Home » Cultura »Dosar Stalin »Global / Europa »Politica & Doctrine » Citesti:

Tovarășul Isaac și Sir Isaiah

Vladimir Tismaneanu februarie 6, 2014 Cultura, Dosar Stalin, Global / Europa, Politica & Doctrine
13 comentarii 1,969 Vizualizari

Sunt greu de găsit două personalități intelectuale mai diferite decât autorul biografiei clasice a lui Troțki și cel al celebrului volum “Russian Thinkers”. Tovarășul Isaac (Deutscher), așa cum era numit de intelectuali cu simpatii similare de stânga, a fost îndrăgostit de grandioase generalizări hegeliano-marxiste și venera eroii istorici (categorie care îi cuprindea pe Lenin, Stalin și Troțki). Sir Isaiah (Berlin) era prin natura lui un sceptic, rezervat în raport cu utopismul, disprețuia radicalismul de orice coloratură și prețuia mai mult decât orice realismul (the sense of reality). Deutscher a fost un adept al determinismului monist. Berlin a fost atașat pluralismului agnostic. În timpul Războiului Rece, cei doi gânditori, ambii născuți în Imperiul Rus din familii de evrei cu lungă tradiție rabinică, ambii emigranți (la vârste diferite, desigur) în Anglia, ambii captivați de cultura rusă, au ajuns să personifice două viziuni incompatibile asupra politicii, istoriei și moralității.

O importantă distincție trebuie făcută de la început: în timp ce Deutscher a devenit membru al Partidului Comunist Polonez în ilegalitate, în anii douăzeci, Berlin nu a fost niciodată membru al vreunei sectei leniniste. Este adevărat, tovarășul Isaac a rupt cu staliniștii și a devenit un marxist independent, un influent jurnalist și un apreciat istoric. Dar el nu a renunțat la o concepție romantică privind bolșevismul timpuriu ca fântână a speranței revoluționare. A admirat intransigența, atașamentul tenace pentru visul revoluționar ultim menit să îndeplinească planul secret al Istoriei. Pentru Berlin, o astfel de atitudine nu avea niciun sens. Detesta teleologiile spectaculoase și îl admira pe Alexander Herzen, gânditor rus care s-a opus constant radicalismului nesăbuit. Precum Herzen, care în multe privințe a fost modelul său intelectual, Berlin a refuzat să creadă că istoria (întotdeauna cu „i” mic) se dezvoltă în conformitate cu un libret ezoteric. În timp ce aprecia, fără a împărtăși, contribuția filosofică a lui Karl Marx, Berlin îl considera pe Lenin nu doar un iacobin dezlantuit ci și fondatorul unui teribil experiment totalitar.

David Caute oferă în noul său volum “Isaac & Isaiah: The Covert Punishment of a Cold War Heretic” (Yale University Press, 2013) o poveste captivantă, chiar dacă uneori discutabilă, despre animozitatea pătimașă, ostilitatea acerbă și conflictul profund care pot explica eșecul lui Isaac Deutscher de a obține recunoașterea academică pe care mulți considerau că o merită din plin și pe care alții o vedeau drept total nejustificată. Cu alte cuvinte, conform lui Caute, refuzul ferm al lui Isaiah Berlin de a susține angajarea lui Deutscher de către Universitatea din Sussex a fost momentul care a ucis carierea profesorală a istoricului.

De fapt, ceea ce Berlin a făcut a fost să împărtășească cu factorii decizionali dezaprobarea sa profundă și constantă a lui Deutscher ca istoric al bolșevismului și ca intelectual public. Și-a formulat scrisoarea în termeni duri, iar acest lucru a avut indubitabil un impact imediat. Dar încetarea negocierilor dintre Sussex și Deutscher nu îi poate fi imputată lui Berlin. Cu toate acestea, se poate specula că dacă Berlin nu ar fi scris acel mesaj confidențial către vice-președintele universității, John Fulton, pe 4 martie 1963, Deutscher ar fi făcut parte din corpul profesoral al Sussex-ului, așa cum fusese planificat inițial.

