Home » Cultura » Citesti:

Solenoid: mic îndrumar de lectură

Liviu Cangeopol februarie 1, 2016 Cultura
24 comentarii 3,378 Vizualizari

Deși puțini sînt cei care se pot lăuda că au descifrat ultimul meteorit cărtărescian (lectură copleșitoare, nu numai prin prisma pletorei sufocante de imagini neobișnuite, pagini curgînd în jurul unor bulboane de abject și divin, întunecimi dintr-un fluviu neîmblînzit, căderi uruitoare de cuvinte niciodată împerecheate pînă acum în afara prețiozității compulsive, continuînd să păstreze aprinsă pagină după pagină flacăra întîmplărilor scăpate în uitare, al tainelor dezvăluite cu penseta unui suflet damnat, mituri amalgamate în mojarul speculației care-și găsește rezolvarea în mutații metafizice, în toiul cărora autorul aruncă personaje ireale complet verosimile și altele rupte din istorie sub aura mitului, ci mai ales prin intensitatea scriiturii, a ritmului debordant de energie emanînd din fiecare rînd, creînd iluzii coșmarești prin tehnica aglutinării și a redundanței controlate, prin panoramarea reperelor și augmentarea cadraturii, supusă radiografierii pînă la suferință și indivizibil), au curs deja suficiente impresii pentru alcătuirea unei mostre rezonabil analizabile.

În generalul unui procent de aproximativ 99%, aparițiile critice au fost de admirație fără frontiere, de acceptare natural entuziastă chiar dacă, deocamdată, n-a coborît nimeni în camera de război a detaliilor, a destructurării stilistice, a examinării motorului creator, din care curg abaterile, elementele insolite, referirile culturale, nașterea unui univers perfect posibil din memoria unuia desăvîrșit improbabil.

A fost observat, totuși, ca notă pasageră în amestec de mîhnire și de previzibil, că o seamă de cititori au deplîns dificultatea parcurgerii. “Am întîmpinat greutăți de apropiere a textului”, și-a recomandat un cititor neputința, “este o lectură grea”, susține altul, “am fost tentat să sar paragrafe, uneori chiar pagini întregi”. Abia cînd nu înțelegi pe deplin trebuie să insiști în cîmpul buchei, dacă nu-ți trece prin cap că este posibil să tratezi răceala cu scufundarea în apă cu sloiuri de gheață. Nu este doar maladia contemporană a omului căruia îi lipsește deprinderea adecvată a lecturii. Într-un interviu nu chiar recent, Cormack McCarthy remarca modificarea atitudinii cititorului de pretutindeni, care preferă cărțile scurte, scrise cu litere mari, depănînd moduri de acțiune ori aventuri erotice, fără multe descrieri, cu atît mai puțin incursiuni abisale. E un loc comun. Se publică mult, dar prost. De unde alternativa afecțiunii beletristice: rătăcitori prin mlaștina maculaturii, atei în sacra bibliotecă. Este timpul ca tehnologia lecturii să capete cîteva amendamente.

Pentru a veni în întîmpinarea cititorilor cu inima deschisă în căutarea unei lecturi potrivite și lipsite de frustrări a capodoperei solenoidale, propun trei trepte de apropiere: eidetică, poetică și metafizică.

*

Vom porni de la ultimul reprezentant al memoriei eidetice, Stephen Wiltshire, un tînăr englez autist, care este plimbat cu elicopterul pe deasupra unor porțiuni urbane complexe, preț de cîte 15 minute. Odată întors în atelierul său, Stephen, înconjurat roată de imense coli de hîrtie, redă grafic ce-a reținut. În cîteva zile de muncă aproape neîntreruptă, lucrarea este săvîrșită. A reținut tot. Pînă la pliurile perdelelor, aranjamentul frunzelor în arbori, plăcuțele de înmatriculare ale mașinilor din trafic, poziția fularului unui pieton trecînd strada, numărul de țigle de pe clădirile vizionate ori cel al călătorilor dintr-un tramvai. În comparație cu filmul realizat în timpul zborului, desenul lui Wiltshire nu omite nimic. Este ceea ce, la prima debarcare lecturală, reușește Mircea Cărtărescu în Solenoid.

