Home » Cultura »Societate/Life » Citesti:

Talent si angajament. Exemplul studierii unui instrument muzical

Sebastian Grosu iunie 19, 2014 Cultura, Societate/Life
16 comentarii 1,568 Vizualizari

Unul din simptomele cele mai sugestive ale tipului de societate in care traim este primatul talentului si influenta de care se bucura in explicarea pozitionarii noastre fara de succesele celorlalti si esecurile proprii.

Ori de cate ori cunosc pe cineva fac un experiment – intreb respectiva persoana daca a luat in considerare ideea de a studia un instrument muzical. Pentru majoritatea raspunsul este negativ, iar motivul cel mai des invocat este lipsa talentului. Unii din cei intrebati evoca un episod din copilarie in care, sub influenta parintilor, au studiat pentru o perioada scurta de timp un anume instrument, abandonat insa destul de curand sub imperiul impresiei ca „ceilalti invatau mai repede si mai bine ca mine”. Apoi, invariabil, concluzia: „Ceilalti aveau talent, eu nu”.

Daca consultam literatura de specialitatea, constatam ca diferentele intre progresul obtinut de copiii care studiaza un instrument nu pot fi corelate satisfacator cu caracteristici, masurate inainte de inceperea instructiei, care  sa duca cu gandul la abilitati mostenite sau chiar dobandite.[i] Astfel, progresul pe termen lung al muzicienilor studiati nu a putut fi corelat cu IQ-ul, sensibilitatea aurala, inclinatia catre matematica, nici macar cu nivelul de trai. Studiul pe care il invoc[ii] a reusit sa puna in evidenta o singura caracteristica masurata inainte de inceperea instructiei care a putut fi corelata cu progresul in invatarea unui instrument: angajamentul. Angajamentul pentru studierea unui instrument a putut fi corelat cu nivelul de performanta: copiii care au manifestat un angajament pe termen scurt pentru invatarea unui instrument au obtinut rezultatele cele mai modeste pe cand cei care au manifestat un angajament pe termen lung au atins in marea majoritate niveluri de performanta superioare.[iii]

Performanta muzicala poate fi puternic corelata cu cantitatea de studiu si cu calitatea acestuia, altfel spus cu calitatea strategiilor de studiu utilizate.[iv] Avand in vedere acest fapt, este mai rational sa presupunem ca diferentele intre incepatori nu pot fi puse pe seama unor abilitati innascute, pe ceea ce este considerat in mod traditional „talent”. Daca luam in considerare faptul ca insusirea abilitatilor necesare invatarii unui instrument muzical reprezinta o intreprindere complexa si de durata e absurd sa luam decizii cu privire la succesul acestei intreprinderi in primele luni de studiu. Incercarea de a determina rezultatul final al studiului dupa primele luni, impreuna cu tendinta de a-i considera pe ceilalti ca „mai talentati” sunt principalele motive pentru care cei care incep sa studieze un instrument abandoneaza. Bineinteles ca abandonul nu poate duce la obtinerea de rezultate.

Abandonul este foarte comod nu numai din prisma faptului ca ne scuteste de efortul considerabil pe care trebuie sa-l depunem pentru a atinge excelenta intr-un domeniu, dar, mai ales, si intr-un mod pervers, de efortul pe care trebuie sa-l facem pentru a ne alege o directie de dezvoltare. Desi nu suntem mereu constienti de faptul ca avem o paleta larga de alegeri la dispozitie, resimtim intr-un mod nebulos greutatea existentiala de a lua o decizie exclusiva asupra vietilor noastre. Aceasta greutate o resimtitim nu numai cu privire la destinul propriu, dar si ca parinti in momentul in care suntem pusi in situatia de a decide pentru copiii nostri, lucru inevitabil in primii ani de viata ai copilului. Deciziile parintilor sunt cu atat mai importante cu cat capacitatea de invatare si asimilare sunt mai mari in primii ani de viata.