De fapt, ani după acest incident, Berlin a fost preocupat de numeroasele zvonuri conform cărora el ar fi fost personajul negativ, netrebnicul, în persecuția ideologică a lui Deutscher. În timp ce pentru Berlin a fi marxist nu era un impediment pentru ca o persoană să devină profesor universitar bona fide, el nu avea răbdare cu apologeții lui Lenin. Din perspectiva lui, Deutscher era emblematic pentru această categorie pe care el o disprețuia. Scrisoarea sa a fost necruțător de directă, dar și neîndoios sinceră: „Scrisoarea dumneavoastră îmi ridică o dilemă implacabilă. Candidatul pe care l-ați menționat (Deutscher) este singura persoană a cărei prezență în aceeași comunitate academică ar fi pentru mine de netolerat din punct de vedere moral. (…) Domnul respectiv este singurul pentru care am astfel de sentimente…și evident nu consider că opiniile personale, în special cele de stânga, sunt un obstacol în vreun fel pentru o nominalizare profesorală din partea dumneavoastră sau a oricărei alte universități în Anglia în acest moment” (p. 279). Consider că asemenea cuvinte nu aparțin unui adept inveterat al Războiului Rece care instigă la vendetă academică.

El însuși un cercetător al istoriei intelectuale și fost absolvent al colegiului All Souls la începutul anilor șaizeci, Caute examinează în această carte in chip provocator captivantă două destine individuale implicate în formularea unora dintre cele mai agonizante întrebări ale timpurilor noastre: De ce a eșuat revoluția bolșevică? A fost Stalin moștenitorul real al lui Lenin sau un veritabil trădător al cauzei bolșevismului umanist? Era posibilă reformarea Uniunii Sovietice?

Unii, precum Deutscher sau bunul său prieten Ralph Miliband, au considerat că exista un socialism originar care a fost întinat de tragedia sovietică („socialismul real existent”). Berlin, precum Leszek Kolakowski după ruptura cu iluziile timpurii, a văzut rădăcinile stalinismului în pedagogia totalitară leninistă și chiar în hybrisul ideologic radical al lui Marx. Cu toate acestea, nu a scris niciodată despre Marx în același spirit de moralitate scandalizată pe care l-a rezervat pentru Lenin. Idealizarea lui Lenin a fost pentru el o ofensa adusă milioanelor de victime ale totalitarismului. Când Deutscher a scris o recenzie condescendentă la romanul lui Boris Pasternak, „Doctor Jivago”, Berlin a fost ultragiat. Pentru Berlin, Deutscher nu a fost un eretic veritabil, ci un predicator leninist extrem de inteligent.

Deutscher a murit la vârsta de șaizeci de ani în 1967. Nu știm cum ar fi reacționat la schimbările revoluționare ale lui Gorbaciov. Sau de fapt știm: ar fi sperat că flacăra revoluției din Octombrie putea fi reaprinsă și că testamentul nerealizat al lui Lenin urma să fie în sfârșit pus în practică. Troțki ar fi fost în sfârșit răzbunat. Știm desigur că niciuna dintre aceste așteptări nu a devenit realitate. Toate predicțiile majore ale lui Deutscher s-ar fi dovedit eronate.

Până în ultima zi a vieții sale, Deutscher a nutrit convingeri escatologice. A sperat că un Mântuitor va ajunge la putere în Rusia care să salveze ceea ce el credea cu pasiune că era promisiunea abandonată a eliberării universale. Stalin simbolizase, credea Deutscher, momentul bonapartist, parte a unui scenariu care trebuia sa culmineze in adevara emancipare a miticului proletariat, in resurectia spiritului leninist. Pentru Berlin o asemenea judecată era irațională. Din punctul său de vedere, comunismul era o catastrofă istorică, „un eșec absolut și, acolo unde există, are mai multe crime oribile pe conștiință decât cele mai teribile prigoane religioase” (p. 78). Mai mult decât atât, precum jurnalistul si istoricul politic Leo Labedz (un alt imigrant polonez), el îl considera Deutscher drept un impostor intelectual, un manipulator al faptelor istorice și un ideolog care se pretindea erudit. Aceasta este de altfel ideea esențială: interpretarea comunismului promovată de Isaac Deutscher a rămas marcată de idealizarea timpurilor lui Lenin. Deutscher l-a criticat vehement pe Orwell și l-a disprețuit pe Koestler. Cel din urmă, conform lui Deutscher, cultiva un „misticism al cruzimii”. Era un renegat nevrotic care convertea propriile obsesii în argumente morale.

