdut orice speranta… Faina justificare pentru asocierea la crima si manjirea mainilor cu sange nevinovat. Nu-i asa? Apreciati acest comportament? De dragul adevarului….

        • Bravo ,Josef Svejk!!! Vin cuceritorii (sau pacifistii) albi si spanioli la tine’n curte, iti iau teritoriilor, iti iau sotia si fiicele, iti iau copii in sclavie, taie, spanzura violeaza si ard tot ceea ce prind, iar dumneata te dojenesti frumos ca nu i-ai invitat la o cafea si o Cohiba, ca sa lamuresti, persuasiv, situatia . Observati, ca nu am intrebat de ce au cucerit si masacrat populatia pacifistii albi si spanioli (niste nemernici si prost crescuti indieni, de nu au stat la masacrare, viol si sclavie …)!
          Asa ca , daca trebe sa fiti sigur de ceva, sa fiti sigur ca sunteti de acord cu dvs., dar pana la un punct, deoarece din acest motiv v-am rugat sa evocati toata paleta. N’asa?

          P.S. Nu analizez conduita lui Romain Rolland (dvs. avand o parere personala, nefundamentata), care, de altfel, nu era singurul adulator al stalinismului. Vezi Pablo Picasso si, de la Ethel și Julius Rosenberg , pana la: Leonard Bernstien, Charlie Chaplin, Aaron Copland, Bartley Crum, Jules Dassin, regizor; W.E.B. DuBois, Howard Fast, ee Grant, Dashiell Hammett,Lillian Hellman, John Hubley, Langston Hughes, Sam Jaffe, Gypsy Rose Lee, Philip Loeb, Joseph Losey, Burgess Meredith, actor; Arthur Miller, Zero Mostel, Clifford Odets, J. Robert Oppenheimer, „tatăl bombei atomice”; Paul Robeson, Edward G. Robinson, Waldo Salt, Pete Seeger, Artie Shaw, Howard Da Silva, Paul Sweezy, economist și editor-fondator al Monthly Review, Tsien Hsue-shen, Orson Welles .
          Nu analizez nici pe Panait Istrati, ce datoreaza T O T U L lui Rolland; insa ca sa fiti un ins exact, Istrati a facut afirmatia, dupa vizita din URSS. Pana atunci, a fost un fanatic sovietic.

          PPS Nu am retinut cand, pentru i-au retras lui Roland, pentru presupusele afirmatii facute:
          1. Premiului Nobel pentru Literatură din anul 1915 ;
          2. Grand Prix de l’Académie française din 1913 ;
          3. cele 2 doctorate (Les Origines du théâtre lyrique moderne(Originile teatrului liric modern – 1885 ; Causes du déclin de la peinture italienne au cours XVIe siècle (Cauzele declinului picturii italiene în secolul al XVI-lea – 1895); si,cand i-a remis
          4. Crucea Roșie internaționale, donatiile facute de Roland .

          • Pentru Roland : „Panait Istrati, ce datoreaza T O T U L lui Rolland”
            Nu, NU ii datoreaza in nici un caz calitatile : cinstea si curajul. „Fanatic” Panait Istrati ? Fanatic este cel ce inchide ochii in fata evidentei, adica exact ceea ce Panait Istrati NU a facut si Rolland A FACUT (el a vizitat, ca si Istrati, Uniunea Sovietica,nu ?).

          • Si inca ceva : faptul ca istoria omenirii este plina de orori NU este un argument pentru a scuza ororile comunismului. Iar faptul ca si alte personalitati europene au avut simpatii comuniste NU scuza atitudinea lui R.R. Totul o apa si un pamint inseamna mlastina. Unora le place.

            • Nu inteleg de unde atitudinea vexata, deoarece e bine sa cititi atent textul; uneora, le trebuie, chiar, cateva recitiri … .
              Pentru exactitate :
              1. „…deoarece din acest motiv v-am rugat sa evocati toata paleta. N’asa?”
              2. „Pana atunci, a fost un fanatic sovietic.”
              Asta, daca puteti intelege !

        • @Josef Svejk: „tara poarta si azi cu mandrie numele genocidarilor”
          Nu e chiar asa. Dupa cum a scris si ‘euNuke’, cand raspundea de ce cuvantul ‘rumân’ nu poate fi peiorativ – pt ca reprezinta legatura cu Rum (Bizanț) nu cu Roma – numele tarii noastre nu a fost preluat de la imperiul lui Traian ci de la Imperiul Roman cu capitala in Bizanț ce era numit de greci, persi, arabi si turci Romania.

