Home » Cultura »Opinie »Societate/Life » Citesti:

Singurătăţile unui filosof

Ioan F. Pop iulie 4, 2015 Cultura, Opinie, Societate/Life
3 comentarii 1,429 Vizualizari

Prin anul 1980, cînd am început să tatonez cultura orădeană, figura centrală a acesteia era, indiscutabil, Radu Enescu – de la dispariţia căruia se împlinesc douăzeci şi unu de ani. Amestec de aristocrat şi copil răsfăţat, pus mereu pe şotii, eseistul se impunea nu doar prin ţinuta sa mereu impecabilă, ci, mai ales, prin anvergura cultural-filosofică. Fost student strălucit al lui Lucian Blaga şi Liviu Rusu, asistent al lui D.D. Roşca, membru al Cercului literar de la Sibiu, Radu Enescu eşuase, datorită sincopelor istorice, în oraşul de pe Crişul Repede.

Pînă în 1989 ne-am cunoscut destul de vag, pe la cenacluri, la diferite sindrofii culturale, la revista Familia. El părea mai greu abordabil, iar recunoscuta sa cultură mă intimida, mă ţinea la oarecare distanţă. Nu prea ştiam ce să dialoghez cu un om care a terminat filosofia cu summa cum laude, cu unul care l-a citit pe I. Kant (Critica raţiunii pure) la şaisprezece ani. Şi care era unul dintre cei mai rafinaţi cunoscători ai lui M. Heidegger, ai filosofiei greceşti şi germane. Unul care, alături de limbile clasice, cunoştea şi cîteva limbi moderne. Fiind destul de retractil în relaţiile cu oamenii, ba chiar un fricos congenital (mai exact, un angoasat), ne-a uimit pe toţi curajul său din toamna lui 1989, cînd i-a scris o scrisoare dură preşedintelui Uniunii Scriitorilor din România, scrisoare citită la Radio Europa Liberă. Căderea regimului totalitar l-a transformat într-un entuziast aproape naiv. (Visa, printre altele, baze americane la Constanţa, ceea ce, în acea vreme, părea o imensă naivitate…). A devenit, prin actul său de mare curaj şi demnitate, pentru care putea plăti scump, figura proeminentă a opoziţiei intelectuale orădene, un militant şi un apărător exuberant al noii libertăţi cîştigate. S-a alăturat bucuros foştilor membri ai cenaclului „Iosif Vulcan”, celor care am combătut la săptămînalul Gazeta de Vest. Alături de noi, cei mai tineri, s-a irosit cu voioşie şi umor în scrisul publicistic, în re-inventarea României din cuvinte.