Într-o perioadă în care claritatea morală era disperat necesară, Deutscher a preferat să ofere echivocuri și ironii anti-anticomuniste. Nu este de mirare că Berlin nu a tolerat o astfel de atitudine. Problema nu a fost că Deutscher era marxist. Caute îl citează pe Berlin afirmând că nu ar avea nicio problemă cu E. H. Carr și Eric Hobsbawm. Acești doi istorici, neîndoielnic marxiști, au rămas atașați realității și nu au distorsionat faptele în conformitate cu propria agendă ideologică. Dacă, prin omisiune și nu premeditat, Berlin a făcut imposibilă angajarea lui Deutscher la Universitatea din Sussex, el nu a făcut-o din intoleranță intelectuală. El era profund convins, precum majoritatea marilor sovietologi, că Deutscher era în primul rând un propagandist și apoi un erudit.

Titlul volumului lui Caute induce oarecum în eroare. Pare să sugereze o inițiativă secretă, conspirativă motivată de rațiuni meschine, vindicative, punitive. Nu trebuie să fi un „Berliner” (așa cum i-a numit odată Timothy Garton Ash pe cei care admiră scrierile lui Sir Isaiah) ca să îți dai seama că acesta era reticent în a valida cariera academică a unei persoane pe care o considera iremediabil necinstită. Iar Deutscher nu a fost ușă de biserică. L-a amenințat pe Labedz cu un proces de calomnie – care nu a mai avut loc din cauza dispariției neașteptate a lui Deutscher – pentru că editorul revistei Survey i-a pus sub semnul întrebării onestitatea intelectuală. Deutscher a fost beligerant, resentimentar și complet disprețuitor în raport cu cei care nu erau de acord cu el. Pentru el, Boris Souvarine, autorul francez, fost comunist, al unei biografii extraordinare a lui Stalin, un socialist anti-bolșevic veritabil, nu era decât un „scribălău”.

O parte din povestea acestui volum își are originea în disensiuni profund personale. Berlin nu i-a iertat niciodată lui Deutscher recenzia condescendentă din Observer la prelegerea sa despre „Inevitabilitatea istorică”. Din acel moment, Isaiah l-a considerat pe Isaac drept „un om nociv”. Cu toate acestea, la nivel primar, problema era, așa cum accentuează Caute, incompatibilitatea perspectivelor asupra determinismului istoric și a funcțiunii de agent liber a factorului uman.

Pentru Berlin, nimic nu era mai toxic pentru istorie, din punctul de vedere al proiectelor intelectuale, decât ambiția de a descoperi legile istoriei și de a lega cu nonșalanță comportamentul uman de norme absconse, impersonale. La suprafață ținta criticii sale a fost doctrina oraculară a lui Marx, dar cea imediată a fost Deutscher, din ce în ce mai influent, și reflecțiile sale teleologice. În domeniul studiilor sovietice, Berlin a admirat lucrările lui Leonard Schapiro și cele ale sovietologilor americani. Pentru Deutscher, acestea erau iremediabil superficiale și partizane, saturate de prejudecăți menșevice și fobii ale Războiului Rece. Pentru Berlin, a primi lecții despre Marx și Hegel de la o persoană pe care o considera un filosof diletant era de negândit. La aceasta trebuie adăugate și concepțiile lor ireconciliabile privind evreii, sionismul și statul Israel. Ținând cont de cele mai de sus, putem să înțelegem cum ostilitatea lui Berlin a atins o intensitate neegalată în reacțiile sale în raport cu alți istorici, filosofi si politologi..

