Home » Cultura »Opinie »Societate/Life » Citesti:

“Sufletul neamului românesc. Calităţi bune şi defecte”

Petru Dumitriu august 11, 2013 Cultura, Opinie, Societate/Life
53 comentarii 5,161 Vizualizari

Nu doar Lucian Boia a fost, ca şi noi, interesat să afle de ce e România altfel.  A făcut-o, cu cele mai bune gânduri, şi Constantin Rădulescu-Motru (1868-1957), filozof şi psiholog român, cu mai bine de un secol în urmă. Doar că introspecţiile lui Rădulescu-Motru vizează nu România ca stat, ci poporul român.

Şi el propune o tentativă de analiză obiectivă, reuşind mai bine în această privinţă decât Lucian Boia care utilizează mai mult repere nominale şi ideologice, deci relative. În plus, Rădulescu-Motru dispune, într-o eventuală perspectivă comparativă, de avantajul de a nu ne fi contemporan. Prin urmare, nu-l putem acuza de adulter cu módele la zi.

Extrasele de mai jos provin dintr-un text intitulat “Sufletul neamului românesc. Calităţi bune şi defecte“, care preia idei prezentate într-o conferinţă ţinută la Ateneu în 1910. Acest text, împreună cu altele, nu mai puţin interesante, a fost publicat în 1998 şi reeditat trei ani mai târziu.[1]

Nu voi comenta aproape deloc, întrucât autorul este explicit şi extrasele vorbesc de la sine. Deja mi-am exersat subiectivismul alegând aserţiunile care mi s-au părut mai relevante pentru perpetuu fierbintea noastră actualitate politică. Dar, vă asigur că v-am propus concluziile esenţiale ale autorului, exceptând teza sa – prea cuprinzătoare pentru a fi rezumată într-un uşuratic articol de blog – privind gregarismul poporului român.[2]

Metoda de analiză este prezentată de filozof încă de la bun început, aşa că vă rămâne domniilor voastre ingrata misiune de a o valida:

“Cunoterea sufletului unui neam, cu dezvăluirea calităţilor şi defectelor acestuia, nu este o operă de patriotism, ci este o serioasă operă de ştiinţă. Această cunoaştere trebuie să o stabileşti cu aceeaşi obiectivitate cu care stabileşti orişice altă cunoştinţă despre lumea fizică. Intenţia bună ce vei fi având de a-ţi preamări neamul nu are ce căuta aici. Cu atât mai mult nu are ce căuta  aici nici intenţia cealaltă, de a-ţi micşora neamul. “

Un comentariu personal mai riscant am să fac, totuşi, înainte de a mă pitula după câteva prezumţii ale lui Constantin Rădulescu-Motru.  După mine, una dintre erorile de evaluare pe care le facem cu toţii este să atribuim excesiv perioadei comuniste inocularea unor deprinderi pe care le considerăm nocive. A plasa viruşii tuturor maladiilor mai mult sau mai puţin benigne doar practicii comuniste ne aşează într-o postură comfortabilă dar sterilă, întrucât ne privează de posibilitatea de a da diagnostice corecte şi de a găsi soluţii efective, nu retorice. Caragiale şi Cioran au făcut biopsia României ante-comuniste, iar în pânzele lui Constantin Rădulescu-Motru nu bate nici o briză socialistă[3], în ciuda avansului acestei doctrine în epocă.

Convingeri şi opinii

Nu este ţară în hotarele lumii civilizate în care «gura lumii», «gura satului» să aibă mai multă trecere ca în ţara noastră! Cele mai multe din convingerile noastre sunt întemeiate pe «zvonul public» şi numai foarte puţine pe dovezile adunate de noi personal. [4] […] Când un român stă la îndoială fiţi siguri că el nu stă fiindcă are o convingere personală de apărat, ci fiindcă nu ştie încă de partea cărui grup să se dea[5].

Dar absolut fără pereche este curajul românilor în exprimarea opiniilor, dacă exprimarea el o face în numele grupului, ca redactor de jurnal bunăoară! Eşti din acelaşi grup cu dânsul, atunci lauda lui pentru tine nu mai are margini; eşti din celălalt grup, atunci ocara lui nu mai are margini“.[6]

Religiozitatea

Cum sunt eu însumi un român cu frica lui Dumnezeu şi cu convingeri prea puţin personale cu privire, de exemplu,  la popularitatea inexplicabilă a ritualurilor medievale de atingere a moaştelor, semnalez un excepţional articol recent al lui Cristian Ghinea, necruţător faţă de rolul Bisericii în modernizarea României. Il trec la subsol pentru a nu amesteca lucrurile, dar îl consider un text de referinţă care nu poate lipsi din nici o analiză serioasă a configuraţiei psihosomatice a societăţii româneşti[7].

“Românul este religios, dar pe câtă vreme vede pe toată lumea că este religioasă. Rar excepţii la care religiozitatea să fie pornită din fundul inimii, de acolo de unde porneşte şi sentimentul personalităţii…“

Naţionalismul

“Tot aşa se petrece şi cu naţionalismul lui. Tot românul face paradă cu sentimentele sale naţionaliste. Dar numai până la faptă. Fapta fiind a fiecăruia, adică individuală, cu ea încetează şi naţionalismul. Dă-i unui român în mână toiagul apostolatului ca să predice naţionalismul… pentru alţii, şi el este imediat gata de drum. Va predica peste tot sfânta cauză a naţionalismului; va conjura pe semenii săi să se trezească din amorţire şi să-şi cultive inima şi mintea cu sentimente şi idei naţionale; va fi cel mai aprig sfătuitor de bine. Dar până la fapte. Pune pe acelaşi român să facă o muncă anumită cu temei, şi atunci lucrurile se schimbă“.[8]

“Un profesor care îşi face datoria în mod conştiincios, un meseriaş priceput, un agricultor harnic, daca nu fac paradă de naţionalism, nu sunt naţionalişti; în schimb toţi pierde-vară, care muncesc pe apucate şi când au gust, dacă fac paradă de naţionalism sunt naţionalişti. Pe aceştia din urmă îi «ştie lumea», mă rog, că sunt naţionalişti, pe când ceilalţi nu; şi lucrul important este nu să-ţi faci datoria de cetăţean, ci să te ştie lumea că eşti naţionalist…“

Capitalistul român

“Sufletul industriaşului[9] de aiurea este stăpânit de frigurile muncii şi de riscul luptei; în sufletul industriaşului român găsim desfăşurându-se  abilitatea politicianului. Profitul capitalistului român provine, de cele mai multe ori, din măiestria cu care acesta îşi aserveşte bugetul statului[10]“.

Politică mică, oameni mari

“Profesiunea care atrage mai mult pe român este aceea care nu-i prea departe de mulţime. […] Când are talent, el rămâne la avocatură şi la politicianism, adică la specularea concetăţenilor săi. În această din urmă profesiune, sufletul românului câştigă o energie neîntrecută. Cel mai anonim dintre anonimi, intrat în politică, devine dintr-o dată «om mare»“. [11]

În chip de concluzie:

“Noi voim să ne apropriem bunurile culturale, pe care le vedem la popoarele din Apus, cu aceleaşi însuşiri sufleteşti cu care reuşeam odată aşa de bine să ne strecurăm prin împrejurările vitrege din trecut. Voim să învingem pe străini în comerţ şi industrie; voim să trăim o viaţă politică cu regim parlamentar, şi voim să avem o cultură a noastră originală, păstrându-ne, cu toate acestea, deprinderile vechi de suflete gregare. În loc de a ne prezenta în lupta cea nouă ca individualităţi puternice, diferenţiate după aptitudini, ne prezentăm slabi şi cu aptitudini la fel. Suntem toţi meşteri de gură şi răi de faptă[12]. “

Aşa o fi?

_____________________________________


[1] Constantin Rădulescu-Motru, Psihologia poporului român, Colecţia de studii şi eseuri, Editura Paideia, 2001.

[2] Pentru curioşi, conceptul de gregarism, ca o caracteristică a poporului român, este prezentat în antinomie cu cel de solidaritate. Gregarismul se obţine prin imitaţie, iar solidaritatea prin încordare şi stăpânire de sine. Gregarismul este o armonie dobândită pasiv, aproape mecanic. Solidaritatea este cucerită prin lupta omului cu sine însuşi, prin recunoaşterea altora, după ce fiecare s-a cunoscut pe sine. Gregarismul este caracteristic popoarelor tinere care nu au avut timp să se cultive mai profund. Filozoful însă avertizează : «Ruşinos ar fi când poporul nostru ar mai păstra starea de gregarism şi după ce ar înceta să fie un popor tânăr».

[3] Intre noi fie vorba, abordarea non-ideologizată a subiectului era unica opţiune rezonabilă pentru filozof. Altfel, să ne ferească Dumnezeu! Ca om politic, Constantin Rădulescu-Motru nu s-a lăsat pradă plictisului consecvenţei. Studentul şi colaboratorul său, Nicolae Bagdasar, avea să noteze «traseismul» avant-la-lettre al profesorului. A debutat în politică în aripa junimistă a Partidului Conservator, dar l-a urmat pe Take Ionescu când s-a produs sciziunea partidului cu pricina. Mai târziu, l-a părăsit pe francofilul Take Ionescu pentru germanofilul Alexandru Marghiloman. Dupa război, când partidul acestuia din urmă intra în declin, se alătură Ligii Poporului a generalului Averescu. Constantând ascendenţa naţional-ţărăniştilor intră în guvernarea acestora, abandonând pe venerabilul general pe câmpul de bătaie. Nu pentru totdeauna, deoarece în noi împrejurări propice se face membru fondator al partidului de dictatură carlistă, Frontul Renaşterii Naţionale.