  5. Cuvinte, prea multe cuvinte…
    Când vin din trecut, Socrate și Iisus încarnează omul exemplar in tot ce înseamnă existența lui. Vorba și fapta, fapta și vorba la ei sunt nu doar simple consonante. In lipsa potrivirii fără ‘rost’ viața nu merita trăită spun ei in fata judecății propriilor contemporani. Or ceea ce contemporanii au condamnat cu pedeapsa suprema iată ca urmașii au ridicat in slavi varsand râuri de apa sfințită.
    Între Socrate și Iisus pe de o parte și noi contemporanii pe de alta se interpun legiuni de platoni și paveli, fără îndoiala cu mult mai abili intelectuali, dar și cu mult mai labili in instrumentarea morala a propriilor lor vieți decât subiecții scrierilor lor.
    Cum, de-a lungul secolelor, majoritari sunt cei care nu excelează nici in piscurile inteligentei și nici in abisurile eticii, ceva, cumva trebuie sa țină cârma turmei in drumul ei spre pășunile din eldorado. Ce sa fie oare acel ‘ceva, cumva’ acum când sfințenia și damnarea par consubstantiale și doar perspectiva temporala le diferențiază? Este posibil și dezirabil sa fie îmbrățișat -individual și colectiv- fără rest un obiectiv care sa fie susținut global cu toate resursele moralei curente?

  6. Existenta societatii socialiste multilateral dezvoltate avind ca imagine ultima pe sotii CEAUSESCU este un fapt . Toata lumea stie ce a insemnat acest regim de trista amintire in plan personal si ca un intreg pentru aproape toti cetatenii tarii . Revolutia din 1989 inceputa de tinerii de pina in 20 de ani si incheiata imediat dupa moartea sotilor Ceausescu si apoi confiscata de acel front al salvarii nationale in frunte cu I. iliescu este alt fapt .Formarea partidelor noi si eliminarea partidului comunist din viata publica , ce in mod normal inseamna trecerea de la o societate la alta este alt fapt . Incepind din acel moment si pina in acest moment intreaga clasa politica a fost factorul determinant ce a permis evolutia Romaniei pina in acest punct . Greselile cu intentie sau fara , acumularile de capital romanesc facut prin frauda sau prin inteligenta unora dintre noi , au facut si inca mai fac parte din viata noastra a tuturor . Formarea unei burghezii romanesti a avut si inca mai are pretul ei . In tot acest joc de acumulare de putere ,acumulare de capital , de asociere cu NATO si UE ,clasa politica a ramas in permanenta ca un intreg , ce doar s-a atasat la stinga sau la dreapta, de o parte sau de alta , functie de interesele personale si uneori si ale natiei .Lumea in care traim este in schimbare si Uniunea Europeana ,din care avem infinitul noroc sa facem parte , este pusa in fata unei alegeri .Vechile forme de conducere statala nu mai functioneaza , popoarele lumii sustinute de cunoasterea atasata si secolului de IT(asa cum ii zic eu ) nu mai accepta (incercari de constringere apar mai mereu in lume ,incercari atasate politicului )minciuna, ascunderea adevarului , incercarile de manipulare si miscarile stradale sunt din ce in ce mai puternice si mai numeroase . UE propune insa lumii o societate in care politicul si toti cei ce fac parte din aparatul (ca un intreg ) ce permite functionarea statului sa isi transparaentizeze deciziile sa aduca totul la lumina . Partea de decizie statala trebuie cunoscuta de noi toti . Practic propunerea UE prevede diferentierea intre privat si stat ca modalitate de functionare si aducerea in fata ochilor publicului decizia celor ce formeaza statul . Fara aceasta asumare de responsabilitate societatile actuale din intreaga lume nu mai pot functiona ,se vor prabusi si politicul ce va sustine vechile forme statale se va prabusi si el .

    • As comenta doar afirmatia ca „toata lumea” stie ce a insemnat regimul comunist si/sau in particular regimul ceausist. In fiecare zi realizez ca nu e asa, ca fiecare are propria sa perceptie despre trecut dar si ca aceasta perceptie se schimba odata cu sinele, cu estomparea amintirilor, cu noile experiente, cu durerea batranetii. Regimul comunist a insemnat altceva pentru fiecare dintre noi si toate incercarile de prezentare riguroasa, bazata pe documente, pe dovezi, nu reusesc sa stearga emotia asociata cu trairea in interiorul sau.

  7. Îmi cer scuze pentru faptul că nu răspund – încă – obiecţiilor individuale, însă textul meu e mai întins (şi va fi postat în mai multe părţi), astfel încât nu-mi rămâne decât să-i rog pe cei interesaţi să îl citească până la capăt pentru a-mi înţelege argumentarea.

    Dar, pentru a înlătura orice ambiguităţi, aş vrea să spun câteva lucruri:

    1) Nu sunt – sub nici o formă – un negaţionist al crimelor comunismului şi, în mod particular, al ororii de la Piteşti. Am recitit textul d-lui Demetriade (cel din „Caietele CNSAS”) şi nu am găsit în el nici cea mai mică urmă de negaţionism (ci, dimpotrivă, o a impecabilă argumentare a ferocităţii şi perversiunii Securităţii). Cunosc de multă vreme poziţiile d-lui Hodor şi ale d-lui Tismaneanu şi nu mi-a fost dat a remarca niciodata în discursul dânşilor vreo urmă de negaţionism la adresa comunismului. Ştim ce-i datorăm d-lui Tismăneanu în ceea ce priveşte condamnarea comunismului. D-nii Hodor şi Demetriade fac parte din generaţia tânără de istorici care au contribuţii semnificative la înţelegerea patologiei comuniste şi a mecanismelor acesteia. Mi se pare jignitor să fie acuzaţi de negarea orororilor la cunoaşterea cărora au contribuit atât de mult.
    2) Teza centrală a textului meu – rezumată în Nota introductivă – e aceea că dacă vrem să ne înţelegem cu adevărat istoria (şi să acţionăm în ea), atunci trebuie să ne ferim de tentaţia unei lecturi religioase a istoriei. Inteleasa drept terenul de confruntare al binelui si al raului, istoria e schematizata şi redusă la o viziune anistorică (aceea a biruinţei – în eternitate – a binelui asupra răului).
    3. În ce mă priveşte nu contest, deloc, o asemenea înţelegere a istoriei de către cei ce împărtăşesc o viziune religioasă, la fel cum nu contest (cu ce drept aş face-o?!) felul în care oamenii supuşi încercărilor îşi transfigurează spiritual experienţa. Fiecare are libertatea de a-şi înţelege viaţa şi lumea în care trăieşte potrivit propriilor sale trăiri sufleteşti.
    4. Însă ceea ce vreau să spun este faptul că istoria – ca ştiinţă – nu poate fi pusă în slujba unor percepţii personale sau a unor viziuni religioase. Istoria – ne place sau nu – tinde spre neutralitate şi se bazează pe analiza critică a cât mai multor documente, urme şi mărturii. Mai mult, istoria – ca discurs – se mişcă mereu (în funcţie de noile date şi perspective pe care le aduce cercetarea) şi nu se cristalizează în formele (aparent) fixe ale unui moment sau altul.
    5. De aceea nu e menirea istoriei să demonstreze nici teze religioase, nici teze naţionaliste. Credinţa şi patriotismul – dacă sunt reale – se bazează pe relaţia profundă, deopotrivă personală şi comunitară, a fiecăruia dintre noi cu ceea ce deasupra lui şi cu ceea ce îl înconjoară. Credinţa şi patriotismul sunt mai largi şi mai deschise decât ceea ce poate oferi o cercetare – întotdeauna parţială – asupra unui subiect.
    6. Sunt (şi) mai deschise, adică nu se blochează în crispări agresive atunci când ştiinţa sau istoria sunt altceva decât apologetică.

    Dincolo de aceste precizări, sper că textul meu va fi suficient de clar ca să spună ceea ce am vrut să spun.

    Vă mulţumesc tuturor celor care îl citiţi şi îmi transmiteţi obiecţiile d-voastră.

    Mihai Maci

  8. victor L spune:
    Comentariul tau e în a?teptare.
    02/11/2019 la 20:02

    E greu sa analizezi un articol de asemenea lungime; mult prea multe ar fi de spus, pe un spatiu mult mai mare decit a articolului.
    Dar am “ramas perplex”, vorba nu spui cui, la afirmatia “Cu totii am suferit si cu totii am fost victimele comunismului.”
    Cu totii? chiar toti au facut inchisoare ca, de exemplu, tata? care nu avea o parere deloc buna despre legionari, si de la care am aflat apoi despre tortionarul Turcanu, prin 1961,
    la eliberare.
    Eu stiu muuulte persoane care au dus-o bine in comunism si nu erau victime, ci chiar calai.
    In “experimentul Pitesti” nu erau doar legionari.
    Chiar incercam sa minimalizam ororile comuniste aruncind vina pe legionari?
    Dupa ce tata a fost eliberat, intr-o discutie, l-am intrebat daca chiar erau atit de rai politicienii regimului “burghezo-mosieresc”, cum invatam la scoala? cind la Istorie,
    de exemplu, invatam ca doar armata sovietica eliberatoare a invins Germania nazista, nici vorba de americani ori englezi.
    – Au fost escroci si pe atunci, dar sa nu crezi toate minciunile care ti se spun la scoala.
    Am invatat Istoria ascultind Vocea Americii” si Europa libera”.
    Azi toata Istoria invatata mi se buluceste in cap, caci vad ca se rescrie: detinutii din experimentul Pitesti erau niste c..cati cu ochi care se torturau ei intre ei
    pentru un blid de mincare. Parca-l aud pe Iliescu vorbind despre Revolutie: “s-au impuscat ei intre ei, v-o spun eu”. Detinutii s-au torturat ei intre ei, nu era nici-un
    experiment
    al Securitatii.
    Dece mi-oi fi pierdut sute de ore ale tineretii sa-l ascult pe Virgil Ierunca? si pe altii…
    Raspunde

    victor L spune:
    Comentariul tau e în a?teptare.
    02/11/2019 la 20:24

    Bulibaseala istoricilor are urmari azi:
    “O treime dintre oamenii din generatia „millennials”, respectiv cei nascu?i în perioada 1981 – 1996, ar vota în 2020 cu candidatii de extrema stânga,
    potrivit rezultatelor unui sondaj realizat la cererea Victims of Communism Memorial Foundation, un ONG cu sediul în Washington, SUA, scrie Mediafax.”