Deutscher se considera drept un mare istoric al celui mai important moment al secolului douăzeci. Pentru Berlin, o astfel de percepție era pur și simplu falsă. Îl vedea pe tovarășul Isaac ca pe un zelot impenitent al unui Dumnezeu care a dat greș, un cruciat pentru o cauză pe care o considera abominabilă și ineluctabil greșită. Am discutat recent cu David Horowitz despre Deutscher. L-a cunoscut bine în perioada propriilor iluzii stângiste. Deutscher i-a fost mentor. Deși cu certitudine un om generos, tovarășul Isaac era totuși un iluminat, un ideolog fanatic (true believer). Nu a acceptat niciodată apostații. Îi considera lipsiți de onestitate morală și îi displăceau politic. Toleranța sa pentru erezie era limitată la cei care alegeau să nu rupă radical cu Evanghelia bolșevică.

(O primă versiune a acestui text a apărut ca recenzie în revista International Affairs, vol. 90, no. 1, 2014. Traducere din limba engleză de Bogdan C. Iacob).

PS: Citez (cu permisiunea sa) dintr-un influent filosof politic britanic: “Comrade Isaac I’ve always despised as a political thinker. His description of the purges as a “ political genocide” directed against a few Trostkyists seems to me the height of absurdity and inhumanity.” Mi se par lamuritoare aceste randuri primite de la un prieten: “In ce-l priveste pe Marx, da, el este autorul unor remarcabile analize ale capitalismului, dar mosteneste de la Hegel certitudinea privitoare la legile istoriei si le transforma, data fiind admiratia lui pentru iacobini, intr-un instrument perfect adaptat dictaturii (nu chiar el foloseste acest termen?). Sigur ca Marx nu era Lenin, dar cum bine vedea Berlin si cum tu bine subliniezi opinia lui, a fi sigur ca istoria are o directie pe care numai unii o cunosc deschide calea catre utopie, deci catre miniciuna (realitatea raminind nesupusa) si, deci, in ultima instanta, catre teroare.”


Articol aparut in editia scrisa a revistei 22:

http://www.revista22.ro/tovara537ul-isaac-537i-sir-isaiah-37488.html

De asemenea:

http://www.frontpagemag.com/2013/vladimir-tismaneanu/comrade-isaac-and-sir-isaiah/

http://tismaneanu.wordpress.com/2009/03/02/durerea-secolului-ahmatova-isaiah-berlin-jdanov/

http://tismaneanu.wordpress.com/2011/01/17/isaiah-berlin-si-destinul-valorilor-liberale/

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro

Citeste mai multe despre: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,



Currently there are "13 comments" on this Article:

  1. UnOarecare spune:

    Poate..sau poate “recenzia condescendentă din Observer la prelegerea sa despre „Inevitabilitatea istorică”” a fost motivul aversiunii…emotia atavica are un rol mai important in viata noastra decat acceptam in mod declarat/constient, vezi votul sau ultimile sondaje politice.

  2. Liviu Petre spune:

    Domnule profesor, permiteti va rog o intrebare: “Ce invataminte tragem noi din acest articol?” :) Pentru un profan ca mine in analize ezoterice legate de “cine a intinat nobilele idealuri…”, raspunsul pe care il pot gasi nu este decat unul sociologist-vulgar: dintr-un aiurit (to say the least) ca Ralph Miliband nu putea iesi (stiu, trebuie sa ne facem ca nu exista niciun fel de legatura intelectuala si formativa intre tata si fiu) decat cel mai mediocru Foreign Secretary din istoria memoriei recente a Regatului Unit. Trista soarta a Albionului…

    • Legatura este reala, recunoscuta, asumata cu mandrie. Deci nu e vorba de un repros inadecvat, menit sa sugereze cine stie ce absurda responsabilitate “genetica”. Este o continuitate de valori, idei, optiuni.

      • Liviu Petre spune:

        Desigur, genetica nu are ce cauta in discutia asta, este vorba de mediul intelectual formativ creat de tatal Ralph care si-a pus amprenta asupra ‘destinului’ politic mediocru al fiilor David si Ed. Nu vad motive de reprosuri sau de mandrie. It’s just facts.