[4] Slavă Domnului că în prezent o atare problemă nu se mai pune! Intre timp s-au inventat televiziunile de ştiri: oneste, independente, obiective şi morale.

[5] Aici a intervenit, în ajutorul poporului nedumirit, cercetarea sociologică şi oportunele sondaje de opinie care ne scutesc de obositoare evaluări proprii bazate pe fapte, mai ales dacă urmează reţetele partidelor care le comandă.

[6] Sunt prea ruşinos ca să dau exemple, dar am auzit de cazuri, şi asta nu demult, în care patrioţi, oameni integri, devotaţi, iubitori de ţară, purtători de nobile flamuri, devin, peste noapte, după câte un congres extraordinar, impostori, incompetenţi, demenţi, jigodii dezaxate şi, musai, trădători de neam.

[7] Cristian Ghinea, Cine a modernizat România, Dilema, Anul X, nr. 494, 1-7 august 2013. Permiteţi-mi să reproduc doar un pasaj: « Tocmai suntem pe cale să înscriem în Constituţie rolul Bisericii Ortodoxe în făurirea României moderne. Ar fi o prostie şi o minciună. România modernă s-a făcut ignorând Biserica şi chiar împotriva ei ».

[8] Cei care cred că naţionalismul este o meteahnă, se pot bucura: bun, rău, naţionalismul este pe cale de dispariţie, nu numai din fapte, ci şi din vorbe.

[9] Ştiu că o să aveţi dificultăţi în a înţelege cuvântul “industriaş“, într-o ţară temeinic dezindustrializată. Folosiţi-vă imaginaţia, consultaţi dicţionarele de arhaisme  şi dacă tot nu vă spune mare lucru limbajul vetust al secolelor trecute, înlocuiţi-l cu «om de afaceri»!

[10] O dată terminologia pătrunsă, cu puţin noroc, aţi putea găsi şi nişte exemple «la zi».

[11] Aferim! Reţeta de edificare a oamenilor mari avea să fie condusă la altarul perfecţiunii de televiziunile de ştiri. Astăzi, oamenii mari se produc pe ecrane mici.

[12] Persoanele de faţă, desigur, se exclud.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "53 comments" on this Article:

  1. Vicus spune:

    In primul rand, v-as sfatui prieteneste sa cititi studiul lui Cristian Preda la volumul masiv de Scrieri politice (editura Nemira, 1998), in care apar grupate toate contributiile intelectuale ale lui Constantin Radulescu-Motru in materie de idei politice. Veti observa (presupun ca Dumnezeu va va ingadui) ca Radulescu-Motru este un intelectuala roman fara coloana vertebrala, omul tuturor partidelor politice, ultimul la care a ravnit fiind chiar Partidul Comunist Roman, care i-a aplicat totusi o corectie antiburgheza la care oportunistul de Radulescu-Motru nici nu s-ar fi gandit.

    In al doilea rand, Cristian Preda observa si demonstreaza corect faptul ca Radulescu-Motru justifica o viziune criptofascista, organica asupra societatii, in care colectivsmele totalitare isi gasesc foarte bine locul.

    In al treilea rand, conceptul de natiune folosit de Radulescu-Motru (acea imaginara comunitate de sange, de traditii revolute in care neamul si pamantul nu se vand, direct legionare ca iz sau national-comuniste ca manifestare) este unul pe care bibliografia occidentala in materie il respinge net (cf. Benedict Anderson, Kedourie, Ernest Gellner, Liah Greenfeld). Constantin Radulescu-Motru a fost un dusman al tipului de democratie anglo-saxona.

    • Petru Dumitriu spune:

      @ Vicus :

      Vă voi urma cu siguranţă sfatul, pentru care vă mulţumesc.

      Oricum textul de mai sus nu-şi propune să analizeze personalitatea lui Constantin Rădulescu-Motru şi nici să evalueze în ansamblu opera filozofului. Nu m-am putut abţine să amintesc traseul politic al autorului doar pentru că era în mod explicit legat de concluziile sale privind consecvenţa opiniilor şi convingerilor personale la români. Intenţia mea se limitează la a prezenta un alt punct de vedere care poate fi citit într-un registru similar celui în care am discutat cartea domnului Lucian Boia într-un articol anterior.

      Articolul la care am făcut referire nu trădează vreo convingere criptofascistă (vorbim totuşi de anul 1910) şi nici de vreo simpatie colectivist-totalitară. Dimpotrivă, accentele sale privind gregarismul par a merge într-o altfel de direcţie.

      Dar nu am niciun motiv să presupun că judecăţile domnului Cristian Preda – din studiul la care v-aţi referit – n-ar fi corecte, fiind bazate pe alte elemente de analiză şi un context diferit.

      Ca să folosesc expresia dvs., dacă Dumnezeu va îngădui, vom aduce în discuţie cu o proximă ocazie, concluzii dintr-un alt text al lui Constantin Rădulescu-Motru, din 1937, consacrat « psihologiei poporului român ».

    • GabiM spune:

      @Vicus
      Dvs l-ati citit pe C R Motru sau ce a scris C Preda despre personalitatea lui?
      Scrierile lui sunt fara valoare fiindca au iz criptofascist, legionar si nationalcomunist iar el n-are coloana vertebrala?
      Cred ca daca eliminam din cultura romana pe toti cei ce corespund vreunuia din defectele enumerate de dvs ne intoarcem la Bolintineanu.
      L-am citit si apreciez in mod deosebit ceea ce a scris. Nu cunosteam amanuntele stanjenitoare ale vietii lui, dar chiar dupa ce le-am aflat nu pot sa nu apreciez ceea ce am apreciat inainte chiar daca imi pare rau pentru “caderile” lui.

      • Petru Dumitriu spune:

        @GabiM

        Un răspuns mai tăios pentru dl Vicus dar, cred eu, pertinent. La asta mă refeream când am considerat un avantaj faptul că Rădulescu-Motru nu ne mai este contemporan.

        Dupa moartea scriitorilor, filozofilor şi artiştilor este important ce ne-au lăsat moştenire. Constantin Rădulescu-Motru este creditat cu elaborarea unui concept filozofic propriu, ceea ce nu-i lucru puţin. Socrate mirosea urât. Il face asta mai puţin important în istoria filozofiei ?

        Si, mai presus de toate, mi se pare nepotrivit să judecăm personajele trecutului dupa criteriile de astăzi.

        O grămadă de papi si preoţi catolici pe care îi pomenim cu evlavie astăzi, au fost dezlănţuiţi « torţionari » în epoca închiziţiei si a conquistei, dacă e să facem o analogie cu subiecte la zi. Si cum mai persecutau ei intelectualii arzându-i pe rug !

        Ca să nu mai vorbim cât de « totalitari » au fost marii noştri voievozi.

        Sau cum ne-ar sta nouă să-l judecam pe Alexandru Ioan Cuza dupa criteriile fidelităţii conjugale.

      • Vicus spune:

        Eu am facut o sugestie de lectura. Ramane in picioare. Cititi volumul de scrieri politice de la Nemira, 1998, si apoi discutam punctual.

  2. Dear Mr Dumitriu
    Extremely interesting! I will follow any other materials you will publish. Please receive my apologies for not noticing them yet!
    Very sincerely yours
    Univ Prof Stefan Bragarea

    • Petru Dumitriu spune:

      You are too kind!

      • Prostu' satului spune:

        Mi-am ales acest pseudonim din mai multe motive.
        Unul din ele il pot releva chiar acum – nu pricep in ruptul capului de ce doi romani, comentand un text scris in romaneste, pe un site de limba romana, simt nevoia sa schimbe amabilitati in engleza.
        Oare asta ma face cripto-comunist, fascist sau – cel mai rau – dusman al democratiei anglo-saxone?

        • Petru Dumitriu spune:

          @ prost’ satului

          Eu am o mentalitate de elev. Daca dl. professor mi s-a adresat in engleza, i-am raspuns in acceasi limba.

          Daca mi s-ar fi adresat in chineza, n-as fi inteles nimic.

          • Petru Dumitriu spune:

            Vedeti ca m-ati intimidat?

            Dublarea consoanelor in “professor” si “acceasi” nu se justifica nici prin chineza, nici prin engleza. Doar prin automatismele acestui server si propria-mi neatentie.

            Mea culpa! Domnu’ satului sunteti razbunat! Dl. profesor imi va scadea nota.

  3. Mircea Paul Vasiliu VASILIU MIRCEA PAUL spune:

    Citeva cuvinte despre un “stralucit” exemplu al “sufletului neamului romanesc”.

    Remarcabilul satiric român Caragiale, care a murit anul trecut, … moravurile politice în comedia clasică O scrisoare pierdută… Generala lipsă de principii, prolixitatea fără idei, viclenia vioaie şi şantajul fără limite – iată părţile componente ale atmosferei moral-politice a României conducătoare… Toate cele trei partide româneşti sînt umbrite de spiritul lui Caţavencu şi al lui Farfuridi. Dar aceşti politicieni au atins triumful deplin în partidul takiştilor, oameni fără ziua de ieri şi cea de mîine, dar cu apetit proaspăt care cere recunoaşterea publică. Ei, şi ? Însuşi Caragiale, satiricul nemilos al „takismului” moral, a aderat pe neaşteptate la „takişti” cînd a avut nevoie, din considerente cotidiene. Acesta e mediul ! Bătrînul şef conservator Carp, un învederat reacţionar romantic, dar om cinstit în structura sa, s-a întîlnit imediat după aceasta cu Caragiale…
     Mi-a fost dat – a exclamat Carp – să trăiesc să te văd pe tine, Caragiale, în rolul lui Caţavencu !
     Ce vorbeşti, – a răspuns fără să clipească marele Caragiale – eu sînt Caţavencu? Nu, glumeşti ! Caţavencu este respectabilul meu şef, Take Ionescu. Eu sînt doar Farfuridi…
    După aceea, nu o dată, Caragiale a povestit nepăsător acest dialog, care a avut loc pe peronul gării din Ploieşti.
    Precizare: aproape sigur Troţki redă cele de mai sus după bunul său prieten Christian Rakovsky (vezi capitolul precedent). Esenţială este însă opinia lui Caragiale despre Take Ionescu.

    Urmeaza Radu R. Rosetti Mărturisiri 1914-1919 (Editura Modelism 1997):

    Generalul, ce încasase la Marăşeşti o rafală de mitralieră în picior, scrie negru pe alb:
    Am spus, cred, undeva în aceste mărturisiri că tot ce auzisem mai ales de la Tata şi de la I.I.C. Brătianu despre T. Ionescu mă prevenise contra lui. Trebuie să spun însă că nimic din cele ce auzisem nu mă prevenise atâta, însă, cât convorbirea de azi şi gândul său înainte de orice la persoana sa.

    Asadar “Caragialismul în rafale ar fi, la urma urmelor, amuzant dacă nu se termina cu moartea a 700.000 de români.” Vorbim de Primul Razboi Mondial. Vorba lui Lucian Boia (citez din memorie): “Pe linga marile proiecte nationale mai conteaza si viata fiecarui om in parte”. Fiindca ” Moartea oricărui om mă diminuează, deoarece fac parte din omenire, şi de aceea nu întreba niciodată pentru cine bat clopotele; bat pentru tine. (John Donne 1572-1631)”.

    Asta fiindca “Multe erori politice pot fi trecute cu vederea sau reparate de alte generaţii; însă atunci cînd rezultă o înfiorătoare dîră de morţi şi devastări, judecata posterităţii NU ARE VOIE SĂ FIE INDULGENTĂ.
    Fiindcă „mortul de la groapă nu se-ntoarce” !

    Deci numărul bulevardelor Take Ionescu este PREA MARE !

    • Petru Dumitriu spune:

      Sunt dezolat să vă contrazic. Măcar pentru moartea sa eroică (!?), Take Ionescu merită niste bulevarde. Ş-apoi nici bulevardele nu sunt ireproşabile !

  4. r2 spune:

    “Nu este ţară în hotarele lumii civilizate în care «gura lumii», «gura satului» să aibă mai multă trecere ca în ţara noastră! ”

    Cred ca Radulescu-Motru se inseala. Nu suntem singurii pretendenti la titlul mondial. Aceeasi opinie critica despre sine o exprima si altii, din motive ceva mai intemeiate, dupa parerea mea (se vede treaba ca nici macar la autocritica nu putem sa fim “number one” :D ). O cultura care pune mare accent pe “ochii lumii” si pe “gura lumii”, adica pe validarea primita din partea societatii, este, printre altele, o cultura a rusinii. Altii isi reproseaza ca rusinea si frica de ochii lumii merge prea departe, pana acolo unde opinia indiviului dispare in totalitate. Cu toata bunavointa, suntem departe de a fi o astfel de cultura in anul 2013. Nu de asta suferim noi cel mai tare. Daca ne uitam atenti cum sta treaba cu gura lumii si cu rusinea, observam ca modelul care se repeta al naibii de des este “Adrian Severin”. Ii este frica lui Severin de “gura lumii”? A intrat in pamant de rusine? A demisionat, macar? Nu, din contra. Se ascunde in continuare, cu mult aplomb, dupa deget. Isi striga in gura mare nevinovatia si acuza comploturi impotriva lui si impotriva Romaniei, a caror victima nevinovata se considera.

    E ceva cu genul asta de comportament. Proportiile absurdului se vad mai clar atunci cand, fiind vorba de un incident cu implicatii ce depasesc granitele Romaniei, suntem obligati sa ne raportam la altii. Acelasi comportament il gasim la fostul ambasador Silviu Ionescu. Omoara un om pe trecerea de pietoni, merge in continuare si il raneste pe altul, dupa care abandoneaza masina pe o strada laturalnica, suna repede la politie si o declara furata. De parca nu ar fi facut suficient rau, intors in Romania (“din motive de sanatate”) incepe sa acuze conspiratii impotriva lui, inscenari puse la cale de guvernul tarii gazda care incearca astfel sa-l reduca la tacere pentru declaratiile lui politice etc. Cum poti sa-i explici unui strain “stiti, nu e asa o surpriza. la noi asa fac toti borfasii, de la cel mai marunt, pana la cel mai mare. odata prinsi, toti isi plang de mila si se dau victima unor comploturi de proportii planetare”? ce o sa inteleaga strainul ala? Indiferent cat de clare sunt dovezile, nu e borfas in tara asta care sa nu fie victima unei “inscenari”. Inclusiv plagiatul lui Ponta este o “inscenare basesciana”, Adrian Nastase este un martir. De restul nu mai vorbesc.

    Asa ca nu putem spune in nici un caz ca suntem o societate in care frica de “gura lumii” este un factor important. Daca ar fi fost, nu am fi avut de suportat atatea aberatii.

  5. Ela spune:

    Daca am inteles bine demersul dvs,dle P.Dumitru,in acest articol doriti sa subliniati ca (psih-)analiza poporului roman,facuta in urma cu 100 de ani,este de actualitate si astazi?
    Mie mi se pare firesc ca,atata vreme cat omul nu considera ca ar avea ceva de schimbat in modul sau de a integra o realitate data,aceasta sa fie tratata identic,indiferent de epoca!
    Fie ca circula cu trasura sau cu Ferrari,ca citeste la lumina opaitului sau pe computer,ca poarta itari sau Armani,daca EL,omul,vrea sa faca ceva mareta cu viata lui,face,daca nu,nu!
    Deci,daca ne referim la mentalitatea colectiva,cea care se formeaza,se structureaza si se inradacineaza pe parcursul unor generatii succesive,ca reactie naturala fata de realitatea vietii concrete,si ca raspuns la conditiile sociale,geo-politice si culturale existente,remarcam ca,pe plaiurile mioritice,mai nimic nu s-a modificat intr-un secol!De ce oare…?Poate pentru simplul motiv ca romanul n-a considerat ca e necesar sa o faca,”merge si asa”!
    Si merge…prost,dar merge!
    Cred ca schimbarile profunde pe care societatea noastra le-ar fi putut opera in diversele momente cheie din ultimul secol,au fost atenuate (sau ratate!) tocmai datorita mentalitatii inradacinate profund in oameni,si care nu se va modifica structural nici peste 1000 de ani,daca romanii nu vor considera ca este necesar sa o faca…!?
    Pentru asta e nevoie de educatie,de instruire,de modele carismatice,etc.,dar in primul rand de VOINTA de a face ALTCEVA!
    Pana atunci,nimeni nu-l va putea contrazice pe C R-M,si nici macar pe Cioran,oricat de intunecat ar fi profilul psihologic al poporului nostru,descris de acesti ilustri compatrioti…

    • Petru Dumitriu spune:

      @Ela

      Mulţumesc pentru comentariu.

      Ca să fiu cinstit, stimată doamnă, intenţia demersului meu nu este să fac o demonstratie. Pur si simplu, încerc să aflu, împreună cu dumneavoastră, dacă există anumite trăsături perene ale profilului naţional, asupra cărora ar trebui concentrat efortul colectiv, menit să facă acest popor « fericit », dincolo de zgomotele ipocrite ale politicii. Am băgat de seamă că interogaţiile lui Lucian Boia din secolul XXI sunt generate de griji similare celor de la începutul secolului trecut.

      Sunt de acord cu constatarea dvs. privind mentalităţile. Insuşi dialogul nostru este un exerciţiu de clarificare care poate servi unor schimbări de mentalitate. Noi, cei care discutăm aici, facem parte din mentalul naţional, oricât am crede că vorbim despre “alţii”.

      Oricum am răspunde la dilema « e mai bine sau mai rău ?», « a fost sau nu a fost ?» nu putem evita anumite constatări neplăcute privind involuţia « mentalului colectiv ».

  6. bec spune:

    excelent articol, plin de bun simt si umor. Lucian Boia scrie pe placul publicului sau snob si vinde, asta e scopul, nu onestitatea intelectuala, ma indoiesc ca domnia sa nu cunoaste adevarul.

    • Petru Dumitriu spune:

      @ Bec

      Sunteţi amabil !

      Atât eu cât si dvs. l-am citit pe dl. Boia. Prin urmare, ni s-ar putea aplica prezumţia de snobism, din moment ce nu am putut rezista tentaţiei de a consuma un produs la modă.

      Ceea ce îmi evocă credibilitatea cretanului Epimenide când spunea că « toţi cretanii sunt mincinoşi ».

  7. Petru Dumitriu spune:

    @r2

    Sunt de acord cu analiza dvs. în masura în care ea se referă la sensibilitatea unor oameni politici la opinia publică.

    Constantin Rădulescu-Motru se referă însă la formarea opiniei de masă, de grup, care nu este filtrată de evaluarea proprie. Îngăduiţi-mi un citat suplimentar, care completează contextul în care se situează argumentul filozofului :

    « Se zice ‘lumea zice’ ; şi dacă ‘lumea zice’, românul, individual luat, pare că înţelege ca tot asa trebuie să zică şi el » .

    P.S. Silviu Ionescu nu era diplomat de carieră si cu atât mai puţin ambasador. Indeplinea o funcţie diplomatică dar provenea de la Departamentul comerţului exterior.

    • Ela spune:

      Formarea opiniei de masa asa cum se intampla in Ro,nu este o exclusivitate romanesca,dupa parerea mea!
      Cred ca C R-M a exagerat in aceasta privinta,de buna voie si in cunostinta de cauza,tocmai pentru a incita romanii sa-si exercite mai des propriul discernamant…Este normal (acesta e scopul!) ca speciile gregare (majoritatea mamiferelor!) sa isi creeze o simbioza comportamentala,adaptata conditiilor complexe de viata,si asta pentru a face bloc comun contra vicisitudinilor existentei…
      Omul in general este refractar fata de tot ceea ce crede ca ii poate perturba rutina,acel echilibrul firav al vietii sale cotidiene,si atunci grupul isi determina inteleptii a caror decizie e urmata scrupulos de toti.Nu toti oamenii sunt capabili sa ia decizii,multi stiu teoretic ce trebuie facut,putini se lanseaza insa in focul actiunii…asa este conceputa orice societate,si cea romanesca nu face exceptie!
      Ceea ce trebuie inteles,dupa parerea mea,este ca aceleasi cauze vor continua sa produca aceleasi efecte,deci,daca romanii vor altceva,nu trebuie sa repete greselile trecutului…
      Eroarea este umana,a persista insa,prin repetarea aceloreasi si aceloreasi scenarii este….cel putin inutil,ca sa nu zic pagubos,deci prostesc!

      • Petru Dumitriu spune:

        @ Ela

        Intrutotul de acord ! Ne mai rămâne să ne aflăm înţeleptii, având în vedere ca atitudinea de turmă deplânsă de Constantin Rădulescu-Motru nu conduce tocmai la proliferarea de lideri întelepţi.

        • Ela spune:

          “Intelept” reprezinta o notiune subiectiva,la fel ca frumos sau urat,bine sau rau,etc.
          “Atitudinea de turma”,despre care vorbiti,nu este obligatoriu si absolut negativa,si daca leaderii pe care multimea ii desemneaza ca atare si ii urmeaza,sunt cei care o reprezinta,orice critica exterioara sau ulterioara este doar o simpla polemica…dupa parerea mea.Ce inseamna concret “X nu e intelept”?Cine decide,Academia Romana sau alegatorii?
          In democratie,o majoritate de oameni isi alege reprezentantii.(Punct)
          Daca Romanilor le convine sa fie reprezentati de un plagiator,de ex,inseamna ca pentru ei acest “detaliu” nu face parte din criteriile lor de selectie,este deci “inteleptul” national,care reprezinta natiunea…

          • Petru Dumitriu spune:

            @ Ela

            Si totusi in istorie au existat lideri alesi care au cultivat idealuri superioare celor vizate de alegatori, care au vazut mai departe decat masele…

        • Ela spune:

          Reprezentantii poporului,buni sau rai,NU AU CUM sa fie altfel decat majoritatea celor care-i pun in frunte!Nu e deci de mirarea (pentru mine…) ca un Ponta se fuduleste arogant in paletele Romaniei,aceasta tara unde coruptia,hotia si mediocritatea sunt moneda curenta,la orice nivel!!!
          -Nici cel mai banal examen nu mai poate fi absolvit,tineretul este complet analfabet,se exprima intr-o amestecatura de engleza de balta si romana schingiuita,etc.,dar “merge si asa!”:se corup profesorii,adica acei indivizi care servesc de exemplu!
          -In spitale pacientul este jumulit de la intrare:trebuie sa dea ceva tuturor,de la portar la profesor,fiecare are un pret fara de care nu-si face datoria!Deontologia a devenit un arhaism,respectul echivalent de slabiciune,la moda este luatul cu japca,si la propriu,si la figurat!
          -La orice ghiseu fuctionarii sunt nervosi si exasperati non-stop,dar o “mica atentie” le poate reda calmul.Atunci omul da,si apoi incearca sa recupereze ce-a dat,de la altul mai amarat ca el….s.a.m.d.
          Aceasta este Romania!

          • Petru Dumitriu spune:

            @ Ela

            As vrea sa contrazic macar una din constatarile dvs. dar ele sunt adevaruri simple si bine instalate.

            Dar in raport cu acestea ce facem, sau ce-ar trebui sa faca cei care ne guverneaza?

            Ce trebuie sa schimbam: legi, institutii, mentalitati? Sau sa ne acceptam asa cum suntem, in virtutea unei fatalitati justificate prin ADN-ul national.

            • Ela spune:

              Dupa parerea mea,este ESENTIAL sa acceptam ca suntem exact ASA CUM SUNTEM,si nu altfel,DAR nu ca sa ne resemnam,sa ne victimizam,aucto-culpabilizam sau sa ne irosim timpul si energia in invariabila cautare a vinovatilor,CI ca sa stim EXACT unde trebuie de urgenta actionat,ce calitati avem de incurajat si ce defecte de eliminat!!!
              Doar admitand cu LUCIDITATE ca exista o problema,se creeaza dinamica necesara rezolvarii acesteia!!!
              Concret,si pentru ca orice drum,cat ar fi el de lung,incepe cu un prim pas,eu as propune ca, pentru urmatorii ani (~20!) sa fie legiferat (Referendum obligatoriu!) ca orice guvern,indiferent de culoare,sa aiba ca prioritati absolute:invatamantul si sanatatea!Bugetul aferent nu se va stabili procentual din PIB sau alte referinte variabile,ci se va cifra azi in valoare absoluta pentru urmatorii 20 de ani,si se va respecta cu strictete,indiferent de situatiile exceptionale care ar putea interveni pe parcurs!
              Si pentru ca tot veni vorba de Referendum,imi amintesc de biata noastra Constitutie care a incaput pe maini nedemne(!!!) si-mi zic ca,daca tot se tinde catre limitarea rolului Presedintelui Romaniei,de ce nu s-ar re-instaura monarhia?Pe de o parte ne-ar costa mai putin,si pe de alta prestigiul international ar fi asigurat…

          • Petru Dumitriu spune:

            @ Ela

            Daca puteti tine un secret, atunci va marturisesc ca in articolul meu de pe acest site, intitulat “Regele Carol al III-lea al Romaniei” eu chiar propuneam o astfel de solutie. E drept, intr-o forma suficient de glumeata ca nu s-a prins nimeni ca vorbeam serios (vorba dvs.!)

            • Ela spune:

              Deci,ori considerati intr-adevar “o gluma” eventualitatea unei monarhii constitutionale in Ro,ori nu va asumati opinia…
              Cum prefer prima varianta (intrucat apreciez doar oamenii curajosi si carora nu le pasa de political correct!),tin sa va spun ca prefer sa glumim asa cu totii,decat sa traim seriosi si cu Crin presedinte!

            • Petru Dumitriu spune:

              @ Ela

              Referitor la ultimul dvs.comentariu: touché !

    • r2 spune:

      completare – din evenimentul zilei

      ” Întrebat ce interes ar exista pentru a i se înscena ceva, Severin a susţinut că e vorba de “interese ale altor forţe politice din Europa care doreau să oprească demersuri politice în care eu eram implicat, care se refereau la trasarea frontierei intre spaţiul euroatlantic şi euroasiatic”.
      cum spuneam, ce a facut Severin nu este decat in aparenta o gainarie. in realitate este o mega-inscenare a unei mega-cosnpiratii care urmareste sa inlature Romania (si pe al sau ilustru reprezentant Severin) din dispute de importanta planetara. sa nu ne lasam pacaliti de aparente.
      parerea mea este ca nu putem face o distinctie clara intre conducatori si oameni obisnuiti. defectele lor sunt, statistic, si ale noastre. fiind parlamentar european si nu presedinte de asociatie de locatari, defectele, balbaielile si H2O-ul lui Severin sunt mult mai vizibile. la fel si conspiratiile ale caror victima este. nu mai e vorba de vecinul de la 3 care ii poarta pica inca de anul trecut, pentru ca a chemat oamenii la referendum, ci e vorba de interese mult mai mari, de frontiera intre spatiul euroatlantic si cel eurasiatic. la fel si plagiatul lui ponta. cum poate el sa fie un caz aparte (prin nesimtire, nu prin plagiat) intr-o tara in care generatii intregi au furat bacalaureatul, si cam orice alt examen care a putut fi furat. ca fapt divers, il tin minte pe un coleg care a venit cu raspunsurile stiute dinainte pana si la testul de inteligenta de la recrutare in armata.

      iar despre ” dacă ‘lumea zice’, românul, individual luat, pare că înţelege ca tot asa trebuie să zică şi el” mi se pare ca, in comparatie cu altii, suntem o tara tocmai de highly-opinionated “gica-contra” – vedeti si comentariile mele in acest sens ;) cu multa usurinta trecem peste opinia celorlalti la orice nivel al societatii. nu conteaza, experti, studii, analize. toate sunt egale cu zero in fata intuitiei noastre, mai mult sau mai putin informate.

  8. niklaus spune:

    Dincolo de grobianismul unor |interlocutori| ce se cramponeaza in persoana Motru, revenim la tema discutiei si ne intrebam retoric “de ce suntem asa?”
    Raspunzand in stil morometian (deloc departe de a fi roman), as fi tentat sa spun “d’aia, ca sa se mire prostii”.
    Totusi, pastrand nivelul platformei contributors, raspunsul (si aici, va contrazic, Florin Constantiniu plasa intrebarea ”de ce suntem asa”, pe la mijlocul sec. al XVIII-lea, cand era comparat taranul maghiar, cu cel regatean – taxe, impozite, … si zile de claca) ar fi datorita genei (ADN) si implicit datorita principiilor darwiniste si lipsa de confirmare a celor malthus-iene .
    Am discutat cu foarte multa lume (ziaristi Belriner Zeitung, Deutsche Radio Kultur, istorici, sociologi, si chiar profesori de filozofie). Toti au evitat subiectul ADN si darwiniste, insa aceasta o pu pe seama implicarii si ”’absorbirii” de catre creuzetul mondializarii, si europenizarii.

    Totusi, merita cateva mentiuni
    1. Consilierul președintelui Carter, domnul Schlessin-ger Arthur Jr., un istoric cu o filozofie liberală, a făcut un comentariu la T.V. care suna astfel : “țările din sud-estul european nu posedă resurse naturale și ca atare nu ne intere-sează din acest punct de vedere. În schimb din cauza sărăciei din această zonă, datorită lipsei resurselor naturale, această regiune este supusă instabilității politice,sociale și riva-lităților etnice și de aceia este de dorit să rămână în continuare în zona de influență a Uni-unii Sovietice, care dată fiind vecinătatea, are posibilitatea de a menține pacea. Singurul motiv pentru care suntem interesați în această regiune, este pentru că, datorită suprapopu-lării permanente, este singurul rezervor de emigrație din rasa albă,existent în lume”.
    2. Dintre: Nemți, Slavi și Români, cei care au suferit cel mai mult de pe urma nomadismului crud și prădalnic al Ungurilor, au fost Românii. De fapt Nemții, adică Împărații, care au urmat după Carol cel Mare (800), în secolul al nouălea, le-a oferit Panonia, Ungurilor, ca preț al contribuției lor, la reconvertirea forțată la catolicism a schismaticilor greco-ortodoxi , de nationalitate moravă. Mai simplu spus, Ungurii au fost aduși în centrul Europei – din Levedia, situată în stepa ponto-caspică – ca aliați ai Europei de Vest în contra Europei de Est. Și-au păstrat acest rol, până în ziua de astăzi, fiind aliatul cel mai credincios, cel care a intervenit decisiv – prin deschiderea graniței astfel că 55 000 tineri germani au trecut în Vest – în criza zidului Berlinului, din cadrul războiului rece, înclinând în acest fel, balanța puterii, în anul 1989, în centrul Europei, în favoarea NATO.
    Din momentul sosirii lor în regiune (896), Ungurii și-au dat repede seama, că lupta dintre pangermanism și panslavism, era nehotărâtă și că va rămâne așa, pentru multă vreme, pentru că acestea erau popoare numeroase, și că în comparație cu acestea, veriga cea mai slabă din regiune fiind Românii, care din această cauză puteau fi cuceriți mai ușor. Românii erau veriga cea mai slabă din regiune, pentru că deși din punct de vedere cultural aparțineau Imperiului Bizantin (grec), totuși apartenența Românilor față de acest imperiu era mai mult nominală decât efectivă, din cauza diferenței de origină etnică, a lipsei de resurse naturale altele decât pășuni și a depărtării față de Constantinopol capitala imperului bizantin. Apartenența românilor la cultura Imperiului Bizantin, piatra unghiulară a acestei apartenențe culturale, fiind îmbrățișarea de către Români a religiei creștine greco-ortodoxe, schismatice, o alegere spirituală, a cărei apărare devenise principala slăbiciune a Românilor, întrucât Imperiul Bizantin nu oferea protecție efectivă, în timp ce Instituția papalității, coordona și organiza pe Unguri, aceștia fiind principala forță misionară a catolicismului în răsăritul Europei.

    In ceea ce priveste Tke Ionescu
    Tot Iorga, ridică în Senat problema evreiască, fiind primul parlamentar care spunea, că nu trebuia să se lase, să piară burghezia românească în folosul burgheziei evreiești. În contrast cu Iorga, Tache Ionescu, susținea acordarea cetățeniei în masă evreilor, vânzarea către țărani a unui bloc de șasesute mii ha., care se aflau deja ipotecate, și alierea la Antanta Cordială anglo-franceza. Întrucât nu fusese amestecat în represiunea revoltei țărănești din anul 1907, la un moment dat, la începutul anului 1908, Tache Ionescu deveni opțiunea favorită a opiniei publice. Dar din cauză că se declara un filosemit periculos cauzei naționale, iar regele îl considera periculos, alianței României cu Tripla Alianță germano-italo-austro-ungară, deși în ianuarie 1908 înființa partidul conservator-democrat, totuși nu va avea nici un viitor.

    Eu as zice sa luam istoriaasa cum e, ca o simpla stare de fapt.

    • Petru Dumitriu spune:

      @ niklaus

      Va multumesc pentru comentariul substantial si pentru concluzie.

      Cum respect toate opiniile, as inclina sa admit ca trebuie sa acceptam istoria ca stare de fapt. Numai ca starea de fapt nu este perceputa la fel de toata lumea si nici chiar faptele nu sunt sculptate in piatra, ci relatate de diversi observatori, in felul lor.

      Dar daca acceptam istoria, fiecare in felul nostru, nu trebuie neparat sa acceptam si starea de fapt a prezentului.

      • niklaus spune:

        In acest caz, va trebui sa precizati daca istoria actuala, si implicit starea de fapt actuala, sunt
        1. o consecinta a istoriei noastre – bazata pe realatia cauza efect, generate de vechile stari de fapt ca si cauze (fara sa ne fi dorit sa schimbam ceva)
        2. o prelungirea a starii primare, la care suntem condamnati sa o perpetuam, fara sa o influentam cu nimic.

        P.S. “ci relatate de diversi observatori, in felul lor” – ce relevanta comportamentala (asupra generatiei actuale), au observatiile anticilor – si acelea trunchiate (voit sau involuntar) ?Adica, in ce s-au materializat acestea pana acum (si aici ma refer, de exemplu, la recentele declaratii ale presedintelui statului roman, in contradictie cu oponentii sai pe diverse televiziuni – cel mai vehement fiind Adrian Severin).

        P.P.S. “Dar daca acceptam istoria, fiecare in felul nostru, nu trebuie neparat sa acceptam si starea de fapt a prezentului” – as fi incantat sa stiu ca multi tineri si mai ales multi maturi citesc istoria si interpretarile starilor de fapt ce o formeaza. As fi mai incatat sa nu o accepte si sa isi manifeste dezacordul cat mai eficace …

        • Petru Dumitriu spune:

          @ Niklaus

          Drag mi-ar fi sa fiu in masura sa dau raspunsuri peremptorii la intrebarile care ne framanta, dar nu este cazul!

          Eu sunt incantat ca spiritual critic nu a murit si ca acesta se poate manifesta si altfel decat ad personam.

          • niklaus spune:

            OK, domnule Lector, dar in final merita si un editorial – ca o parere

            “În istoria României deşi găsim nenumărate cazuri de tradători, nu avem gesturi de căinţă, de sinucideri spectaculoase. Noi nu avem nici măcar un Iuda, care se spânzură după actul de trădare, ci numai trădători care se împacă cu propria conștiință și vinăvăție. La noi, trădătorii ajung să capete demnităţi, chiar dacă efemere, sau sume de bani care descalifică şi mai mult gestul. Trădătorii sunt extrem de repede asimilaţi de ecosistemul. Mecanismul funcţionează printr-un alt vector care poatră numele de linguşire. Trădătorul este linguşit şi determinat, chiar de formă, să creadă că numai lui i se ridică imnuri de slavă. În acest timp, funcţionează deja reversul medaliei: o nouă trădare se va înfăptui. Nimeni nu se miră, nimeni nu are nici o reacţie. Evident, în afară de reacţia firească declanşată de o zicală cu adânci rădăcini: Capul plecat sabia nu-l taie.
            Unul dintre primele cazuri este cel al lui Bacilis (confident al regelui dac), prin trădarea căruia romanii găsesc în albia râului Sargesia tezaurul lui Decebal. Este una dintre primele trădări cunoscute în istoria românilor.
            Vlad Țepes a murit în anul 1477, ca urmare a unui complot al boierilor partizani ai lui Basarab cel Bătrân Laiotă, Mihai Viteazul a fost trădat și a murit asasinat pe Câmpia Turzii, Horea a fost prins și executat prin trădarea episcopului ortodox, Ghedeon Nichitici, care primește pentru gestul său 1000 florini de aur. Vodă Lăpușneanu este vândut de boierul Moțoc, iar boierul Ieremia Golia îl vinde în modul cel mai perfid pe domnul său, Ion Vodă cel Cumplit.
            Nemulţumiţi de disciplina destul de aspră impusă de Tudor, comandanţii cetelor de panduri şi de arnăuţi au căzut la înţelegere cu trimişii lui Alexandru Ipsilanti, acceptând ca Tudor să fie luat dintre ei, din tabăra de la Goleşti, şi dus la Târgovişte spre a primi pedeapsa capitală.
            Trădările nu au început și nu s-au sfârșit cu fanarioții. Ei, poate, au adus trădării un plus de rafinament. Este și motivul pentru care D. Drăghicescu, în cunoscuta sa lucrare « Din psihologa poporului român », dedică un întreg capitol problemei în discuţie – « Intrigile şi trădările boierilor ».
            Vremea fanariotismului trece, dar trădările nu dispar din istoria românilor. Iar victimele continuă să fie personalităţi de primă mărime a vieţii publice şi politice din ţara nostră. În 1866 Alexandru Ioan Cuza, domnitorul României Unite , a fost înlăturat de la tron printr-un complot pus la cale de partidele vremii, adunate în Monstruoasa Coaliţie.
            Vremurile noastre nu sunt nici ele lipsite de acte de trădare. A idealurilor (pentru cine le are), dar mai ales a partenerilor. Câteva exemple : Traian Băsescu îl trădează pe Petre Roman și preia conducerea PD. Liderii Grupului de la Cluj îl trădează pe Năstase și la șefia PSD ajunge Mircea Geoană, care îi trădează pe cei care îl ajutaseră. Simirad și Cosmâncă trădează PSD pentru a trece, primul de partea lui Băsescu, iar al doilea de partea lui Oprescu. Cataramă îl trădează pe Crin Antonescu, iar Miluț trădează tradiționala alianță cu PNL, cele două partide istorice rămase pe scena politică. Pe Traian Băsescu îl trădează toți consilierii, începând cu Pleșu și sfârșind cu Adriana Săftoiu. Mai nou, se pare că și serviciile secrete sunt pe cale să comită un act de trădare față de ”comandantul suprem”. Elena Udrea trădează PSD pentru PNL, apoi trădază PNL pentru PDL. Exemplele pot continua…
            Suntem în fața uneia dintre cele mai interesante campanii electorale de după anul 1989. Cei doi candidați principali își trădează proprii miniștri și îi pun în offside prin presiunile pe care le fac asupra Guvernului, din perspectiva propriilor lor interese electorale. Este o realitate recunoscută de ministrul Victor Ponta în interviul acordat publicației noastre.
            Avem în față două luni în care vom asista la surprize, la dezvăluiri spectaculoase, la scenarii demne de filme indiene (vezi episodul ”dragă Stolo”), dar și de trădări demne de o istorie atât de spumoasă din acest punct de vedere.
            Pe alte meleaguri, în Hang – Clan, oraş în China, există un templu al lui Iao Fey, un general din dinastia Sung, vestit pentru faptul că şi-a apărat în mod credincios suveranul în vremea invaziei mongolilor, fiind ucis de un rival invidios şi trădător. În cinstea eroului, chinezii au ridicat un templu pentru aducere aminte. Poate surprinzător pentru noi, românii, în faţa templului au fost ridicate şi două statui, una a tradătorului, iar cealalta a soţiei sale. Ele sunt îngropate până la brâu în pământ, iar partea rămasă liberă face obiectul oprobiului public, fiind acoperite cu ouă clocite, cu mere stricate sau chiar cu salivă. Este o lecţie de etică şi de morală.”

          • niklaus spune:

            PPPS
            Referitor la atacurile “la persoana”, iar nu “la obiect/subiect”, va sfatuiesc sa le ignorati.
            “Concursul (intre idei si dezabateri – nota mea) asigura progresul” – a spus-o si I. Kant.
            Concursul prin atac la persoana nu asigura decat vanitatea, orgoliul, … si in general cele trecatoare. Iar pentru cele trecatoare, nu pot decat sa recomand celebrele lucrari ale li Duerer, Bldung, Niklaus si Belham din Basel, Heidelberg, Stuttgart, referitoare la “Vanitate”, “Orgoliu”, … si alte(le) trecatoare.
            Cu stima,
            Niklaus

          • niklaus spune:

            Penru “sceptici” (si nu numai), faceti-va putin timp si scrieti despre Constantin Brancoveanul – domnitorul, iar nu Sfantul. Merita sa stim dupa cateva zeci de ani ce am ratat la Pasarowitz si Carlowitz.

            Rolul lui Constantin Vodă Brâncoveanul în istoria țărilor românești și în istoria europeană din anii 1690, a fost de a împiedica armatele Sfântului imperiu de a cuceri de la Turci regiunea Dunării de jos.Strategia marilor comandanți de oști pe care Sfântul imperiu îi avea la acea vreme, Eugeniu de Savoia, Principele de Baden și alții, era ca să mute războiul de la regi-unea Dunării de mijloc, cucerită de Turci prin bătălia de la Mohacs(1526) în regiunea Dunării de jos,pentru a strangula aprovizionarea armatelor turcesti pe Dunăre până în ini-ma Europei. Marile tunuri de asalt (balimeze), nici nu ar fi putut fi aduse la teatrele de război în alt mod decât pe caicele turcești care navigau pe Dunăre, de la Constantinopol la Viena fără transbordare. În acest scop colaborarea în special a Țării Românești era esențială. Faptul acesta nu a trecut nebăgat de seamă de Radu Popescu care scrie în croni-ca sa (Idem, p.133) următoarele:
            “Cu aceaste trebi ale nemților ce Constantin Vodă a fost îndemnătoriu de au intrat în Ardeal, de au bătut pe neamți și când s-au pogorât în țară, nu s-au alcătuit cu ei, ci tot lângă turci s-au lipit, cerându ajutoru și făcându izbânda asupra vrășmașilor Înpărății, mare credință au dobândit de la Înpăratu și de la toți cei mari ai Porții și aceasta l-au ținut cu îndelungare de domnie și văzând că-l au toți de credință să măriia, să lațiia și să bucura întru daru[ri]le ce-i aducea norocu.
            In toamna anului 1689, atunci când Prințul de Baden, bazat pe Diploma imperială din 30 ianuarie 1689,a intrat în țară pe la Cerneți și i-a cerut lui Constantin Brâncoveanu să permită încartiruirea a 15 regimente ale Sfântului imperiu, o jumătate de milion de fio-rini și 1500 de cai,cerere pe care,prin tratative cu Printul de Baden, făcându-i în acelaș timp cunoscut că îi refuză încartiruirea, s-a transformat în 700 de pungi suma pentru care Prințul s-a învoit să părăsească Valahia. Acesta era momentul când Sfântul imperiu dorea să mute teatrul de război de la Dunărea de mijloc la Dunărea de jos. Prințul de Baden cu-cerise cetățile pe Dunăre : Niș, Vidin și Cladova și avea nevoie de baza de operațiuni Va-lahia, prin care oricând era posibil să se retragă în Transilvania în caz de insucces. Se pu-ne întrebarea de ce Prințul de Baden nu și-a impus voința prin forță odată ce tot se afla la fața locului. Răspunsul la această întrebare este: dușmănia Ungurilor, care așa cum afirmă Paul Lendvai erau trei sferturi în contra dominației habsburgice și care erau în permanentă rebeliune.
            Respingerea Diplomei de recunoaștere a suzeranității Sfântului imperiu de către Constantin Brâncoveanu și Bătălia de la Zărnești, câștigate de Imperiul Otoman și Brân-coveanu au permis armatelor turcești ca în anul 1690 sub comanda marelui vizir Mustafa Kupruli să repurteze victorii importante în regiunea cursului mijlociu al Dunării, făcân-du-i pe imperiali să se retrag din Serbia și permițându-i să recucerească cetățile:Niș, Vi-din și mai cu seamă Belgradul și să despresureze cetățile Timișoara și Oradea Mare. În anul 1691,imperialii câștigă noi victorii, așa că se dovedește că fără o schimbare fundamentală, așa cum ar fi fost mutarea războiului la Dunărea de jos, nici-unul din beligeranți nu putea câștiga războiul. Se impunea încheierea păcii, ceiace s-a și realizat în anul 1699 locul conferinței de pace fiind la Carlowitz..În perioada care a urmat până la încheierea păcii de la Carlowitz, Brâncoveanu nu avea să se mai teamă de mazilire, deoarece Turcii aveau neapărată nevoie de el exact în poziția unde se afla pentrucă credința sa fusese ve-rificată și deoarece în continuare, le furniza cele mai valoroase informații de tot ceiace se petrecea în Sfântul imperiu. Faptul că ‘cortina de fier’ dintre împărăția de apus și împărăția de răsărit s-a lăsat în 1699, pe culmile munților Carpați, în loc să se fi lăsat pe talvegul Dunării, este cred suficient dovedit prin interpretările unor fapte istorice descrise în capi-tolul de față, că se datoresc în mare măsură domnitorului Constantin Brâncoveanu, care din motivul de a-și păstra funcția de bey cu două tuiuri, sau așa cum ne place nouă să o numim, domnia Țării Românești, a amânat până în anul 1877 momentul intrării Români-lor în concernul popoarelor vest-europene.”

            “Petru cel Mare, Țarul tuturor Rușilor, care dorea să se instaleze la gurile Dunării, care era cheia din punct de vedere strategic a dominației Imperiului Otoman asupra peninsulei balcanice, asupra Eu-ropei centrale și ca atare, cheia strategică asupra strâmtorilor Bosfor și Dardanele, dar mai cu seamă asupra cetății Istambul, inima Imperiului Otoman.
            În Țara Românească, nimic nu mișca fără inițiativa sau aprobarea lui Constantin Brâncoveanu, care prin faptul că domnea de douăzeci de ani, prin faptul că moștenise și mărise averea moștenită, devenind cu mult peste ceilalți boieri, cel mai bogat om din Țara Românească, era o forță de care țineau seama, marile puteri vecine, inclusiv puterea suze-rană Turcia, care știa că pentru a-l scoate din domnie ar fi fost nevoie de un atac frontal costisitor, acesta fiind motivul pentru care ar fi dorit să-l prinda prin trădare, cu ajutorul lui Dimitrie Cantemir.
            Pentru a diminua riscul, pe care o implica alianța cu noul spon-sor, Constantin Brâncoveanu se hotărăște să joace pe două tablouri, adică să-l lase pe Petru cel Mare să dea mai întâi bătălia cu Turcii, singur, fără participarea armatei Țării Românești și apoi să se declare de partea lui, dacă era învingător. Întrucât însă, din cauză că armata rusească a întârziat să sosească pe teatrul de război, așa că Turcii au putut să treacă Dunărea la Isaccea, neîmpiedicați cu efectivul complet, nehotărârea lui Constantin Brâncoveanu și a boierilor conservatori ai Țării Românești, s-a risipit și decizia sa, de a nu interveni de partea Rusilor, a petcetluit soarta campaniei Țarului Petru cel Mare.
            Între timp, Șeremetiev, comandantul armatei rusești, cu întreaga armată, pe data de 30 mai 1711 sosește la Soroca, însă cu două săptămâni întârziere față de planul campa-niei, iar pe 5 iunie la Iași, pe malul de vest al Prutului, Petru cel Mare, sosește și el însoțit de cea de a doua soție a sa, Ecaterina, pe data de 24 iunie, întrucât făcuse un ocol prin Po-lonia unde semnase contractul de căsătorie, al fiului său, cu o prințesă germană. Trupele rusești aveau ordine severe, de a păstra cea mai deosebită disciplină, orice jaf în Moldova urma să fie pedepsit cu executarea, iar armata urma să obțină toate proviziile numai contra plată în numerar. În schimb Moldovenii, imediat ce primele trupe rusești apărură, se aruncară asupra negustorilor și cetățenilor Turci ce se aflau în Moldova, jefuind și ucigând. Petru cel Mare, a fost primit de Dimitrie Cantemir la Iași, împărătește, iar Petru cel Mare a reușit să câștige inimile Moldovenilor. În timpul șederii lui Petru cel Mare la Iași, Marele Vizir Mehmet Baltagi, a făcut propuneri de pace, pe care acesta le-a respins.
            Din partea lui Constantin Brancoveanu, tăcerea era ‘asurzitoare’, dar trădarea era completă, întrucât predă Turcilor toate proviziile pe care le strânsese cu banii de la Țarul Rușilor și care erau depozitate în portul Brăila, provizii pe care Moldovenii nu le puteau înlocui, întrucât nu existau rezerve care ar fi putut fi cumpărate și chiar dacă ar fi existat, Moldova fiind teatru de război, cu călăreții Tătari mișunând peste tot locul, colectarea de alimente era imposibilă. Armata Țării Românești era cantonată la Urlați, de unde nu se va mișca până la sfârșitul războiului. În totală obiectivitate s-ar putea chiar spune că Țarul Petru cel Mare, în mod deliberat, a fost atras într-o capcană de către Constantin Vodă Brâncoveanu, cum numai un mare artist al politicii duplicitare de tip bizantin și în acelaș timp un devotat al Imperiului Otoman ar fi putut să o facă, cu scopul de a-l da pe Petru cel Mare pe mâna turcilor.
            Spătarul Toma Cantacuzino, care nu era de acord cu trădarea lui Constantin Brâncoveanu, defectă la tabăra rusească și propuse lui Petru cel Mare ca întreaga cavalerie rusească în număr de 14.000, întovărășită de el însuși să cucerească Brăila și să distrugă proviziile înmagazinate, acum devenite inutile pentru armata rusească. Petru cel Mare, care își dădea seama că urma să fie asediat de armata superioară ca număr a Turcilor și deci cavaleria devenea o povară deoarece caii trebuiau hraniți, așa că era mai bine să ex-iste în afara zonei întărite asediate, o forță mobilă, care să se autoaprovizioneze și care la momentul oportun să constituie o rezervă proaspătă, care să intervină și să permită res- pingerea asediului, încuviință planul spătarului Toma Cantacuzino.
            Armata turcească sub comanda lui Baltagi, înainta pe malul de răsărit al Prutului spre nord, iar armata rusească pe malul de apus al Prutului, spre sud și când au ajuns să se vadă unii pe alții, inițiativa trecu de partea turcilor și a tătarilor care trecură râul, dar ata-cul fu respins. Ziua următoare care era o Duminică, turcii lansară atac după atac dar fără rezultat, aupra armatei rusești mărșăluitoare,care abia pe data de 9 iulie reuși să se regru- peze pe un promontoriu mai ușor de apărat și pe care în grabă îl înconjurară cu tranșee. Trupele de elită turcești dădură primul atac major, dar atacul ienicerilor fu respins cu pierderi grele pentru aceștia; infanteria turcească se retrase și-și construi propria sa linie de tranșee. Între timp artileria turcească, 300 piese de artilerie, se instală pe poziții într-o uriașă semilună. Pe lângă cei 120.000 de infanteriști în tranșee, 80.000 de călăreți Turci, Tătari, Cazaci și Polonezi, pe malul celălalt al Prutului completau încercuirea.
            Situația lui Petru cel Mare era deadreptul disperată, cu o armata de 38.000 de ostași ajunși la sfârșitul puterilor din cauza luptelor continue, a săpăturilor, a lipsei de somn, a căldurii din luna lui cuptor, a nemâncării și a lipsei de apă, întrucât deși se aflau pe ma-lul Prutului, nu puteau să se aprovizioneze cu apă, decât noaptea din cauza tirului Tătari- lor de pe malul celălalt. Ioan Neculce, hatmanul armatei moldovenești, în letopisetul său remarca faptul că puștile turcilor aveau bătaie mai lungă decât cele rusești, pentru că aveau țeava mai lungă. Tot din letopisetul lui Neculce, ne parvine informația că Țarina Ecaterina și femeile ei erau plasate într-o groapă puțin adâncă, groapa fiind acoperită cu o pânză, ceiace arăta condițiile mizerabile în care se aflau Rușii.
            În noaptea aceia, probabil că i-a trecut prin cap, lui Petru cel Mare, că a doua zi, când fără îndoială, asaltul final se va deslănțui, el Țarul tuturor Rușilor, învingătorul de la Poltava, va cădea în mâinile Turcilor și va fi dus la Constantinopol unde va fi târât pe străzi, într-o cușcă așa cum fusese târât Bajazid Ilderim. Ce preț vor cere, toți dușmanii lui: Turcii, Tătarii, Polonezii, Cazacii și Suedezii de la poporul Rus, pentru eliberarea lui din captivitate? Probabil că acesta a fost momentul când i-a cerut lui Ioan Neculce ca cu o forță de 200 de dragoni și o 100 de Moldoveni să-l ducă prin liniile turcești în Transil-vania. Neculce spre cinstea lui, i-a arătat că era o misiune imposibilă de a trece prin Mol-dova înțesată de călăreți Tătari, care robeau pe oricine întâlneau în cale.
            A doua zi dimineață, artileria turcească începu să plouă cu ghiulele, asupra întăriturilor rusești dar ienicerii nu se mișcară. Atunci Petru cel Mare, ordonă rușilor săi extenuați să treacă la atac și în urma acestui atac, produseră pierderi grele în rândurile ienicerilor și apoi se retraseră luând prizonieri. De la acești prizonieri, Petru cel Mare află că ienicerii speriați de vitejia Rușilor, nu mai vroiau să atace. Petru cel Mare, trimise un purtător de steag alb să trateze cu Turcii, ceea ce produse o mare ușurare în tabăra turcească, fără însă ca Rușii să bănuiască acest lucru. Mai era un lucru pe care Rușii nu-l știau și anume că forța expediționară rusească cucerise Brăila și capturaseră unele alimente, iar restul dar în special praful de pușcă fusese incendiat, așa că artileria turcească și armele infanteriei urmau să amuțească în curând. În această situație, atunci când sosi solul rusesc Baltagi era pe cale să ordone un mare asalt final, dar la care ienicerii nu vroiau să mai participe. Trecând peste obiecțiile hanului Tătarilor, Devlet Ghirai și ale lui Poniatowski, trimisul regelui Carol al XII-lea, el făcu cunoscute solului Rus, condițiile sale de pace.
            Petru cel Mare urma sa predea cetatea Azov și Taganrogul, să abandoneze construirea unei flote a Mării Negre rusească, să evacuieze trupele rusești din Polonia, iar în ceeace îl privește pe Carol al XII-lea, acestuia urma să i se garanteze libera trecere prin Polonia în Suedia și dacă va fi cazul să se înțeleagă, să încheie pace. Drept ostateci va fi predat, fiul comandantului suprem al armatei rusești Șeremetiev. Tratatul de pace a fost semnat pe 11 iulie, iar armata rusească cu tot armamentul a început să mărșăluiască afară din tabăra de la Stănilești, pe data de 13 iulie 1711. Predarea lui Dimitrie Cantemir fusese una dintre primele condiții de pace, dar cum Rușii declarau că dispăruse încă din prima zi a bătăliei, Turcii au renunțat să-l ceară; Cantemir era ascuns într-o căruță sub bagajele țarinei, așa că scapă odată cu armata rusească, își luă familia rămasă la Iași și împreună cu alți 24 de boieri plecă în refugiu în Rusia, unde Țarul îi acordă titlul de prinț și-i donă întinse domenii, spunând despre Cantemir că : “este un om foarte inteligent și folositor în consiliu”. Despre el însuși, Petru cel Mare declară : “au avut pasărea în mâna lor” dar “aceasta nu se va mai întâmpla niciodată”. Tot Petru cel Mare declara mai târziu că : “s-a simțit obligat să continuie campania, pentru că creștinii care imploraseră ajutorul său, să nu cadă în disperare” și înfine altă dată concluzia sa finală asupra campaniei sale de la Prut a fost: “Marele meu noroc a fost că am primit doar cincizeci de lovituri, atuncea când fusesem condamnat să primesc o sută”.
            În schimb Moldova nu a fost de loc norocoasă deoarece Marele Vizir dădu ordin armatelor turco-tătare, să treacă țara prin foc și sabie.”

            Cu dragoste pentru aparentele “stari de fapt”
            al dvs. Niklaus

            • Petru Dumitriu spune:

              @ Niklaus

              Da, dacă aş fi fost istoric, aş fi scris “Istoria trădărilor la români”.

  9. Ghita spune:

    Calitatile bune se numesc calitati iar calitatile rele pot fi numite si ele cumva, nu!

    • Petru Dumitriu spune:

      Dl. Ghita

      Asteptam sosirea iminenta a reprosului lingvistic, bine intemeiat, de altfel.

      De aceea am folosit ghilimelele si titlul original dat de Constantin Radulescu-Motru.

  10. nola spune:

    Mai mult decât superficial: neserios. A-l combate pe Boia cu Rădulescu-Motru, acum în 2013, este chiar joacă de copil.
    Vorbind de sufletul neamului – oricum o abordare literaturizantă şi substanţialistă – trecem de obicei în domeniul observaţiilor superficiale, al umorilor de moment şi conjunctură şi până la urmă ajungem invariabil la Caragiale. Toate aceste în locul unei istoriografii regândite – chiar pe urmele şi cu corecţiile necesare aduse lui Boia – sau a unei antropologii în ton cu conceptualizările şi metodologiile actuale.
    Ş-apoi ar mai fi bine de observat lipsa de substanţă a unei abordări care vorbeşte de sufletul românesc înainte de unirea cu Ardealul, gândind românismul ca o emanaţie a sudului oltenesc şi bucureştean-ploieştean, facând abstracţie de faptul că diferenţele geografice sunt masive până astăzi, naţia este departe de a fi unitară şi omogenă.
    Atrag atenţia doritorilor asupra unei lucrări academice a lui Aleksandar Petrovici despre bantitismul – haiduci şi panduri – ca element important în formarea statelor balcanice, cu referinţă directă la Serbia. Abordarea istoricului sârb ar putea fi o cale de urmat…

    • Petru Dumitriu spune:

      @Nola

      Neserios, poate, dar trebuie incercata si aceasta cale pentru o discutie relaxata. De tipii seriosi si crispati de la televizor ne-am cam saturat.

      Daca ar fi sa identificam adevaruri valabile despre poporul roman se cuvine sa privim lucrurile intr-o perspectiva mai indelungata. Altfel, adevarurile de-o seara sunt disponibile la televizor.

      In orice caz, nu ne-am propus sa-l combatem pe Lucian Boia cu Constantin Radulescu-Motru ci, in cel mai bun caz, sa facem o comparatie.

      Si nu cred ca trebuie sa gasim cuiva o vina pentru faptul ca a scris un text inainte de Unirea cea mare.

      In ciuda titlului articolului, notiunea de suflet nu este abordata de filozof cu instrumentarul literaturii ci cu cel al psihologiei sociale si filozofiei.

      Ar fi foarte interesant sa-i coboram pe haiduci si pe panduri din balade si sa-i vedem cum au contribuit la formarea statelor (de drept sau de nedrept) balcanice.

      • nola spune:

        Adevărată relaxare nu este superficială şi neserioasă. Pe crispaţii de la televizor nu i-am avut în vedere atunci când am reflectat la textul Dumneavoastră. Cred că nu e cazul să scrieţi cu gândul la ei. Ei oricum nu vă citesc. Poate ar fi mai bine ca nici Dumneavoastră să nu-i onoraţi cu atenţia.
        Da, este adevărat. Asta şi urmăream, cu respect, în comentariu: să militez pentru o altă perspectivă.
        Este interpretabil. Comparaţia este primul pas care se face într-o polemică. Sunt lucruri care nu pot fi comparate iar dacă totuşi sunt, comparaţia nu lămureşte nimic, dimpotrivă: duce la confuzie.
        Nu am susţinut că ar fi o vină. Spuneam doar că este irelevant astăzi, în urma evoluţiilor de peste un secol.
        Este curajos să vorbeşti despre psihologie socială referitor la un text din 1910. Mă rog, filozofie poate, numai că filozofia este întotdeauna discutabilă.
        Da, ar fi chiar de dorit.

        • Petru Dumitriu spune:

          @ Nola

          Multumesc pentru foarte utilele completari. In cautarea conciziei adesea nu spunem suficient sau nu spunem clar. In fond suntem de acord.

          Cat despre crispatii de la televizor, nu cred ca trebuie sa-i subestimam nici chiar cand ii ignoram. Multe dintre scandalurile politice care ne costa mult nu s-ar fi aprins sau nu s-ar fi extins fara implicarea televiziunilor.

  11. BuLiGaS spune:

    Mă mir că abordările astea etno-psihologice esențialiste mai au vreo actualitate azi. Le înțeleg la începutul secolului, le înțeleg și în perioada interbelică, dar a lua de bune aceste descrieri etnopsihologice în ziua de azi (ironic că ele vin de la un om care va fundamenta psihologia ca disciplină empirică în România ….), ca să nu mai zic de modul în care sunt justifcate științifc – mi se pare sau lipsă de discernământ și cultură științifică, sau vreo agendă ascunsă de naționalism pervers. Asemenea texte, oricât de interesante pentru istoria naționalismului sau a culturii române, nu au niciun fel de actualitate. Spre deosebrire de asemenea etnopsihologii esențialiste, măcar abordarea lui Boia (simplistă și ea) se situează la un nivel de sociologie publică, nu de psihologie.
    Vă văd om cu carte … ați citit câte ceva de Rogers Brubaker? A fost tradus și pe la noi …

    • Petru Dumitriu spune:

      @ BuLiGas

      Nu exclud deloc ca dvs. să aveti dreptate spunând ca textele lui Constantin Rădulescu-Motru nu mai sunt de actualitate. Cu toate acestea nu putem evita să ne punem întrebări si să căutam răspunsuri pe unde putem.

      Stiu cine este Rogers Brubaker, nu l-am citit, dar prefer să cunosc opiniile compatrioţilor mei, contemporani sau nu.

      Este cât se poate respectabilă intenţia dvs. si a altor comentatori de a judeca textul filozofului prin intermediul unor criterii teoretice, dar subiectul nostru ţine de un interes mai cuprinzător, nu unul strict academic.

      Nu am observat, poate este vina mea, ca frământările politice si sociale din România zilelor noastre să poarte amprenta vreunui curent filozofic sau să umple tiparele vreunui model teoretic.

      • BuLiGaS spune:

        Ref: ” … dar subiectul nostru ţine de un interes mai cuprinzător, nu unul strict academic. Nu am observat, poate este vina mea, ca frământările politice si sociale din România zilelor noastre să poarte amprenta vreunui curent filozofic sau să umple tiparele vreunui model teoretic.”
        Mi se pare că dvs. sunteți aici ca să mobilizați un fel de populism, nu ca să discutați idei. Mult succes …

        • Petru Dumitriu spune:

          @ BuLiGaS

          O transformare reala nu se poate face fara o implicare profunda a omului de pe strada.

          Ideile trebuie sa ajunga la acesti oameni, ceea ce nu reprezinta populism.

          Diagnosticele dure ale lui Boia sau Motru privesc atitudini si mentalitati colective care sunt chiar contrare ideii de populism.

  12. Gonorix spune:

    Trec peste cuvenitele cuvinte de lauda pentru articolul fain, ca de fiecare data, si intru in problema: 1 noi ca popor nu avem deviza nationala ca francezii(cu libertate, egalitata, faternitate), nici ca americanii ( noi credem in Dumezeu, care e scrisa si pe banii lor) si nici macar ca europenii( unitate in diversitate), desi noi suntem la fel de europeni pe cat de francofoni suntem, la modul ca desi suntem nu prea pricepem totusi cultura franceza e mult mai absenta ca sarutul frantzuzesc din realitatea factuala. 2 daca tot nu avem deviza nationala propun eu una Merge si asa ! Sau mai bine : Ba p-a matii! Ori Nihil sine money !

    Noi ca romani suntem incapsulati in codul genetic sa fim buuuni, ospitalieeeri, dar suntem mai mult norocosi dacat rigurosi, mai mult credinciosi decat merituosi, mai mult blazati decat performanti. Macar bine ca suntem mioritici si nu punem caru inaintea boilor ci asezam corect dricul inapoia jugului cu boi.
    Totusi ce admir eu cel mai mult la romani este cat de mult se gandesc sa munceasca mai putin!!!

    • Petru Dumitriu spune:

      @ Gonorix

      Sinteza din a doua fraza, ceea cu continutul capsulei genetice este superba.

      Impartasesc totodata observatia privind robustul efort intelectual si conceptual pe care il fac deseori romanii pentru a evita munca, implicarea si angajamentul.

      As adauga ca imnul nostru national, care are un continut vetust, anacronic si pe alocuri chiar deplasat, rezista prin indemnul limpede din titlu, caruia, se pare, ezitam sa-i dam curs la scara nationala.

      Multumesc.



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Petru Dumitriu


Petru Dumitriu

Petru Dumitriu este lector de diplomație multilaterală pe platforma online a DiploFoundation. Autor al două lucrări de specialitate: “Sistemul ONU în contextul globaliză... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

cu ani in urma un prieten cambodgian mi-a povestit cum a fost omorat pe taica-sau pe vremea khmerilo...

de: r2

la "Ce-ar fi să vorbim cu-adevărat corect politic despre Fidel Castro?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)