    „Amnezia istorica în ceea ce priveste pericolele comunismului si socialismului se manifesta pe deplin în raportul de anul acesta”, potrivit lui Marion Smith,
    directorul executiv al ONG-ului.”

    • Da, pentru că, spre deosebire de nazism, nicaieri nu a fost făcut un proces al comunismului. Așa cum ar fi trebuit să fie, cu fapte, victime și vinovați
      Astfel că lumea uita, adevărul este distorsionat și, la următoarea generație, faptele transmise sunt altele.
      O vizita la muzeul victimelor comunismului din Sighetul Marmației ar trebuie sa fie obligatorie pentru orice român.

    • Cred ca nu ati inteles ce vrea sa spuna autorul. Nu el spune ca „am fost cu totii victime”, doar comenteaza sentimentul dominant imediat dupa ’89. Cum altfel ar fi fost votat in 1990 cu 86% un comunist membru al CC al PCR daca cei care l-au votat nu au avut un sentiment de solidaritate, daca nu l-ar fi considerat o alta victima a regimului Ceausescu? Schimbarea Romaniei e extraordinar de dificila dintr-o groaza de motive dar cel mai important este felul in care fiecare dintre noi se raporteaza la trecut. Din nefericire, abordarea stiintifica, dezbaterea calma dar riguroasa si bazata pe documente si statistici e respinsa de mai toata lumea.

  9. „însă textul meu e mai întins (şi va fi postat în mai multe părţi),”
    Textul are inca din prima parte o nota personala: este o ‘solidarizare’ fatisa cu niste personaje publice, platite din bani publici, de trista amintire. Mai departe nu ma intereseaza cum va justificati pozitia [=va dati peste cap pentru ca intelectualizarea condescendenta a inmuierii crimelor comuniste sa para altceva]. Pur si simplu m’ati plictisit cu textul asta fluviu [si nici macar nu s’a terminat] si nici nu dati semne ca pricepeti ca relativizarile si deconstructiile astea sunt deja anacronice, nu mai are lumea chef si timp de ele. Anii ’70 s’au dus si odata cu ei si cliseele astea cu religia si politicul. Anti-anticomunismul s’a banalizat si el.

    Surprinzator si incitant ar fi ca un autor contributors sa intervina in subsolul paginii sale ca sa anunte bunii forumisti ca, uite, in urma potopului de replici contra a stat toata noaptea si a chibzuit si…tadaaam… a ajuns la concluzia ca a gresit, ca a fost luat de val, ca iubind nonconformismul a imbratisat pe nestire o teza cat se poate de mainstream samd. Asa da, ar continua polemica, ar avea de ce, altfel, o seara buna, domnilor, eu nu mai am ce cauta aici!

  10. @feral
    Sint de accord cu afirmatia : “Teoria “că episodul maxim al ororii penitenciare româneşti, Piteştiul, nu a fost programat în detaliu de autorităţile comuniste (care doar au observat totul), ci s-a bazat pe “improvizaţii” care au actualizat tehnici ale violenţei pe care torţionarii din celule şi le însuşiseră în formarea lor legionară” este o incercare de a exonera ideologia de stanga care a patronat experimentul si mai putin conducerea de atunci a Securitatii” . Da , se incearca un transfer de responsabilitate .
    Ïn ceea ce priveste “igienizarea istoriei Partidului Comunist” , o vad ca un scop secundar . Principalul scop este igienizarea minoritarilor ( evrei si unguri ) care colaborind in masa cu regimul in perioada “minoritar comunismului “( “obsedantul deceniu “) au performat de fapt oprimarea romanilor si eliminarea varfurilor lor . A fost in fapt un razboi etnic dus sub steagul instaurarii socialismului .