  3. Klamm spune:

    I Berlin a fost o vulpe care devenea airici in momentul in care valorile umaniste in care credea erau periclitate. Analogia pe care o face M Ignatieff cu privire la acest episod este definitorie pentru a defini viziunea filosofica a urmasului lui J S Mill. I Berlin a fost toata viata marcat de politistul tarist care a fost linsat de multime, insa acesta nu a uitat nicio clipa faptul ca politistul tarist avea o placere in reprimarea multimilor. Nu a mentionat-o (precum i se reproseaza ca nu a mentionat, aproape deloc, in scrierile sale Holocaustul) intrucat intra in categoria ‘banalitatii raului’ si s-a concentrat asupra opimului intelectualilor.
    Este contestabil daca scrisoarea ce il privea pe I Deutshcer a avut o contributie decisiva in avortarea carierei universitare a acestuia, insa ce este cert e ca Deutscher a devenit mai radical in opinii, convertirea unor noi adepti devenind unica preocupare a adeptului umanismului mesianic.

    • Va multumesc pentru referinta la superba carte a lui Michael Ignatieff. De acord, desi Deutscher traia excelent din veniturile de istoric si comentator free-lance (ar fi pierdut financiar daca mergea professor la Sussex), a fost extrem de afectat de acel moment. Surprindeti exact radicalizarea sa.

      • John Gray a publicat o subtila recenzie in “Literary Review”. Ca si ganditorul britanic, si eu sunt convins ca absenta undei discutii despre Gulag, de fapt ignorarea deliberata a universului concentrationar stalinist, compromite nu doar moral, dar si academic, cartile lui Deutscher:

        A Professor of Principles

        Building: Letters 1960-1975
        By Isaiah Berlin (Edited by Hardy and Mark Pottle)
        (Chatto and Windus 680pp £40)

        Isaac and Isaiah: The Covert Punishment of a Cold War Heretic
        By David Caute (Yale University Press 336pp £25)

        “I am happily married, I have stepchildren, I live in a large house in Headington, I hate being Professor, I hate lecturing, I hate work, I see fewer people than I used to, I tick over, I go to the same place in the summer and the same place in the spring, and on the whole enjoy monotonous routine … Really there is nothing to say about me, I am much as you left me, only older and weaker. I do not feel in the least professorial.”

        So writes Isaiah Berlin, in a letter to the American philosopher Irving Singer in November 1960, in this third volume of Berlin’s letters. More selective than the previous two because many more letters have survived, this volume covers the period in which Berlin became one of the most commanding figures in British academic life, giving up his professorship in political theory at All Souls to become the first president of a new graduate college in Oxford and taking on the presidency of the British Academy.

        For some readers the most surprising revelation to emerge from these absorbing letters may be that Berlin was in no sense a natural academic. He loved Oxford and relished college life. At the same time he loathed the routine responsibilities that go with being a university teacher. Partly this was a matter of temperament. Celebrated as a lecturer, he hated public speaking. He writes of the ‘fearful time-eating occupations’ of the average university day as ‘devouring one’s substance’. (How he would react to the unending bureaucratic chores of the current academic regime can be left to the imagination.)

        Berlin’s revulsion from academic life had another source, which was biographical rather than temperamental. When he returned to Oxford after having worked as a British official in Washington, operating at the epicentre of global events, he found the academy a dispiritingly small world -so much so that for a time, when unsettling self-doubt made him almost a ghost in Oxford, he could hardly imagine how he would make the remainder of his life there. Yet he turned down other careers, opting instead to change his intellectual self-description from philosopher – ‘I couldn’t be another ordinary Oxford philosopher,’ he used to say – to historian of ideas. He did not actually give up philosophy, but used intellectual history as a vehicle for a philosophy of his own – a liberalism that refused to sacrifice individuals for the sake of grand visions of human progress, whose roots were not in the English life he knew and loved, but sprang, as Berlin wrote to Nicholas Nabokov in June 1970, ‘from the heart of the Russian intelligentsia, like everything else that I believe’. As much as anything else, it was this distinctively Russian liberalism that led him to take up arms in the intellectual battlefield of the Cold War.