Parintilor nu ar trebui sa le fie teama sa ia astfel de decizii pentru copiii lor, atata vreme cat o fac intr-un mod informat si le implementeaza cu rabdare si tact. Studiul lui McPherson[v] arata ca copiii sunt capabili sa ia decizii cu privire la domeniile de interes, dar nu vor putea lua decizii daca nu sunt suficient expusi la astfel de domenii. Studiul sustinut al oricarui domeniu, in primii ani de viata ai copilului  nu poate sa duca decat la dezvoltarea unor abilitati solide pe baza carora viitorul adult va putea sa ia propriile decizii, chiar daca aceste decizii vor merge in alta directie decat cea a domeniului studiat. Chiar daca studiul, sa zicem al unui instrument muzical, nu va duce la o cariera internationala, el va antrena ideea de angajament in sine, lucru care nu poate fi decat benefic oricarei intreprinderi de viata a viitorului adult.

Obtinem cu atat mai mult succes cu cat suntem mai angajati, si suntem cu atat mai angajati cu cat suntem mai increzatori in satisfactia pe care ne-o poate aduce acel ceva. Faptul ca suntem atrasi de ideea de talent arata ca avem asteptari absurde cu privire la propriul succes, anume ca acesta sa apara relativ repede, fara efort, si sa ne ia oarecum prin surprindere. Ideea romantica si oarecum naiva de chemare care ne loveste pe neasteptate si ne ghideaza viata din succes in succes nu poate sa duca decat la frustrare in momentul in care, dupa o lunga asteptare, aceasta chemare totusi nu se materializeaza. Atunci succesul pare efectul unui talent cu care doar ceilalti au fost inzestrati.

Solutia logica  ar fi sa adoptam o atitudine mai activa fata de „chemare”, sa cautam cu mai multa insistenta „ceea ce ne place”, atat pentru noi insine cat si pentru copiii nostri. Cuvantul cheie este aici insistenta – nu putem sa tragem concluzii despre cantitatea de placere pe care ne-o produce ceva dupa o perioada de timp foarte scurta. Trebuie sa dam o sansa domeniului studiat si sa facem, pe cat posibil, cat mai multe alegeri. Este preferabil sa consumam multa energie in incercarea de a gasi o chemare decat sa nu facem nici o alegere si sa o asteptam totusi sa vina. Studiul lui McPherson demonstreaza ca cu cat ne dorim mai tare un lucru cu atat suntem mai  dispusi sa depunem efort in incercarea de a-l dobandi si vom fi cu atat mai imuni la tentatia de a abandona. Avem doar nevoie de asteptari realiste si strategii de invatare adecvate. Iar in lumea in care traim strategiile de invatare sunt usor de gasit. Mai ramane doar sa ne ajustam asteptarile si sa ne asumam responsabilitatea pentru dorintele si intentiile noastre.

_______________________________


[i] Daniel Coyle, The Talent Code, p103: “McPherson started analyzing his data to try to find the reason. Was the X Factor IQ? Nope. Was it aural sensitivity? Nope. Was it math skills or sense of rhythm? Sensorimotor skills? Income Level? Nope, nope, nope, nope.”

[ii]McPherson, G. E. (2000). Commitment and practice: Key ingredients for achievement during the early stages of learning a musical instrument. Paper to be presented at the Eighteenth International Research Seminar of the International Society for Music Education, Salt Lake City, July, 2000.

“Subjects were 133 children from school years 3 and 4 (ages 7 to 9) who were learning an instrument in eight different school instrumental programs. Results from interviews show that the children were able to differentiate between their interest in learning a musical instrument, the importance to them of being good at music, whether they thought their learning would be useful to their short and long-term goals, and also the cost of their participation, in terms of the effort needed to continue improving. The children’s commitment to learning their instrument and the amount of practice they undertook was useful in predicting their achievement after nine months of learning. Results have implications for studying the complex motivational issues that impact on the initial stages of learning a musical instrument.”

[iii] “If this preliminary evidence (McPherson, 2000) is correct, then children as young as eight are able to differentiate between their interest in learning a musical instrument, the importance to them of being good at music, whether they think that their learning will be useful to their short and long-term goals, and also the cost of their participation, in terms of the effort needed to continue improving. Interestingly, children who display short-term commitment to learning their instrument achieved at a lower level, irrespective of whether they were undertaking low, moderate or high levels of musical practice; students who express medium-term commitment achieved higher average scores which increased according to the amount of their practice during the period studied. The highest achieving students were those who displayed long-term commitment to playing coupled with high levels of practice.” – in Dr. Stephanie E. Pitts, “Starting to play a musical instrument: parents’ and children’s expectations of the learning process” – http://www.escom.org/proceedings/ICMPC2000/poster1/Pitts.htm

[iv]McPherson, G. E. (2000).

v McPherson, G. E. (2000).