Dicționarul Explicativ aduce în perimetrul situației o notă poetică: “Anomalie întâlnită în special la copii, care constă în reprezentarea foarte vie a obiectelor văzute anterior, ca și cum acestea ar fi prezente.” Imaturitatea artificială a naratorului solenoidal se califică descrierii. Putem decela în combinația celor două repere, adunate în cuvinte și idei, motoarele tehnicii de lucru la nivelul frazei cărtăresciene servind Solenoidul. Care nu se citește ca o carte obișnuită, dacă mai e cazul de subliniat. În nici o împrejurare una de aventuri, unde cititorul tinde să pună greutatea vizuală în aria verbului. Verbul, în mod obișnuit, este partea de vorbire flexibilă care duce propoziția mai departe. În conjunctura lucrării de față, verbul își pierde relevanța, dispare în faldurile propoziției, care i se substituie. Cuvintele capătă o pondere egală. Liniile de fugă ale profunzimii și mișcării sînt definite de întregul enunț. Această democrație sintactică emană un vertij neobosit, care te învăluie, dar, în același timp, te ajută să înaintezi, prin inerția energiei consumate. Este, dacă insistați, modelul de eficiență al unui perpetuum mobile literar. Poate amănuntul că Leonardo da Vinci a fost una dintre personalitățile cunoscute ca fiind afectate de maladia memoriei eidetice facilitează înțelegerea reușitei din urmă.

Editorul cărții sugera o lectură defalcată pe porțiuni aproximate la o sută de pagini. E un ideal de generos optimism, vă asigur. Cititorul normal nu posedă tehnici de lectură rapidă și dacă nu este un fenomen uman cu o memorie uluitoare nu va reține ce e vrednic de reținut din fuga unei lecturi de metrou. Recomand deslușirea tihnită a fiecărui capitol în parte, urmată de o pauză de asimilare. Este o carte care poate fi citită pornind din orice punct, străbătînd orice combinație, încheindu-se oriunde. Ceva asemănător indica, în 1963, Julio Cortazar, referitor la lecturarea Șotronului. De reținut că o singură lectură nu va fi suficientă pentru a gusta toate nuanțele lingvistice, prismele poetice și arcanele metafizice implicate în text.

*

De o frumusețe chinuitoare, nepămînteană, transcendentală și demonică, în sensul înălțător al noțiunii elene, Mircea Cărtărescu împrumută diamantul unui scriitor cu care se aseamănă enorm, dar pe care nu va fi lesne să-l regăsiți în inventarul influențelor solenoidale. Este vorba de Kafka, din jurnalele căruia scriitorul român inserează în propria operă următorul fragment: “Stăpânul viselor, marele Isahar era așezat în fața oglinzii, cu spinarea lipită de suprafața ei, cu capul mult răsturnat pe spate și cufundat adânc în oglindă. Acolo a apărut Hermana, stăpâna amurgului, și s-a topit în pieptul lui Isahar până când a dispărut cu totul acolo.” Cărtărescu nu are nevoie de această bijuterie pentru a-și augmenta crescătoria oricum fabuloasă, ci pentru a-i permite cititorului o unealtă care să-l ajute a găsi calea adevărului poetic. Stăpînul viselor, stăpîna amurgului. Combinația consangvină care asigură puntea între cele ce se văd și cele care nu se văd. Stăpînul cuvintelor, care dă seama de întreaga operație.

Volumul este alcătuit din 51 de capitole care pot fi considerate tot atîtea proze scurte legate prin context filozofic, tehnică de lucru și proximitate. Esența care le străbate este atît de puternică încît le conferă o autonomie de zbor aproape totală. Veți nota cu băgare de seamă că toate secvențele pornesc din locuri banale, într-o direcție lumească, dirijate cu o mînă sigură, în regia unei discreții atît de pioase încît este imposibil de perceput lucrătura, intervenția, voința. La un moment dat, asupra liniștitei narațiuni este aplecată lupa enormă a instrumentarului kafkian. Transformarea este instantaneu radicală, abandonînd descrierea lumii cunoscute și scoțînd la iveală inefabila lejeritate a unui alt univers, așezat sub filtre deformatoare, scăldînd coaste filozofice în apele colorate ale sistemului metafizic de referință. Protagonistul este obsedat să așeze la vedere nu înțelesuri noi din cuvinte comune, nu expresii uitate prin lăzile vocabularului, ci lumi transformate de parfumatul venin al poeziei.