  11. @Mihai Maci
    Imi pare rau ca va spun dar cred ca nu realizati enormitatea concluziei cum ca tortura in inchisorile comuniste isi are radacinile in legionarism si ca nu statul comunist a creionat metodele. Argumentul meu consta in simplul fapt ca tortura si implicit metodele aferente exista de cand lumea cum si razboiul ne este cunoscut de tot atata timp. Stim deasemenea ca metodele de tortura au evoluat si odata cu tehnologia imaginatia multor minti bolnave s-a materializat in noi instrumente de tortura. Smulsul unghiilor era in evul mediu un fel de prefata la orice tratat de tortura, asta ca sa ironizez putin chestiunea in discutie. Sa spui ca tortura in inchisorile comuniste se rezuma la cea de sorginte legionara e ca si cum ai spune ca lovitura cu pumnul isi are originea in boxul profesionist.
    Si acum un exemplu concret ca sa nu zica cititorul ca vorbesc ipotetic si sunt partial. Stiati ca nazistii au invatat mult de la sovietici in ceea ce priveste propaganda de partid? In cazul acesta rationamentul dvs. si al celui ce a venit cu concluzia in cauza poate sta in picioare. Sta in picioare insa datorita faptului ca propaganda ideologica este un fenomen modern (sec. XIX – XX) asta pt. ca ideologia este un fenomen modern. Nu acelasi lucru e valabil pt. tortura intrucat aceasta exista de cand existam si noi. Si ajungem in ridicol sa spunem ca PCR sau ma rog PMR la timpul respectiv i-a instruit cum sa dea cu pumnul pe Ficior, Enoiu sau Craciun. Bineinteles ca nu i-a invatat bataia, ca doar de aia angjau derbedei si psihopati in astfel de functii. Dar PCR i-a instruit ideologic periodic si le-a spus ce vor sa obtina de la detinuti. PCR i-a obligat pe linie de partid sa zdrobeasca „banditii”, fizic si psihologic. Ca dezaxatii mintal in cauza aflasera de anumite metode de tortura ale legionarilor, care sunt convins ca nu erau noi, are o prea mica importanta. De aici sa spui ca PCR nu a dat detalii cu privire la metodele torturii este inept. PCR a incurajat atat material cat si propagandistic canalii precum Ficior, Enoiu sau Craciun si i-a fortat pe linie de partid sa-si exprime caracterul de canalii la liber.
    O alta obsrvatie la articol, ultima desi as mai avea cateva, consta in acuza dvs. in ceea ce priveste limbajul religios in interpretarea istorica. Nu intru in detalii dar va intreb, daca acceptam ca religia a jucat un rol important in istoria omenirii si nu cred ca cineva neaga acest lucru, cum putem nega limbajul care descrie fenomenul in cauza? Este similar cu interpretarea anacronica ori ideologica (vezi political correctness sau istoria omenirii in viziunea lui Marx). Cum poti explica fenomenul istoric cand acesta a fost puternic influentat de credinta religioasa fara a folosi simbolurile lingvistice religioase? Datoria istoricului este sa explice aceste simboluri odata cu insemnatatea si rolul lor, dar nu poate face acest lucru fara a intra in domeniul religiei. Aceasta atitudine imi suna al dracului (ca sa citez un personaj fara coloana si gat al revolutiei furate) de similar cu scientismul.
    Cam atat deocamdata.

  12. Despre sfinti si (con)damnati sau vanatoarea de legionari editia 2019

    Un articol aparut recent pe platforma Contributors.ro ( “ Mihai Maci – Despre sfinti si (con)damnati “ ) pare scris dupa principiul antrenamentului pompierilor care mai intai aprind un foc , pentru a avea motive sa-l stinga ulterior .
    Autorul are o capacitate rara, demonstrata si in alte articole publicate pe aceasta platforma, de a glisa cu o remarcabila usurinta intre planurile , domeniile , categoriile si conceptele folosite fiind un adevarat maestru al eclectismului , ambiguitatii , sofismelor si al tehnicii ancestrale a jumatatii de masura ( 50% adevarat/ 50% fals ) intalnita de regula nu in polemicile culturale , ci in zona obscura a manipularii , diversiunii si dezinformarii.
    In cazul de fata de ne ofera inca o delectare ( de fapt, recidiveaza ) cu un text-fluviu in acelasi stil eclectic inconfundabil in care ne-a descris anterior “ dezamagirea democratica “ (!) amestecand de-a valma :

    “ …. antiamericanismul (dublat sau nu de antisemitism), Coaliţia pentru Familie, nostalgia trecutului ceauşist, admiraţia pentru liderii autocraţi (în frunte cu Vladimir Putin), homofobia, conspiraţionismul, dacomania, pietatea dedicată “mărturisitorilor din temniţele comuniste”, alunecarea în miraculos, religiziotatea patetică a neofiţilor, ascensiunea fundamentalismelor de tot soiul, complexul cetăţii asediate, imaginea străinului ca invadator şi exploatator, toate – şi încă altele – se agregă, din în ce mai mult, într-o ideologie coerentă şi compactă. Succesul ei este previzibil, cu atât mai mult cu cât vine pe fondul absenţei oricărui liant comunitar al lumii noastre.”
    (http://www.contributors.ro/administratie/dezamagirea-democratica/).

