Home » Cultura »Societate/Life » Citesti:

STUDIU Comunitatea momârlanilor din Valea Jiului – a treia parte. Muzeul momârlănesc

Alexandra Otilia Felea septembrie 10, 2018 Cultura, Societate/Life
Deocamdata nu sunt comentarii 518 Vizualizari

“Parafrazandu-l pe Clifford Geertz aș spune că aceste muzee reprezintă o poveste/istorie pe care oamenii o spun lor înșiși despre ei înșiși, un gen de narativitate despre trecutul comunității.”[1]

Pornind de la o scurtă incursiune în etimologia termenului muzeu, constatăm, că denumirea lui inițială, provine din greaca veche, muzeul reprezentând inițial un templu dedicat creeației: “mouseion era, pentru grecii antici, o clădire special dedicată studiului și creației.”[2] Astăzi, muzeul capătă un sens și un scop cu totul diferite față de întrebuințarea pentru care a fost creat. Muzeul este astăzi, în particular, cel studiat în această cercetare, așa cum constata Alin Rus în urma studiului întreprins, o reprezentare pe care această comunitate o are despre sine. Astfel, muzeul înglobează sub umbrela tradiției momârlănești obiecte considerate reprezentative de către momârlani pentru a reprezenta un tablou prin care se prezintă străinului trecutul și originea acestei comunități.

După cum semnalează Alin Rus, subiectul acestor muzee momârlenești, este, de cele mai multe ori dezbătut pe plan local: „muzeele în cauză sunt vizitate mai ales de nativii din zonă si cuprind artefacte cu semnificație profundă in special pentru trecutul comunității locale.”[3]

Analizând, în capitolele anterioare, modalități și motivații ale momârlanilor de a-și construi identități situaționale, ca răspuns la factorii externi, prin reînvestirea unor practici specifice, considerăm importantă o analiză asupra muzeului. Prin tehnicile folosite în cadrul cercetării de teren: interviul și observația directă, s-a urmărit modul în care muzeul este perceput la nivelul comunității.

Astfel, în cadrul părții practice a lucrării, s-a urmărit această temă a muzeului momârlănesc, descoperindu-se existența unui număr de locații, toate prezentate ca fiind muzee momârlănești, dintre care, însă, nici unul nu este la momentul de față acreditat ca muzeu. Astfel, în presa locală este semnalată existența a trei muzee: Muzeul din curtea Bisericii Sfânta Varvara din Petroșani, Muzeul din satul Slătinioara și Muzeul din orașul Uricani.[4] Pe lângă acestea, Alin Rus semnalează existența muzeului „lui Petre Făgaș din incinta propriei sale locuințe”[5], iar Primarul orașului Aninoasa, domnul Dunca Nicolae, amintește de ceea ce acesta numește „mini muzee momârlănești organizate in interiorul unor lăcașuri de cultură cum ar fi de exemplu cel de la Căminul Cultural din Iscroni”.[6]

S-a observat existența unui număr mare de muzee care prezintă o multitudine de raportări subiective a membrilor comunității la subiecte precum tradiția sau patrimoniul.

Etnologul Dimitrie Jura respinge statutul de muzeu cu care sunt cunoscute cele anterior amintite. Acesta, folosindu-se de experiența acumulată în anii în care a fost angajat al Muzeului din Sibiu, a realizat, la rândul său, un alt proiect pentru construirea unui muzeu momârlănesc, care se află în desfășurare. Viziunea sa asupra componentelor muzeului implică un dinamism al acestora, care, consideră Jura, nu se regăsește în nici unul dintre muzeele amintite:

Ați încercat să faceți un muzeu?

Da, e în lucru, doar că în România să obții autorizație de construcție durează doi ani jumate. Eu de doi ani de zile nu am autorizațiile de construcție. [...]

Mai sunt încă vreo trei muzee.

Apăi ălea nu-s muzee. Ce vreau eu să fac îi ceva diferit. Eu vreau să fac un muzeu funcțional, adică tot ce-i în muzeu, e un muzeu în aer liber și totul să fie viu. Adică nu numa cu clădiri și vine omul și vizitează, acolo să se petreacă tot felul de activități specifice. No, muzeele care mai îs, trei, nu știu dacă îs trei.

Unul am înțeles că este și la Uricani.

[...]

Și la biserică e o casă strămutată.