Cuvintele au calitatea de a forja impresii de realități care emană magie așa cum inteligența oamenilor superiori crează o aură de calm în jurul lor. Magia este ceea ce rămîne dintr-o lume îndepărtată, glorioasă și dinamică, supusă extincției, emisarul unei șoapte de aducere aminte a celor ce trebuie să fi fost, nu doar ca o scăpare de moment a imaginației, ci carne a existenței și durerii (ca singura probă a trecerii). Cercurile impregnate în trunchiul îmbătrînit, prelins, uscat.

A face să crezi facilitează posibilitatea de a recrea. Cei morți revin la viață, cei bolnavi se însănătoșesc, cei răi sînt aruncați la picioarele binelui, cu șansa mîntuirii. Acesta este rolul de taumaturg, vraci și visător al magului scrib. Din acest motiv, arta poeziei este crucială în algebra civilizației. Terapia cognitivă a cuvîntului așternut.

*

Sf. Toma de Aquino a descris metafizica drept “știința pe care o studiem după ce am descifrat total științele care aduc cunoașterea lumii fizice”. Nu este doar o exactă descriere a fenomenului, ci și o bună referință pentru universul la care se raportează Solenoidul aici discutat, în lumina revelației făcute de Pavel în 2 Corinteni (4:18): “Lucrurile care se văd sînt trecătoare, pe cînd cele care nu se văd sînt veșnice”. Există două tipuri de lumi ascunse în spatele construcției fizice, pe care Mircea Cărtărescu le supune cu meticulozitate unui sistem de segregare. Unele se întind pe orizontală și, în prim-planul narativ, este ceea ce autorul relatează în fiecare secție a bestiarului său hipersensibil. Cealaltă dezvoltare coboară pe axa verticalității, emanată ca o concluzie implacabilă din puzderia de lumi scoase la iveală în jurul nostru cu neobositul detector de radiații al sensibilității poetice.

Trecerea din registrul lumii contingente în cel al lumii necesare, cu ajutorul lupei kafkiene care metamorfozează prozaicul în poezie așa cum piatra filozofală a alchimiștilor transforma plumbul în aur, marchează ritmul hipnotic (o altă structură obsesivă a ansamblului solenoidal) al respirației de zeu răpus de febră care visează lumi extraordinare precum muritorii deapănă visuri comune, trecînd dintr-una în alta cu ușurința fără complicații a celui aflat în afara existenței.

*

Din zecile de posibile ilustrări, preiau la întîmplare un fragment a cărui anagogie este atît de evidentă încît nici nu mai necesită aplicarea exegezei:

“M-am plimbat un timp pe lângă scaunele dentare, apoi, înfiorat, m-am așezat într-unul dintre ele, sprijinindu-mi capul de perna tare de vinilin. Am deschis larg gura, sub lumina orbitoare, am strâns ochii și-am așteptat. Mă simțeam din nou copil, simțeam, prin carnea gingiei, fiecare nerv ce se strecura în canalele dinților: o floare de nervi, o actinie împingându-și filamentele în apa legănătoare-a oceanului. Cineva avea să vină, cum venise de-atîtea ori în trecut, ca să cînte, ca un harpist al durerii, un cîntec de agonie pe strunele nervilor mei dentari. Așteptam urletul bormașinii și mârâitul frezei, căngile tijelor metalice, gustul de metal acru al aspiratorului de salivă. Așteptam animalul gras în halat alb, de dentist, să-și prăvălească pîntecul peste mine, să-i simt bătăile inimii și gâlgâitul mațelor, să-i văd ochii neiertători înfipți în ochii mei, respirația amestecată cu a mea, sudoarea lui de pe frunte picurîndu-mi în gura larg deschisă în timp ce, pentru un timp nedefinit, sunt stors de substanța durerii, cea mai limpede și mai intensă substanță din lume. Eram răstignit pe-un aparat de extras durere, unul dintre milioanele de mulgătoare de chin și de urlet din lume, toate conectate-ntre-ele prin cabluri gofrate, organice, șerpuind pe sub fundațiile realității. Și trebuia să fie un loc în care toate conductele de carne pulsândă, ca rădăcinile arborilor bătrâni, convergeau într-o singură enormă țeavă unde se-amestecau țipetele de groază-ale omenirii, disperarea și denădejdea madreporului cu mii și milioane de ființe vii, cu gurile roșii căscate larg, urlînd cu ochii strânși, pentru eternitate, în mâinile călăilor orbi și surzi și impersonali, instrumente ale teribilului nostru destin. Încotro ducea conducta verticală a suferinței umane? Cine se hrănea cu plânsul și nefericirea și neputința și nimicnicia și vremelnicia noastră? Cine se bucura de trosnetul oaselor noastre, de chinul iubirii ne-mpărtășite, de ravagiile cancerului și-ale morții celor apropiați, de pielea arsă, de ochii scoși, de venele explodate? Pentru cine substanța limpede ca lacrima a nenorocii noastre era necesară ca aerul și ca apa? Îmi imaginam țeava cea verticală, ca un ac de seringă, dar cu diametrul celui mai bătrân boabab, coborând până-n centrul pământului și hrănind acolo, în hipogeica sferă goală, un popor de necromanți și telepați înrudiți cu ploșnițele, căpușele și sarcopții. Hedoniști ai durerii, vizionari ai teroarei, arhangheli ai strivirii de viu, regi ai distrugerii și ai urii…” (pag. 721-722.).