    In cazul de fata autorul ne ofera simple opinii lasand problema argumentarii lor in seama surselor citate :

    “ D-l Mihai Demetriade, cercetător la CNSAS, a publicat (în “Caietele” insituţiei) un studiu în care arată – printre altele – că episodul maxim al ororii penitenciare româneşti, Piteştiul, nu a fost programat în detaliu de autorităţile comuniste (care – neîndoielnic – au supervizat totul), ci s-a bazat şi pe “improvizaţii” care au actualizat tehnici ale violenţei pe care torţionarii din celule şi le însuşiseră în formarea lor legionară. Nu e un secret pentru nimeni dimensiunea violentă (şi violenţa ca instrument soteriologic) a(l) Legiunii. Imediat, d-l Demetriade a fost acuzat a) că vehiculează teme ale foştilor supervizori securişti ai ororii şi b) că deculpabilizeaâză adevăraţii vinovaţi, c) profanând memoria victimelor lor. Nu cred că aceste acuzaţii se susţin; mie unuia textul d-lui Demetriade mi s-a părut (s.n.) temeinic document şi coerent.”

    Pe de alta parte, autorul articolului se pare ca nu face distinctie intre exprimarea unei opinii diferite , argumentarea la obiect si atacul la persoana.
    In aceeasi ordine de idei , evita sa se pronunte transant intr-o chestiune de igiena a vietii publice . Limbajul grobian si provocator folosit recent pe o retea sociala de catre Madalin Hodor (https://www.facebook.com/madalin.hodor/posts/423957301850760 ) , un istoric-cercetator din Romania anului 2019 , este incalificabil si oscileaza intre cel promovat de Gabriela Firea (https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/femeia-de-la-care-a-pornit-scandalul-cu-gabriela-firea-si-spitalul-pentru-copiii-bolnavi-de-cancer-a-fost-data-afara-din-televiziune-1209590 ) si cel folosit „celebrul” Mihai Marginean (https://youtu.be/ybDwHGy5Mt4 ).
    In acest caz autorul este extrem de conciliant si apeleaza la eufemisme si paralogisme ( dezacordurile multiple cu un anumit punct de vedere , nu valideaza in mod obligatoriu acel punct de vedere … ) :

    “ În polemica ce s-a inflamat, după sinteza propriilor cercetări într-un interviu acordat de d-l Demetriade la RFI, câţiva dintre cei care s-au situat de aceeşi parte cu dânsul – d-l Mădălin Hodor (care, cu o formulare cel puţin neinspirată (s.n.) a alimentat “scandalul”), d-l WilliamTotok şi d-l Vladimir Tismăneanu – au fost atacaţi într-un mod care mi se pare a constitui dovada cea mai evidentă a a adevărului spuselor celui dintâi.”

    Problema este ca studiul invocat de autor , dar pe care il citeaza fara sa-i spuna titlul deoarece se refera exact la cei care investigau ce se intampla in inchisorile politice (“Istoricul Serviciului de contrainformații penitenciare (1949-1967)” ) si fara sa-i analizele argumentele , este puternic contestat si in egala masura, de pe baricade extrem de diferite :

    https://www.marginaliaetc.ro/d-p-aligica-am-citit-materialul-prezentat-ca-sursa-a-noii-teze-istoriografice-privind-fenomenul-pitesti-reactia-aici/
    https://www.mediafax.ro/social/istoricul-marius-oprea-despre-hodor-si-demetriade-preiau-pasaje-din-actul-de-acuzare-al-securitatii-18522812

    Pe cale de consecinta , nu putem identfica in textul autorului o argumentare clara , o analiza la obiect , etc. ci doar enuntarea unor teze si perspectiva personala a autorului :

    “ Scopul acestui text nu e nici acela de a acuza, nici acela de ce a scuza şi, la modul general, nu e acela de a judeca. Teza lui e aceea că în paralel cu elaborarea unei istoriografii academice despre trecutul recent, acesta din urmă se sedimentează în mentalul public independent (s.n.) de discursul istoric , din care preia anumite elemente şi respinge altele, până când se consolidează suficient pentru a-i pune în discuţiile concluziile.”

    Cu alte cuvinte, autorul nu face nimic altceva decat sa se ralieze unui anumit curent de opinie la care doreste probabil sa capteze prozeliti dupa principiul “ crede si nu cerceta”, dar uita ca cititorii si cetatenii in general au si ei dreptul sa-si formeze propria lor opinie care nu trebuie sa fie neaparat identica cu cea propusa de formatorii ( sau deformatorii ) de opinie ai momentului .
    In realitate, toate acesta tevatura este o furtuna intr-un pahar cu apa anihilata din start de un document oficial al statului roman .
    Raportul Final al Comisiei prezidentiale pentru analiza dictaturii comuniste din Romania , supervizat de catre profesorul Vladimir Tismaneanu in calitate de presedinte , este un document care defineste exact sediul materiei in aceast speta si lasa fara obiectul muncii aruncatorii de fumigene :