Și aicea la biserică or adus o casă și or zis că fac stână, la un moment dat depozitau morții acolo, în fine, și mai îi pe Slătinioara am fost din întâmplare [...] casa îi faină, facută în stil vechi, undeva pe la o mie nouă sute, cu cheotorile neretezate, bârnele cioplite din secure, foarte fain, no, da′ omu ăla, o îngrămădit acolo, Dumnezeule mare, nu știi ce-i. Deci pur și simplu, casa aia, o vezi pe interenet că are pagină de facebook, casa aia îi ticsită cu păpuși îmbrăcate în costume populare, cu tot felul de obiecte acolo la grămadă și n-are nicio…și eu i-am propus la om să îmi dea casa la Muzeu la Sibiu și omu’ o zis că nu că face tensiune și că vrea să fie acolo când na… Oricum există o legislație pentru creearea și funcționarea muzeelor, pe care n-or îndeplinit-o niciunii dintre ăștia, deci ei îs muzee numa′ cu numele. Aşa că zic ei că-i muzeu da′ nu, deci trebe să aibă, să intre în patrimoniu, tot ce au ei să intre în patrimoniu cultural național, tot ce se repară acolo trebe făcut cu restauratori, deci anumite condiții care trebuie îndeplinite, deci e o varză așa [...] Eu vreau să fac un  muzeu cum îi muzeul de la Sibiu, numai că acolo dacă vine omu nu vede numai moara, vede moara care face făină și piua de haine care spală haine sau bate țesături și na. Odată ce poți păstra mai departe, le poți păstra funcționale, de ce să nu le faci funcționale? Bine, că mi-or venit de la garda de mediu: <<Vai dom′le aicea o să faceți făină și o să vindeți?>>, <<Nu doamnă, nu fac făină și o să vând, dacă vine omu′ și vrea să vadă cum merge moara, vede cum merge moara.>> Pe urmă, ăia de la garda de mediu or făcut sesizare la Apele Române, Apele Române mi-or trimis că îmi trebuie aviz de gospodărirea apelor și alte minuni. Și tot așa m-or trimis de la unii la alții, mi-or făcut PUZ-ul la început, că îmi trebuiau câteva chestii și m-am trezit că de fapt că uite așa o lungesc două – trei luni, două – trei luni. [...]

Și sunteți numai dumneavoastră sau mai e cineva implicat?

Păi acuma am făcut o asociație de voluntariat, ca să nu câștige nimeni nimic, unde se pot câștiga bani, așa, al cărei scop este conservarea și promovarea tradițiilor și a civilizației și culturii populare tradiționale în Valea Jiului, așa, exclusiv prin activități de voluntariat. Deci, dacă vrea cineva să se înscrie în asociație, trebuie să plătească cotizația și să pună umărul și atuncea nu o să fie nimeni tentat să, așa și, am găsit două persoane care mi s-or alăturat decomandată [...]. Și acuma vrem să mergem la Kapital Tv, să vedem, poate și la o televiziune națională și să promovăm un pic.”[7]

Dimitrie Jura explică astfel o serie de strategii de mediatizare pe care dorește să le urmeze pentru a muta interesul pentru comunitatea, ce se dorește a fi redată, după propria viziune, în acest muzeu, de la nivelul local, la un nivel mai larg.  Astfel originalitatea pieselor, reglementată prin lege precum și dinamismul exponatelor reprezintă în viziunea sa elementele de bază ale muzeului.

Muzeul din curtea bisericii Sfânta Varvara, din localitatea Petroșani, este rezultatul viziunii preotului Octavian Pătrașcu asupra comunității momârlănești. Acesta rememorează prima tentativă de creeare a unui muzeu, din perioada comunismului. Pătrașcu are o viziune diferită asupra scopului muzeului, considerându-l un loc de depozitare al dovezilor continuității poporului român. Această viziune, corelată cu perioada în care a fost inițial elaborată explică un mod de raportare generalizat prin acțiunea statului în anumite perioade ale evoluției istorice:

De ce ați vrut neapărat sa faceți un muzeu aici in curte, un muzeu momârlănesc?

Fiind născut și crescut în această zonă, sigur că m-am îndrăgostit de zonă și de oamenii de aicea, de tradiții și de port și de limbă și de obiceiuri, încât din tinerețe am fost pasionat de istoria locurilor, de obiectele patrimoniale, de obiectele vechi din zonă.

Dumneavoastră sunteți momârlan?

Născut și crescut între momârlani. [...] Fiind născut, crescut aici cu colegi cu tot, cu prieteni, mă consider localnic și sunt pasionat pentru tot ceea ce este și ideea aceasta de a constitui un muzeu e veche, nu de acuma. Acum 40 de ani de zile, văzând pericolul de a pierde lucrurile vechi,

În ce consta pericolul acesta? Se schimba lumea sau din cauza regimului?