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "16 comments" on this Article:

  1. iosiP spune:

    Domnule Grosu, din experienta mea pot afirma ca excelenta in domeniul muzical nu este data oricui, indiferent de eforturile pe care le depune. Am crescut intr-o familie de melomani, cu o pianina la dispozitie. Am studiat pianul cu placere si asiduitate, doar ca fara succes. Se pare insa ca am – sau cel putin am avut – un simt dezvoltat al ritmului, ceea ce m-a dus la studiul percutiei si la o (efemera) prestatie de “tobar” intr-o formatie de jazz.

    Acum, o generatie ‘jumate mai tarziu – si dupa o cariera fara corelatie cu muzica – am ramas un asiduu meloman si audiofil, axat in principal pe jazz. Sincer sa fiu, ma indoiesc ca studiul muzical, chiar dus la extrema distrugerii vietii normale ale unui copil/adolescent, va genera un nou Louis Armstrong sau Keith Jarrett. Aici trebuie TALENT (da, cu majuscule).

    Ca veni vorba, exista destui diletanti capabili sa reproduca impecabil Gioconda, dar asta nu-i plaseaza in categoria geniilor.

    P.S. De unde pot cumpara discurile dumneavoastra (no friggin’ downloads, please, just physical support)?

    • Nici nu am vrut sa sugerez ca excelenta muzicala e data oricui. Dar as vrea sa lansez o dezbatere in jurul ideei ca acest ceva, caruia dumneavoastra ii spuneti TALENT, nu este dobandit la nastere.
      Mai simplu spus am vrut sa sugerez ca daca cineva are suficienta dorinta pentru a indeplini o sarcina, probabil ca va reusi sa o indeplineasca. Suficienta dorinta cat sa-l treaca prin anii lungi de munca si frustrare prin care au trecut si Jarret si Armstrong.
      Departe de mine gandul de a distruge viata unui adolescent cu prea multa munca, mai degraba as vrea ca randurile mele sa ii incurajeze pe cei tentati sa abandoneze prea repede.
      In ceea ce priveste discul, va rog luati legatura cu mine folosid datele de contact de pe site-ul http://www.sebastiangrosu.com.

      • Maximus spune:

        Da, si in plus, un Armstrong, pe langa virtuozitate, trebuie sa fie si “la momentul potrivit, la locul potrivit”. In afara de capacitatile individuale, e nevoie si de un moment favorabil, de putin noroc. Asta cand vorbim despre oameni care au reusit sa se afirme prin muzica, sa devina celebri.

      • iosiP spune:

        “Dar as vrea sa lansez o dezbatere in jurul ideei ca acest ceva, caruia dumneavoastra ii spuneti TALENT, nu este dobandit la nastere.”

        Stiu si eu? Desigur, este cert ca un mare talent nativ poate fi irosit daca familia/mediul nu este propice dezvoltarii acestuia, dar nici nu cred ca in conditii de familie/mediu favorabile se poate face din afon bici (care sa mai si cante).

        In cazul meu, situatia a fost clara: am un auz excelent dar corzile vocale complet rebele. Prin urmare, atunci cand am fost testat pentru scoala de muzica am scos sunete complet disonante (deh, asa se facea testarea pe vremea aceea – erai pus sa canti un cantec patriotic ). De altfel, la ora de muzica profesorul ridica clasa in picioare si le spunea “Acum vom canta ‘Tara me are’, toata lumea canta… iosiP, tu doar te prefaci”. ::)

        Iar partea nostima este ca pana si acum, la peste juma’ de veac de existenta, inca mai aud pana la 18kHz si mai ales pot oricand distinge sunetul unui Fender cu corzi metalice de cel al unei Yamaha “nylon-stringed”. Deci il astept inca pe Satriani “made in Romania”, dar chiar nu-mi fac mari sperante…

      • Harald spune:

        @ Sebastian Grosu – se pare că pentru dvs.nu e foarte clar ce numesc ceilalți ”talent”, asta e adevărata problemă. Presupun că n-are rost să discutăm despre diferența între Ilie Năstase și Ion Țiriac, dată fiind data nașterii dvs. :)

        Dar încercați să vedeți diferența între Adrian Mutu și Bănel Nicoliță, aceea e diferența între talent și muncă asiduă. Munca asiduă îți poate aduce rezultate, dar acele rezultate nu vor avea niciodată strălucire. Talentul aduce strălucirea, chiar și atunci când munca asiduă lipsește.