Înfiorătoare viziune plecată din tensiunea anomaliilor unui cărăuș de metafore între fizicalitatea mizeriei cuantice și cea a rațiunii din spatele lumii! Întocmai mesajului unei religii umile care vrea să arate lumii că oricine poate deveni vrednic de ea, asistăm la parcurgerea drumului inițiatic de la particularul mărunt al individului insignifiant, pînă la universalul dramatic al ființei de dinaintea ființei, prin una dintre cele mai uluitoare mutații stilistice care ne-au fost oferite vreodată. Cuvîntul comun, supus filtrului poetic, captat în starea de emfază filozofică. Cine nu știe asta! Toate formulele se scurg în apa freatică a discursului divinității, care nu are nevoie de nici un cuvînt.

O carte perfectă, ridicată din milioane de particule care, pînă acum, n-au cunoscut decît imperfecțiunea.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "24 comments" on this Article:

    • ada spune:

      O mică remarcă. Comparația cu un estuar este contrară ideii pe care vrea să o inducă. Specific estuarului este chiar lipsa aluviunilor, a lipsei sedimentării materiei solide cărate de un fluviu la vărsarea în ocean. Fluxul și refluxul spală și împrăștie în ocean tot ce a adus fluviul. La vărsare nu mai rămâne nimic vizibil din tot cea acumulat un fluviu în curgerea lui. Nu cred că asta a vrut să ne sugereze criticul prin imaginea găsită? Ori această carte chiar are, în ciuda multor lipsuri, o valoare literară reală.

      • Luminal spune:

        Ada, ai aruncat din fuga poneiului o cruda sentinta: “în ciuda multor lipsuri”. Daca tot sint multe lipsurile, ai putea sa ne dezvalui vreo citeva, ca sa nu murim adormiti? Ar fi un bun punct de plecare pentru o discutie mai acatarii. Am intilnit cindva un critic bastinas care deplingea, nici mai mult, nici mai putin decit numele personajelor, care, cica, erau (numele) ca din anii ’50! Nici pina azi n-am inteles despre ce era vorba. N-ar fi sanatos sa trec prin aceeasi problema a doua oara. Daca ti-a scapat, ti-a scapat, nu mai ai incotro.

        • ada spune:

          …simbolurile pe care nu le înțelege și pe baza cărora face o metafizică a condiției umane.
          Unele dintre ele sunt chiar…ficțiuni. Dar ce ficțiuni? Unele care crează aparatul matematic al explicării lumii. Este adevărat că…orice ficțiune presupune una și mai mare…Ori autorul vine cu unele prea mici …și inadecvate contextului ficțiunii științifice. Le strivește corola de minuni …într-un talmeș-balmeș de viziuni halucinante….

          • Luminal spune:

            Ada (ti-ai preluat pseudonimul de la Nabokov?), ce spui tu nu e decit zgomotul apei in piua. Unii ar putea considera comentariul tau insultator. A asuma ca un autor nu intelege simbolurile pe care le foloseste denota o ingustime si o rautate fara nici o justificare in lipsa unui exemplu clar. Exprimarea ta este hilara si ironica. Incerci o demonstratie fara cap, fara coada, arunci citeva aluzii puerile menite a da nota despre profunzimea opiniei, acuzind autorul ca opereaza cu fictiuni, cind fictiunea este caramida de baza a lucraturii literare, vagi sentinte filozofice de salon de coafura gen “orice ficțiune presupune una și mai mare”, spre a cadea direct in Caragiale: “Ori autorul vine cu unele prea mici…și inadecvate contextului ficțiunii științifice” (corect este or, cit despre fictiunea stiintifica… se sparie oamenii!) Iar ceea ce numesti tu “un talmeș-balmeș de viziuni halucinante” este marca modernitatii. Romanul semanatorist ar fi mai apreciat, dar nu crezi ca este cazul sa progresam si noi o tira?

            • ada spune:

              Deocamdată teoria universurilor multiple ca și teoria unificatoare din care se inspiră autorul sunt, din păcate, doar ficțiuni. Pe tărâm științific. Introducerea lumii sarcopților, printr-o ficțiune, între lumile multiple este un regres ficțional…
              Cartea este plină de simboluri. Eu mă refeream la cele fizice. Un exemplu. Solenoidul este o sârmă modelată în spire înseriate. Un solenoid nu are niciun „zumzet”. Dacă este înfășurat pe un miez magnetic, dacă acest miez este confecționat dintr-un pachet de tole asamblate prin strângere cu un șurub și este alimentat în curent alternativ atunci este posibil să „bâzâie”. (vibrează plăcile miezului). Se înțelege de undeva că astfel este construit solenoidul? Eu nu am găsit. De fapt nici nu poate fi construit așa, pentru că un solenoid într-o astfel de construcție nu poate produce levitarea niciunui corp metalic-magnetic și cu atât mai puțin a unor corpuri umane, chiar aflate în stări de…„magnetizare erotică”. Pur și simplu că, pentru levitare, este nevoie de doi magneți (presupunând că solenoidul cărții funcționează ca un magnet) permanenți. Ori autorul pornește solenoidul de la rețeaua casnică. Știm că în acei ani alimentarea era în curent alternativ. Deci, simbolul fizic, „solenoid” nu produce „zumzet” și nici „levitație”. Fericiți cei săraci în …cunoștințe tehnice, a lor va fi literatura sub „marca modernității”, dar să nu uităm că nicio ficțiune nu a negat-o pe cea anterioară ei și nici pe cele din care se inspiră. Mecanica cuantică nu a negat nimic din fundamentul pe care s-a clădit, l-a înglobat și l-a extins. Iar dezvoltarea s-a clădit pe reinterpretarea unor simboluri. Masa, energia și mai ales spațiul și timpul…sunt simbolurile care au fost reinterpretate mereu și au dus la evoluția cunoașterii…

          • Demosthenes spune:

            “Mecanica cuantică nu a negat nimic din fundamentul pe care s-a clădit, l-a înglobat și l-a extins”

            Complet eronat, mai documentati-va. Spre deosebire de, spre exemplu, teoria relativitatii care construieste pe fundamentul “clasic” al fizicii, mecanica cuantica e o teorie ale carei predictii sunt in flagrant conflict cu fizica clasica (adica non-cuantica) – google Bell’s Theorem si experimentele care de curand au confirmat zdrobitor predictiile mecanicii cuantice in defavoarea fizicii clasice (si ca Einstein a gresit cu paradoxul Einstein-Podolsky-Rosen, EPR). Tocmai de aceea este atat de greu de incorporat relativitatea generala, care este o teorie “clasica”, cu QM.

            Altfel, nu inteleg ce vreti de la Cartarescu: sa dezvolte el singur o “theory of everything” ? Normal ca solenoidul, ca si multe alte elemente ale cartii sunt simboluri si nu trebuie luate ca “fizice”. Dupa mine, scopul lor este literar, nici macar metafizic: ele ilustreaza “improbabilul” universului, transcendenta intr-un spatiu “magic” ( la fel ca si mecanica cuantica).

  1. ada spune:

    E posibil să avem proteste ale unor asociații profesionale. A medicilor stomatologi, de exemplu. Prezentarea „scaunului dentar” ca un instrument de tortură e o îndrăzneală poetică riscantă și o denaturare a sensului existenței lui. E o creație tehnologică, cu toate atributele înzestrării ei, pusă în slujba îmbunătățirii vieții omului, nu o unealtă a damnării, a extragerii și livrării durerii spre tărâmurile unde este consumată ca trăire a celuilalt, cel fericit cu răul altuia. Ca să nu mai vorbim despre imaginea stomatologului aflat sub jurământ profesional…Nici vechi felceri nu se regăsesc în ea. Imaginea de extragere a durerii îi arată chiar rolul benefic…de mic „Mântuitor”, dedicat , al scaunului dentar și al operanților lui. Orice s-ar spune, scaunul dentar nu este chiar o …spânzurătoare, chiar dacă experiențele în care sunt implicate pot fi folosite ca surogat la cercetările cu adevărat științifice asupra minții umane. Drumul spre mântuirea în ceruri este presărat cu mici ori mai mari artefacte, care încearcă să-l facă suportabil, uneori chiar să-l prelungească cât mai mult. Mie mi se pare că singura latură care va rezista în timp va fi cea poetică. Partea picturală este naivă-ludică, iar cea metafizică este aproape…inexistentă.

    • man of war spune:

      :) din ce spuneti se pare ca dl Cartarescu nu are clementa din partea cariilor ! tind sa i dau dreptate totusi : lumina care ti bate n ochi si burghiul pregatit sa ti sfredeleasca maselele (cu zgomotul inconfundabil) face din mentionatul scaun unul al terorii.
      hmmm… acum cind sapiensii au dezlegat tainele lumii si L au prins pe Dumnezeu de picior, se mai practica tortura medievala a smulsului dintilor cu clestele ? cum asa ? se fabrica omul in eprubeta si nu se poate creste la loc dantura cu care sa mai mesteci fara dureri inca un secol ? :)

  2. Ela spune:

    Este prima data cand aflu ca s-a scris o “carte perfecta”…
    Spontan, as zice ca este situatia tip in care ar fi avut sens sa fie aplicata indicatia “less is more” ;)
    Nu stiam ca se poate ajunge la un asemenea standard (absolut!) in literatura…m-am inselat! De fapt, uitasem ca România tinde sa devina tara tururor posibilitatilor, si de aici mi se trage scepticismul initial cu care am abordat acest articol…E numai vina mea, recunosc!
    Sper, pentru M. Cartarescu, ca nu sunt numerosi potentialii cumparatori care, ca mine, isi aleg cartile in functie de intuitia ca autorul i-ar conduce pe meandrele propriei lor judecati, catre zone inedite care asteapta sa fie explorate…ar fi descurajati de “perfectul” care exclude orice adaus personal!
    Toate gusturile regasindu-se in natura umana, exista destui oameni care citesc numai ca sa-si confirme ca, presupusa, fundatura in care li se zbate sufletul este singura varianta posibila… Pentru acestia, Solenoid este lectura “perfecta”!

  3. Demosthenes spune:

    “Sf. Toma de Aquino a descris metafizica drept “știința pe care o studiem după ce am descifrat total științele care aduc cunoașterea lumii fizice”. Nu este doar o exactă descriere a fenomenului..”

    With all due respect, dar dupa parerea mea este o descriere inadecvata si anacronica a fenomenului. O fi fost exacta pe vremea lui Aquino, cand umanitatea, respectiv avangarda ei stiintifica era convinsa ca chiar putem sa descifram “toate stiintele care aduc cunoasterea lumii fizice” si apoi le putem da o interpretare metafizica. Intre timp avem “mizeria cuantica” ca exemplu stralucit de teorie care descrie foarte exact lumea fizica obsevabila (cel putin pana la limita la care putem observa fenomene, care ajunge doar in mod indirect pana la scara Planck) dar a carei intrepretare (adica, in fond, metafizica – respectiv paranoia, cum ii zice M. Caraterscu) ne scapa – motiv pentru care avem X metafizici asociate mecanicii cuantice, niciuna din ele complet consistenta ! Putem afirma ca am descifrat total mecanica cuantica fara sa-i dam o metafizica consistenta ? Discutabil, unii fizicieni s-au resemnat in “agnosticism” complet (aripa “shut up and calculate!”) altii, dimpotriva, spun ca progresul spre intelegerea lumii fizice trece exact prin gasirea unei metafizici corecte si consistente – deoarece materialismul stiintific reductionist “mainstream” actual pare sa-si fi trait traiul (mi se pare foarte nimerita metafora lui Cartarescu a profesoarei de fizica care nu crede in atomi si particule). Una din metafizicile posibile fiind, de altfel, centrata pe ideea ca, in esenta ei ultima, realitatea nu poate fi cunoscuta complet din motive care tin de teoria informatiei (“computability of functions in the physical universe”) – idee preluata intr-o alta nota in Solenoid (ca o imposibila evadare intr-o a 4-a dimensiune).