…dintele vremii și dezinteresul față de ceea ce moșteneam de la bătrâni, de la înaintași, asta făcea ca să dispară și de fapt așa s-a și întâmplat. De aceea eu mi-am permis atuncea așa un act mai greu de înțeles. Mi-am luat niște documente și am aflat când la Consiliul Municipal de Partid era ședința Comitetului Municipal și m-am dus pur și simplu peste ei. Am bătut la ușă hotărât, am deschis ușa, am intrat. Au văzut toți <<Ce s-a întâmplat, ce-i cu dumneavoastră? Noi avem ședință!>>. <<Ştiu, mă iertaţi, n-am îndrăznit să vă cer permisiunea, dar am îndrăznit să vin direct, fără permisiune, să expun o dorință, o propunere de-a mea în folosul comunității.>>, <<Da despre ce e vorba?>>, și atuncea vă zic.

Era atunci în lucru drumul Valea Cernei – Valea Jiului și pe-ormă Valea Oltului. Și de aici am pornit. <<Dacă se va termina acest drum, vor veni turiști mulți din țară și de peste hotare, fiind cel mai înalt drum transalpin sau transmontan și ce le arătăm noi în Valea Jiului, ce putem să le arătăm? Institutul de Mine? Au și ei. Poșta? Au și ei. Blocuri? Au și ei. Case de cultura au și ei. Noi trebuie să le arătăm ceea ce nu au ei și avem numai noi și ceea ce avem de preț. Și de aceea m-am gândit să vă rog să ne ajutați să facem un muzeu al Văii Jiului și nu vă cer mare lucru>>, mai ales că eu fiind preot paroh al parohiei Livezeni aveam teren lângă spital, terenul de cimitir și mă gândeam că o parte să îl folosim în acel scop sau ani de zile am cărat mii de mașini de pământ scoase de la toate fundațiile de blocuri din Valea Jiului și le-am depozitat pe o vale în fața bisericii Sfinții Împărați încât am creeat un platou unde se putea amenaja. Zic <<teren avem, avem biserica cea mai veche din Valea Jiului, Biserica Sfinții Arhangheli zisă Biserica Sânionilor de la 1733 consemnată în documentele istorice.>> Așa, îi foarte originală, rămasă încă cu mici modificări, doar acoperișul făcut nou și trecut de la acoperișul pe șindrilă la acoperișul cu țiglă. În rest era originală, cu altar dintr-o piatră de moară în mărime naturală cu iconostas pictat de popa Simion Piteșteanul, un pictor renumit în acel secol. [...] Sigur că pictura pe pereţi nu a rezistat până în zilele noastre. Acu′ 50 de ani când eu am venit preot aicea mai erau urmele în Biserica Sfinţii Arhangheli, acum nu mai sunt, decât iconostasul. Sunt icoane patrimoniale de mare valoare şi spuneam, avem această biserică pe care putem să o strămutăm în mijlocul muzeului. Pe urmă mai erau două case dacice în localitatea Câmpul lui Neag, cu ocol închis: casa, şura, grajdiurile.

Am observat că toate casele la momârlani sunt aşa, cu ocol închis.

Da dar nu mai sunt complete, cum era atunci. Atunci erau locaţie de jur împrejur, ştiţi, era casa, grajdiul, şura, porţile înalte, ca o cetate închisă, ştiţi? Și patru au fost rămase și pe urmă două au fost luate, una la București, la Muzeul Satului și una la Dumbrava Sibiului iar două erau aicea și oamenii, proprietarii, voiau să le demoleze să își facă case noi și eu am aflat de asta și am intervenit la Direcția Monumentelor Istorice să nu se grabească cu autorizarea demolării în speranța că reușim noi să le luam, să le montăm în muzeu. I-am spus primului secretar, președintelui consiliului: <<Oamenii le dau gratis, numai să acceptați şi să ne ajutaţi să le transportăm şi le putem restaura în muzeu.>> E, erau atuncea mori pentru măcinat, porumbul în special, piuă cu vaioagă, gatere, toate acţionate prin forţa apei, făcute de ţărani numai din lemn şi inclusiv cuiele din lemn erau. [...]

Da, şi preşedintele m-a înțeles, mai ales că m-am dus cu niște icoane vechi și cu niște cărți iarăși vechi și patrimoniale și am cointeresat oarecum să facem această lucrare.