  2. Leo spune:

    Domnule Grosu,

    Apreciez enorm articolul dumneavoastra, pentru ca ma regasesc mult in el.

    In copilarie n-a avut cine sa ma indrume spre studiul unui instrument. Abia la 28 de ani am pus prima oara mana pe chitara, si-am incercat sa studiez singur. Anapoda, fireste.

    Mi-a luat foarte mult sa ma aud ca falsez. Si-am auzit lucrul asta doar inregistrandu-ma. Doar accidental am dat de cineva care mi-a spus de timp, ritm, masura – dupa doi ani.

    Intre timp au inceput sa apara resurse de invatare pe internet. Ceea ce n-a fost ideal – prea multe resurse sunt aproape la fel de rele ca prea putine. Trebuie ales graul de neghina.

    Cu sange si osanda, cum e vorba, am ajuns la 40 de ani sa pot canta cate ceva la chitara. Insa marturisesc ca sunt gelos pe pustii care-n doua minute invata ce nu pot eu invata in doua ore.

    O sa confirm ce spuneti: cu truda, se poate face competent sau semi-competent aproape orice.

    Pe de alta parte, alte lucruri nu se pot realiza aproape niciodata, daca nu sunt native, cum e urechea absoluta.

    Si, in cele din urma, talentul fie scade mult cantitatea de sudoare si osanda de care spuneam mai sus, fie duce la performanta mult crescuta.

    Excelent articol!

    • Ma bucur ca v-a placut articolul si ca a rezonat cu dumneavoastra. As vrea sa adaug ca majoritatea muzicienilor pe care ii iubim nu au ureche absoluta. Deasemeni cred ca exageram atunci cand estimam cantitatea de truda si suferinta implicate in intreprinderile noastre artistice, poate si pentru ca acestea sunt pronuntat autoreflexive. Presupun ca e relativ la fel de greu sa obtii excelenta in orice domeniu.

      • iosiP spune:

        O parte dintre muzicienii pe care ii iubim nu (mai) au ureche aproape deloc: urmariti pozitia lui Roger Waters in timpul interviurilor. Dar dupa cum bine stiti, nu auzim doar cu urechea si exista carti intregi de psihoacustica dedicate acestui subiect.

        N.B. Daca am auzi doar cu urechea masterizarea ar deveni o sarcina aproape imposibila, tinand cont ca monitoarele de studio coboara rareori sub 50Hz… si totusi, creierul re-creaza fundamentala.

  3. Adrian Murzacc spune:

    Apropo, exista o serie intreaga de studii care arata influenta benefica pe care o are studierea muzicii. Asta este ultimul din serie.

    http://esciencenews.com/articles/2014/06/18/brain.imaging.shows.enhanced.executive.brain.function.people.with.musical.training

  4. Constantin Balasoiu Constantin Balasoiu spune:

    Stiam altceva despre efectele muzicii asupra inteligentei, in orice caz sunt niste studii facute pe fetusi, autisti, soareci, porci, creierul lui Sting (my musical brain) sau prin spitalele de psihiatrie care arata altceva.
    Acum, nu cred ca e o idee buna sa sugerati sa ne apucam de muzica ptr a ne obisnui sa fim insistenti. Cei care se apuca de ea ar face bine sa se apuce cu gandul de a valorifica munca asta, nu altfel. Doar niste performante minime implica un volum urias de munca. Cum nu toti copiii sunt geniali sau stapaniti de pasiuni irepresibile, de ex ca Telemann, Mozart, Mendelssohn sau tipul din 1900, cred ca trebuie sa te gandesti foarte bine inainte. Si daca te gandesti bine inainte, si tot nu e destul. Tipul din The Tree of life e destul de decis cu instrumentul lui (daca vreti devine un bun organist dar fara a fi un mare muzician), in orice caz ce rezulta de aici mai tarziu e de fapt un meloman, un inventator prost brevetat si un tata extrem de dificil cu copiii lui (regretele astea facusera din el un tip nesuferit si razbunator).
    Toate cele bune