        Consistently interesting and at times strikingly unexpected, these letters show sides of Berlin that have not been seen before. Often viewed – not always without reason – as avoiding conflict on matters of principle for fear of alienating institutions that were important in his life, we find him in 1972 resolutely resigning from the Old Pauline Club in protest against the imposition of a numerical quota on non-Christian entrance candidates for admission to his old school. Severing a more than forty-year-long association, he does so because of his inability to ‘acquiesce … in a principle that seems to me morally intolerable’. This is not the voice of a cautious trimmer. In fact, as anyone who knew him moderately well was aware, Berlin was a man of strong emotions, who liked and disliked people and views with a passion – a dimension of his nature rarely expressed in public. The letters collected here between him and his wife, Aline, display deep and intense devotion, which made the later decades of his long life – he married in 1956, when he was in his late forties, and died in 1997 – a time of unanticipated contentment.

        Berlin’s emergence as one of Britain’s foremost public intellectuals occurred alongside the intensification of the Cold War. Given his wartime work and continuing contacts with British, American and Israeli diplomats and politicians, it was perhaps only to be expected that he should be seen by some as enjoying too close a connection with power. In later years he became for his more imaginative detractors a faintly sinister figure, a donnish Machiavelli moving events secretly from behind the scenes. David Caute’s Isaac and Isaiah may have been written to support this view, but in many ways it can be read as a defence of Berlin’s consistent integrity. As Caute writes, ‘Whereas Isaiah Berlin tended to be consistent in his prime values whatever platform he chose – book, essay, lecture, broadcast, newspaper article – there were several Isaac Deutschers.’

        It is a comment that captures the paradoxes of his well-balanced, informative and vivid book, which makes interesting use of Caute’s memories of conversations he had with Berlin when they were both fellows of All Souls in the early 1960s (Caute resigned his fellowship in 1965). The short last chapter reproduces letters between Berlin, the University of Sussex and others which, Caute thinks, tend to support the accusation that Berlin vetoed the application of Trotsky’s biographer Isaac Deutscher for a position in Soviet studies at the university, where Berlin served as external member on the academic advisory board. Focusing on Berlin’s personal and political animosity to Deutscher – which Berlin freely acknowledged in his response to the Sussex authorities – Caute seems determined to uphold the received view on the Left, echoed in the book’s subtitle, in which Deutscher figures as an intellectual martyr of the Cold War. Ironically, the account Caute presents undermines this view at every important point.

        Berlin always maintained that he would have had no objection to Deutscher’s appointment as a professor of Marxist studies – it was Deutscher’s appointment as a Soviet specialist that he could not support. Viewing Stalin as (in Caute’s words) ‘a legitimate heir to the work of Lenin’, Deutscher always avoided any mention of the Gulag. ‘In the index to Stalin’, Caute notes, ‘one draws a blank under “camps”, “concentration camps”, “labour camps”, “forced labour”, “Gulag”, “penal system”, “prisons”, “justice”, “penal servitude”, “courts” … Even before the Second World War, the Soviet press itself had set a figure of 250,000 prisoners working on the Baltic-White Sea Canal.’ Less candid about the larger crimes of the Soviet state than the regime’s own heavily controlled media, Deutscher – who travelled in Russia and the Ukraine during the Stalin era and undoubtedly knew of the atrocious repression that was under way at the time – was interested only in the communist casualties of the purges, which he estimated to run into thousands. ‘The terror’, Deutscher wrote, ‘amounted to political genocide: it destroyed the whole species of the anti-Stalinist Bolsheviks.’ The millions who languished and died in the camps – listed after the war by the American Federation of Labor as including social democrats, liberals, active members of Jewish, Bund and Zionist organisations, theosophists, industrialists, shipowners, owners of hotels and restaurants and others – are not even mentioned. Deutscher was ‘not concerned’ with such people, Caute observes. ‘After all, a revolution is not a teddy bears’ picnic.’