Şi atunci a rugat pe, a rugat, a dat sarcină de partid directorului Muzeului Mineritului care sigur în faţa lui a zis <<Da, am înţeles, să trăiţi îl sprijin pe părinte.>> Când am ieşit, m-a luat la imputații: <<Părinte, v-am crezut om serios da văd că m-am înșelat, eu am de lucru părinte.>>, <<Domn profesor, ştiu că aveţi de lucru da eu nu vă cer nimica decât să se ştie că în această acţiune colaborăm, dumneavoastră sunteţi reprezentantul autorităţii locale şi colaborăm>>, <<Nu, eu n-am timp>>. Și atunci sigur nu m-am întors să-i spun președintelui, dar n-am avut curajul să încep singur, de unul singur, preot. [...] așa că de asta, iar acuma idealul acesta al meu s-a menținut și acum am profitat de faptul că am obținut teren mai mult aicea și am făcut în curtea bisericii și vrând să creez un complex etnografic, piatră și lemn în jurul bisericii că era singulară aicea între blocuri și să folosesc sau să realizez aceasta și am găsit această casă veche care este de peste 200 de ani vechime, dovadă grinda suplimentară de la un capăt la altul în mijlocul clădirii, care mărește rezistența podului unde ei își urcau porumbul și mâncăruri și ce aveau ei, că nu aveau beciuri, pivnițe nici cămări, ei le țineau în pod acolo era curent, era rece na, și meșter grindă se numește această grindă nu știu dacă ați văzut-o, ați remarcat-o în casă, în muzeu, asta e o dovadă că de peste două secole nu se mai fac case cu această meșter grindă și apoi, mergând pe genealogia familiei care ne-a dăruit casa, ne-a oferit-o, am aflat că patru, cinci generații din familiei s-au născut în casa aceasta deci la peste două sute de ani are vechime.

De ce nu se mai fac case cu grinda asta?

Nu se mai fac pentru că nici nu mai fac case din lemn acuma, le-au părăsit, le-au stricat, dacă în Maramureș se strică case și porți tradiționale, dapăi aicea. Nu mai fac acuma, acuma fac din zid, din beton, din B.C.A., care e cancerigen și fac chiciuri nu mai fac lucrările, arhitectura tradițională. Interesul era să păstram ceea ce… și am luat această casă, am demolat-o de acolo, am adus-o aicea și am restaurat-o, făcându-i și acoperișul după sistemul vechi cu șindrilă mai țuguiat, mai înalt și am pregătit-o în sensul că am făcălit-o, n-am tencuit-o cu mortar obișnuit ci cu material preparat din argilă, pământ galben, amestecat cu paie de ovăz și cu balegă de cal, amestecate bine și nu se tencuiește, se fac așa bile din el și se aruncă ca să intre între grinzi și între lațurile cu care am lățuit-o să prină bine și pe-ormă se dă cu mâna, de aia peretele, dacă ați observat îi mai vălurit, nu este drișcuit și se văruiește cu var amestecat cu puțină culoare albastră, o tentă ușoară îi zic vinețală. [...] La fel și jos n-am pus pardoseală, n-am pus dușumele ci am făcut tot cu pământ și aceiași compoziție. [...]

Și de asta eu acum am făcut acest muzeu, sigur, mai redus decât voiam inițial, că vreau să am și o moară și piuă și gater și biserică și să facem un muzeu complet, e, n-am nici spațiu și nu mai am nici obiectivele respective, am făcut o stână, aceea este stână completă, copie fidelă după stânele vechi, am făcut-o nouă că era greu, mai ușor mi-a fost să o fac nouă și să dureze mult mai mult decât să aduc una atacată de cariu și de putregai din vârful muntelui, să mă și complic. Sub acoperiș, care am făcut mai lung, am făcut un cuptor cu vatră din cărămidă, tradițională pentru opt prescuri de colaci și ce avem noi la biserică, pâinea de Paști, pâine de vatră și bună și gustoasă și sănătoasă, fără niciun adaos de amelioratori sau de creștere. Naturală, făină, apă, drojdie sau aiac făceau bătrânii nu cu drojdie sau aluat vechi de la o pâine de la alta și mai bine fermenta. Da, și de asta, am făcut, acuma, suntem totuși la început, avem obiecte, nici nu mai avem loc unde să le expunem, mai avem și obiecte patrimoniale da nu îmi permit să le expun că n-am condiții de pază și securitate a lor și toate sunt responsabilitatea mea. Deci sunt fișate, sunt fotografiate și la poliția locală și la Deva la muzeu.

Ce obiecte aveți?

Cărți și icoane vechi. Aș face eu, aia ar fi colecția cea mai valoroasă da n-am, n-am nici personal. Tot ceea ce vedeți facem numai prin voluntariat,[...]. Dar ca să expun valori patrimoniale nu-mi permit așa că mai avem rezerve pentru muzeu dar în alte etape. Poate cineva, va înțelege că e necesar să avem adevăratele valori care arată permanența românilor pe aceste meleaguri. [...]

