joi, martie 28, 2024

Transsexualii lui Almodovar și adventiștii lui Steinhardt. Un text despre dragoste

Am văzut ieri “All about my mother” / “Todo sobre mi madre” al lui Pedro Almodovar. Un film din 1999 cu doi transsexuali prostituați, unul tată muribund, altul fost șofer de camion, o divă lesbiană, o iubită junkie, trei mame și doi fii. Unul care moare, altul care se naște. O mamă îndurerată, o altă mamă care pictează fake-uri după Chagall și “sora” Rosa, o asistentă socială  care lucrează la un adăpost pentru prostituate bătute și agresate și care se îmbolnăvește de SIDA după ce rămînă însărcinată cu transsexualul tată. Și privind filmul și figura lui centrală, luminoasă, amuzantă și tragică, Agrado (“o persoană agreabilă”) – un fost șofer de camion transformat in prostituată cu penis și implant de sîni, – m-am gîndit: ce mult își iubește Almodovar personajele în acest film. Exact cum și le iubește Steinhardt în “Jurnalul fericirii.”

Una dintre scenele mele preferate din „Jurnalul fericirii” e scena cu adventiștii.

Lucrurile se înfățișează în felul următor: adventiștii îl cam disprețuiesc pe popa Petcu din Năieni, “preot de la țară fără cunoștințe teologice superioare” și atunci îi vin de hac citîndu-i cu nemiluita (Steinhardt foloseste cuvintele cu o precizie fascinantă) texte biblice și versete – dovadă a familiarității cu Scriptura, dar și obicei de „clănțău procedurist”. Și sigur, adventistii se uită la popă foarte de sus, fiindcă acesta se încurcă cînd le dă replica, dar și fiindcă „răpus de plictis și mizerie” se dedă “amintirii vinurilor și comîndărilor din satul lui de oameni gospodari”. Dacă mîncarea e făcută cu o urmă de grăsime sau de carne de cal, adventiștii o resping, se așează în genunchi, își ridică brațele și-și aduc jertfa Atotputernicului. “Scena pare artificială, scenografică, – ne spune Steindart – însă din partea „unor oameni străvezii de slabi, înfometați de ani lungi de închisoare” gestul de jertfă e foarte concret.” În acest timp, părintele înfulecă degrabă, ca toți ceilalți.”

Hotărît să îi ia apărarea bietului popă în această confruntare dogmatică, Steinhardt începe să invețe pe de rost textele potrivnice interpretării adventiste („obiectivi și cinstiți tot ei mi le indică” – vedeți?) și ajung, el & preotul să îi combată pe premianți pe propriul lor „teren scriptuar”. Respectărilor oarbe ale Sîmbetei, ei vin cu pasajele fundamentale din II Cor 3, 6 (Litera ucide, iar duhul face viu); Matei 12, 8; Marcu 2, 27 (Fiul Omului este Domn și al Sîmbetei); Marcu 2, 27 (Sîmbăta a fost făcută pentru om, iar nu omul pentru sîmbătă), Rom. 14, 6 (Cel ce ține ziua o ține pentru Domnul și cel ce nu ține ziua nu o ține pentru Domnul). Colos 2,16 (Nimeni deci să nu vă judece pentru mîncare și băutură sau cu privire la vreo sărbatoare sau lună nouă sau sîmbete) – „Cu acest din urmă text, in special, facem minuni printre colegii care urmăresc disputele cu atenție, bucuroși de biruințele ortodoxiei, dar și admiratori ai tăriei de caracter a sectanților.”

Și urmează scena miraculoasă și admirabilă:

