Home » Cultura »Opinie » Citesti:

Ușa întredeschisă

Adela Toplean august 11, 2016 Cultura, Opinie
11 comentarii 2,592 Vizualizari

Mai am trei cărți pe masa la care scriu acum, departe de casă: un Strindberg, un Liiceanu și un Pleșu.

De câteva zile mă sucesc în jurul unor ipoteze de lucru pe care azi de dimineață le abandonez brusc. În definitiv, ceea ce scriu nu este (încă) o carte. Acest text mă obligă la o franchețe, la o economie a detaliului și la o limpezime la care o carte nu mă poate obliga în mod expres. Cartea este întotdeauna îngăduitoare cu autorul său, chiar dacă uneori își nedreptățește cititorii. Se cade, însă, ca un text de presă să fie generos cu publicul, chiar dacă, prin asta, își nedreptățește autorul.

Am, cred, obligația față de cititorii platformei – mai mult sau mai puțin interesați de literatura confesivă – de a scrie despre lucruri folositoare, despre lucruri care ar putea să rămână cu ei, în ei. Am datoria să transmit un mesaj “purificat” care să se împlinească rapid în mintea și, cu puțin în noroc, în sufletul cititorului.

Arunc, deci, toate ideile cu bătaie (prea) lungă peste bord și mă concentrez pe ceea ce ne doare și ne contrariază pe toți: îmbătrânire, eros, pierdere, ascundere, dispariție, moarte.

Reamintesc miza celor trei texte publicate pe parcursul acestor trei săptămâni de vară fierbinte în care, departe de birouri, ieșiți la țărm deschis, ne-am trezit cu toții asaltați de supra-întrebări: orice jurnal “transpiră” o poetică a morții.

Comparând jurnale a căror temă explicită era moartea (Matei Călinescu, Livius Ciocârlie) cu jurnale care nu păreau să urmărească altceva decât freamătul cotidian al vieții, am lansat  o ipoteză: scrisul confesiv presupune, de fapt, cu sau fără “acceptul” nostru conștient, o derulare în fundal a unei metodici a morții. Cel ce scrie despre sine se află în căutarea unei teorii personale a morții, iar cel ce citește ceea ce a scris altul despre sine nu are-ncotro: își va căuta și el moartea printre acele rânduri pe care nu le-a scris el. Poate-poate…

Discursul meu subiectiv, chiar al jurnalului pe care nu intenţionez să-l public, al gândului pe care îl bolborosesc pentru mine însumi este, în mod necesar, un discurs inteligibil pentru cei care îmi înţeleg limba. Este un discurs care invită, prin însăşi accesibilitatea sa, la ascultare şi la acceptare. În cel mai „autist” dintre solilocvii se conturează – discret, dar de la sine – posibilitatea împărtăşirii (unui Celuilalt) dublată de posibilitatea confruntării (cu un Celălalt) a fiecărui gând, idee sau poveste. Avem aici, cred, o “vlagă socială” primă, o irepresibilă dorinţă de orizont public pentru tot ceea ce am ajuns să întocmim în cuvinte. Bunăoară, mă aştept ca Aproapele meu să aprobe ceea ce spun pentru ca, mai apoi, împreună, să ne aducem, în virtutea acordului nostru, contribuţia la conturarea reprezentărilor colective ale cetăţii. Altminteri, vocea mea “disidentă”, neacomodată, incapabilă să se identifice ori să se confrunte cu vocea altora, va aluneca în jos, pe spirala tăcerii, retrâgându-se în orizontul cavernos al unui autism primordial.

Povestea mea, deci, răspicată ori bolborosită, conţine într-însa, acceptabilitatea primordială a oricărui act declarativ (adică de limbaj), a unui minimal scrupul public de la care niciun vorbitor nu se poate sustrage. Cu atât mai mult povestea pierderilor mele, eșecurilor mele, morții mele sau a apropiaților mei conţine într-însa deschiderea şi tăria pe care niciun seamăn nu poate s-o ignore până la capăt; nicicând confesiunea nu va căuta mai mult să se “de-confesionalizeze” printr-o ireprimabilă proiectare a sa în orizontul public – obiectivant – şi (general-)acceptat.

Ceva din ceea ce spun și simt eu despre moarte ar putea fi al tău. Este oare al tău?