    • Lucifer spune:

      Să nu confundăm lucrurile,metafizica este altceva decât mecanica/fizica cuantică.Între altele,mecanica cuantică este guvernată de legi tip hazard(de ex.relațiile de incertitudine ale lui Heisenberg,dar și altele),dar asta nu este metafizică,este știință.Metafizica intervine numai când se pune problema de ex. a teoriei Bing-bang-ului.Dar,în general,nu tot ceea ce este ininteligibil este metafizic.
      Revenind la Cărtărescu,observ o mare dificultate a exegeților de a trata opera lui Cărtărescu cu mijloace de analiză metafizice.Practic nu există instrumentarul de abordare/analiză.Am încercat într-o postare mai veche să atrag atenția că logica/rațiunea/ideea operei lui Cărtărescu sunt perfect coerente din punct de vedere metafizic.Nu voi intra în detalii aici,și așa mi-au banat câteva comentarii….

      • Demosthenes spune:

        Sigur ca metafizica este altceva decat mecanica/fizica cuantica, dar gresesti cand zici ca metafizica e o chestie ezoteric-spirituala a carei problema se pune doar la Big Bang. La intamplare din http://www.merriam-webster.com/dictionary/metaphysics:

        Metaphysics : the part of philosophy that is concerned with the basic causes and nature of things

        Spune-mi te rog, Lucifer, in ce fel mecanica cuantica NU este despre “the basic causes and nature of things” ? Am impresia ca iti scapa delimitarea dintre fizica, care studiaza fenomene strict asa cum sunt ele observabile, prin prisma unor teorii (ca de exemplu mecanica cuantica) si metafizica, care incearca sa le “ancoreze” in intelegerea umana a realitatii.

  4. MIHAI 2 spune:

    Este o carte a implinirii , prin care autorul sfideaza VARSTA DE 60 DE ANI pe care o va implini cat de curand.

  5. victor L spune:

    Daca se va gasi un stomatolog sa “demonteze” atacul mirsav dat de Cartarescu asupra “scaunului dentar”, beneficiul va fi al literaturii. Dar tot o dezamagire vor avea cei ce au scule tehice in analiza unor fictiuni.

    • ada spune:

      Poate că la prima vizită pe care o va face autorul unui stomatolog…se vor împăca. Viața bate ficțiunea.

      • Colt alb spune:

        Draga domnita si ingrijorat domnisor, aceasta carte nu este un manual de tehnica dentara. Sunt convins ca autorul s-a prezentat la dentist de nenumarate ori, inca de mic copil. Este vorba despre o reminiscenta obsesiva, pocitoare, evocatoare, dar intriga ei este folosita la scara metaforica. Nu porniti un razboi intre stomatologi si literati, va rog! Stati in subiect. Faptul ca nu va vine usor sa emiteti profunzimi despre o carte complexa nu va acorda dreptul bagatelizarii. In rest, voie buna si lectura naturala!

        • victor L spune:

          @ Colt alb,
          dece nu citesti ceea ce se scrie?
          Eu, recunosc, eram sarcastic la adresa postarilor semnate @ ada.
          Care vine cu uneltele industriale sa analizeze o fictiune.
          Coboara de pe piedestal si citeste mai cu atentie; poate ai nevoie si de niste “biciclete”.

          • Colt alb spune:

            Draguta victor L, de ochelari oi fi avind eu trebuinta, ca multi altii, dar parte din raspunsul de mine clocit nu-ti era adresat matale, ci coconasului razboinic de mai sus, la care se adauga domnita Ada, atit de grijulie dentural. Unii n-au vorbe la nivel si-atunci baga nivelul lor, cu gargara, vrajeala, bagateli si strimbulete. Asta era reprosul.

        • ada spune:

          Putem vorbi…despre metafizica dimensiunilor, punctul central al viziunii autorului în priceperea condiției umane. Dimensiunile, așa cum le folosește mecanica cuantică sunt de fapt un set de variabile cu care aplică limbajul matematic formalizat pentru acest domeniu. Pentru că în acest set intră și cele trei variabile suficiente pentru fizica clasică, care în limbaj comun și specific acestei fizici, se numesc dimensiuni, prin analogie forțată, următoarelor 7 (8) variabile imaginate pentru cea mai avansată teorie fizică, în limbajul de popularizare, li se zice tot dimensiuni, dar de fapt nimeni nu știe ce sunt. Sunt niște variabile, ascunse până la folosirea lor, care fac consistentă teoria cu observațiile. Ce face autorul? Folosește aceste variabile și pe baza lor construiește o lumea a explicării condiției umane. Dacă ar face doar atât ar fi pură fantezie la un vid în explicarea în limbaj comun a lumii. Dar introduce între aceste lumi și pe cea a organismelor invizibile cu ochiul liber, lume care din punct de vedere al fizicii se supune legilor clasice, nu are nimic de a face cu teoriile mecanicii cuantice. Nu este o lume în cadrul variabilelor ascunse care se numesc și dimensiuni înfășurate. Aici nu se poate face nicio metafizică …la o fizică misterioasă. Se face în schimb o trimitere subtilă la încercările de subminare a unor metafizici profunde și cu practici religioase milenare, Se pune umărul la demolarea fundației lor. Sigur este o ficțiune… Se pune o ființă să evolueze în situații limită. Pe o linie ori o suprafață plană pentru a ne arăta că nu poate ocoli un punct ori o linie, fără să ne facă să înțelegem cum poate fi ea acolo. Doar cu mintea? Da …dar mintea cea de pe urmă ne spune că observatorul este de fapt parte din experiment ori dacă este o ființă tridimensională cum poate experimenta o lume cu alte dimensiuni? Una dincolo de cea cu trei dimensiuni poate fi cercetată metafizic, dar pentru una ca cea a sarcopților …nu e bine să folosești metafizici subtile. Strici orzul pe gâște. Până la urmă este o chestiune de gust și de cunoaștere științifică…inclusiv la oamenii maturi… Și, eu cred că sunt cazuri, ca cel de față, unde gusturile se mai și discută…

    • Vasile M spune:

      victor L (02/02/2016 la 11:38)

      Scuze; mi-a jucat feste tastatura.

      Nu cred ca se va gasi nici un medic stomatolog sa ……..“demonteze” atacul mirsav dat de Cartarescu asupra “scaunului dentar”, ……….pentru ca e cam dificil sa ataci un intelectual de talia lui Cartarescu (potential candidat la premiul Nobel pentru literatura) pentru romanul Solenoid (fiction).

      • victor L spune:

        eu glumeam.
        @ ada reprezinta cititorul circotas care, si ascultind un banc, va gasi motive de a interveni cu ratiunea-i rece.

  6. D.C.P. spune:

    Mulțumesc, domnule Cangeopol, pentru abordarea _unitară_ eidetic-poetic-metafizică. Nici nu bănuiți cât de mult m-a surprins și m-a bucurat faptul că ați pus la loc ceasul după ce i-ați examinat piesele și mecanismele. Mi-am dat seama atunci că pentru a putea face asta e nevoie de mult mai mult decât un instrumentar de critic literar, e nevoie de inimă de scriitor. De aici și abordarea unitară. Sergiu Celibidache spunea într-un interviu din 1995 că e normal că n-avem critici [muzicali] pe lumea asta, că „nici nu există meseria de critic, pentru că dacă [cineva] are atâta spontaneitate cât să poată să pună ordine în senzațiile sonore, face el însuși muzică.” Faceți muzică… și ce muzică! “Always try to figure out why do you space out when you read”, ne spunea un profesor, dar dumneavoastră spuneți așa de frumos: „Abia cînd nu înțelegi pe deplin trebuie să insiști în cîmpul buchei, dacă nu-ți trece prin cap că este posibil să tratezi răceala cu scufundarea în apă cu sloiuri de gheață.”



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Liviu Cangeopol


Liviu Cangeopol

Nascut la 28 martie 1954 in Iasi. Studii filologice neterminate la Universitatea “Al. I. Cuza”. In 1989, la trei luni inainte de evenimentele care au zguduit aparentele patriei... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

cu ani in urma un prieten cambodgian mi-a povestit cum a fost omorat pe taica-sau pe vremea khmerilo...

de: r2

la "Ce-ar fi să vorbim cu-adevărat corect politic despre Fidel Castro?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)