Și atunci noi avem nevoie de documente în acest sens și spirit și le avem, cât avem noi, și mai sunt și altele, na, așa că, ăștia-s motivele, plus că sunt îndrăgostit de obiceiuri, de tradiții, vedeți că, creșterea animalelor, care, eu îi înțeleg pe oameni, nu mai țin că nu au desfaceri, nu mai rentează, nu se plătește, nu se cumpără carnea, pielea, laptele, dar totuși, după părerea mea, în situația de criză în care se află omenirea acuma, asta ar fi salvarea, întoarcerea la obiceiurile tradiționale care asigură existența ca hrană și poate și să asigure un venit prin valorificarea produselor, lapte și produse din lapte ecologic, carne naturală, ouă, fructe, mâncărurile tradiționale [...] și de asta, acuma, ca să încurajăm oamenii, am cumpărat și noi câteva oi la biserică, pentru parohie, încercăm să găsim, să îi îndemnăm, vedeți, eu umblu numai cu trăistuțe, așa, numai ca să îi conving că îi păcat că au renunțat la ele, ei merg numai cu plase de plastic și merg numai cu trăistuțe, uitați ce podoabă, așa, primesc, din când în când trăiști, cum se învechește, mă duc, mi-o adus alta, da′ umblu și eu și colegii mei am oferit și la directorul școlii și la profesori și umblă și dumnealor și așa mai scoatem în evidență ceea ce ei refuză să mai poarte [...].”.[8]

Preotul Octavian Pătrașcu se înscrie astfel, prin acțiunile sale, într-o încercare de conservare a unor modele și practici, care se definește, conform analizei comunităților cutumiare, din eseul antropologului Vintilă Mihăilescu, astfel: „Chit că schimbăm totul, trebuie să facem ca și cum nimic nu s-ar fi schimbat [...].”.[9]

Această schimbare este descrisă în analiza fenomenului numit de Mihăilescu „gospodărie difuză”. Fenomenul este specific comunității momârlănești, cu care aceasta se identifică începând cu momentul intrării momârlanilor în mină, astfel: „Modernizarea, industrializarea şi migraţiile antrenate de acestea au slăbit comunităţile săteşti atât demografic cat şi social. Plecaţi la oraş la munca, definitiv sau doar ca navetişti, locuitorii satului nu mai pot şi nu mai au de ce să aparţină doar comunităţii locale şi cu atât mai puţin întregii comunităţi. Pe de o parte gospodăriile se individualizează tot mai mult în cadrul unității locale a satului – fenomen mult mai vechi, după cum am văzut deja – , pe de altă parte această diferențiere se continuă la nivelul gospodăriilor. Astfel, în numeroase cazuri, o parte a grupului domestic, de regulă cei în vârstă, rămân în gospodăria din sat, în timp ce o alta parte pleacă, sub o formă sau alta, la oraș. Unitatea spațială a gospodăriei se sparge astfel, ceea ce nu înseamnă însă neapărat că dispare şi orice formă de unitate funcțională a acesteia. Este ceea ce vom numi gospodăria difuză. Aceasta constituie o rețea socială mai mult sau mai puțin dispersată spațial, care continuă să graviteze însă, atât în ceea ce priveşte producţia cât şi în privinţa consumului, în jurul unei gospodării rurale fixe. Ea constituie astfel un tip aparte de grup domestic, de-teritorializat, care împărtăşeşte însă anumite activităţi în comun, redistribuie anumite resurse între membrii grupului şi consumă împreună o parte din rezultatele acestor activităţi.”[10]

Evoluția comunității studiate în această lucrare, ajunsă la momentul descris prin citatul anterior al antropologului Vintilă Mihăilescu se derulează neobservată pentru locuitorii săi în timp ce activitățile cotidiene se modifică în mod natural. În acest cadru întâlnim muzeele ca viziune subiectivă a celor care le administrează față de ceea ce reprezintă azi comunitatea momârlanilor.

3.1 Metodologie

Alegerea principalei tehnicii folosite în cadrul acestei cercetări a fost influențată de caracterul calitativ al cercetării. Astfel, am folosit tehnica interviului, pentru a surprinde informații de profunzime, legat de un grup restrâns de persoane, și anume, comunitatea momârlanilor din Valea Jiului.

Propunându-ne o cercetare care necesita acumularea datelor de ordin calitativ și nu cantitativ, am considerat nenecesară folosirea unor instrumente precum chestionarul, care nu oferă flexibilitatea interviului sau spontaneitatea adresării întrebărilor.

Interviurile realizate au fost de două feluri: interviuri nestructurate, în profunzime și interviuri semistructurate, realizate prin intermediul internetului. Interviurile nestructurate au oferit avantajul spontaneității, a controlului asupra modului de succedare al întrebărilor și deci a modului de desfășurare a interviului precum și posibilitatea unui studiu complex al anumitor teme propuse, prin eliminarea rigidității prin care se caracterizează întrebările închise.

Interviurile semistructurate au fost realizate cu antropologul Alin Rus și primarul orașului Aninoasa, domnul Dunca. Domnul Dunca a invocat lipsa timpului iar Alin Rus locuiește acum în Statele Unite. Deși considerăm că interviul nestructurat ar fi fost potrivit în cadrul acestei cercetări, limitele impuse de factori obiectivi au dus la folosirea în cadrul acestei cercetări, împreună cu interviul nestructurat, a interviului semistructurat.

S-a folosit, de asemenea, tehnica observației de teren. Aceasta a fost nonparticipativă. Trebuie specificat că, fiind originară din Valea Jiului, această observație s-a desfășurat pe parcursul mai multor ani, într-o manieră neștiințifică însă. Astfel, deși prin lipsa teoriei științifice, faptele observate anterior par lipsite de valoare, acestea, analizate acum într-o viziune obiectivă, au constituit fundamentul lucrării de față. Analiza datelor obținute prin intermediul observației științifice a oferit completări relevante datelor obținute cu ajutorul altor tehnici folosite în cadrul cercetării.

O a treia tehnică folosită în mod complementar a fost studiul documentelor sociale. Cu ajutorul acestei tehnici s-a urmărit revelarea modului în care momârlanii, ca comunitate au ales să își prezinte practicile curente printr-un filtru mitologic regăsit în creațiile literare, articole de presă, dar și în lucrări științifice lipsite de rigoare metodologică. Studiul documentelor sociale a fost deci esențial pentru relevarea practicilor identitare ale comunității studiate.

3.2 Limitele cercetării

Referitor la tehnica interviului, erorile sesizate în urma realizării cercetării constau în lipsa unei posibilități de standardizare a întrebărilor, și o eventuală comparare ulterioară a acestora, datorată caracterului spontan al desfășurării interviurilor nestructurate. De asemena, se impune semnalarea erorilor de operator în ceea ce privește înregistrarea răspunsurilor din cadrul interviului. La interviul cu etnologul Marcu Dimitrie Jura, o parte a informației a fost pierdută din cauza unor erori de înregistrare. Pe parcursul redactării rezultatelor obținute, în cadrul capitolului referitor la muzeul momârlănesc, se poate observa preponderența detaliilor legate de partea materială a muzeului, și mai puțin legate de rolul simbolic al acestuia. Acest lucru se încadrează în limitele cercetării: la momentul realizării interviului, din lipsa clarității asupra modului de abordare a unora dintre temele cercetate,  aceste întrebări au fost omise. Pe parcursul redactării lucrării, s-a observat lipsa acestor întrebări, odată cu clarificarea modului de abordare a acestor teme de cercetare.

Constatarea limitelor acestei cercetări va reprezenta un plus de experiență practică în realizarea cercetărilor viitoare, astfel ne propunem să le considerăm o experiență constructivă dobândită în urma realizării cercetării de față.

Concluzii

Lucrarea de față își propune a fi o analiză a evoluției comunității momârlănești din Valea Jiului din punctul de vedere al strategiilor identitare pe care populația autohtonă le-a dezvoltat în interacțiunea cu factorii externi.

Astfel, s-a sesizat în momente cruciale în evoluția istorică a comunității, abordarea unei atitudini de semnificare și resemnificare continuă a practicilor curente, într-un model satisfăcător pentru a creea o imagine potrivită a comunității. Această imagine este afișată în interacțiunea cu străinul, acest străin putând fi reprezentat, de-a lungul istoriei, de indivizi diferiți din punct de vedere etnic, persoane colonizate din alte zone ale țări, turiști aflați în zonă, reporteri în căutare de știri sau cercetători aflați în teren.

Dacă formarea comunității este rezultatul interacțiunii autohtonilor cu industria minieră, aceasta este marcată de un conflict între momârlani și barabe, conflict care nu s-a manifestat niciodată într-un mod fizic ci simbolic, prin trasarea unor granițe atât din punct de vedere material cât și de ordin simbolic între cele două comunități. Conflictul inițial dintre momârlani și barabe se datorează, după cum am putut afla, disputei pentru pământ. Exproprierea pământului întărește legăturile existente între autohtoni, care se izolează de fenomenul industriei, aflat la început în Vale.

Astfel, industrializarea Văii Jilui, cu tot ceea ce fenomenul a presupus, reprezintă factorul principal care a dus la formarea comunității momârlanilor.

De-a lungul conviețuirii separate, deși în proximitate spațială, cele două comunități interacționează sporadic, momârlanii afișând o raportare diferită față de fenomenul minei. Intrarea acestora masiv în industria extractivă marchează o nouă formă de raportare a momârlanilor față de factorii externi care interferează comunității. Mina este privită ca „răul cel mai mic”, fiind astfel aleasă în dauna înrolării în armată.

Intrarea în mină presupune asumarea unei noi identități, cea a momârlanului cioban metamorfozat în momârlanul miner. Interacțiunea dintre momârlani şi mină este diferită de cea a muncitorilor colonizați. În timp ce individul colonizat este transformat într-o creatură a minei, întreaga sa viață gravitând în jurul exploatării unde sunt poziționate și coloniile muncitorești, momârlanul transformă mina într-o anexă a gospodăriei iar activitatea desfășurată la șut într-o activitate secundară.

Episoadele istorice încărcate de naționalism au determinat apariția mitului originar, conform căruia momârlanii se consideră urmașii dacilor. Acest mit a fost constant susținut, la nivel central în perioada comunistă și este îmbrățișat și astăzi, la nivelul comunității.

Cercetarea de teren relevă modalități diferite de raportare a indivizilor din cadrul comunității față de practicile arhaice pe care le desfășoară cu regularitate. Muzeul înglobează viziunea comunității despre sine și prezintă particularități specifice modului diferit de raportare pe care indivizii îl au legat de comunitatea din care provin.

Comunitatea, aflată într-un proces normal de evoluție, își transpune viziunea pe care o consideră reprezentativă pentru a fi prezentată străinului, în muzeul momârlănesc.

Acum când relația cu mina a ajuns, după modelul colonizaților să cântărească un rol major în ce privește principala sursă de venit a gospodăriei, valul disponibilizărilor îi pune pe momârlani față în față cu o nouă realitate a zonei. Valea Jiului este astăzi o zonă cu caracter monoindustrial, iar industria este treptat extrasă din ecuație.

Se remarcă astfel o dezintegrare a gospodăriei, prin migrarea tinerilor spre alte zone, mai bogate în oportunități, în timp ce populația rămasă se concentrează asupra ocupațiilor de bază, scăldându-se în nostalgia unui trecut care nu poate fi recuperat decât în muzeele care pot fi regăsite în număr mare de-a lungul Văii. Muzeul este astăzi rezultatul unei viziuni nostalgice a comunității.

Astfel, cercetarea de față și-a propus o raportare critică referitor la imaginea acestei comunități prezentată la nivelul discursului media, printr-o analiză metodologică a realității studiate. Rezultatul oferă o imagine complexă a modului în care acest tablou prezentat azi drept istorie a comunității tradiționale momârlănești, este varianta optimă prin care momârlanii se reprezintă ca grup. Această variantă este rezultatul diverselor tehnici de raportare la factori externi, determinând apariția comunității momârlănești și a imaginii promovate în jurul ei.

  • Nota Editorului: Studiul de mai sus reprezinta lucrarea de licenta a autoarei. Il publicam in trei parti.
  • Citeste prima parte a studiului aici
  • Citeste a doua parte aici

Bibliografie:

Bălan, Ioan Dan; Bogățan, Elisabeta;  “Consideraţii privind termenul de momârlan”, Miorița – Revistă de etnografie şi folclor, nr. 16-17, 2012

Bălan, Ioan Dan, Constelaţia Kogayon – Atacul Șoimului, Ed. Confluenţe, Petroșani, 2010

Bălan, Ioan Dan; Bogățan, Elisabeta; Momârlanii. Tradiţii, credinţe, obiceiuri, Editura Confluenţe, Petroşani, 2011

Bălan, Ioan Dan; Bogățan, Elisabeta;  “Momârle (oameni de piatră, momâi) în ţinutul momârlanilor” ,Miorița – Revistă de etnografie şi folclor, nr. 16-17, 2012

Bimbaum, Pietre, “Conflictul”, În: Raymond BOUDON, Tratat de sociologie, Editura Humanitas, București, 1997

Bughele Camelia, “Valorizări şi revalorizări ale spiritualităţii tradiţionale în context actual”, Miorița – Revistă de etnografie şi folclor, nr. 16-17, 2012

