« S-a trezit vorbind » este o expresie românească de o grațioasă, dar apăsată ironie. Parcă vezi omul, trezindu-se din somn, încă neconectat la aspra realitate a deşteptării, dar care are deja ceva de spus. Apare limpede riscul ca vorbele deloc cântărite în prealabil să nu aibă rost pentru cei treji mai de mult și care au un uşor avans în logica unei posibile conversații. Primele vorbe ale celui proaspăt trezit vor avea în cel mai bun caz legătură cu secvențele tulburi din visul care tocmai ce se pierde. Expresia ne dă de înţeles că aportul verbal produs în mod atât de precipitat ar putea să fie întru totul nefolositor. Un căscat normal, de om prost crescut are măcar, prin comparaţie, menirea de a uşura tranziţia de la somn la trezie.
Ca să nu mai spunem că, de obicei, cei care vorbesc neîntrebați – ipostază în care, prin extrapolare, putem spune că se află cei care se trezesc vorbind – nu sunt foarte bine văzuţi în societate. Cu excepția notabilă, desigur, a celor care se trezesc vorbind la televizoare, arenele naționale ale muncii de convingere.
Să admitem însă că neajunsul epistemologic al trezitului vorbind nu este cel mai mare rău posibil. Neplăcerile se pot agrava pentru cei îşi consideră emanaţiile verbale drept contribuţii intelectuale, fără just temei. Poporul român, prin mijloacele folclorice din dotare, vine cu un verdict aspru pentru astfel de situaţii: dacă tăceai, filosof rămâneai. Pe mine mă puteţi pune la punct, dar înţelepciunea populară nu o putem pune la îndoială nici eu, nici domniile voastre. Cu alte cuvinte, proverbul pune un preț mai bun pe o tăcere promițătoare, decât pe o pălăvrăgeală compromițătoare. Sau, dacă îmi îngăduiți, vorba trece, proastele efecte rămân.
Totuşi, o concluzie încurajatoare este că toți ne putem bucura de prezumția de filosofi, dacă știm să tăcem în momentele prielnice. Vechimea zicerii se pierde în negura timpurilor, dar ea ne surprinde câteodată cu forme elocvente de actualitate și modernitate. Cum ar fi, bunăoară, sprinţara ajustare pe care cercetătorii britanici ai secolului XXII o vor descoperi în antropologia zilelor noastre: dacă tăceai, PhD[i] rămâneai.
Pricepem, aşadar, că tăcerea este o stare de bine, a cărei șansă ne este oferită tuturor. Dar, depinde de noi dacă știm să o fructificăm. Această constatare a fost scoasă din folclor și instalată în politică de către un fost președinte al Franței care, într-o conferință de presă din 17 februarie 2003, spunea despre România, Bulgaria și alte țări est-europene, la vremea când nu erau încă glorioase membre ale Uniunii Europene, ci doar niște amărâte de candidate, că au ratat ocazia de a tăcea.[ii] E-adevărat că unele au tras lecțiile cuvenite și acum tac cum se cuvine, uneori şi în negocierile cu FMI pe buget. Astăzi, ocaziile de a tăcea se prezintă mai des și, oricum, este mai bine să taci în Uniunea Europeană decât în afara acesteia.
De altfel, tăcerii i-a fost asociată odinioară și o valoare în sine, nu doar una de circumstanţă. Tăcerea e de aur[iii], s-a spus, ce-i drept, pe vremea când și monedele erau convertibile în aur. Unul dintre motivele pentru care tăcerea nu mai este chiar atât de bine cotată de contemporani este că nu vom ști niciodată cum va fluctua cursul tăcerii pe piaţa liberă. In politică, cei mai descurcăreți vor fi cei care vor opera cu dibăcie delicatele alternative democratice: când să taci la putere vs. când să vorbeşti în opoziție sau când să taci în Parlament vs. când să te trezeşti vorbind la talk-show.
Celor care nu tac după regulile artei, poporul le dă pilde concrete, pe înțelesul lor, cu tâlcuri inspirate din discreția celor care nu cuvântă (a tăcea ca peștele, a tăcea chitic), ba chiar cu trimitere la efortul unui dobitoc îndeobște gălăgios de a se adapta, la nevoie, la situații mai delicate – a tăcea ca porcul în păpușoi), ori la maniera cea mai inteligentă de a tăcea (a tăcea mâlc, a tăcea ca pământul). Alte expresii sunt proactive, relevând însemnate avantaje comparative ale tăcerii (tace și le face, tace şi le coace). Îndemnuri limpezi, nu-i vorbă, dar, vai!, nu întotdeauna urmate.
Gândurile acestea asupra tăcerii m-au pătruns în cursul evoluțiilor recente în care lucrul bine făcut al unei tăceri măsurate a stârnit o spaimă mortală în hărmălaia zmeilor din recuzita studiourilor care ar fi putut să fie filosofi, dacă ar fi tăcut o vreme.
Şi … m-am trezit scriind …
© Petru DUMITRIU
[i] Philosophiae doctor, pentru curioșii neștiutori care vor fi ajuns în acest subsol.
[ii] În original: je crois qu’ils ont manqué une bonne occasion de se taire.
[iii] Mă rog, părerile sunt împărțite. Un epigramist spunea: Proverbu-acesta-i fără rost/ Când lângă tine tace-un prost.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Soacra mea zice ca nu ii mai poate astepta pe cercetatorii britanici ai veacului XXII, ca are ceva treburi, dar e sigura ca e vorba despre rusinea nationala, plagiatorul prim ministru.
Despre care chiar profesorul Klaus Iohannis, acum presedintele Romaniei, tace (cum? nu gasesc o rima).
Da, tacerea zmeilor :P
@ victor L.
Nu aş contrazice-o în nici un chip pe soacra dvs. dacă i-aş fi ginere. Cum de fapt nu o contrazic nici pe a mea.
Si asta desi-i sunteti ginere …
cei mai multi tac ca n au nimic de spus. tace si face a cam iesit din uz. sau si a trait traiul si si a mincat malaiul (expresia, desigur). cu alte cuvinte, dupa o tacere de o viata i a inchis definitiv pamintul gura ! cind auzi noile specii care comunica codat – 10 milioane de euroi mie si unul tie, 300 de hectare de padure pentru socrul mare iar pentru nasul un contract cu dedicatie – ce sa mai zici ?! apoi, nici nu i eficient, iti consumi energia, cind poti s ataci cu parodia ! prostul se ghiftuieste cu fructe de mare, titluri doctorale, ministeriale si parale iar desteptul se umfla n pene cu pamflete. eiiiii, dar pe lumea cealalta se intoarce roata !
@ euripide
Cu puţină bunăvoinţă, am putea spune că pentru unii vorbesc … cifrele. :)
Iar zerourile bine aliate în spatele modestului 1 sunt foarte elocvente.
Cam aspru verdictul , se aplica aproape tuturor , in acest talmes-balmes .De la unii la altii e o diferenta de stil , daca spui lucrurile frumos , ,obiectiv, , e acceptabil .Ca intotdeauna , proverbele se cam contrazic .A pune un coment. la articolul acesta este semn ca esti ne-filosof , dar chiar si a scrie un astfel de articol arunca dubii , cum bine remarcati la sfirsit.Ce putem face , decit sa ridem de propria ne-intelepciune ?Altii se supara la sentinta proverbului .Dupa unii proverbele ar fi vestigii ale unei vechi intelepciuni , stiinta vesela , de unde si ,vorbele de duh, .
@ Lucian
De vreme ce umilul autor al acestui text se identifică cu obiectul zâmbirii, se cheamă că este cinstit.
Dar observația dvs. este foarte pertinentă și îmi aduce aminte de faimosul paradox al lui Epimenide: „toți cretanii sunt mincinoși”.
Si este adevărat că proverbele astea trebuie tălmăcite individual, nu … colectiv.
Dar și noi oamenii suntem la fel ca proverbele. Si noi credem că avem dreptate dacă nu ne contrazice nimeni,
stiam si de o precizare a lui Epimenide: eu sint cretan :P
Binevenit articol, sper sa l citeasca si cei care au ratat
ocazia de a tacea
Alternativa un pic mai grosolana la „tacerea e de aur” este expresia „gura bate … fundul”, pe care unii din generatiile mai vechi au invatat-o chiar din propria experienta. Mare mi-a fost mirarea, cand un american m-a intrebat despre gura cui si fundul cui este vorba de fapt.
Asta se aplica în altă parte: la pupini. Mai ales că fundul e nou și nici nu e vorba de bătut.
Multumesc pentru articol, domnule Dumitriu.
Voi adormi zambind ;)
„…proverbele trebuie tălmăcite individual, nu … colectiv.” – Imi place acest indemn la exercitarea decomplexata a propriului discernamant!
Cred ca il voi ridica la rangul de proverb, ca sa nu mai uit (!), furata de peisaj ca, din gandirea fiecarui individ se alcatuieste o mentalitate de grup, si nu invers!
Referitor la subiectul (asa cum l-am priceput eu…) textului, am cateva nelamuriri :
– daca tacerea este de preferat vorbariei, ce ne facem cand, aceeasi tacere implica un consimtamant pe care…nu prea l-am consimti?
– daca IMPOSTURA este raspunsul firesc (!) la o cerere prost exprimata, si daca acest flagel, la moda astazi in toate domeniile, este conform cu respectiva cerere (!), produsul ei direct, cum sa procedam ca sa indreptam lucrurile? Sa tacem, atata timp cat nu reusim sa ne exprimam corect, sau sa continuam sa spunem baliverne, in speranta ca, daca nu vorbele potrivite, macar galagia va obliga impostura sa decline? Habar n-am :(
p.s. : de ce, omul canta singur este considerat vesel, iar cel care vorbeste singur e nebun…?
@ Ela
Micul meu text nu este pledoarie pentru tăcere, ci unul pentru măsură. Sigur că trebuie să ne exprimăm atunci când avem ceva de spus asupra unui lucru care ne privește. Chiar și aici, în blogosferă. Fără ură și părtinire! Sine ira et studio, cum spuneau strămoșii nostri latini.
PS Auzi, sine ira et studio, fi-le-ar studio-urile să le fie cui știu eu!
http://www.contributors.ro/wp-includes/images/smilies/icon_sad.gif
Bună întrebare! E, cred, vorba despre cine tace mai mult, iar nu despre cine nu vorbește deloc.
Un citat dintr-un comentariu recent „Romania lucrului bine tacut”. Au oamenii uneori talentul de a prinde esenta intr-o vorba! Iar despre articolul dumneavoastra, ar trebui sa va amintesc proverbul „Daca taceai, filosof ramaneai.”
cred ca ai scris privind in oglinda, caci ti se potriveste ceva de speriat :P
(Articolul are specificat ” Poporul român, prin mijloacele folclorice din dotare, vine cu un verdict aspru pentru astfel de situaţii: dacă tăceai, filosof rămâneai.”)