    • Nu am vrut sa sugerez ca trebuie sa ne apucam de muzica ca sa ne obisnuim sa fim insistenti, mai degraba opusul, daca vrem sa facem orice trebuie sa ne obisnuim cu ideea ca trebuie sa fim insistenti. M-am folosit de muzica pentru ca este domeniul meu de activitate, iar ideea de talent in acest domeniu, omniprezenta. Despre alte meserii folosim acest atribut mai rar, spre exemplu in cazul avocatilor sau brokerilor la bursa.
      Sunt de acord cu dumneavoastra ca decizia existentiala cu privire la propria cariera este extrem de dificila, dar asta nu inseamna ca putem fi scutiti de povara ei. Le cerem adolescentilor sa ia astfel de decizii cu privire la viitorul lor desi, in cele mai multe cazuri, stim ca nu sunt pregatiti. Poate ca ar trebui sa reorientam sistemul educational in incercarea de a-i ajuta sa ia mai in cunostinta de cauza astfel de decizii.

  5. Consonant spune:

    Ma bucura enorm sa citesc un astfel de articol, si inca venind din partea unui expert. Tocmai citesc “Muzicofilia” a lui Oliver Sacks (in traducere Humanitas), carte pe care o recomand tuturor iubitorilor de muzica.

    As vorbi insa despre ceva usor diferit, si anume, despre deschiderea extraordinara pe care o poate oferi studiul muzicii (fie ca este un instrument muzical fie ca este doar cantatul solo sau in ansamblu) personalitatii umane. Ca om iubitor de muzica dar fara sansa de a fi expus unei educatii muzicale precoce (alta decat cea obligatorie, din scoala, dar pe care am luat-o foarte in serios), am simtit la un moment dat, in adolescenta, o dorinta irepresibila de a “produce” muzica mea, la un instrument. Cel mai la indemana mi-a fost ghitara (chitara) clasica. Mi-am completat pe cat posibil educatia muzicala cu teorie: din pacate, o observatie valabila si acum, in Romania nu exista o literatura usor accesibila de educatie muzicala, sansa vine din literatura universala si posibilitatea utilizarii informatiei disponibile pe internet. Bucuria pe care am avut-o atunci cand dupa eforturi mari am reusit sa “produc” muzica mea, adica sa simt cum muzica izvoraste din degetele mele, este incomparabila.

    Sunt tari si popoare la care educatia muzicala face parte din fondul de baza. Dupa umila mea parere, educatia muzical la scara mare are influente extraordinare asupra oamenilor. Din pacate, faptul acesta simplu nu este inteles in adevarata lui importanta la noi.

  6. Va multumesc pentru interes. Nu sunt un expert, vreau doar sa ridic spre dezbatere cateva probleme cu care sunt intr-adevar familiarizat, si care mi se par importante.
    Sunt de acord cu afirmatia ca studiul muzicii are influente benefice, studiul oricarui domeniu relativ complex poate fi o sursa stabila de satisfactie.
    Am sa scriu despre asta intr-un articol viitor.

    • iosiP spune:

      Ar fi interesant un articol despre cei care doar asculta muzica (ma refer la auditii, acasa sau in salile de concert) vs. cei care nu au aceasta placere/obicei.

      • Consonant spune:

        Intrebarea dumneavoastra este foarte complicata. Si eu am incercat si inca fac eforturi in aceasta directie. Ceea ce am inteles este ca muzicalitatea fiintei umane este inca departe de a fi cat de cat inteleasa. Exista o literatura vasta din directia psihologie/neurologie insa cercetarile sunt foarte la inceput si, cel putin din punctul meu de vedere, empirice. Inca nu s-a cristalizat o “teorie” in sens stiintific si sanse pentru viitorul apropiat sunt foarte mici. Va recomand cartea lui Oliver Sacks “Muzicofilia” care atinge destul de bine acest subiect. Autorul este neurolog, si inca unul de renume, si un meloman cu ceva educatie muzicala.



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Sebastian Grosu


Sebastian Grosu

Chitarist de jazz, compozitor, educator n. 15.02.1979, Fagaras, jud. Brasov Absolvent al Universitatii Bucuresti, Facultatea de Filosofie (2001) Materiale discografice: Ali... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

cu ani in urma un prieten cambodgian mi-a povestit cum a fost omorat pe taica-sau pe vremea khmerilo...

de: r2

la "Ce-ar fi să vorbim cu-adevărat corect politic despre Fidel Castro?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)