        Reflecting the anti-sacrificial Russian liberalism that was part of his nature, Berlin did care about such human beings. It was very likely this concern that lay behind his describing Deutscher in his letter to Sussex as ‘the only man whose presence in the same academic community as myself I should find morally intolerable’. Berlin believed Deutscher’s neglect of the scale of Soviet repression compromised his ability to teach Soviet studies in an intellectually rigorous manner. Interestingly, Caute goes some distance towards endorsing Berlin’s view. ‘Can one easily imagine Deutscher handing out Soviet studies reading lists extending to the “Cold War” scholars,’ he asks rhetorically, ‘to Wolfe, Schlesinger, Kennan, Fainsod, Laqueur, Schapiro, Ulam, Katkov, Seton-Watson, Keep, Zeman, Utchein, Hayward? To Berlin and Popper? One can doubt it.’

        As Caute also notes, Deutscher’s failure to gain the Sussex post hardly left him in poverty and obscurity. He was earning a substantial income from journalism: ‘his desk swarmed with invoices, statements from his agent, handwritten lists of earnings.’ If he had taken up the Sussex position, the celebrated biographer of Trotsky might have suffered a decline in his standard of living and the overall quality of his life. ‘Compiling reading lists, marking essays, setting exams, sitting on committees’ might be something of a comedown for one who was enjoying a ‘late-in-life emergence as a public celebrity’. Summing up the case, Caute concludes, ‘If we leave aside Isaiah Berlin’s motives, he may have done the University of Sussex, or its students, a small favour.’

        There is no need to leave aside Berlin’s motives, which were consistent with the moral views he expressed throughout his life. While he may not have vetoed the appointment at Sussex, he must have known that his letter would have had the effect of denying Deutscher a position in Soviet studies there – and possibly elsewhere. If so, Berlin acted honourably. Appointing anyone with Deutscher’s intellectual record to a position in Soviet studies would have been a travesty. The irony of the affair lies in its impact on Deutscher himself. For all his late celebrity, he was an insignificant figure, lacking the scholarly gifts of other Marxist historians such as Hobsbawm and would soon have vanished from memory. Instead, while passing over mass slaughter in faraway countries with magisterial indifference, Deutscher became an acclaimed victim of liberal persecution – a teddy bears’ picnic if ever there was one.

  4. Adrian Petreanu spune:

    Am intrebat de ce nu se poate face o paralela intre cele dioua personalitati intelectuale din Romania, total diferite, respectiv intre Tovarasul Victor Viorel si Sir Traian ? Cel tanar pare a fi un nostalgic al unui sistem pe care nu l-a cunoscut suficient de bine, iar celalat aspira spre un sistem liberal pe care nu l-a trait, dar s-il poate imagina. Cred ca ar rezulta un material ce ar starni un interes crescut, dar propunerea mea a fost cenzurata.

  5. Lucian Miulescu Lucian Miulescu spune:

    Fotografiile alaturate confirma diferentele deja stiute dintre ei: Trotsky are privirea fixa a utopicului lunatic, a “revolutionarului de profesie” care priveste numai spre lumea de el visata, pe cand figura lui Berlin are “acreala” omului rational, care pune totul la indoiala si nu se extaziaza cand vede “fluturi ideologici”. Nu e de mirare ca nu au fost cei mai buni prieteni :)

    • E vroba de Isaac Deutscher, biograful empatic al lui Trotski. Era si el un fanatic, dar ideologic, nu inregimentat in “marele front revolutionar global” :)

      • Lucian Miulescu Lucian Miulescu spune:

        Scuze pentru confuzie, stiam ca Trotsky avea un alt nume in realitate si de-aici eroarea. Insa, inlocuind numele respective, mi se pare ca ceea ce am scris ramane valabil. E vorba de doua tipuri umane fundamental diferite, dincolo de ideologie sau eruditie.



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Vladimir Tismaneanu


Vladimir Tismaneanu

Vladimir Tismaneanu locuieste la Washington, este profesor de stiinte politice la Universitatea Maryland. Este autorul a numeroase carti intre care "The Devil in History: Communism... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

Că incompetența și corupția sînt legate, merg mînă în mînă, stau la aceeași masă, etc., ...

de: vintila mihailescu

la "Corupție sau incompetență?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)