Adevărul autobiografic, în toată acurateţea şi inacurateţea sa, este coarda sensibilă a lumii. Atinsă, această coardă răsună când fals, când armonios, când înalt, când jos, când tare, când slab, adică în toate felurile – şi nu sunt puţine – în care lumea de astăzi îşi poate intona poveştile. Așa că absolut totul - fie că e postare pe Facebook, literatură publicată sau nepublicată, caiet sau folder secret, filmuleț încărcat pe propriul canal YouTube – totul scoate în evidenţă datoria omului de a-şi “păstra în formă” povestea vieţii fiindcă aceasta este singura care o poate pregăti şi justifica pe cea a morţii. Nu e aici locul potrivit pentru detalii, dar amintesc totuși cititorilor un lucru: în aceste povești cu miză existențială se poate vedea cât de importantă este subiectivitatea în procesele sociale și în cele istorice. Experienţa fiecăruia dintre noi, structurată prin relatare, se umple de sens (salvator) atât pentru cel ce scrie, cât şi pentru cel care citește. De fapt, pentru societate în general. Scriind despre tine, înțelegi lumea, iar ceea ce scrii este o expresie a  tot ceea ce omul consideră a fi, pe de o parte, “parcursul său”, iar pe de altă parte “momentul său”  cultural, social, istoric.

Într-un început de toamnă a anului 1904, August Strindberg scria următoarele în jurnalul său. Haideți să regăsim părți din noi înșine în aceste fragmente de jurnal ocult, de la începutul secolului trecut:

“Viaţa e îngrozitor de urâtă, noi, oamenii, suntem atât de înfiorător de răi, încât, dacă vreun scriitor ar descrie tot ce a văzut şi a auzit, nimeni n-ar suporta lectura. Sunt lucruri auzite de la persoane bune, respectabile, iubite pe care le-am şters din mintea mea, despre care n-am putut vorbi niciodată şi de care nu vreau să-mi amintesc. Educaţie şi cultură par să fie numai nişte măşti în spatele cărora se ascunde animalul, iar virtutea se pare că este o deghizare. Singurul lucru pe care putem să-l facem este să ascundem josnicia noastră. Viaţa este atât de cinică, încât doar un porc s-ar putea complăcea în ea. Cel care este capabil să găsească frumuseţe în această viaţă tristă este un porc! Fără îndoială că viaţa e o condamnare! Un infern. Pentru unii un purgatoriu, dar un paradis nu este pentru nimeni. Suntem chiar forţaţi să facem răul şi să-l facem să sufere pe aproapele nostru. Nimic altceva decât aparenţe, iluzii, minciuni, perfidie, rea-credinţă, comedie. “Dragul meu prieten” este duşmanul meu cel mai rău. În loc de “iubita mea” ar trebui să se scrie <detestata mea>.”

Îndrăgostit până la obsesie de o femeie mult mai tânără, într-o permanentă stare de convalescenţă sufletească, pentru acel bărbat-scriitor viaţa era, în mod hotărât, un eşec. Atât în jurnalul ocult cât şi în romanul autobiografic publicat în aceeaşi perioadă, Einsam (Singur), tema izolării şi a eşecului complet – deloc noi în opera sa – câştigă totuși în intensitate dintr-un motiv “profan”: vârsta. De fapt, micul roman Singur este un roman despre amărăciunea de a îmbătrâni, singur, într-un Stockholm nesuferit.

Mulţi ani după moartea lui Strindberg, iubita sa Harriet Bosse scria:

“Lui Strindberg îi era dor fără îndoială de mine şi de Anne-Marie. Fiind singur în oraş, resimţea greu singurătatea şi voia să fim din nou împreună. Dar acest lucru nu s-a realizat niciodată (…) Mă simţeam prizonieră, pusă într-o cuşcă, şi el găsea destul de normal ca eu să rămân acasă [...] N-avea destul echilibru ca să fie resemnat. Se aprindea din nou rapid (…) Fără îndoială, marea diferenţă de vârstă era ceeea ce ne despărţea. Strindberg îşi trăise viaţa şi cunoscuse multe lucruri de care eu de-abia începusem să mă apropii.”

Nu la fel gândea “amantul” Strindberg:

“Când m-am însurat cu Bosse, am avut imediat un copil. Dar ea a fost geloasă pe această mare onoare şi din răutate a plecat cu copilul înainte ca acesta să se nască. (…) Apoi a revenit, copilul s-a născut. (…) Mai întâi ne-am separat, apoi am divorţat. Apoi ne-am împăcat şi am devenit amantul ei, am rămas şi acum. Mă întreb atunci: în ce fel am fost nesatisfăcător? E adevărat că am fost reabilitat! Dar în fond nu sunt, căci minciunile ei rămân, cu toate ca am făcut totul ca să le combat! Nu eram bun să fac pe soţul la 50 de ani, dar la 58 puteam să mai fiu amant! E sublim! Sublim.”

Câteva zile mai târziu, Strindberg evocă una dintre sutele de întâlniri telepatice cu fosta soţie:

“Dimineaţa devreme contact intens cu H-t, a fost prezentă toată ziua şi prezenţa ei s-a intensificat către seară. (…) E ciudat că fiecare contact armonios cu H-t naşte un fel de înălţare luminoasă, cu toate că ea mă urăşte pe un anumit plan.”

Dar apoi:

“Zile îngrozitoare. Dorinţa de a mă omorî devine din ce în ce mai puternică şi în curând va fi irezistibilă. De ce vreau să mor?… Pentru a ieşi din scalvia păcatului. Să mă eliberez de ceva rău pe care nu-l pot numi (…) Harriet este nevinovată! Apariţia ei în viaţa mea, după cum spunea ea însăşi, a fost o “misiune”. Ea a fost ultima rază de soare a vieţii mele, şi îi mulţumesc pentru asta. (…) Trecutul meu? Oare poate cineva vreodată să înţeleagă profunzimea vieţii creative a unui poet? (…) Am trăit cum am putut şi nu cum am vrut. A fi târât, ca mine, în noroi, a fost în sine o pedeapsă! Ca mulţi alţi oameni, am făcut rău din ignoranţă sau din furie momentană. Oare n-am fost destul de pedepsit? Când vedeam frumuseţea lui Harriet, care era uneori “divină”, tremuram. Vechea mea credinţă în femeie, ca legătură dintre bărbat şi copil, era zguduită. Îmi spuneam atunci că femeia e de origine superioară, dar căzută mai jos decât bărbatul. Căci răutatea ei, reaua-credinţă a femeii sunt fără limite – “ea nu ştie să spună nimic adevărat”… (…) Dar cum poate ceea ce este întunecat să răspândească lumină? Căci această femeie vine din regatul umbrelor, “femeia cea mai rea care s-a născut vreodată”, cum ea însăşi s-a numit într-o scrisoare din 1901.”

Binecunoscuta cruzime a lui Strindberg faţă de femei – mai ales faţă de cele cu care s-a căsătorit – nu face, din fericire, obiectul acestui text. În orice caz, esenţa condiţiei “oculte” a Jurnalului ocult, dincolo de dorinţa (nu neapărat “anormală”) de a comunica telepatic cu femeia iubită este în strânsă legătură cu ceea ce personalitatea lui ajunsese să fie la acel moment. Torsten Eklund remarca în prefaţa jurnalului:

“Sigur că, până la un anumit punct, se poate găsi o legătură între viaţa ascetică pe care o ducea Strindberg şi experienţele de ocultism (…) el şi-a restrâns progresiv activitatea socială şi contactele cu lumea exterioară. Imaginaţia sa şi o participare îndepărtată la destinul altora i-au ţinut loc de realitate.”

Îmbătrânirea, izolarea, pasiunea – iată câteva dintre premisele care, odată încăpute pe mâna unui creator, pot conduce la efecte estetice şi existenţiale tulburătoare. Această “combinaţie fatală” de factori, deopotrivă deformantă şi formatoare, deopotrivă alienantă şi salvatoare, nu poate să nu fie şi o manieră de trans-cunoaştere care dispreţuieşte viaţa – ca succesiune frustrantă de evenimente cotidiene aleatorii, şi ia cu asalt moartea – ca întrerupere meschină a tuturor strădaniilor de a frânge lanţul univoc şi monoton al evenimentelor zilnice. Odată „combinaţia fatală” declanşată, ea va marca debutul unei spectaculoase stări de război care caută să se poziţioneze ofensiv faţă de absolut tot ceea ce ar putea zădărnici împlinirea actului de creație sau de iubire.

Această nouă “schemă de acţiune” beligerantă, câtuşi de puţin strategică, dar urgentă și profund intuitivă, se ridică – atunci când nu eşuează în ridicol şi superstiţie nevrotică – într-o izbucnire trans-vitală pe care niciun tânăr creator (îndrăgostit şi sociabil) nu o poate pricepe cu adevărat!

Există, în dispreţul crâncen ori drăgăstos faţă de lume şi viaţă al artistului vârstnic cu gânduri suicidare un paradoxal fior vital ce se împotriveşte stagnării cu o forţă înspăimântătoare, de asemuit, probabil, doar cu cea a leului care îşi continuă goana, în pofida glonţului ucigaş înfipt în grumaz. Nu avem aici de-a face cu tatonări ale posibilităţii vreunui „dincolo de moarte”; nici cu sistematizări exemplare ale vreunui discurs despre dorinţa ori respingerea morţii, a vieţii ori a pasiunii. Există și acestea, însă, indiferent de semnul lor, rămân toate niște gesturi concrete, oarecare – ele sunt, de altfel, foarte frecvente printre vârstnici oarecare şi au ceva din redundanţa şi firescul grotesc al bolilor specifice bătrâneţii, ca Alzheimer-ul sau ca incontinenţa.

Cred că la artiștii vârstnici, mai cu seamă la Strindberg, vorbim de altceva: de șlefuirea unei poetici omisive şi inerent-oculte cu care să te opui stagnării, echilibrului static, opririi; viaţa şi arta, în toată splendoarea, josnicia şi tragismul lor, sunt puse laolaltă, pentru a ţine piept nu morţii, ci posibilităţii neantului.

“Viaţa mă dezgustă şi a fost mereu aşa! Totul e fără valoare (…) De data asta am luat viaţa prea în serios şi iată că viaţa m-a tratat cu cinism. (…) Viaţa, pentru mine, este de nestăpânit ca şi femeia; orice aş fi făcut se sfârşea rău! (…) Când eram imoral, am fost certat, şi când am devenit moral, m-au certat şi mai mult! (…)

“Când am citit (Matter) despre Swedenborg ieri, am început să mă întreb dacă H-t este conştientă de viaţa noastră comună, dacă fiinţa pe care o iau în braţe este un “dublu” despre care ea nu ştie nimic, o fantomă (…)”

Artistul vârstnic şi pustnic (şi aproape invariabil pasional şi resentimentar) ştie că există nu un „dincolo” al morţii, cât un „dincolo” al vieţii, o zonă a supra-mişcărilor, o zonă ocultă a întâlnirilor creatoare, cu toate muzele pământului care, fără să treacă prin moarte, face un salt din viaţă în Viaţă.

Tribulaţiile lui August Strindberg, această alergătură zănatecă între lumină şi întuneric, eşec şi victorie care se anulează, necontenit, reciproc, rezumă, cred, paroxismal, întreaga “dramă naţională” a ciocnirii violente dintre aşteptările exuberante ale suedezului  şi disponibilităţile morbide, abulice ale sufletului suedez. Despre asta am mai vorbit în alt text. Vitalitatea reprimată defectuos ori suprasolicitată nevrotic, compensatoriu nu se arată firesc în fluxul cotidian. Ea izbucnește spasmotic, în pusee necontrolate, când te aștepți mai puțin, stârnind vinovăţie, confuzie, ridicol. Cel “scăpat” din vârtejul unui asemenea puseu vital intră în convalescenţă şi rămâne multă vreme astfel, cu nostalgia şi culpa exuberanţei, cu dorinţa şi groaza de a o retrăi cândva, cât mai repede, cât mai târziu.

Parcursul tău biografic și momentul tău istoric delimitează o biografie care se desfăşoară atât în orizontul cărnii (adică al unui trup care se degradează şi care doreşte, şi cu care te afli într-un raport nemijlocit), cât și în orizontul (cvasi) psiho-sociologic și (vag) literar al „improvizaţiei de sine”. Prin arta decupajului semnificativ, improvizația de sine se poate salva de căderea în bavardajul molâu ori isteric al Sinelui prins în uşurătatea sa cotidiană. Ipostazele decupate devin, atunci, un soi de ratări expresive de sine: decupaje vibrante de zbucium, bâjbăială și perplexitate, felii de viață, felii de moarte.

Redeschid cu aceeași sfială anxioasă Ușa interzisă. E o carte care mi-a marcat irevocabil primii ani ai maturității. Gabriel Liiceanu este, se știe, un adevăratul specialist al confesiunii. Aș spune că e chiar mai mult decât atât: el este un mărturisitor al pierderii; unul neobișnuit, adică responsabil, onest, lucid și entuziasmat care, prin lipsa de fantezie stilistică (un mare atuu în literatura confesivă!) își salvează fiecare criză și fiecare eșec de efectele devastatoare ale patetismului.

Fără să disimuleze și fără să-și scuze emoția, Liiceanu comite “nebunia” supremă: o circumscrie cu măsura minţii, în pofida faptului că, asemeni nouă tuturor, nu are la îndemână, în momentele de cădere, altă măsură decât cea a sufletului. Totuși, filozoful are întotdeauna – chiar în cele mai negre momente de criză, adică de cădere din “cerebral” în hăurile nestructurate ale sufletului – o minte de rezervă, asul bine cusut în mânecă, în virtutea căruia nu poate să nu-şi organizeze viaţa cu căderile ei cu tot. De-a lungul Uşii interzise se vede lămurit cum omul Gabriel Liiceanu este constrâns să se gândească pe sine nu dintr-o deformaţie profesională, ci prin natura a ceea ce omul care face filozofie ajunge să devină.

De cele mai multe ori scriitorii se expun, se impun, se indispun, se descriu şi se ascund fără a simţi, presant, obligaţia de a hotărî (în sensul de a pune hotare) stărilor prin care trec. Natura omului scriitor nu pare să fie niciodată “hotărâtoare”, ci doar artistic-”revelatoare”. A ieși din gândirea comună și a începe să gândești cu mintea ta este, aflăm din altă carte scrisă de Liiceanu, întotdeauna zguduitor. “Hotărârea” însăși nu poate fi decât devastatoare.

Iată citatul “hotărâtor”, deci devastator:

“Aceasta este problema mea. Tot ce am citit, conspectat, subliniat, adnotat – cu pedanterie extremă – în deceniile trei şi patru ale vieţii mele s-a şters. Şi nu e vorba de lecturi secundare, ci de cele care (…) făceau parte din formaţia mea esenţială (…) Grav e de asemenea că revenirea  la toţi aceştia nu mă mai atrage. În afară de o anumită carenţă care ţine de < profesia > mea, nu simt în fapt că am pierdut ceva. (…) Cum de am ajuns aici? Cum de am pierdut total superstiţia culturii? (…) Nenorocirea era că prin formaţia mea eu nu aveam un < la mine >. Nefiind scriitor, nu mă puteam re-investi în personaje, nu puteam apăsa, într-un etern travesti, pe clapele umanităţii vorbind de fapt despre mine. Nu-mi puteam regiza intrările în scena lumii şi nu-mi puteam exhiba, la adăpostul diferitelor măşti, frumuseţile şi mârşăviile prinse strâns în mănunchiul unicului meu eu. Eul meu, asemeni eului oricărui individ de pe lumea asta, cu gândurile, căderile, exaltările şi obsesiile lui, nu interesa filozofia.”

Închei acest text de vacanță dând în vileag o veche (și puțin legitimă) curiozitate a mea legată de posibilitatea apariţiei unor însemnări zilnice cu adevărat confesive ale lui Andrei Pleşu; altele, adică, decât cele publicate deja în contemplativele pagini tescaniene, în Note, stări, zile sau, sporadic, în texte de presă ori în alte volume.

Mărturisesc că multă vreme le-am crezut improbabile, chiar imposibile.

Viaţa interioară a scriitorului şi filozofului Andrei Pleşu se desfăşoară, îmi pare, într-o rafinată, dar impenetrabilă tăcere.

Nu datorez aceste observații subtilelor pagini pe care Gabirel Liiceanu le dedică în Uşa interzisă celui care i se oferă, de-o viaţă, ca spectacol. Acele rânduri pot fi scrise doar de prietenul care vorbeşte de la înălţimea unei lungi și dense relaţii de prietenie; doar el are căderea şi ştiinţa necesare pentru a schița un portret fără să se afunde, intrusiv, indecent şi mai ales vinovat, în speculaţie biografică.

Personal, scriu aceste observaţii de la distanță, pornind exclusiv de la textele publicate de Andrei Pleșu; în calitate, adică, de cititor  iscoditor până la impertinenţă, pendulând între stânjeneala şi curiozitatea ireprimabile ale musafirului ocazional care trage cu ochiul, din antreu, într-o încăpere în care știe nu va fi poftit, dar a cărei uşă întredeschisă lasă să se întrevadă, într-o promiţătoare obscuritate, contururile somptuoase ale unor piese rare de mobilier.

Pe cât de mult m-ar bucura, aşadar, perspectiva apariţiei unor memorii “adevărate”, pe atât de greu mi-ar veni să anticipez regăsirea în ele – “altfel” decât în textele deja publicate – a omului care scrie.

Interioritatea lui Andrei Pleşu este “hotărât” ascunsă şi “revelator” presimţită în literalmente orice text, fie el despre talk-show-uri, mâncare, politicieni, religie, îngeri ori Japonia. Toate textele recuperează firesc “tot” ce se poate recupera din biografia sa.

La prima vedere, ai zice că “de vină” este stilul năucitor de impecabil, acel rafinament al scriiturii care nu poate să nu disimuleze trepidațiile identitare și să nu obtureze, astfel, confesiunea. În realitate, nu-i așa. Stilul lui Andrei Pleșu nu-şi subminează niciodată misiunea de a trimite spre altceva decât spre el însuşi.

Atunci când citești un text semnat de Andrei Pleșu, mintea ta poposește în stil ca într-o nestridentă, ci plină de arome antecameră a unui restaurant de lux. Aștepți, vrăjit, să fii chemat înăuntru, să ți se dea să mănânci. Așteptarea nu e lungă. Te vei așeza, vei mânca, vei bea și te vei minuna din nou de cât de bune sunt toate.

Și totuși, nicicând, citind integral un autor, n-am avut impresia că, în mod ingenios, “ceva” îmi scapă.

Săptămâna trecută am redeschis Jurnalul de la Tescani. L-am recitit dintr-un foc, într-o seară. Și de atunci mă tot simt îndemnată să concluzionez, în răspăr cu Gabriel Liiceanu, că acele pagini nu sunt neapărat “străine” de Andrei Pleşu ca individ, ci că exprimă, mai degrabă, o manieră aparte (confesivă) de de-zicere de sine, în sensul de retragere a cuvântului care se naşte în individ şi de înlocuire a sa cu un “sinonim parţial” care va fi, ulterior, “aruncat” undeva departe, în afara individului și individualului, şi dezvoltat acolo, în spaţiul public-abil, cu limpezimea detaşată pe care niciun solilocviu nu şi-ar asuma-o.

Cred că cele mai multe texte ale lui Andrei Pleşu sunt, de fapt, nişte sofisticate demersuri de autocunoaştere, texte care își onorează izvoarele biografice învăluindu-le protector, dar onest. Ele nu sunt produse propriu-zise ale unei biografii, ci, cum ar spune-o probabil chiar Andrei Pleșu, produsele atenției la biografie.

Am, deci, impresia că cel care a scris Jurnalul de la Tescani, Note, stări, zile sau  Minima Moralia are un acut simţ de sine care se constituie, de altfel, (şi) ca motor artistic.

Mai am impresia că Andrei Pleșu nu se scapă pe sine niciodată din vedere; că se întemeiază, ca om, pe un – i-aș spune – pesimism vigilent. Or, această nuanţată sinceritate faţă de sine nu poate să nu se manifeste, la o adică şi la un moment dat, şi ca nuanțată limitare a sincerităţii faţă de ceilalţi. Printr-un gest deopotrivă ferm și politicos, suntem ţinuţi la distanţă igienică de gândul gândit în spaţiul personal. Pretutindeni numai parabole, alegorii, frumoase metafore, savuroase descrieri, raţionamente limpezi asemeni cristalului, reflecţii impersonalizate: o somptuoasă coregrafie (nu așa ar numi-o Andrei Pleșu?) pusă în slujba unui înfricoşător simţ critic (căci în care alt spaţiu s-ar fi manifestat umorul cu atâta dezinvoltură?) şi a unui monstrus simţ autocritic (căci în virtutea cărui alt orizont s-ar fi scris, atunci, Minima Moralia şi s-ar fi elaborat teoriile intervalului?)

Dincolo de textele sale, adică de acele fascinante viclenii lingvistice şi de acele răvăşitoare adevăruri antropologice, mă aventurez să intuiesc o interioritate construită detectivistic pe premisele identificării, clasării şi apoi tăinuirii selective a acelor trepidații identitare de care am vorbit: o ars vivendi care se întemeiază pe un du-te-vino istovitor între pulsația histrionică ori posomorala apatică a existenţei publice, şi nevoia de a învălui  prevăzător, înțelept și neînduplecat, orice freamăt mai puternic al sinelui.

Bănuiesc în Andrei Pleşu un extrem de întortocheat muritor.

________________

NOTA:

Prima parte a textului despre jurnale o puteti  gasi aici: În jurnale toată lumea se îmbolnăvește

Ce-a de-a doua parte, aici: Despre eșec, în jurnale

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "11 comments" on this Article:

  1. DG Ontelus spune:

    Monologul confesiv-reflexiv este o scriitură care exprimă atât ființa simbolică a omului, cât și crizele sale de identitate. Scrisul devine o insolită celebrare a eșecului, o spectaculoasă cădere din viață în moarte. Iar singura modalitate prin care viața capătă sens, în pofida orgolioaselor și ingenioaselor butaforii ale intelectualilor, artiștilor, scriitorilor etc. este iubirea. Dacă ai fost binecuvântat, iubirea agapică îți va fi far călăuzitor; dacă nu, terestra iubire erotică te va acomoda, fie și temporar, cu misterul de a fi…

    • Adela Toplean Adela Toplean spune:

      …cumva, ziceți dvs., viața scrisă e moarte, iar viața trăită e iubire. Interesantă abordare… :)

  2. luci spune:

    Citeva ginduri , ,de nervi, , dar nu poti sa nu iscodesti prin bucatariile oamenilor mari . Jurnalul e un gen literar-filozofic ,existentialist, , literalmente ,de sertar, si presupune obligatoriu si o oglinda mare ( si dulapul cu haine vechi ) . ( Auto)eros si tanathos : obsesie gotica pt. moarte , existentialismul e o filozofie ( solipsista ) a revoltei ( neaparat cu public , eroismul tragic de salon ) . S-ar putea spune : ,in cautarea ,sinelui autentic, pierdut , . Autorul de confesiuni psihanalitice publice e ingrozit de gindul ca posteritatea ar putea scapa ceva din detaliile , fie si fiziologice ( travestite in ,idei, ) , ale existentei lui exemplare , de norma a Universului , e unul care arata pt. a ascunde si ascunde pt. a arata ; iar amatorul de literatura intimista e un voyeurist idolatru . Nu conteaza ca marii romantici si revoltati , striviti de un Geniu crud , au ajuns niste zdrente umane , erau zdrente cu stil , sibilinice . Marele premiu l-ar merita , pesemne , G. Casanova , cu jurnalul lui de mii de pagini ( sau jurnalul de intilniri si viziuni spiritisto-sexuale , tot de mii de pagini , al lui Swedenborg ) . Omul (post) modern nu-L mai cauta pe D-zeu , cauta ,Ego-ul transcendental, . Spune Nietzsche ca omul are de sapte ori saptezeci de piei ; tot descojindu-l , sinele autentic ar putea fi doar un bufon , o maimuta , dar o maimuta galanta , manierista . ,Ultimul om, ( postmodern , fragil si delicat , hermafrodit si mare estet ) face cu ochiul si spune : , noi am inventat supraomul , , omul gonflabil , omul de cauciuc , elastic si supraelastic .

    • Adela Toplean Adela Toplean spune:

      Corolarul la cele spuse de dvs. ar fi acela că jurnalul e întotdeauan scris de un om cu “o” mic :)

  3. Falstaff spune:

    Gusturile si abordarile nu se discuta, asa e politicos ;)
    Sper deci ca, norocosii in vacanta la mare si lamunte, sau ceilalti ramasi acasa, au gasit pasionant, reconfortant si motivant, acest text.
    Eu nu, dar asta nu-i decat problema mea.
    Pasionatilor de “jurnale” le-as sugera -l reciteasca pe cel al lui Anne Frank, e mai putin deprimant!!! In ciuda ororii, acea fetita ne transmite ceva ESENTIAL : ca viata e pasiune si e speranta, nu e urata si nici tragica, atata timp cat inca exista…N-as irosi-o pe fabricatii mintale sumbre si morbide, ci as lua-o asa cum e : pasionanta, minunata, cel mai pretios cadou!

    • neamtu tiganu spune:

      Mai ales dacă citim acest text după capodopera d-lui Crangasu

    • Adela Toplean Adela Toplean spune:

      Ce să spun? Îmi pare rău că textul n-a ajuns la dvs.
      Și mie mi-a plăcut mult jurnalul Annei Frank. Și multe multe alte jurnale de care n-am amintit aici. Unele mai deprimante, altele înălțătoare.
      Textele astea trei pe care ați avut totuși bunăvoința de a le parcurge fac parte dintr-un exercițiu profesional mai amplu – încerc să dau de urma unui simț personal al morții, în societatea de azi. Deprimant sau nu, cred că e nevoie (și) de așa ceva.

  4. luci spune:

    O precizare , cu scuze . Ma refeream la jurnale , in special la jurnalele ,de scriitori, pretiosi , din genul Anais Nin ( ,jurnalul, lui Dostoievski nu e , desigur , un jurnal ) . Sint jurnale si jurnale , acelea ,de idei, sint simple note , insemnari , fragmente si memorabilia , impersonale . Gasesc textele dvs. putin ironice si reconfortante . Ceea ce mi se pare greu de inteles este mania masochista de a-ti descoperi sufletul ( si chiar trupul ) in public , cred ca ati ales foarte bine cazul lui Strindberg , o literatura modernista si avangardista ( Joyce , de pilda ) , literatura , arta , ca instrument ideologic si revolutionar ( in sensul cel mai larg ) . Cit despre ,omul autentic, , e avatarul supraomului nietzschean , autenticitatea este succedaneul moralei , e omul care , sub pretextul artei , crede ca totul ii este permis , numai lui ( isi va acuza criticii de cele mai abominabile uneltiri ) . Ce e amuzant e ca daca lasi impresia ca ,ataci, , fie si de departe si oricit de aluziv , Oamenii Mari , se declanseaza o furtuna de indignari nobile si solemne , venite de te miri unde si presarate cu cele mai tari adjective ( altminteri infierate , pt. altii ) , se activeaza solidaritatea de casta . Exista , pare-se , si un drept al invectivei : la omul autentic , unic , viciile sint transfigurate in virtuti , in obiecte de arta .

    • Adela Toplean Adela Toplean spune:

      Vă mărturisesc (deși cred că am spus-o, mai pe ocolite, și în text) că am ales aceste jurnale aproape la întâmplare. Aproape că nu poate fi vorba de o selecție. Am încercat pur și simplu să arăt cât de strânsă e corelația între maniera în care omul care scrie se raportează la propriile căderi și atitudinea față de moarte.
      / Și eu simt la fel, anume, că oamenilor foarte talentați le sunt permise tot felul de derapaje considerate îndeobște inscuzabile. E greu într-adevăr să dai geniilor lecții de morală… Pe de altă parte, mă îndoiesc că viciile lor se pot transforma chiar atât de ușor în virtuți. Opera de artă e produsul unei sublimări, poți sublima – chiar solemniza – un viciu, dar pentru a-l transforma în virtute e nevoie de mai mult decât talent… E și o chestiune de grație divină… :)

      • luci spune:

        Memorabila remarca : , e greu sa dai geniilor lectii de morala, . Lectiile de morala sint doar prin exemplu personal , tacite . Totusi , ,geniul, e in genere un artist , transcende , se crede , categoriile logice si morale . Isi ciopleste propria statuie , isi este propriul obiect de cult .Printr-o confuzie tipica de valori , geniile acestea ambigue sint investite cu autoritate absoluta , in toate domeniile , sentinta lor e definitiva . Tocmai asta voiam sa spun : prin arta viciile , departe de a fi transfigurate ( lucru imposibil ) sint puse si mai crud si mai tragic in lumina , ca de pilda , in carnalitatea groasa si invirtosata din picturile lui Michelangelo ( notoriu pt. iubirile lui platonice ) , frumoase si urite in acelasi timp . Tocmai acest amestec fascineaza ( un amestec de placere si suferinta , asta e perversiunea si cind toate experientele – ,evenimentele, au fost epuizate , in felul lui Wilde – Gray , ramine moartea eliberatoare ) .

  5. mike_the_hunter spune:

    Confesiuni din jurnalul m_t_h

    ” E foarte cald , e o vara care nu se mai termina. Intre doua operatii citesc on-line presa. Lumea se imbonaveste grav tocmai acum in august, e ca o lege matematica.A. iar scrie despre confesiuni, jurnale, despre moarte, despre esec , subiectele ei favorite, bizare totusi pentru un om tanar aflat poate undeva la mare cu prietenii, poate cu copiii si sotul. Imaginatia e mai puternica decat realitatea , s-a spus. Interpretari despre…cartile lui G.L si A.P ,care dupa cum ii stiu, ar ridica din umeri si ar zice un banc. Nu am timp sa ma gandesc la mine decat de la ora 22 in sus, o ora, doua,pana adorm. Ce confesuni? Pana atunci am o problema de rezolvat : daca X are sau nu are aceea boalva grava pe care nu vreau s-o numesc on-line ,insa RMN ,CAT sunt neconcludente. Va trebui sa il operez maine la ora 7.00 de urgenta.Trebuie sa ma pregatesc rapid , si sa ma rog pe seara.Vacanta la mare, la soare, cum sa nu, peste 20 de ani cand ies la pensie, daca in ritmul asta pensia nu e decat himera ,ca in jurnalele despre care scrie A.



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Adela Toplean


Adela Toplean

Adela Toplean este doctor în filologie, activează din 2003 în Death Studies cercetând atitudinile contemporane în fața morții, a publicat numeroase studii de sociologia mor... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

cu ani in urma un prieten cambodgian mi-a povestit cum a fost omorat pe taica-sau pe vremea khmerilo...

de: r2

la "Ce-ar fi să vorbim cu-adevărat corect politic despre Fidel Castro?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)