Home » Cultura » Citesti:

Toni Erdmann, anti-supraego-ul

Iulian Comanescu februarie 20, 2017 Cultura
2 comentarii 1,308 Vizualizari

Dacă tot ne putem lăuda că avem și noi un film nominalizat la Oscar, prin alianță, adică Toni Erdmann-ul produs de Ada Solomon, e cazul să încercăm o revenire la filmul pe care îl veți putea probabil vâna în cinematografele mai fițoase, în funcție de rezultatul Oscarurilor.

Dincolo de elogiile care i s-au adus până acum lui Maren Ade, regizoarea și scenarista germană a filmului care se revendică de la noul val românesc, cu privire la umorul de situație bine strunit care face posibil un obiect cinematografic rar, adică o comedie de aproape trei ore, am stat și m-am gândit ce e profund atrăgător și în același timp revelator în baletul extins al lui Ines și Wilfried Conradi, fata corporatistă și tatăl histrionic care își împart cele 162 de minute de film. Da, filmul e unul feminist, fiindcă e despre reprimarea la care trebuie să ajungă o femeie care dorește să urce într-o ierarhie inevitabil și realist masculină. Și, da, filmul e anticorporatist, fiindcă firma de consultanță a lui Ines și petroliștii nemți care vor să privatizeze o rămășiță a industriei extractive românești sunt doar niște tiparnițe de bani care produc concedieri și alte ravagii în numele scopului unic și perpetuu. Dar dacă s-ar fi rezumat la genul ăsta de concluzie-enunț-clișeu, Toni Erdmann ar fi fost un film militant și în niciun caz o comedie, probabil prost. Surpriza e alta: personajul titular, dublură a tatălui, în același timp fantast și iresponsabil, cu farsele lui de o gratuitate care te nedumerește la început – și, poate, chiar, până la finalul filmului, chiar dacă clovneriile lui deranjate reușesc să-i restarteze umanitatea și căldura reprimatei Ines.

M-am tot gândit la treaba asta, ajutat și de travesti-ul lui Wilfried (Peter Simonischek) în Erdmann, cu dinți și peruci care conturează o identitate de monstru teluric.

De fapt, Erdmann e în același timp copilul și strămoșul atavic al lui Ines, o specie precursoare, care aterizează în lumea deterministă și orientată către scopuri a fiicei pentru ca să repună lucrurile într-o mult mai omenească ordine laxă. Părinții, și mai ales tatăl, sunt prin definiție instanța normativă, severă, care te îndeamnă să “faci ceva în viață”, cum a făcut Ines cu asupra de măsură, și nu opusul acesteia. În termenii lui Freud, supra-egoul, autoritatea supremă care se convertește, la maturitate, în ideea de Dumnezeu. Și sugestia lui Maren Ade e alta: că în vremurile lui Ines, instanța supremă trebuie să devină exact contrariul. Erdmann e anti-supraego-ul, convertit la id-ul bazal, freudian, de unde flatulențele și celelalte apucături necenzurate. Schema în trei termeni a lui Freud, id-ego-supraego, se răstoarnă într-o eră care nu mai seamănă deloc cu cea victoriană, deși relațiile genealogice, familiale, se întorc să joace un rol într-o lume care și-a pierdut busola și țesătura de clan prin corporatizare și ierarhizare. La final, Wilfried-Erdmann pune în scenă chiar o deghizare a deghizării, transformarea într-un kukeri, un soi de maimuțoi tradițional bulgar însărcinat în folclor cu gonirea spiritelor rele, care participă la nuditatea sexuală a fetei mature la modul jubilativ, deși deloc incestuos.

Și atunci, o să vă întrebați, care-i concluzia? Nu știu. Toni Erdmann e un film care pornește de la clișee feministe și antiglobaliste, dar genul care te face să revii la el cu gândul, multă vreme după s-a terminat. Iar genul ăsta de raportare nu e un clișeu, ci o categorie în sine.

Dacă n-o să găsiți Toni Erdmann în cinematografe, puteți comanda BluRay-ul de pe Amazon. De pe 11 aprilie puteți face streaming cu el tot pe Amazon.

P.S.: Bucureștiul expaților, pe alocuri deranjat-orgiastic în scenele din cluburi, dar în general aseptic și rece, în care se desfășoară majoritatea acțiunii, e pentru spectatorul român un film în film, plin de sens. Imaginați-vi-l în analogie cu Roma din La Grande Bellezza a lui Sorrentino, de exemplu. Pentru publicul global, același București e un nicăieri al corporațiilor, care își construiesc în astfel de locuri o bulă de supraviețuire mai aproape de cele din SF-urile distopice, care izolează civilizații de nativii din jur, decât de refugiul nostru soft de pe Facebook.

P.P.S.: Știați că, tot prin alianță, România are deja o nominalizare la Oscar? E vorba de Five Broken Cameras, documentarul lui Guy Davidi din 2011. Davidi este un realizator israelian a cărui familie are origini la noi.
Trailerul

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "2 comments" on this Article:

  1. alex spune:

    Ca om care se mai uită din poziția de observator mai mult sau mai puțin implicat la lumea asta de expats, aș zice că Adel a prins bine vacuitatea sufletească a dezrădăcinaților în costum, dar și disperarea conștientizării stării ăsteia.
    Mi se pare că filmul a prins la noi pentru că acțiunea se petrece în România și a fost apreciat pentru că românii nu ies clișeistic-nasol.
    Dacă acțiunea era plasată în – să spunem – Varșovia sau Praga, nu cred că mergea atîta lume la el. Iar dacă arătau mai mult lumpenprecariat ne supăram probabil că flimul are ceva cu noi.

  2. Îmi place “disperare conștientizării stării acesteia”. E o lectură a filmului în cheie existențialistă, pe dos decât aia freudiană, în chestia asta :-)



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Iulian Comanescu


Iulian Comanescu

Iulian Comanescu este vânzător de conținut, pe care îl livrează brandurilor prin firma proprie după o carieră rodnică în media de peste 15 ani. A rămas la prima dragoste ... Citeste mai departe


România. O iubire din care se poate muri – Gabriel Liiceanu

Lansarea cartii la Bookfest: Sambata, ora 14: 30, standul Humanitas. Vor vorbi: Gabriel Liiceanu, Sever Voinescu, Cristian Pantazi „Nimeni nu poate spune când alege cineva să nu mai trăiască pentru că viața i-a fost trasă prea jos. Nimeni nu poate spune când anume o societate, acumulând o cantitate de disperare, scârbă și revoltă incompatibile cu pofta minimă de viață, își atinge punctul ei de fierbere. La noi, la români, lucrul acesta e cel mai puțin previzibil. Raportul poporului nostru cu limita a rămas până în clipa de față un mister. Românii numesc «minune» o reacție colectivă pe care nimic n-o prevestește. Și care, raportată la lungile perioade de letargie care o preced, e cu atât mai neverosimilă." - Gabriel Liiceanu

E randul tau

Felicitări colegului meu de generaţie şi de universitate de la Cluj pentru articol şi pentru ati...

de: Valentin Naumescu

la "Ştiinţa a fost aservită lumii politice"

Cauta articole

mai 2017
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Apr    
1234567
891011121314
15161718192021
22232425262728
293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)