“Cînd suntem scoși la baie, Sîmbăta, adventiștii nu consimt să se spele pe Trup. Pe mîini da, și Sîmbăta, dar nu pe corp. Spectacolul care se repetă săptămînal (suntem în perioada în care direcția penitenciarelor îngăduie aplicarea regulilor de igienă) scoate în evidență două încăpățînări naive și dovedește încă o dată mai mult că nițică dreptate este la fiecare. Încleștarea adventistă, nelogică, bucheră, talmudistă e – dat fiind suferințele și ocările pe care le dezlănțuiește – și admirabilă. Dar și gardienii nu sunt cu totul greșiți cerîndu-le tuturor deținuților să se îmbăieze. De ce oare nu li se dă adventiștilor posibilitatea să meargă la duș in altă zi? Pentru că Sîmbăta e ziuă de curețenie în pușcării! Cu dușmănia mai poți lupta, birocația însă nu-i de înfrînt. Părintelui Petcu, si apoi nouă tuturor ni se cere să-i săpunim cu sila pe camarazii noștri care stau goi sub duș, cu brațele încrucișate peste piept, zîmbind serafic, asteptînd martirajul. Sunt jalnici, caraghioși și profund respectabili. Preotul refuză cu fermitate folosirea prilejului ce i se pune la dispoziție pentru a-și batjocori necruțătorii adversari. Refuzăm cu toții oferta acum adresată intregului colectiv, apoi și ordinul care ni se dă. Pînă la urmă caralii nu insistă și toată scena se termină cum zic francezii, în queue de poisson. De unde însă, cind sunt în unanimitate, drepslăvitorilor abia dacă li se mai acordă răgazul să se săpuneze fulgerător și să se clătească, dar dacă sunt și adventiști de față, gardienii, spre a-i provoca, a-i necăji, a le face rîcă, prelungesc dinadins și mai mult șederea la baie, dau apă caldă din belșug: dreptslăvitorii pleacă sătui de curățenie și îmbăiați cu adevărat. Cu puțina apă pe care o primim în celulă, renunțind la orice lăut, îi ajutăm pe ucenicii căpitanului William Miller, să se spele ei pe tot corpul Duminică dimineața.”

Sunt jalnici și profund respectabili. Exact același sentiment l-am avut privind la Agrado sau la tatăl rujat care își plînge fiul mort și apoi își sărută cu buzele rujate și muribunde fiul proaspăt născut. Cu cuvintele criticului de film Roger Ebert: “Pedro Almodovars films are a struggle between real and fake heartbreak. Between tragedy and soap opera”. Mi se pare o mare reușită să transmiți și să convingi spectatorul de adevărul unei persoane umane din interiorul acestei combinații provocatoare și autosabotante: dintre telenovelă melodramatică drapată în culori vii și artificiale și delicatețea sufletului oricui camionagiu purtător de silicoane.

Acum doi ani, cînd am citit Jurnalul Fericirii, am fost extrem de impresionată de felul cumsecade al acestui om numit Nicolae Steinhardt. Felul lui de-a fi, care răzbește într-un mod miraculos printre rîndurile Jurnalului, mi-a preschimbat inima. De fiecare dată mă cînd recitesc “Jurnalul fericirii” sau “Dăruind vei dobîndi”, mă lasă mască înțelegerea uriașă a lui Steinhardt față de oameni, față de oameni-cu-toate-ale-lor. Ori de cîte ori citesc despre gesturile miraculos de umane din închisoare –  cum a învățat Titi Pantea de la Johnny Rotaru gramatica engleză cu ajutorul alfabetului Morse, prin perete, cît vreme au stat – un an și jumătate – în celule vecine, sau cînd recitesc despre băiatul tînăr din Sibiu care îi oferă firimituri de pîine acolo la Jilava, sfătuindu-l să le sugă încet fiindca conțin apă. („Și nădăjduiesc să-i fie socotit lui Valentin Gligor drept paharul de apă despre care Hristos zice că dacă a fost dat insetatului în numele Său nu va rămîne fără răsplată„), sau despre Nicolae Balota care știe liturghia pe de rost. „O rostește acolo, în celulă, neînsoțită de orgă sau cor, de miros de tămîie, de gesturi hieratice, de lumini și culori. În biserici, urzeala subiectului este însoțită de tot ce-l insoțește pentru a predispune, emoționa, covîrși. Dar aici înfrunt textul în toată consistența sa extra-pură. E un joc strîns, așa trebuie să fi fost în sala sinedriului, e minutul de adevăr. Hristos răstignit ne face față. Parcă nici nu avem soluția de a scapa de priveliște ghemuindu-ne la picioarele crucii. Sau acoperindu-ne ochii. Trebuie să-L privim drept, să-L înfruntăm, să ne uităm la spectacolul torturii, sa asistăm la crucificare.” – mă întreb cu cea mai mare seriozitate, cum transferăm dovezile acestea înălțătoare în traiul nostru cotidian, cum transfer soluțiile dintr-un loc într-altul? Cum facem să refacem jocul acesta strîns în care e posibil schimbul de umanitate? Cum pot sta laolaltă în libertate transsexualul camionagiu și creștinul din CpF?

Pe Facebook, zilele astea, pare că jocul nu e deloc strîns așa cum e în cartea și în închisoarea lui Steinhardt. Oamenii se detestă cu înflăcărare unii pe alții. Acolo în închisoare, oamenii sunt frați între ei. Afară, afară în libertate, rîd cumplit unii de alții fără să se apere intre ei. Afară e prilej să se dușmănească reciproc. Dar acolo, înăuntru, în condițiile de temniță (în condiții de suferință) nu mai rămîne loc pentru prostii, pentru nimicuri, pentru rîs, aroganță, dispreț sau batjocură. Suferința eliberează scena de efecte secundare, rămîn oamenii în inima lor goală. Felul în care stau adventistii aceia în pielea goală, cu mîinile impreunate peste piept, zîmbind serafic mă umple de afecțiune. La fel cum m-a umplut de afecțiune felul în care Agrado travestitul își enumeră pe scenă, în fața publicului, operațiile ei estetice care au transformat-o din bărbat în femeie cu penis. Felul în care Steinhardt înțelege fix ce trebuie înțeles despre acei oameni, că sunt „jalnici, caraghioși și profund respectabil”. Asta e treaba, dacă mă întrebați pe mine, omul devine profund respectabil cu cît e mai jalnic. Acolo unde condițiile de existență sunt drastice, omul e plin de adevăr, iar felul lui de-a fi țipător ori jalnic, e profund respectabil. Ce bine că a trăit Steinhardt, îmi zic mereu, ce bine ca a fost acolo la Jilava, să îi vadă pe slăbanogii ăia serafici și pe popa Petcu, refuzînd să îsi batjocorească „adversarii” de Scriptură, și pe colegii de celulă cedîndu-si puțina apă ca sa iși poată spăla și adventiștii corpul lor Duminica. Mă tot gîndesc, suferința clătește omul de toate zorzoanele secundare rostului lui în lume (de mîndrie și  vanitate, în principal) și îi dă prilejul să făptuiască esențialul: să fie cumsecade. Și în loc să sară la gîtul celuilalt, să îi sară în ajutor. Almodovar procedează taman invers. El încarcă scena umanității de cît mai multe zorzoane, cît mai multă culoare și cît mai multă stridență și te lasă să verifici (și să te verifici) dacă ești capabil să treci testul Celuilalt. Îl poți vedea de-adevăratelea pe Celălalt? Cu toate ale lui? Chiar și cînd poartă culori țipătoare? Poți să nu îi sari la gît?

La fel e și cu rusul Mihalkov. Vă amintiți ce se întreabă în legătură cu Stolz și Oblomov povestitorul din film? “Cum se pot înțelege oamenii ăștia doi, a căror întreagă existență, fiecare caracteristică, este un protest evident împotriva modului de a trăi al celuilalt? Se pare că este un adevăr statornicit că această deosebire izbitoare și contrastantă nu este o piedică in calea afecțiunii.

Alt regizor care își iubește personajele. Îi place la nebunie să pună laolaltă oameni diferiți, dar nu a pentru a sabota, ci pentru a completa judecata despre realitate. Așa îi alătură pe generalul Kotov și pe Mitia în “Soare nemilos”, așa îi alătură pe șoferul rus și pe păstorul mongol în “Urga”, așa îi alătură pe Stolz și pe Oblomov în ecranizarea după Goncearov. Mihalkov e un romantic și un idealist astfel că e tolerant cu echivocul și ambivalența. Și caută să pună această ambivalență în lumină în relațiile dintre oameni. Îl iubește pe Oblomov. Dar îl iubește și pe Stolz. Nici unul nu e complet bun, complet rău. La Mihalkov nu poți alege un singur personaj. Sunt compleți împreună, adevărul nu e într-o parte în detrimentul celeilalte. Nu poți alege ușor între Oblomov și Stolz. Occidentalul vs rusofilul, materialism vs metafizică, vitalitate vs contemplație, tipul de succes vs inadaptatul, modernul vs conservatorul. Trebuie să se completeze reciproc și nu să se distrugă.

O chestie pe care o spune Oblomov al lui Goncearov:

“De ce or mai fi scriind scriitorii ăștia”, întreabă Oblomov?

Și i se răspunde că “pentru adevăr, pentru a zugravi cît mai viu oamenii, leit ca în viață”.

Și atunci Oblomov spune:

„De ce s-or mai fi ostenind atît? Pentru plăcerea lor, pentru satisfacția de a vedea, că pe oricine ar înfățisa ei, reușesc să-l redea leit? Numai că din toate astea lipsește viața, lipseste înțelegerea, simpatia –  ceea ce la voi se cheamă umanitate. E numai vanitate. Zugrăvesc un hoț, o femeie pierdută, ca și cum i-ar prinde pe stradă și i-ar duce la închisoare. În povestirile lor nu se simt „lacrimi ascunse”, ci numai rîsul brutal izbucnind pe față, răutatea… poți sa zugrăvești un hoț, o femeie pierdută, un prost inșelat, dar nu trebuie să uiți omul. Unde-i iubirea de om? Gîndirea devine fecundă prin iubire. Întindeți o mînă de ajutor omului căzut ca să-l ridicați, ori plîngeți amar de mila lui, dacă nu mai e nimic de făcut pentru el, dar nu-l batjocoriți! Iubiți-l, nu uitați să vă recunoașteți și pe voi în el și purtați-vă cu el ca și cu voi înșivă.”

Sigur, în final întrebarea mea de cititor rămîne veșnic valabilă: Cum „transfer” dovezile acestea înălțătoare în traiul meu cotidian, cum transfer soluțiile dintr-un loc într-altul? Din închisoarea Jilava în apartamentul meu din Tudor? Din închisoarea lui Steinhardt, filmul lui Almodovar, cartea lui Goncearov și filmele lui Mihalkov în zilele acestea turbate de referendum? Acolo în închisoare jocul e atît de strîns încît, paradoxal, soluțiile lui te apără și te transfigurează. Dar aici (aici unde? e vreun om viu în cîmpie, strigă voinicul din legendele rușești) unde jocul nu e strîns, unde îți merge și așa, și altfel, unde poți scăpa basma curată mult mai lejer, ce-ți rămâne de făcut? De unde îți iei minutul de adevăr atunci cînd nu ești închis, ci liber? Cum să ne purtăm cumsecade unii cu alții și nu ca și cum ne-am prinde pe stradă și ne-am preda reciproc și instantaneu la închisoare?!

Distribuie acest articol

23 COMENTARII

  1. Libertate înseamnă posibilitate. În închisoare ești ca într-un tunel vertical, deci ai doar două opțiuni – te înalți sau te afunzi. De multe ori ambele – alternativ. Libertatea îți oferă orizontala, verticala, diagonala și toate cele dintre ele. Nu-i de mirare că nu ne prea intersectăm. Eu merg la referendum și votez DA, iar tot ceea ce văd posibil e să nu-mi exercit opțiunea cu ură, ci cu înțelegere față de ceilalți.

    • Frumos articol.

      Altfel, oricine merge la vot sau voteaza DA ii neaga semenului sau diferit dreptul la fericire, desi pe el nu-l afecteaza cu nimic. E o rautate gratuita comisa in defavoarea unui semen cu care nici macar nu are tangente in viata de zi cu zi. E ori o forma de fundamentalism crestin ori de ura fata de persoane care in afara de preferinta sexuala sint la fel ca si noi.

      • Într-adevăr, cu unii oameni e foarte greu să te intersectezi. Tocmai ce-am zis că nu-mi exercit opțiunea cu ură, iar un semen de-al meu consideră că această opțiune nu poate fi exercitată DECÂT cu ură sau răutate. Cum aș putea să răspund aici? Poate cu un paradox: există fundamentaliști și printre toleranți:)

      • Premisa regizorului este ca atunci cind a murit Dumenzeu a murit si diavolul. Jurnalul este al fericirii tocmai pentru ca Steinhardt nu si-a imaginat o astfel de premisa.

  2. Cred,totusi, ca e o mare diferenta intre dragostea de personajele sale a lui Almodovar si dragostea lui Steinhardt pt tovarasii sai de suferinta. Almodovar e un artist si scopul sau nu e doar dragostea neconditionata ci si succesul, faima, banii, aplauzele, vanitatea, gadilarea de orgoliu.

    • Textul e scris frumos, dar mi se pare caldicel. Adevarul si pacea nu sunt obtinute din media aritmetica a mai multor pareri. Uneori controversele aduc pace si adevar, mai ales cand mizele sunt foarte mari.
      Am postat comentarii cu pseudonimul Laur la mai multe articole despre referendum. Vad ca cineva mi-a preluat pseudonimul si se exprima in locul meu. Bancuri de liceu, care nu arata decat maturitatea si onestitatea unora.

  3. Din articol selectez subiectiv: “transfer de umanitate”. Pentru primii crestini, comuniunea era o valoare esentiala; ea era (cred eu) un foarte bun exemplu de transfer de umanitate. E drept ca cei mai multi crestini erau persecutati, de unde s-ar putea trage falsa concluzie ca o conditie de mizerabilitate, constrangere, chin ar favoriza transferal de umanitate. Nu cred ca o conditie precara e necesara ca transferal sa fie posibil. Iar la intrebarea din text: cum s-ar putea face? raspunsul meu ar fi deschiderea voita, sincera si totala a propriilor stavile, indifferent de reactia celui din fata. In felul asta, macar de o parte, comuniunea devine posibila si invitanta.

  4. Steinhardt a descoperit cerstinismul ortodox. Asta este crestinul ortodox adevarat. Tolerant, bun, iertator, iubitor al aproapelui ai a lui IIsus. Despre Amoldvar si Mhalkov nu vreau sa comentez. Restul …

  5. Doamnă (sau domnișoară) Ilișan, aș vrea să vă mulțumesc. Textul dvs. m-a ajutat enorm. Sunt adventist, adică un „clănțău procedurist”, ca să citez citatul fascinant din Steinhardt. Firește, când scrii un jurnal, fără să vrei, poți deveni subiectiv. Însă concluziile personale ale lui N.S. sunt, neîndoios, adevăruri obiective. Dumnealui i-a învins pe „jalnicii” adventiști în confruntarea dogmatică, dovadă stând chiar propria mărturie. Nu poate fi altfel decât a zis domnia sa. Mă tem însă că n-am înțeles cum ați sărit de la adventiștii lui Steinhardt la șoferul devenit prostituată cu penis. Pur și simplu nu văd legătura. Comparația este, în umila mea opinie, forțată. Dar, fiind doar un clănțău, o pun, neînțelegerea comparației adică, în seama propriei prostii. Nu știu de ce, dar afecțiunea dvs. față de adventiștii aceia care stăteau goi, ca proștii, zâmbind serafic îmi amintește chiar de niște adventiști care se uitau la un popă foarte de sus, odată… Cam de unde vă uitați la ei și dvs., astăzi. Dar, iată, divaghez. Iertare! Spuneam că textul acesta m-a ajutat enorm. Eram indecis cu privire la referendumul pentru schimbarea Constituției. Convingerile mele de „habotnic”, „încuiat la minte”, „creștinoid”, „creștinopat” și „prostălău care trăiește după Vechiu’ Testament” – ca să citez progresiștii amabili – îmi spuneau că ar trebui să ies la referendum și să votez așa cum îmi dictează conștiința. Pe de altă parte, convingerile mele de #rezist, ieșit în Piața Victoriei, fie că a fost ger, fie că au fost lacrimogene, ca protestatar protestant (de aici să fi venit confuzia Vioricăi?) ce a strigat în unele ocazii până la pierderea vocii, îmi spuneau că ar trebui să nu ies la vot, să nu fac jocul PSD-ului. Chiar îmi era greu să mă decid. Îmi mergea mintea ca o clanță ruginită de clănțău. Și-apoi, am citit textul dvs. despre dragoste și am avut o…, cum să-i zic, iluminare. De-a lungul vieții am fost membru al unei minorități religioase și, ca urmare, am avut parte de diverse forme de discriminare, cu care m-am obișnuit între timp. Interesant e că progresiștii nu s-au ridicat niciodată să-mi apere drepturile. Și nici n-o vor face vreodată. Intuiția îmi spune că, indiferent ce voi face, ce voi spune, ce voi gândi, voi rămâne în ochii celor care privesc de sus doar un caraghios demn de milă. Cu ajutorul dvs. am înțeles cam ce am de primit din partea lumii, cam ce fel de „dragoste” îmi păstrează în sufletul lor rasele superioare moral și intelectual. Și am ales una dintre cele două opțiuni de acțiune, care frământau jumătatea mea de neuron. Vă las să ghiciți care. Iar ca încheiere, vă dăruiesc o cugetare personală: Omul poate iubi mai mult decât a urât și poate urî mai mult decât a iubit.

    • Of, domnule Ioan. Daca ati sti ce rău imi pare. A fost temerea cea mai mare, scriind acest text si privind parca din afara cum se compunea singur – ca nu as vrea sa se inteleaga din el fix ce s-a inteles (finetea observatiilor dvs imi demonstreaza ca temerile mele au fost fondate si trebuia sa tin cont mult mai priceput de ele in text; imi sarea in fata ca o subliniere cu pix rosu: “jalnici si profund respectabil”). Nu puteam renunta la sintagma si in acelasi timp aveam sentimentul ca isi sapa singura groapa. Nu as vrea vreo clipa ca credeti ca eu privesc cu superioritate la cei diferiti de mine. Eu ma consider un psiholog obsedat de mila, sa stiti. As vrea sa ne fie mila unii de altii, fiindca (in opinia mea), niciunul pe lumea aceasta singura (despartita de Hristos) nu e NEJALNIC. Jalnic era si Steinhardt, cu statura lui mica si kg putine, chinuit de o boala a stomacului. Jalnica sunt si eu, din interiorul apartamentului meu, compunand un text, in timp ce alte lucruri mult mai presante isi cereau intaietate, in timp ce sunt plina de fel si fel de neajunsuri. Din interiorul propriei stari de a fi jalnic si profund respectabil e scris acest text. Afectiunea mea față de pocaitii aceea stand goi nu e una fata de slabanogii aia goi stand ca “prostii”. Ci slabanogii aceea stand demni. Demnitatea se recupereaza cel mai abitir din situatii limita. Nu cand defilezi cu mantie de aur in caleasca ta de aur esti demn cu adevarat, ci cand esti gol, cu mainile pe piept, in fata semenilor tai. In caleasca e usor sa fii stralucitor. Demnitatea ti-e facilitata de zorzoane. Dar cand esti zdrobit sau calcat in picioare, demnitatea ti-o iei din inima. Iar dupa criteriile lumii acesteia, ea devine una jalnica, dar profund valoroasa. Si norocosi cei care au ochi sa o recunoasca. Am spus in text: abia cand e la limita, omul isi dezvaluie suprema lui umanitate si abia atunci razbate cu delicatete taina care ii imprejmuieste decaderea, legand-o de lumea mult mai inalta din care a alunecat. Afectiunea nu e a superioritatii, ci a infratirii. Dar va multumesc pentru comentariu. Abia el intregeste textul meu.

  6. Oricat de frumos ar fi textul parintelui Nicolaie paralela adventisti – minoritati sexuale se potriveste ca nuca-n perete. Adventistii nu promovau agresiv un nou mod de viata si nici nu se expuneau goi pe marile bulevarde de Mardi Gras. Erau persecutati in timpul comunismului din motive politice (perceputi ca fiind subordonati unor factori extreni) si nu pentru ca erau crestini.
    Minoritatile sexuale nu sunt persecutate astazi in Romania, vor doar sa acceada la un statut care sa le gadile orgoliul. Adventistii nu voiau sa fie numiti ortodocsi, voiau doar sa fie numiti adventisti si atat. Monoriatile sexuale vor insa sa fie numite orto-sexuale, iar noi din lipsa de generozitate le blocam accesul la satisfacerea fericirii (ie orgoliului).

    • Oricât ar părea de paradoxal pentru dumneavoastră, textul nu îmi pare a fi o paralelă intre homosexuali și adventiști, ci una intre două minorități, ambele până de curând oprimate.
      Nu promovarea „unui nou mod de viață” urmăresc unii sau alții, ci doar acceptarea de către majoritari a faptului că fiecare comunitate ar putea avea un alt mod de a trăi, diferit de cel al majoritarilor, dar pentru ea e singurul posibil.
      Astăzi Sâmbăta e liberă pentru toți, dar nu e nimănui impusă ca obligație. Discriminarea unora a luat sfârșit și nu mai sunt priviți cu obidă, pentru că nu mai par cei care vor să impună societății ritualurile proprii, respectiv de „a le purta sâmbetele”. Acceptarea și a celorlalți va duce siguranță la sfârșitul lor expunerii despuiate pe Mardi Gras. Doar dacă nu vrei să fii asemeni caraliului care, cu cât era mai neclintită atitudinea adventiștilor, cu atât le prelungea supliciul apei calde.

      • Oricât ar părea de paradoxal pentru dumneavoastră eu continui sa cred ca este vorba doar despre orgoliu, mandrie si ambitie. In memoriile sale Nicolae Balota (Caietul Albastru), autorul il pomeneste pe poetul Ion Negoitescu afirmand ca homosexualitatea este singurul mod normal de existenta.
        Exista institutii juridice care permit convietuirea celor nascuti cu alte inclinatii sexuale, dar ei tin s-o obtina pe care care soarta nemiloasa le-a rezervat-o altor categorii de indivizi. Daca de maine s-ar legaliza o noua institutie, s-o denumim casatorie de tip B, tot n-ar fi de ajuns, aceasta minoritate galagioasa vrea pur si simplu sa aiba o victorie deplina si va lupta pentru eliminarea lui B.

        • Rezervată?! Pai dacă a ales să părăsească securitatea naosului și exclusivitatea dogmatică, solicitând a se impune ca adevăr instituțional absolut, atunci cununia metamorfozată în căsătorie nu mai poate fi „rezervată”.

          Înțeleg că, în preamarea lor milă, gardienii conceptului căsătorie ca privilegiu heterosexual propun alternativa parteneriat civil pentru homosexuali care, deși ar fi certificat prin aceeași consimțire liberă a viitorilor soți ca și căsătoria, ar fi totuși altceva, „rezervat” doar lor. Ar putea totuși un cuplu hetero să aleagă această formă de conviețuire? Dacă da, de ce? Dacă nu, iar de ce?

  7. „Iubiți-l, nu uitați să vă recunoașteți și pe voi în el și purtați-vă cu el ca și cu voi înșivă.”

    Într-adevăr, tot ceea ce se întâmplă este nu despre tâlhar, homosexual, ori prostituată, ci despre iubire. N-are treabă cu religia, indiferent care. Ori, dacă are, are în măsura în care omul se crede Dumnezeu și începe să judece fără a ierta. Iar dacă cineva ridică piatra, se consideră cel dintâi nevinovat.

    Doar că Referendumul nu est edespre familie, care ste bine-mersi apărată de alte legi și nu trebuie modificată Constituția, ci despre o diversiune pusă la cale josnic de cleprocrația românească în scop absolut politic. Este o mizerie pe care mizerabilii nu au curaj să și-o asume, dar montează panouri publicitare anonime (precum cele anti-vaccinare) prin care cetățenii sunt îndemnați să meargă la Referendum.

    • Cred ca nu este vorba despre iubire de nici una din parti. De o parte este vorba de mandrie, orgoliu, trufie, de ambitia de a obtine un statut pe care soarta nemiloasa l-a rezervat celor nascuti cu alta inzestrare genetica sau cu alta educatie. Acestia spun: trebuie sa-mi dai acerst statut pentru ca numai asa dovedesti ca ma iubesti. Din pacate nu exista iubire cu de-a sila.

      Da, de alta parte este un calcul politic murdar dar care, intamplator, corespunde asteptarilor majoritatii romanilor. Referendumul cu pricina nu este împotriva unui grup anume, ci este pentru apărarea unui mod de viață pe care majoritatea il percepe ca esențial pentru conservarea națiunii.
      Toata diversiunea (reala) de care vorbiti a fost lansata ca reactie la greselile politice ale unei elite urbane spalata pe creier prin scoli de vara de aiurea. Cand Bălcescu, Alecsandri, Cuza et al se întorceau de la Paris nu veneau cu idei complet străine spiritului acestui popor ca i-ar fi luat țăranii in furci. Avem acum o elita cu un pic de spoiala in universități mediocre occidentale, unii reeducati in short courses, care vor să redefinească categorii juridice verificate de istorie și biologie. In plus aceasta elita vine si cu ideea revoluționară ca un referendum în această problemă ar fi ilegal și nociv.
      Problema nu exista pana ce niste tineri, de altfel bine intentionati si cinstiti, majoritatea din USR, nu au ridicat chestiunea revizuirii definitiei casatoriei. In naivitatea lor, ca sa n-o numesc altfel, acesti lideri lipsiti de o minima intelegere a politicii romanesti, dar si a poporului din care s-au ridicat, au ridicat o problema non-existenta in Romania, casatoria persoanelor de acelasi sex. In felul acesta i-au ridicat o minge la fileu lui Dragnea et co si s-au impuscat in picior.

      Multi comentatori nu pricep ca poti ura visceral tot ceea ce reprezinta Dragnea si PSD, dar poti sa mergi la referendum si sa votezi poentru mentinerea unor valori traditionale.
      Dacă USR voia să-și recastige un pic de electorat ar fi trebuit sa accepte acest referendum și să propună introducerea a unei întrebări suplimentare, cea legata de Fara Penali. In felul acesta ar fi raspuns pragmatic lui Draganea si l-ar fi pus intr-o pozitie mai incomoda decat contestarea obtuza a acestui referendum.

      • „Avem acum o elita cu un pic de spoiala in universități mediocre occidentale…”

        Păi, elita universităților de elită occidentale n-am auzit să pună de vreun referendum în favoarea instaurării formei de guvernare oligarhice în statele lor. Ori în favoarea definirii prin Constituție a familiei considerată tradițională pe meleagurile acelea. (Desigur, Constituția României urmează să definească cu precizie termenii „bărbat” și „femeie”).

        „Multi comentatori nu pricep…”

        Din fericire sunt și mai mulți cei care pricep că minoritățile sexuale, spre exemplu, reprezintă un număr infim de persoane în patria noastră, în timp ce problema guvernării cleptocratice și eșuarea națiunii române este de maximă urgență și importanță pentru toți.

        Or, îngrădirea prin constituție a nuș’ ce drepturi este fix un pas în plus pe drumul unei autocrații. Iar arhitectul de azi al acesteia este dl Dragnea. Prietenii domniei-sale pot face acum pașii următori fără grijă, pentru că „merge”, manipularea funcționează și produce efecte.

        Biserica n-are ce căuta în politică (cu excepția Iranului, desigur). Cea ortodoxă română face campanie în favoarea unui referendum absurd. Nu o face pentru îndepărtarea infractorilor de la conducerea statului, ci pentru îndepărtarea câtorva sute de persoane de posibilitatea de a se căsători. Nu mă interesează subiectul acesta minor, dar mă intrigă faptul că subiectele care interesează și au implicații și costuri sociale majore sunt ignorate.

        În mod manipulatoriu, mi se spune în biserică, pe panouri publicitare anonime și de către infractorii din politică la TV același lucru: că trebuie să particip la referendum și să votez musai într-un anumit fel! Am trăit atâta manipulare și „indicății” pe vremea comunismului, încât pe asta n-o mai înghit!

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Andrada Ilisan
Andrada Ilisan
Psiholog clinician. Licențiată în psihologie la Universitatea Babeș-Bolyai (cu lucrarea "Mama Borderline și copilul dezorganizat. O investigație din perspectiva teoriei atașamentului"), master în Psihologie Clinică ("Rolul figurii semnificative de atașament ca factor etiologic și de menținere a simptomatologiei borderline"), absolventă a Școlii de Analiză existențială și Logoterapie, SAEL România, în cadrul căreia s-a format ca psihoterapeut. În 2021 a publicat cartea “Să nu apună soarele peste mînia noastră. Un psiholog clinician despre suferința psihică”.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro