Home » Cultura »Opinie » Citesti:

Ultimul boier al romanilor

Gabriel Liiceanu ianuarie 25, 2018 Cultura, Opinie
27 comentarii 28,740 Vizualizari

Când, în 1990, a revenit în țară, nimeni nu-l mai știa. Cazul lui este unic și reprezintă cea mai surprinzătoare formă de întoarcere din cultura română. Toți marii exilați ai României au plecat fără să se mai întoarcă. Și toți au devenit mari în exil. Toți și-au împlinit destinul în afara țării. Nici unul nu și-a închis, întorcându-se, bucla vieții. Pe Djuvara însă destinul îl aștepta acasă. Este singurul dintre cei plecați care a cunoscut împlinirea nu în exil, ci după revenirea din el, și asta într-o perioadă a vieții care s-a întins între 75 și 100 de ani.

În 1990 știam foarte puțin despre Neagu Djuvara și puținul acesta îl aflasem la Paris de la Monica Lovinesu și Virgil Ierunca sub forme anecdotice. Imaginea lui nu era în ochii mei nicidecum a unui autor (teza doctorală în istorie, pe care i-o condusese Raymond Aron și care apăruse în 1975 sub titlul Civilisations et lois historiques. Essai d’étude comparée des civilisations la Mouton, Paris–Haga, avusese un circuit strict academic), ci a unui straniu gentleman cu origini boierești, absorbit peste două decenii în aparatul diplomatic al unei țări africane. Or, lucrul ăsta nu mă „intersecta” nicicum. Un personaj, mi-am zis, pe care n-aveam să-l întâlnesc pesemne niciodată pe cărările vieții mele. Scurtă vreme după revenirea în țară, Neagu Djuvara m-a căutat cu gândul să-mi propună traducerea în română a unei cărți care îi apăruse la Paris în 1989: Le pays roumain entre Orient et Occident.

Începutul anilor ’90 a fost, cultural vorbind, epoca marilor recuperări editoriale care a urmat celor 45 de ani de cenzură comunistă. La Humanitas se publicau acum în sute de mii de exemplare cărți despre Gulag, volumele lui Cioran și Eliade, titlurile domeniilor interzise până mai ieri (religii, politologie, literatura disidentă a Estului), memoriile oamenilor politici, convorbiri cu regele Mihai I… Cartea lui Neagu Djuvara acoperea prima jumătate a secolului al XIX-lea și descria descoperirea pasionată a civilizației occidentale în Țările Române în epoca turco-fanariotă. Ea nu se înscria atunci în urgența recuperărilor. Nu erau semne că interesul publicului ar fi mers în direcția aceea.

Apoi s-a produs revelația. Irina Nicolau i-a cerut lui Neagu Djuvara, în cadrul unui proiect al Muzeului Țăranului Român, având, prima, intuiția geniului personajului, să povestească pe casete audio o istorie a românilor pe înțelesul tuturor. Casetele au fost apoi transcrise pentru tipar și așa a luat naștere cel mai limpede, prietenos și „adevărat” compendiu al istoriei românilor din câte s-au scris în istoriografia noastră: O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri (Humanitas, 1999). Tirajul ei se apropie astăzi de 100.000 de exemplare. După Istorie și mit în conștiința românească (1997) a lui Lucian Boia, cartea lui Djuvara venea să elibereze scrierea istoriei noastre de toate „minciunile necesare”, de mitul purității daco-romane a poporului român pe care se sprijinise istoriografia noastră dispusă să slujească mereu, manipulând istoria, un regim politic sau altul. „Ca toate ţările din Europa, suntem un amestec extraordinar. De ce să tăinuim lucrul ăsta când toate ţările europene, după Imperiul Roman, au fost create de barbari?” De la adevăr nu se poate abate nici o știință, istoria cu atât mai puțin, în măsura în care ea este cunoaștere de sine a unui popor. De ce atunci să ne cunoaștem așa cum nu eram? Onestitatea intelectuală nu poate fi subordonată niciodată „intereselor patriotice”. „Nimic nu serveşte mai bine ţara decât cunoaşterea (sau recunoaşterea) adevărului, pe cât putem noi, oamenii, să-l desluşim (…) Nu se răspunde în istorie unei minciuni cu altă minciună. Singurul răspuns valabil este o totală cinste intelectuală. Numai astfel ne vom impune ştiinţei internaţionale şi ne vom putea lua locul ce ni se cuvine în Europa şi în lume.” Dintr-odată, dintr-un cor al minciunilor inerțiale, se desprindea o voce: cineva propunea ca unică regulă de conduită exigența adevărului.

Dar nu e ușor să faci ca adevărul să intre în lume. El trebuie să pătrundă nu numai în mințile, ci și în sufletele oamenilor, iar ca să ajungă acolo el trebuie îmbrăcat în haine ușoare, colorate, atrăgătoare, trebuie făcut seducător. Neagu Djuvara s-a definit de la bun început, scriind istorie, ca un „povestaș”. Nu i-a fost rușine să facă din istorie o „disciplină de consum”. Numai așa putea fi restabilit adevărul evenimentelor în mințile avariate ale românilor. Scrierea neapretată a istoriei devenea în felul acesta o sarcină civică. Odată cu apariția lui Djuvara, soarta discursului istoric tradițional – plicticos, cenușiu, incapabil să deslușească un sens al evenimentelor sau să facă datele să vorbească – s-a schimbat definitiv. Locul plictisului infinit l-a luat tonul sincerității, al firescului, al căldurii celui pasionat de povestea pe care are s-o spună. În balta stătută și mincinoasă a ceea ce se numise „istorie” vreme de decenii apărea dintr-odată, poate mai sfătos, mai igenuu, mai „cabotin” decât la Lucian Boia, patosul adevărului și al inteligenței. După cum deopotrivă apărea, rostită radical, cu o voluptate a provocării, antifraza permanentă la moda noului terorism intelectual, cel al „corectitudinii politice”. Se poate alcătui, din cărțile sale, , o antolgie a gândirii incorect politice, care nu putea să se nască decât din mintea unui om care se simte total liber, incapabil să se alinieze locurilor comune ale unei dictaturi impersonale a gândirii. „Eu, unul, nu vreau să cunosc în istorie lucruri care să fie politically corecte şi altele nu. Vreau să disting numai ce cred că e veridic sau plauzibil şi ce nu.”

Toate cărțile lui Djuvara, odată apărute, au beneficiat de prezența în carne și oase a autorului lor. De formidabila lui oralitate, de dezinvoltura și de umorul lui, de contaminanta lui vioiciune, de dicția sa splendidă, de aspectul de dandy căzut din altă lume, de profilul său de efigie, de privirea verde-tăioasă. Nici un autor român apărut după 1990 nu a reușit să cucerească „masele de cititori” în felul acesta. Lansările cărților lui Djuvara au fost, toate, spectacole magnifice, la care oamenii veneau cu o oră înainte ca să găsească un loc cât mai în față. Ceea ce emana din cei strânși cu sutele să-l vadă și să-l audă (la saloanele de carte erau poate mii) era o iubire adorativă; frumoasă și curată, neavând nimic de submisie, izvorâtă pur și simplu din nevoia oamenilor de a se privi și recunoaște într-un personaj uman aparținând, prin înfățișare, vorbă și port, unei specii mai înalte. L-am văzut de nenumărate ori dând autografe vreme de câte trei ore, fără fasoane, fără morgă, glumind cu cei pe care-i avea câteva clipe în față, derutant și adorabil, punându-se la dispoziția tuturor, fericit că, asemeni unui zeu revenit din exil, își regăsise devoții.

În urmă că vreo doi ani, mi-a vorbit la telefon despre ultima carte pe care voia s-o scrie. O cartea despre prima iubire a vieții lui: cea de la 14-15 ani, pentru tânăra contesă poloneză Sofia Ravita-Gavrońska, mai mare decât el cu doi ani. „Vă dau titlul, m-am repezit eu, vizitat de-o inspirație empatică: Sophie, mon amour.” A părut încântat, după care mi-a spus: „Dragă, când zic că e vorba de marea iubire a vieții mele, înseamnă că, la vârsta de care-ți vorbesc, a fost o iubire platonică, dar de o intensitate și puritate a sufletului cum nu am mai cunoscut niciodată. De aceea, când m-am îndrăgosit apoi – asta s-a întâmplat de-a lungul veții mele de fiecare dată din șase în șase ani –, lucrul s-a petrecut de fiecare dată pe tiparul iubirii pentru ea. Eram elev intern la Nisa și, cum aveam un moment liber, fugeam s-o întâlnesc pe malul mării, undeva între Nisa și Villefranche. Feminitatea ei, cum n-am mai întâlnit vreodată una la fel, mă înrobise complet. Și a venit momentul când Sophie a trebuit să plece la facultate. S-a dus la maică-mea să vorbească cu ea și i-a spus că va pleca la Londra. Mama s-a mirat. «Dar ai franceza în sânge. De ce nu mergi la Paris?» Mai târziu, mama mi-a povestit ce se-ntâmplase. Frate-meu, care era cu trei ani mai mare ca mine, se-ndrăgostise la rândul lui de ea. Fata își dăduse seama că, indiferent pe care din noi l-ar fi ales, ar fi provocat în familie un iad. Ne-ar fi despărțit, pe frate-meu și pe mine, pe restul vieții unul de altul. Și-atunci a plecat. Ăsta e felul în care ne-a depărțit soarta. Și toată viața m-am legănat în iluzia că ea era cea care îmi fusese hărăzită și că, spre nenorocirea mea, nu știusem mai târziu s-o caut până la capătul lumii. Dar am căutat-o apoi, cum spuneam, în toate femeile de care mă-ndrăgosteam din șase în șase ani.”

Ne-a uimit, pe toți cei care l-au cunoscut în acești ani târzii ai vieții, eterna lui tinerețe. Nimeni nu cred să se fi lăsat vreodată mai greu supus de tirania timpului. Bâtrânețea ne ia în primire când începem să deschidem poarta tristeții și a încruntării. Pe Djuvara nu l-am văzut niciodată trist. Râdea cu o voluptate care te face să crezi că abordarea unei mine grave este o formă de impolitețe. Tinerețea veșnică a lui Djuvara, cea care ne-a „umilit” și ne-a uimit pe toți, venea, cred, din enorma lui candoare. Îl bănuiesc că n-a profitat niciodată de nimeni. Numai un om curat la suflet tot timpul nu face riduri pe suflet. Djuvara aparține acelei categorii de oameni care au traversat viața păstrându-și curățenia sufletului chiar și în păcat. Căci numai un asemenea om are darul lacrimilor. Într-o seară, la telefon, mi-a făcut următoarea mărurisire: „Îmi place mult să plâng. Seara mă așez în pat, îmi imaginez că a murit o ființă dragă mie și încep să plâng”.

Nota redacției

Am reluat aici, cu acordul autorului, câteva pagini din prefața „Cele trei vieți ale lui Neagu Djuvarea” la volumul 444 de fragmente memorabile ale lui Neagu Djuvara, apărut în 2016, la editura Humanitas. Neagu Djuvara împlinea atunci, la sfârșitul lunii august, 100 de ani.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "27 comments" on this Article:

  1. Calin spune:

    O pierderea grea. Sunt mahnit de vestea incetarii din viata a dlui. Djuvara.
    Din pacate, si este un obicei pentru aceasta natie, nu stim sa apreciem oamenii de valoare in timpul vietii lor.
    Va multumesc dle. Liiceanu pentru cuvintele dvs.

  2. Serenela Ghiteanu spune:

    Domnul Neagu Djuvara a fost si un GENTLEMAN.

    Dumnezeu sa il odihneasca.

  3. Dan Balotescu spune:

    Excelent articol demn de personalitatea marelui disparut.
    Felicitari.
    Dan Balotescu

  4. Cinicul spune:

    Cand eram copil am vazut undeva o casa a familiei Djuvara: era sediul CAP-ului din sat. Nu doar casa era frumoasa, dar era inconjurata de brazi, care-i dadea distinctie in acel sat de campie. Nu stiu ce-o fi azi.
    Se spune ca lucrurile sant cu atat mai scumpe (pretioase) cu cat sunt mai rare. Monsieur Djuvara era pretios pentru ca era unic. Era unicul reprezentant veritabil al unei elite politice si culturale ale Romaniei vechi. Au mai existat la noi supravietuitori ai boierimii interbelice dar nici unul n-a atins, intelectual si mai ales moral, piscurile la care s-a catarat, singuratic, Neagu Djuvara. Unii, precum Balaceanu-Stolnici, au coborat in mlastina si chiar au murdarit acea lume.
    Despartirea de Neagu Djuvara este, citandu-l pe Talleyrand, inceputul sfarsitului, intrarea intr-o epoca in care nu vor mai exista intelectualii de rasa. Lumea de azi nu da doi bani pe intelectuali pur sange, pentru ca nu produc bani. Si asta nu doar in Romania.

    Cand cineva atat de pretios dispare te astepti sa citesti un necrolog laudativ, dar nu unul care sa te faca sa plangi. Si, credeti-ma, am plans.

    • George Petrineanu spune:

      Am fost cucerit de el de la prima imagine TV pe care am vazut-o dupa 1989 cind nu aveam cum sa stiu de existenta lui. Parea sa aiba tot ce trebuie unui om si ceva in plus.

      Am renuntat sa mai spun “Dumnezeu sa-l odiheasca, sau ierte” despre un om care ne paraseste. Nu avem de dat seama decit noua insine si eventual semenilor. Nu as putea vedea pe un om ca Djuvara dorindu-si sa se odihneasca. Oare cine si-ar putea dori asta cind sintem daruiti cu iubirea de viata iar viata e frumoasa doar cind e in miscare tumult?

      Nu l-am intilnit niciodata, dar imi va lipsi intotdeauna.

      P.S. Apropo Bălăceanu-Stolnici. Am renuntat sa condamn pe cineva. Un sacrificiu suprem, eroic ti-l poti pretinde numai tie insuti. O mare parte a suferintei umane in istorie se datoreste “vizionarilor” care nu s-au sfiit sa scoata castanele din foc cum mina altora, mii sau milioane. Nu pot sa mai ridic piatra.

      In 1963 pshiologul Milgram (care stia bine ce face, el provenind din Estul Europei) prin experimentul lui ne-a oferit o invatatura cruciala. Probabil ca noua, celor din spatele Cortinei de Fier ne-a scapat prin lipsa de informatie. Altora, pina si universitatii care l-a concediat pe Milgram in urma experimentului, le-a scapat pentru ca nu au avut curajul sa vada Omul, in forma lui ne-cosmetizata, adevarata stiintific asa cum ne-a invatat Djuvara.
      Ceeace ne spune Experimentul Milgram e ca nu sintem construiti sa fim eroi, sa functionam in parametri atunci cind sintem expusi la situatii extreme, in afara “anvelopei operative” a vietii sociale sau individuale. Cu exceptia citorva, demni de stima. Dar nu e drept si nici stiintific sa-i blamam pe ceilalti pentru ca sint “doar” oameni.

      • Cinicul spune:

        A propos de Bălăceanu-Stolnici. Nu e vorba de a condamna sau a arunca cu pietre. Cand cineva a facut in viata sa un compromis serios este decent sa se retraga din viata publica.

  5. profesoru spune:

    O pierdere imensă.
    Dar nu e ultimul boier.
    Ultimul boier e Bălăceanu-Stolnici – din păcate cu mari carenţe morale (informator al Securităţii).

    • buscu spune:

      las ca si Dinescu face pe boieru..insa asta n-a avut rabdare si a luat-o pe scurtatura devenind rapid un fel de burghez comunist…gisca umpluta..ce sa spun!!

  6. claudiu istrate spune:

    Prefata d-lui Liiceanu ne apare acum ca un omagiu superb adus acestui mare boier al culturii romanesti si universale. De la Neagu Djuvara am invatat istoria adevarata, traita si povestita pe intelesul tuturor, A fost si va ramane un model de viata, de verticalitate morala si profesionala, un ambasador al spiritualitatii romanesti. Efigia lui va dainui si in sufletul sinaienilor, iilustrul disparut fiind cetatean de onoare al orasului pe care l-a iubit si l-a innobilat cu prezenta lui fermecatoare.

  7. montezuma spune:

    Un articol-elogiu foarte bun, care serveste perfect memoriei unui personaj monumental. Felicitari autorului, cinste boierului candid!

  8. adi spune:

    ne mor valorile, si din pacate nu vine nimeni din urma. toti oamenii de valoare pleaca ( la fel ca acum 70 de ani) dar nimic nu ii mai aduce inapoi. asta e cel mai trist. vor urma si altii dupa neagu. dar cine de 40-50 de ani acum poate sa ii inlocuiasca?

    • Gruev Nicolae spune:

      Poate peste vreo suta de ani. Dar noi nu vom mai pentru a ne bucura de aparitia alte comete sau chiar astru. Pana atunci ne-a mai disparut un soare.

    • silviu spune:

      de acord…am intrat (adica suntem abia la inceput !!!) ,din păcate, în era incompetentilor și nesimțiților aflati in functii de decizie – ceva foarte asemanator cu perioada aprox. 1946-1960; desi nu sunt deloc optimist in aceasta directie, pot spune ca oamenii de valoare- atâția câți mai sunt, adică nu au plecat si nici nu au de gând – își văd de treabă tăcuți, fiecare la locul lui de muncă, și nu ies in față din 2 motive: 1- mintea lor refuză o asociere cu fanarioții (”intri în cocină, te manâncă porcii”), sau 2- chiar dacă ar dori, nu ar fi lăsați – păi credeți că un nenorocit ca livache ascultă de un academician ? pe de altă parte, nici nu ne putema aștepta la valori viitoare de calibru, pt ca sistemul de invățământ (mai ales cel ”privat” – adica de c…t) permite cumpărarea diplomelor si este într-o nesfârșită reformă, deși elevii a 2300 de scoli merg la toaletă în curte, la aer…eu vad deja întunericul din fundătură….

      • ileana spune:

        Puteti sa spuneti orice despre scoli,si eu am mers la toaleta in curtea scolii in primii ani de invatamant.Si alti oameni,de valoare.Nu este cea mai mare problema.Aveam dascali dedicati,care nu paraseau clasa pana nu ai inteles lectia.Aveam doua ore de istorie pe saptamana si doua de geografie.Am invatat …sau am fost invatata…in asa fel incat copiiilor si nepotilor mei le pot spune lectia in cateva minute,sub forma de poveste…desi au trecut mai bine de 40 de ani….Atunci nu stiam ce inseamna ,,MEDITATII” platite.Se faceau meditatii gratuite in vacanta de vara…pentru corigenti.

  9. Genix spune:

    Chapeau, domnule Liiceanu!

  10. Alex Pau spune:

    Domnule, frumos ati scris despre un om exceptional.L-am cunoscut doar prin cartile lui si din interviu si aparitii la televizor. Exact aceeasi impresie am avut-o si eu: un om tanar si la minte si la suflet. Disparitia lui ma face sa ma simt mai sarac

  11. joenegut spune:

    Eu pe Neagu Djuvara l-am descoperit prin 1988. Ascultam cu multă plăcere BBC, pentru că prietenul meu Mihai V. devenise speaker la acest post. Am aflat că Neagu Djuvara fusese invitat, probabil de Cristian Mititelu să ţină un curs de istorie recentă şi mai veche a românilor. M-a cucerit stilul său colocvial şi fără fasoane.
    Vă imaginaţi ce bucurie a fost pe mine când a revenit în ţară.
    Am cumpărat toate cărţile scrise de el.
    Teoria lui cu originea cumană a descălecătorilor este în fond valabilă pentru mai toate popoarele europene, inclusiv cele mari, franci în Franţa, William the Conqueror în Anglia.
    Dar cea mai cuceritoare carte a lui Djuvara rămâne “Românii între Orient şi Occident”.
    Ştiţi că toţi …escu, sau eanu copiază de fapt particulele boierereşti ale românilor?
    Cea mai mare frustrare a mea este cu nu am avut ocazia unor autografe pe cărţile sale.

    A murit ultimul boier român, care era exemplul viu al elitei româneşti.

    Dumnezeu să-l odihnească!

  12. mike spune:

    Cat de frumos este scris acest elogiu! Pentru cateva minute am fost parca transpus in alta lume. Randurile scrise sunt precum o supapa prin care uneori ma incarc spiritual.

    “„Eu, unul, nu vreau să cunosc în istorie lucruri care să fie politically corecte şi altele nu. Vreau să disting numai ce cred că e veridic sau plauzibil şi ce nu.”—- Din pacate acest tip de “terorism intelectual” cum il numeste domnul Liiceanu, distruge libera gandire si mascheaza cumva adevarul.

  13. Sándor spune:

    “Ramai, ca daca pleci mi-e frica” … Traieste, pana cand vorbim, povestim despre El. Daca purtam dialog, fara frica, cu lacrimi in ochi.

  14. Elma spune:

    Am vorbit din intamplare pe strada in Sinaia cu Dl.Djuvara in vara lui 2015. Pur si simplu l-am intrebat ceva trecand pe strada si domnia sa nu a ezitat sa se opreasca si sa stea sa schimbam cateva vorbe fara graba care sa arate ca ar fi deranjat. Apoi a plecat mai departe cu un pas destul de vioi la venerabila sa varsta si eu am ramas uitandu-ma dupa omul acesta care imprima respect prin modestie si gentilete.
    Drum bun spre ceruri Domnule Neagu Djuvara !

  15. Caliman Eugen spune:

    Persoane ca Djuvara exista si vor fi mereu, dar ,,obiceiul casei” este sa le recunoastem abia dupa ce dispar…

  16. simeanu mihaela spune:

    pentru mine,a plecat Ultimul senior!

  17. Ela spune:

    Ce privilegiu, pentru Romania de dupa 1989, ca i-a cunoscut pe MS Regele Mihai si pe Neagu Djuvara, ce sansa ca-i mai are inca, alaturi, pe A, Plesu si G. Liiceanu!
    Enorm de multe ii deosebesc pe acesti 4 mari romani, multe defecte le putem gasi fiecaruia, dar ce-ar fi daca am face efortul sa analizam NUMAI ceea ce au ei exceptional, si in comun?
    Cred ca am avea numai de castigat in urma unui simplu “exercitiu de admiratie”(vorba lui Cioran), cu atat mai pretios si mai benefic fiecaruia dintre noi, cu cat mentalitatea noastra pare a fi obsedata de un iluzoriu perfectionism, concretizat prin eterna si nu mai putin paguboasa cautare a nodurilor din papura…deseori chiar inventarea lor.
    In opinia mea, mesajul comun al acestor 4 personalitati este ca prima valoare pe care o avem de “reabilitat” este RESPECTUL.
    Incepand, non-negociabil!, cu respectul fata de sine insasi, vom ajunge sa…ne iubim! Va fi deci, practic imposibil sa ne mai desconsideram propria viata, vanzand pe cativa lei ceea ce este nepretuit, va fi imposibil sa ne lasam viitorul in seama celor care ne-au mutilat trecutul, sau sa renuntam, resemnati, la visele si aspiratiile noastre, absolut legitime!
    Desigur, este important ce avem, cu ce bagaj plecam in viata, nu e tot una sa te nasti rege, boier, burghez sau taran, sa ai acces la cele mai prestigioase scoli, sau sa ai parinti analfabeti care nu vad utilitatea invatamantului. In acelasi timp, viata insasi demonstreaza in fiecare zi ca nimic nu este, intrinsec, o garantie de reusita, dar nici o fatalitate din cele mai sumbre.
    Esential este, si asta am invatat eu de la acesti 4 oameni de exceptie, ce faci cu ce ai!
    Pentru asta, le sunt recunoscatoare si sper ca acest simplu mesaj “respectati, admirati, actionati!” sa fie de ajutor si altcuiva…

  18. andreea spune:

    i-am citit si recitit toate cartile…
    si ma bucura sa-l stiu inca intre noi…parca suportam mai usor urâțenia din jur…

    Dumnezeu sa-l odihneasca in pace.

  19. Maria Istoc spune:

    Numai un om curat la suflet tot timpul nu face riduri pe suflet
    O afirmatie care merita memorata; D

  20. Maria Istoc spune:

    Demna de Saint Exupery.



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Gabriel Liiceanu


Gabriel Liiceanu

Născut la 23 mai 1942, la Râmnicu-Vâlcea. Studii universitare la Bucureşti, Facultatea de Filozofie (1960-1965) şi Facultatea de Limbi Clasice (1968-1973). Doctorat în filozo... Citeste mai departe


E randul tau

SUA pierd Turca si nu stiu daca isi permit sa piarda si Romania. :)

de: ion adrian

la "De ce protestul din 10 august a fost, totuși, un succes "

Petre Opris – volumul Licenţe străine pentru produse civile şi militare fabricate în România: (1946-1989)

România, marile puteri şi ordinea europeană: 1918-2018

Cauta articole

august 2018
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Iul    
 12345
6789101112
13141516171819
20212223242526
2728293031  

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)