Din această perioadă, a Gazetei de Vest, datează mai apropiatele mele relaţii cu Radu Enescu. Deşi nu cred că am fost prieteni (de fapt, socotesc că, în mod sincer, nici nu putea avea mari prietenii), consider că ne-am apropiat poate şi datorită felului meu timid-ţărănesc de a fi. Dar cred că cel mai mult ne-au apropiat singurătăţile noastre. Apoi, ceea ce ne-a făcut să ne cunoaştem mai bine a fost cafeneaua Astoria, unde am devorat sute de cafele, unde am judecat şi re-judecat lumea. Evident, el o făcea mai tot timpul la modul băşcălios. Era foarte rar serios, preferînd mai mult să fenomenologizeze, să ia totul în răspăr. Acum, tardiv, îl văd foarte asemănător în spirit şi ironie cu Alexandru Dragomir, pe care nu ştiu dacă l-a cunoscut. În ciuda marii sale erudiţii, a spectaculozităţii elaborării argumentelor, era funciar un antipedagog. Nu ştia, precum Constantin Noica – pe care îl preţuia, dar de care nu se simţea prea atras -, să discute filosofie cu oricine. Prefera mai tot timpul ironia fină, zeflemeaua amicală, portretul acid. A fost unul dintre cei mai împătimiţi filoamericani. (După un sejur în America, unde a obţinut o bursă Fulbright, şi-a vopsit steagul acestei ţări pe tavanul unei camere). După cum era unul dintre cei mai destoinici băutori de cafea pe care l-am cunoscut, dar şi cel mai nepractic. Pînă şi rotirea unui banal buton putea deveni, pentru Radu Enescu, o problemă. Era eminamente un om al ideii, era croit să gîndească. Din păcate, opera sa (căreia nici măcar nu a încercat să-i înlăture unele cearcăne conjuncturale) reflectă doar parţial marea sa disponibilitate intelectuală. Scrisul lui este caracterizat de patosul ideii, de debordanţa augmentării, ca şi de hedonistica lui intrinsecă. Mobiliza pentru orice subiect un registru cultural-filosofic inhibant. Eseistica lui fiind de o mare vervă intelectuală, concomitent cu o exersată calofilie. Marile teme şi interogaţii cognitive se domesticeau instantaneu sub forţa slovei sale. Scrisul lui nefiind decît umbra rămasă pe hîrtie a spectacolului gîndirii. Se mişca dezinvolt în orice cîmp al culturii, de la fenomenalitatea imediată la metafizică. A fost omul care, în cei mai riguroşi termeni, putea vorbi seducător şi aplicat despre orice. A fost unul dintre cei mai profunzi eseişti postbelici pe care i-a avut cultura română. Un filosof al culturii care era de o originalitate şi farmec aparte. (Radu Enescu propune pentru Dasein, conceptul central în ontologia heideggeriană, echivalentul românesc Înfăptuire. Probabil se gîndea că înfăptuirea deschide în alt mod fiinţa înspre fiinţarea cea mai adîncă, înspre temporalitatea sa. Înfăptuirea în-fiinţează fiinţa chiar în datele posibilităţilor sale factice, redeschide onticul în limitele ontologicului. Oricum, înfăptuirea raportează uşor diferit fiinţa la angoasa existenţială, la neant. Timpul parcă acompaniază altfel o fiinţă în-făptuitoare, în comparaţie cu una deschisă indefinit înspre posibilităţile sale posibile şi im-posibile. Mare păcat că Radu Enescu nu a tradus Fiinţă şi timp, pentru că ar fi îmbogăţit gîndirea filosofică şi orizontul semantic  cu încă o rodnică dificultate. Fiinţă şi timp, în traducerea lui Gabriel Liiceanu şi Cătălin Cioabă – apărută la aproape zece ani de la  părăsirea acestei lumi de către Radu Enescu -, este nu doar un răsfăţ al gîndirii filosofice profunde, ci chiar o răscruce a posibilităţilor conceptuale ale limbii române. Nu cred că limba noastră a mai fost supusă la un asemenea travaliu interpretativ – trecînd, evident, prin încercările numite Kant şi Hegel -, de la Biblie încoace. De remarcat, tot în paranteză, că această operă fundamentală nu a avut nici un impact în cultura română).

Radu Enescu a avut, în schimb, o vocaţie aristocratică a risipirii. Dotat nativ pentru filosofie, a preferat (obligat fiind şi de împrejurările sociale) să se manifeste preponderent eseistic. A căzut, temporar, şi în mrejele criticii literare, în care nu a făcut decît să-şi exerseze subiectivitatea, calofilia şi dimensiunea ludică. Dotat cu cea mai profundă inteligenţă pe care am întîlnit-o, el nu a ştiut totuşi să învingă unele capcane ale vieţii. Nu a ştiut să-şi strunească eurile disparate şi antinomice, pe care le etala ca pe nişte măşti protectoare. Registrele fiinţei lui deveneau, nu o dată, versatile, alunecoase, greu de prins într-o formulă precisă. Părea, deseori, că mai mult îşi joacă existenţa decît o trăieşte pur şi simplu. Relativiza totul pînă la dispersie, vitupera discret absurdul vieţii. Se simţea sigur şi ferm doar în tărîmul filosofiei, în cel al culturii. În afara acestora era un om surprinzător de fragil, de nesigur. Era uimitor de singur. Dacă ar fi rămas în mediul universitar ar fi abordat, poate, doar filosofia sistemică. Destinul lui ar fi luat o altă întorsătură. Aşa, a rămas un filosof artist, un dandy aristocrat rătăcit în lumea pestriţă a provinciei. Opera sa, după o mai veche meteahnă românească, a fost dată prea repede uitării. Cu Radu Enescu am mai irosit încă un destin excepţional, încă o pistă a gîndirii originale, domeniu în care nici aşa nu prea excelăm.

M-am tot întrebat, în legătură cu filosoful  şi eseistul Radu Enescu, de care m-a legat o mare afecţiune culturală şi umană, ce-am învăţat, de fapt, de la el, dincolo de pedagogia serafică a boemei, a şarjelor amar-sapienţiale. Mă refer la multele zile petrecute la cafele astoriene, la redacţie sau acasă. Ce se putea învăţa de la un om care nu a învăţat pe nimeni nimic? Deşi nu avea nici o metodă pedagogică, nici veleităţi de magistru, totuşi am învăţat un lucru esenţial. În elanul meu cogitabund, mă aşteptam de la el la mari lecţii de filosofie, la sclipiri şi speculaţiuni ideatice, la mari sinteze spirituale servite la minut. Şi, cînd colo, el îmi servea zilnic mici, dar esenţiale lecţii de viaţă, agrementate cu sarcasm şi ironie. În fapt (îmi dau seama abia acum, în momente de reverii şi grea melancolie), el m-a învăţat indirect cel mai important lucru al vieţii. Evident, fără să spună vreodată nimic în legătură directă cu asta. Radu Enescu m-a învăţat să învăţ să nu fiu singur. Mi-a predat pe viu lecţii de singurătate. M-a învăţat (fără să mă dăscălească) că viaţa, în banalitatea ei, merge bine cu spiritul cel mai rafinat. M-a învăţat că ideile sînt chiar viaţa, nu opusul acesteia. Îi mulţumesc tardiv pentru lecţia pe care mi-a dat-o fără să mi-o predea… De la el nu am învăţat în mod direct, vreme de cîţiva ani şi sute de cafele, decît sarcasmul şi ironia rafinată. Restul trebuia furat printre rînduri… Printre rînduri de cărţi fundamentale. Cu Radu Enescu – fost elev briliant al lui E. Cioran – am cam încheiat orice şansă de a-mi mai face prietenii culturale. Exemplul singurătăţii lui m-a pus definitiv în gardă. Profunzimea înţelepciunii se răzbună prin singurătăţi devastatoare. „Se poate aprecia calitatea unui om după cantitatea de singurătate pe care o poate suporta” (F. Nietzsche). Cînd scriu, uneori, mă gîndesc melancolic la Radu Enescu. Parcă îl văd cum surîde printre rînduri. Cum re-animă ironic unele poncife căzute de oboseală, cum face unele idei să surîdă. Cum îşi recită tăcerile printre aburii unor cafele astoriene…

Oradea nu a avut şi nu va avea prea curînd un spirit de talia lui Radu Enescu. Va mai trece multă apă pe Crişul Repede pînă ce va mai apărea un gînditor şi erudit de calibrul lui. Şi astăzi Oradea mi-a rămas în bună măsură străină. Dar, fără Radu Enescu, ea este mult mai străină. Fapt ce mă face să-mi fie tot mai dor de singurătăţile noastre, de interminabilele cafele astoriene, de silueta lui inconfundabilă care parcă mai cutreieră încă prin vechiul burg…

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "3 comments" on this Article:

  1. Va multumesc pentru acest remarcabil articol. Cartea lui Radu Enescu despre Franz Kafka este o lucrare esentiala, m-a influentat profund si nu doar pe mine. Ar merita sa fie republicata cat mai curand. A fost un miracol ca a putut sa apara in anii 70. A fost pentru generatia mea o supapa de respiratie, o oaza de modernitate.Comparabila cu contributiile Marianei Sora sau ale unei Marthe Robert. Precizez ca nu am avut sansa de a-l cunoaste personal pe Radu Enescu. Regret si acum acest lucru.

    • Ioan F. Pop Ioan F. Pop spune:

      Stimate Domnule Vladimir Tismăneanu,

      Vă mulţumesc pentru consideraţiile făcute pe marginea acestui text, dar, mai ales, pentru cele făcute la adresa lui Radu Enescu care, aşa cum bine precizaţi, a scris prima (şi singura) monografie Franz Kafka din cultura română. La fel cum, după o şedere în SUA, a scris o memorabilă carte, intitulată “Între două oceane”, alături de alte cărţi de eseuri care ar merita reeditate. A fost un filoamerican pătimaş, un ludic şi un erudit care ar fi încîntat de aprecierile Dumneavoastră.

  2. euripide spune:

    :) universul (inclusiv cel interior), nu i creatia noastra, nicicum de deslusit, si cu atit mai putin de cuprins intr o “formula precisa”
    silueta distincta a filosofului din burgul oradean pastrati o in memorie, no sa mai vedeti altele asemenea intr o viata de om
    va veti lovi insa de yes men(i), yes we can(i), priviri timpe si creiere curate (spalate)
    cu putina sansa va veti strecura printr ei pe neobservate, ca o umbra (nu la fel a procedat Profesorul ? :) )



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Ioan F. Pop


Ioan F. Pop

oan F. Pop este licenţiat în Teologie-istorie, Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca. Doctor în filozofie al universităţii clujene. Stagii de cercetare la Roma şi Pa... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

cu ani in urma un prieten cambodgian mi-a povestit cum a fost omorat pe taica-sau pe vremea khmerilo...

de: r2

la "Ce-ar fi să vorbim cu-adevărat corect politic despre Fidel Castro?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)