Crăciun, Magdalena; Grecu, Maria; Stan, Răzvan;  Lumea Văii. Unitatea minei, diversitatea minerilor – Colecția de antropologie, Editura Paideia, Bucuresti, 2002

Chelcea Septimiu, Metodologia cercetării sociologice – Metode cantitative și calitative, București, Editura Economică, 2007

Gălățan – Jieț, Dumitru, Graiul jienilor momârlani – Mic dicţionar, Editura Măiastra Târgu Jiu, 2012

Gălățan – Jieț, Dumitru, Tradiţii şi obiceiuri în satele din Valea Jiului, Editura Focus, Petroşani, 2005

Lac, Mircea, “Nedeia din Poiana Muierii”, Miorița – Revistă de etnografie şi folclor, nr. 16-17, 2012

Lamont, Michele; Molnar, Virag;  “The study of boundaries in the social science symbolic boundaries’’, Annual Review of Sociology, nr. 28, 2002

Mihăilescu, Vintilă, În „Dificila deconstrucție a sarmanei – Discurs despre tradiție”, Cercetarea antropologică în România. Perspective istorice și etnografice, Editura Clusium, Cluj-Napoca, 2004.

Mihăilescu, Vintilă, Modernitatea, Note de curs, SNSPA, Facultatea de Ştiinţe Politice

Mihăilescu, Vintilă, Nasterea antropologiei si ordonarea diferentelor, Note de curs, SNSPA, Facultatea de Ştiinţe Politice

Rus, Alin, Mentalităţi şi comportamente culturale în spaţiul Văii Jiului – Teză de doctorat, 2007

Rus, Alin, “Nedeile între trecut şi present”, Revista de etnografie, antropologie şi folclor, nr. 1, 2006

Rus, Alin, Valea Jiului o, capcană istorică – Studiu de antroplogie culturală, Editura Realitatea Românească, 2003

Shreter, Carol; Velica, Ioan; Călătorie prin vârstele Văii Jiului – Istoria în date a Văii Jiului, Editura Destin, Deva, 1993

Stanca, Sebastian, Monografia istorico-geografică a localității Petroșeni din Valea Jiului, Editura Fundației Culturale “Ion D. Sîrbu”, Petroșani, 1996

http://ro.scribd.com/doc/81164064/Comunitati-sociale , Scribid, Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative, Facultatea de Ştiinţe Politice, Comunităţi sociale – Note de curs, Prof. Dr. Vintilă Mihăilescu

http://blog.nouadreapta.org/2011/04/momarlanii-populatia-refuzata-de-dictionare/, Nouadreapta – blog, 3.06.2013

http://ciobanijieni.blogspot.ro/ , Ciobanijieni – blog, 03.06.2013

http://www.youtube.com/watch?v=VWCicLiUDNk , Youtube, 17.06.2013

http://www.descopera.ro/descopera-in-romania/10144259-momarlanii-urmasii-dacilor-din-valea-jiului, Alex Beldea, 12.06.2013

http://ro.wikipedia.org/wiki/Muzeu, Wikipedia, 17.06.2013

NOTE


[1] Interviu antropologul Alin Rus;

[2] http://ro.wikipedia.org/wiki/Muzeu, 17.06.2013;

[3] Interviu antropologul Alin Rus;

[4] http://www.youtube.com/watch?v=VWCicLiUDNk , 17.06.2013;

[5] Interviu antropologul Alin Rus;

[6] Interviu primarul municipiului Aninoasa, Dunca Nicolae, arhiva personală;

[7] Interviu etnologul Marcu Dimitrie Jura;

[8] Interviu Octavian Pătrașcu

[9] Vintilă MIHĂILESCU, Dificilia deconstrucție a sarmanei – Discurs despre tradiție, p. 5;

[10] Ibidem, p. 121;

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro





Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Alexandra Otilia Felea


Alexandra Otilia Felea

De formație sociolog/antropolog, a studiat la Școala de Studii Politice și Administrative, București - Studii de licență: sociologie și antropolgie (2010 - 2013) - Mastera... Citeste mai departe


E randul tau

Dragi Comentatori, apropiindu-ne de sfîrşitul acestei discuţii din care eu am învăţat mult (ş...

de: Szilágyi N. Sándor

la "Scrisoare de suflet românilor indignați despre români și unguri, puțin altfel"

Petre Opris – volumul Licenţe străine pentru produse civile şi militare fabricate în România: (1946-1989)

Cauta articole

noiembrie 2018
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Oct    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
2627282930  

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)