    ” Imediat după înfiinţarea Securităţii, la 30 august 1948, organele represive şi-au intensificat acţiunile de supraveghere a tuturor cultelor, prin intermediul Serviciului III din cadrul Direcţiei I. S-a urmărit infiltrarea Bisericilor cu informatori, iar mănăstirile au devenit„obiective” aflate cu prioritate în atenţia Securităţii, fiind considerate potenţiale locuri de găzduire a elementelor legionare sau din rezistenţa armată. În intervalul 1948-1953 numeroşi preoţi, călugări şi teologi ortodocşi cu manifestări ostile regimului, cu trecut legionar sau doar inventat (s.n.)au fost anchetaţi, arestaţi şi condamnaţi la ani grei de închisoare.Aceeaşi acuză de legionarism s-a vehiculat cu precădere şi cu prilejul celuilalt val de arestări care s-a produs după 1958. Potrivit unor istorici, tabelele cu preoţii aflaţi în detenţie între 1959-1962 indică o preponderenţă a clericilor apolitici (s.n.) ; însă între cei implicaţi politic dominau legionarii. Dar este foarte probabil că în mai multe cazuri această etichetă a fost folosită pentru a justifica arestarea, judecarea şi condamnarea unor persoane incomode pentru regim sau din răzbunare(s.n.)”.Chiar şi mişcării spirituale Rugul Aprins i s-a aplicat eticheta infamantă (s.n.)de organizaţie legionară („asociaţie mistico-legionară”), iar iniţiatorii ei, precum şi unii frecventatori au sfârşit în închisorile regimului.”p.461

    „În anul 1957 Securitatea organizează al doilea proces al „reeducării” (procesul Vică Negulescu) cu scopul de a arunca vina ororilor petrecute în închisorile româneşti asupra mişcării legionare care ar fi organizat întreaga acţiune spre a sabota „opera de reeducare a deţinuţilor”(s.n.). Înscenarea eşuează datorită curajului şi inteligenţei celor acuzaţi pe nedrept, ei arătând, în cursul procesului, că totul a fost organizat din ordinul Securităţii (s.n.). Întregul lot de 8 acuzaţi a fost condamnat la pedepse între 15-22 ani muncă silnică”. p.163

    „Varianta oficială asupra acţiunii de ,,reeducare” stabilea drept vinovaţi pentru iniţierea şi desfăşurarea actelor de teroare din penitenciare, foştii studenţi legionari ( s.n.), deşi este evident că într-un stat totalitar, nu se putea acţiona fără aprobarea conducerii centrale(s.n.), iar reţeaua închisorilor nu putea fi controlată de adversarii comunismului, de legionari” (s.n.). p.274

    Sursa : https://www.wilsoncenter.org/sites/default/files/RAPORT%20FINAL_%20CADCR.pdf

    O sinteza a datelor din Raportul Final care se refera exact la chestiunea in discutie poate fi gasita aici ( http://inliniedreapta.net/reeducarea-prin-tortura-din-raportul-final-al-comisiei-prezidentiale-pentru-analiza-dictaturii-comuniste-din-romania/).
    Daca autorul ar fi avut curiozitatea sa citeasca cu atentie acest document oficial al statului roman , nu ar mai fi sarit in gol fara parasuta ( ca si altii, de altfel ) si nu ar mai fi construit(scris) un colos cu picioare de lut .
    Cum n-a facut-o, articolul ramane pentru posteritate, iar colosul , picioarele si lutul ( cu toate filozofemele , sofismele , tezele , postulatele si ingredientele din el ) pot fi oricand analizate cu maxima deferenta si spre delectarea tuturor ( problema este si daca merita acest efort …).
    In sfarsit, sa vedem si partea plina a paharului . Autorul nu face de fapt nimic altceva decat sa promoveze o viziune ( care eventual nici nu-i aprtine ) , deci scapa ieftin si se poate considera o persoana norocoasa. Nu acelasi lucru se poate spune despre ceilalti combatanti pe noul front din Est care ajung in conflict deschis cu deontologia , morala si trecutul istoric.
    Situatia cea mai ingrata o are profesorul Vladimir Tismaneanu . Dupa ce in 2006 a supervizat si creditat Raportul Final in care a definit pe multe pagini sediul materiei in problema reeducarii de la Pitesti , promoveaza in 2019 pe o retea sociala o pozitie particulara care contesta documentarea si pozitia exprimate in acel document oficial :

    “ Iata ce are de spus , cat se poate de firesc si de adecvat(s.n.) , istoricul Ottmar Trasca despre acest jalnic episod :
    https://m.facebook.com/story.php?story_fbid=507998169754185&id=100016320197874

    Foarte interesant, aceasta promovare este negata ulterior de catre profesorul Tismaneanu , dar intr-un mod , sa-i spunem , neconvingator :

    “ Cum am devenit huligan: Deci dl Papahagi mi-a atribuit un citat. Nu era al meu. I-am semnalat politicos eroarea pe baza careia si-a construit o demonstratie, preluata de site-ul ILD. Dl Costin Andries, cu stiuta-i expertiza in domeniu, imi da un tag anuntandu-ma ca, da, citatul incriminat de dl Papahagi nu era din mine, ci din Ottmar Trasca. Dar vina mea este ca semnalasem contributia lui OT la discutie fara a ma fi delimitat apasat (unde se vede delimitarea “neapasata” ?! – n.n.) . Atat domnul Papahagi, cat si domnul Andries ar face un bine spatiului intelectual lasand ca discutiile sa fie purtate de cei care au habar de subiect (s.n.) . Si, nu in ultimul rand, situatia imi aminteste de „stilul” revistei „Saptamana”. Facaturi, insinuari, plastografii, calomnii…”
    Vladimir Tismaneanu
    https://www.facebook.com/photo.php?fbid=508669319687070&set=a.110594796161193&type=3
    Problema ( de fapt, dilema ) , ramane . Pe de alta parte , chiar daca este prezentata in mod public, ea tine doar de spatiul personal si de libertatea opiniilor emitentului , deci trebuie sa-i respectam acest drept si aceasta optiune .

    Pe cale de consecinta , rafuiala atat de indarjita din 2019 cu trecutul istoric se inscrie intr-o lunga traditie care depaseste perioada comunista si se regaseste inclusiv dupa 1990. Dincolo de rescrierea si falsificarea istoriei atat de specifice comunistilor care spre deosebire de nazisti nu si-au recunoscut si si-au ascuns intotdeauna crimele si urmele, si de vanatoarea de legionari ( reali sau inventati ) de catre Securitate de la instaurarea comunismului si pana la caderea lui , avem de-a face cu o tema recurenta , in bucla, tema care revine periodic pe tapet din anii 1990 si pana acum.

    Aceasta isi are originea in mitologia mitologia securista si obsesiile ei din anii „50 , continua cu demonizarea detinutilor politici in anii `90 , trece la contestarea recenta a statutului lor moral ( tendinta este aceea de a trece de la recunoasterea sacrificiilor si meritelor detinutilor politici din Romania la identificarea lor subliminala cu legionarii ) , pentru a ajunge in anii din urma la infamanta etichetare a unor intelectuali de marca drept legionari ( https://sergiusimion.blogspot.com/2015/01/de-la-raportul-tismaneanu-la-vanatoarea_39.html ; https://sergiusimion.blogspot.com/2016/04/vanatoarea-de-legionari-editia-2016.html ).

    In alta ordine de idei trebuie sa recunoastem cu onestitate ca dupa trei decenii de democratie nu traim in cea mai buna dintre lumile posibile , ci intr-una din cele mai interesante societati post-factuale construita dupa logica lui Buridan respectiv de genul “ Opinion vs. Fact” ( apud Georges Friedman ) in care fiecare alege in ce vrea sa creada , respectiv o lume magica in care sub ceva se gaseste altceva si nu se mai disting clar domeniile, categoriile , conceptele , principiile, valorile , progresul de regres , stanga de dreapta , binele de rau,etc.
    Cum aceasta este lumea in care suntem condamnati sa traim si speranta moare intotdeauna ultima , nu ne ramane decat sa speram ca intr-un viitor inca nedefinit s-ar mai putea schimba ceva in aceasta prabusire generala a reperelor istorice, politice , culturale si morale.

    • @Sergiu Simion:”Pe de alta parte (…) nu face distinctie intre exprimarea unei opinii diferite , argumentarea la obiect si atacul la persoana.”
      E o problema raspandita, regasita si in alte articole.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Mihai Maci
Mihai Maci
Lector la Universitatea din Oradea. Studii de licenţă (1995), de masterat (1996) şi de doctorat (2007) la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj. Preocupări iniţiale legate de Simone Weil (problema decreaţiei în opera ei fiindu-mi subiect de licenţă), apoi de Heidegger şi de relaţiile acestuia cu istoria (tema masteratului) şi cu teologia (tema doctoratului). În lunga epocă doctorală am beneficiat de stagii de documentare în Franţa, ocazie cu care – pe lângă tema propriu-zisă a lucrării de doctorat – m-am interesat de gândirea disidentă est-europeană, şi, în particular, de filosofia lui Jan Patocka. Astfel că domeniile mele de interes vizează în particular filosofia contemporană şi mai ales tentativele est-europene de a gândi rostul istoriei. Am fost membru a două proiecte de cercetare care se ocupau de cu totul altceva, însă aceste experienţe mi-au arătat câte lucruri interesante se află dincolo de cele despre care eu credeam că sunt singurele ce merită a fi făcute.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro