joi, martie 28, 2024

Un Episcop la Google? Credință, rațiune și cultura dialogului

Când te gândești la California îți vin în minte surferi și plaje însorite, industrie IT și producții hollywoodiene, eventual plimbări relaxate, de la o degustare la alta, printre viile din Napa Valley. Nu te aștepți să dai aici peste un înalt prelat catolic, pasionat de baseball și social media, vorbind despre Toma d’Aquino și Aristotel în fața unei audiențe atente, chiar la sediul Google din Mountain View.

Robert Barron este Episcop auxiliar al Arhidiecezei de Los Angeles, autor a numeroase articole și cărți, unele ajunse pe primul loc în topul vânzărilor pe Amazon, corespondent pe probleme religioase pentru NBC și gazdă a premiatului serial documentar Catolicismul, difuzat de PBS, televiziunea națională americană. Dar cu adevărat remarcabilă e prezența sa în mediul online. În afară de Papa Francisc, nici o altă personalitate a Bisericii Catolice nu este mai urmărită pe rețelele de socializare. Zeci de milioane de vizualizări pe YouTube, milioane de followeri pe Facebook și Twitter, alte zeci de milioane de accesări anuale ale site-ului WordOnFire.org. Într-un prezentare elogioasă publicată anul trecut, Wall Street Journal îl numea, nici mai mult nici mai puțin, “Episcopul Social Media Catolice”.

Să nu ne lăsăm înșelați de popularitatea sa. Născut și crescut în Midwest, episcopul Barron nu este un simplu entertainer, ci un intelectual veritabil, posesor al unui masterat în filozofie – cu o teză despre filozofia politică a lui Karl Marx – și al unui doctorat în teologie la Institut Catholique de Paris. Vorbește fluent franceză, spaniolă, germană și latină. Admirator al unor scriitori catolici precum Chesterton sau Tolkien, e atașat în aceeași măsură de teologi și gânditori protestanți, ca C.S. Lewis sau Paul Tillich.

Cum se explică totuși imensele audiențe de care se bucură acest ierarh-intelectual, mai ales într-o țară (Statele Unite) în care catolicismul nu are amprenta socială din America Latină ? Bishop Barron dispune fără îndoială de calități personale deosebite de comunicator, de translator al mesajului teologic. Dincolo de acestea, cred că sunt esențiale două idei, preluate de la mentorii săi, pe care pare să le fi interiorizat și care se simt în aparițiile sale mediatice:

  • Nu poti evangheliza o cultură pe care o urăști.”
  • Religia, în cea mai bună formă a sa, nu duce la închiderea intelectului, ci deschide mintea.”

Ca să transmiți un mesaj trebuie să îți înțelegi interlocutorul, să ai o imagine cât mai precisă despre simbolurile și sensurile ce îi orientează mișcările zilnice – să poți vorbi pe limba lui. Soluția nu este izolarea, ci dialogul, coborârea în cetate, schimbul de opinii, cunoașterea sinceră a Celuilalt, a culturii populare contemporane, a subiectelor și neliniștilor vremurilor. Doar așa îi poți trezi curiozitatea asupra relevanței și actualității convingerilor tale. Astfel că nu ar trebui să ne surprindă paleta largă de subiecte abordate de Excelența Sa: cronici la ultimele filme, Bob Dylan, capitalism și socialism [Link], sport, ateism, știință, Catedrala Notre Dame, politică și multe altele. Un stil ce amintește de cel al Papei Francisc, capabil de a transmite conținut înalt folosindu-se de imagini și expresii obișnuite, anulând astfel distanța față de cel care ascultă. (i)

În plus, e esențial să apelezi la instrumentele pe care destinatarul este obișnuit să le folosească. «Mediul este mesajul», spunea Marshall McLuhan. În afară de conferințele și întâlnirile la care participă, de la Vatican până la sediile GoogleFacebook sau Amazon, unele din cele mai eficiente metode de comunicare ale lui Robert Barron sunt podcasturile sau videoclipurile de pe Youtube, de maximum 10 minute, sintetice, explicative, în limbaj accesibil. Pornind de la subiecte actuale, fără a sacrifica substanța de dragul popularității, reușesc să lărgească perspectiva spre orizonturi mai largi. Simplu spus, au darul de a te pune pe gânduri. Greu de făcut o selecție, dar să încercăm totuși.

Bob Dylan – Influențele biblice în muzica lui Dylan sunt bine documentate, dar ce alegere fericită face teologul american aici – All along the Watchtower. [Link] Un cântec despre sentimentul apăsător al pierderii sensului, prinși în capcana unei lumi în dezordine, ce își revarsă confuzia peste noi: «There must be some kind of way outta here / Said the joker to the thief / There’s too much confusion / I can’t get no relief». Nu îți pierde speranța, am mai trecut prin asta, îi răspunde Hoțul. Nu asta e soarta noastră. Finalul e desprins parcă din capitolul 21 al Cărții Profetului Isaia. Cei ce își păstrează încrederea și veghează îi pot vedea în depărtare pe mesageri aducând vestea cea bună: «Two riders were approaching / And the wind began to howl ». Mic comentariu conex: știam versiunea lui Jimi Hendrix, aici am aflat de variantele celor de la U2 și ale celorlalți. Excelența Sa e o sursă de surprinzătoare referințe.

Filme – Ca toții marii învățători, episcopul catolic se folosește de subiecte obișnuite pentru a trimite discuția spre surse valoroase. Urmărind comentariul despre ultimele serii Star Wars [Link] aflăm de influența majoră pe care Joseph Campbell, profesor de studii religioase și mitologie comparată, a avut-o asupra viziunii lui George Lucas, creatorul trilogiei inițiale. În narațiunea intergalactică discernem repovestirea Monomitului, omniprezenta istorie a căutarii inițiatice și încercărilor la care e supus Eroul, pe calea desăvârșirii spirituale. Nu e de mirare că în vorbele lui Master Yoda auzim adesea vocea arhetipurilor lui C.G. Jung, al cărui discipol a fost Campbell. Această subtilă țesătură s-a pierdut în ultimele variante ale seriei, de aici probabil și senzația de carcasă artificială ce îmbracă un organism altădată viu, evocată deopotrivă de fani și de criticii de film.

Știință și credință – Unul din subiectele preferate ale episcopului e relația dintre rațiune și credință, dintre știință și scientism, prin care înțelege eroarea de a reduce totalitatea cunoașterii umane la instrumentele particulare ale metodelor științifice, în special ale celor exacte. În momentul când își părăsesc domeniile de specializare, argumentele multor savanți se subțiază radical, până la a deveni străvezii. Nerealizând diferența calitativă dintre categoriile cunoașterii, ajung să facă erori nostime [Link] , ce merg până la a confunda legea gravitației cu nimicul și nimicul fizicii cu cel filozofic. Multe din greșeli, apreciază Barron, provin din necunoaștere. Pur și simplu mulți nu știu ce înțelege religia catolică (și nu numai) când vorbește despre Dumnezeu. „Lupta” nu are de fapt obiect. Totuși, episcopul catolic nu refuză dialogul, nici nu cade în ispita echidistanței. Tonul său nu este agresiv, ci prevenitor. Pare sincer atașat de unii dintre adversarii de idei, după cum descoperim într-un emoționant mesaj, la moartea unuia dintre ei – Why I loved to listen to Christopher Hitchens [Link].

După cum vedem, Bishop Barron culege subiecte de reflecție dintr-o largă paletă de domenii și gânditori. Însă eroul intelectual al preotului american este Toma d’Aquino. Îl consideră relevant pentru lumea contemporană pentru cel puțin două motive.

În primul rând, pentru modul în care teologul din secolul al XIII-lea prezintă dinamica dintre rațiune și credință, abordare folositoare într-o perioadă marcată de nihilism, alienare și un soi de fervoare scientistă, mai apropiată de cult decât de știință. «Avem nevoie ca el să susțină același argument pe care l-a susținut în orașul său (Roma), în Paris și în alte locuri – acela că rațiunea și credința se află într-un dialog vital, iar credința este în continuitate cu ce e mai bun în rațiunea umană.» (ii)

Să revenim la conferința de la Google (Religia și deschiderea minții) evocată la începutul articolului. Pornind de la omniprezentul motor de căutare și trecând rapid de la baseball la pasaje din Dante, episcopul argumentează că religia, în cea mai bună formă a sa, nu duce la închiderea intelectului, ci în fapt deschide mintea, împingându-ne la a căuta rezolvare și împlinire celor mai adânci aspirații și neliniști. Pe urmele lui Aquinas, Barron dezvăluie cum, zi de zi, de la momentul când coborâm din pat dimineața, mintea cercetează neobosit, mai mult sau mai puțin conștient, în căutarea adevarului necondiționat. Mintea vrea să știe totul despre tot. În mod asemănător, voința, ca facultate a sufletului, e atrasă spre împlinirea binelui propriu, a fericirii permanente și necondiționate, beatitudo, ce nu poate fi aflată definitiv nici în bogăție sau statut social, nici în putere sau plăcerea hedonistă. Cum poate fi ea atinsă? Vă las plăcerea să descoperiți, când timpul vă va permite, în consistenta, dar relaxata prezentare a prelatului californian, care trece cu naturalețe de la păpușile rusești la Bruce Springsteen, culminând cu paradoxala soluție creștină, regăsită în Confesiunile Sfântului Augustin. [Link] În spațiul românesc, o cunoaștem în formularea lui Nicolae Steinhardt, românul evreu, doctor în drept constituțional, convertit la creștinismul ortodox în carcerele comuniste – «Dăruind vei dobândi». Iar în aceste zile o auzim evocată atât de puternic, la Iași, chiar de Sfântul Părinte Francisc – «Fericirea noastră personală se realizează făcându-i fericiți pe ceilalți».

Al doilea motiv al relevanței lui Toma d’Aquino pentru noi, contemporanii, ține de arta dialogului. În viziunea Episcopului Barron, într-o lume din ce în ce mai polarizată, felul în care Doctor Angelicus obișnuia să dialogheze acum multe secole cu cei cu care nu era de acord poate fi metoda prin care să reîncepem să ne ascultăm unii pe alții. Astăzi, una din strategiile cele mai utilizate este de a dilua până la schimbarea sensului argumentul preopinentului, transformându-l în ceva scandalos, ușor de respins, dar de fapt total diferit de opinia inițială (strategia straw-man). Scopul e victoria de etapă, nu aflarea adevărului. De aici până la atacuri ad hominem sau ștampile de tipul reductio ad Hitlerum e doar un pas.

Abordarea lui Toma era complet diferită. Prelua argumentele adversarilor și le perfecționa, pentru ca, în cazul în care nu erau valabile, forma respinsă să fie cea mai puternică posibilă. Iată cum sursele răspunsurilor sale, pe lângă scrierile sacre ale creștinătății, includ referințe la filozofi clasici, precum Aristotel sau Platon, la gânditori evrei, ca Moses Maimonides, dar și la maeștrii din lumea islamică, cum ar fi Averroes sau Avicenna. Chiar dacă avea opinii diferite, călugărul dominican era «mai mult decât dornic să îi asculte, să dialogheze cu ei și să le ia argumentele în serios»(iii), în spiritul celui mai profund respect.

În continuarea acestei onorante tradiții își află locul și prezentările sau conversațiile Episcopului de Los Angeles. Deși pline de substanță, au un aer proaspăt, senin, readuc sentimentul viu al mirării și descoperirii lumii, pe care adesea îl lăsăm în vremurile copilăriei. Mai au o calitate, din ce în ce mai prețioasă – le lipsește încruntarea, prea frecvent întâlnită în cotidian, pe stradă, în mediul online sau chiar în oglindă.

Ca și vizita Papei Francisc, desfășurată sub semnul căldurii cu care este primit și al înaintării împreună, prezența media a Episcopului Barron e o fericită ilustrare a unei profunde, de multe ori dificile, dar venerabile, îndelung exersate culturi a dialogului. Să fim recunoscători că astfel de mesageri apar și să sperăm că avem încă răbdarea și disponibilitatea de a-i asculta.

NOTE_____________

i_ http://www.infoans.org/en/sections/editorial/item/772-communicating-in-the-style-of-pope-francis

ii_ https://cruxnow.com/vatican/2019/03/11/barron-says-aquinas-offers-remedy-to-polarization-rise-of-nones/

iii_ https://www.wordonfire.org/resources/article/thomas-aquinas-and-the-art-of-making-a-public-argument/

Distribuie acest articol

28 COMENTARII

  1. Excelent text ! Într-o lume supertehnologizată, o clipă de reflecţie e aur curat, recalibrând coordonatele fiinţei şi statusul nostru de oameni. Ca o esenţă „…rațiunea și credința se află într-un dialog vital, iar credința este în continuitate cu ce e mai bun în rațiunea umană.”

    Cu respect,
    Al. Răduţ

  2. Un eseu impresionat! Pluritematic, acribic și, totodată, destins textual, dl. Mușat este, cu siguranță, unul dintre autorii care adaugă cea mai multă plusvaloare platformei. Personal, îi citesc cu multă plăcere intervențiile.

  3. Mulțumesc pentru articol și mă bucur că găsesc pe Contributors teme diverse. Venirea Papei Francisc in Ro și la Iași arata nevoia oamenilor de spiritualitate și credința. Dincolo de normele rigide și ritualurile de ev mediu.
    Da, oamenilor trebuie sa li se vorbească pe înțelesul lor, conform nevoilor lor. Nu sa li se impună reguli și canoane.
    Am urmărit cu plăcere prelegerea susținută de Padre Barron la Facebook. Nu păreau să fie multi tineri in sala, cam 30-40 as spune eu. Dar prelegerea nu a fost neapărat pentru ei. Ci pentru cei 34k și 72k(prezentarea la Amazon) de vizualizări.
    Mă surprinde plăcut deschiderea acestor firme pentru evenimente diverse, nu știu dacă au fost invitați și musulmani sau evrei, sa vorbească despre credință/spiritualitate. Poate chiar Dalai Lama? Padre Barron a fost foarte cumpătat, fără dogme sau încrâncenări, a marșat mult spre filosofie.
    Sigur, acum incep mii de discuții, că se pregătește să fie noul papă, că doar asta lipsea pe „rețele”, o religie a „hipsterilor”, că nu trebuie amestecata tehnologia cu spiritualitatea samd. Dar fenomenul exista și nu trebuie ignorat.
    Îmi place școala de socio-umane (nu știu dacă pot spune așa) a nord-americanilor. A marșat foarte mult spre uman, de la cunoaștere la influența. Nu cred că europenii au oameni/influenceri de talia Robert Barron sau Jordan Peterson. Sau, nu îi știu eu, desigur. :)
    Merci, apreciez!

    • Nu stiu cum va formati opiniile despre scoala de socio-umane a nord-americanilor, dar Barron si Peterson sunt ereticii, nu reprezentantii ei.

      • :))) Ereticii explorează/intind intotdeauna limitele. Și sunt mai umani, printre noi. Ingerii prea perfecti.
        Ok, mai în glumă, mai in serios, ‘nu comunici, nu exiști”. „Îngerii” sunt, cel mai probabil, cunoscuți în lumea lor. Ereticii, in lumea noastră/mea. A, Simon Sinek, Dan Ariely? Câștigătorii Nobel pe behavioral economic? Nu, pentru mine „ingerii”nu comunica, deci nu exista. :|

  4. Bun articol, tonul e de asemenea cel potrivit, trimiterile, foarte nimerite si interesante, preocuparea fiind, de aceea, onesta: totusi, nu sint luate in discutie problemele cu-adevarat relevante ale intilnirii religie-stiinta, mai ales ca scientismul nu e totuna cu stiinta.
    Chestiunea centrala oricarei discutii deschise si oneste e aceea care pune in fata celor religiosi lipsa reformelor religiilor dominante ale momentului: e vorba de lipsa reformelor esentiale, prin aminarea abordarii problemei esentiale a oricarei religii contemporane, si care poate fi rezumata la raportarea la adevar, prin extensie, la continuarea fara discernamint a dogmelor traditionale care aveau poate un sens in trecut, dar care astazi nu fac decit sa indeparteze de (la) problematica profunda a credintei pe foarte multi dintre cei mai inteligenti oameni.
    Caci sa fie clar: cind extinzi acceptiunea fictionala sau alegorica din pedagogia unei religii la insasi dogmatica sa, atunci ajungi sa ignori inclusiv invatatura parintilor fondatori ai acelei religii. De pilda: a pretinde ca Iisus e fiul lui Dumnezeu cind nici macar el insusi n-a sustinut vreodata in mod explicit asa ceva, nu mai serveste credinta crestina – nici nu cred ca a facut-o vreodata. Daca stiinta a invatat din religie sa faca deductii bazindu-se pe principii care nu pot fi dovedite, obtinind astfel rezultatele extraordinare din ultimele secole, religia n-a invatat mai nimic din stiinta – de exemplu, n-a invatat nici macar ca nu e in regula sa inventezi principii (sau dogme) nefondate sau nefolositoare.
    E-adevarat ca crestinismul – vezi catolicismul – a facut in ultimul timp concesii majore privitoare la stiinta: insa nu de concesii era nevoie, ci de onestitate, pur si simplu. Abia dupa aceea am fi putut astepta reforme autentice.
    In lipsa reformelor la religiile clasice, stiinta isi secreta deja propria religie, chiar propria filosofie (vezi epistemologia) – e vorba, pur si simplu, de credinta in stiinta, chiar daca aceasta le-ar putea aparea multora ca un paradox, fiindca stiinta nu sustine valoarea de adevar absolut a tezelor sale care, foarte important, ramin relativ modeste daca ar fi sa le raportam la cele adesea exorbitante ale religiilor – doar afirmatiilor matematice le mai este rezervat caracterul absolut privind adevarul, dar acelea se refera la contexte precis delimitate, neinterpretabile, privitoare la concepte elementare, nu la fiinte.
    Nasterea unei noi religii din chiar stiinta moderna decurge insa natural chiar din onestitatea inconturnabila a demersului sau. Stiinta nu face afirmatii abisale despre fiinta fiindca deocamdata nu are cunostintele aferente: cel mai important insa, stiinta isi recunoaste fara ocolisuri limitele drastice pe care singura si le impune, si asta in contrast flagrant cu oricare dintre religiile istorice dominante.

    • Acuzatiile dumneavoastra la adresa religiei sunt pur si simplu false.

      Sa luam singurul exemplu concret pe care l-ati dat, ca Isus n-a spus niciodata ca ar fi Fiul lui Dumnezeu. De unde stiti? Pareti fi un sceptic, deci in primul rand n-ar trebui sa faceti afirmatii atat de categorice cu privire la inexistenta a ceva. Apoi, daca va dau citate din Biblie care demonstreaza contrariul ajuta la ceva? „Si le-a zis: Dar voi cine ziceti ca sunt? Raspunzand Simon Petru a zis: Tu esti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu. Iar Isus, raspunzand, i-a zis: Fericit esti Simone, fiul lui Iona, ca nu trup si sange ti-au descoperit tie aceasta, ci Tatal Meu, Cel din ceruri. Si Eu iti zic tie, ca tu esti Petru si pe aceasta piatra voi zidi Biserica Mea si portile iadului nu o vor birui.”

      „Stiinta nu face afirmatii abisale despre fiinta” – adevarat, stiinta nu face afirmatii, oamenii de stinta fac. Iata una cu adevarat abisala: “It is counter to medical science to use chromosomes, hormones, internal reproductive organs, external genitalia, or secondary sex characteristics to override gender identity for purposes of classifying someone as male or female.” – Dr. Deanna Adkins, profesor la Duke University School of Medicine director la Duke Center for Child and Adolescent Gender Care.

      „stiinta isi recunoaste fara ocolisuri limitele drastice pe care singura si le impune, si asta in contrast flagrant cu oricare dintre religiile istorice dominante.” Ce limite isi impune stiinta? In cartea sa The Moral Landscape, Sam Harris ataca si ultimul domeniu care parea rezervat religiei: moralitatea si constiinta umana. Nenumarati oameni de stiinta atei declara ba ca Dumnezeu nu exista, ba ca nu exista dovezi pentru existenta lui Dumnezeu, ba ca credinta in Dumnezeu este o iluzie.
      Aici nu e clar de ce anume vreti sa acuzati religia: ca nu isi impune limite drastice sau ca nu si le recunoaste dupa ce si le-a mpus? Daca stiinta isi autoimpune limite, de ce e religia vinovata ca nu isi impune si ea limitele stiintei? Daca ar face-o n-ar mai fi religie, ci stiinta. De la papi pana la acest epicop Barron au recunoscut legitimitatea demersului stiintific in orice domeniu (atata vreme cat respecta demnitatea vietii umane) si libertatea credinciosilor de a adopta ce vederi li se par mai plauzibile cu privire la noi descoperiri, precum evolutia.

    • Citind comentariul dumneavoastra primul meu gand s-a oprit la Transdisciplinaritatea lui Basarab Nicolescu. Apoi mi-am amintit de Culianu, cel din Arborele Gnozei, mai precis de ideea (sintetizata de H.R. Patapievici) conform careia, derulate pana la infinit, obiectele fractale ideale denumite stiinta, religie si filozofie ajung sa se suprapuna.
      Pana acolo, referitor la relatia dintre stiinta si religie, cred ca e utila si opinia unui savant. Ma refer la Francis Collins, unul dintre cei mai respectati om de stiinta americani din ultimele decenii. Medic si genetician, a condus echipa Human Genome Project, avand in plus una din cele mai importante functii administrative pentru cercetarea Americana – este de multi ani Director al National Institutes of Health, principala agentie guvernamentala a SUA responsabila cu cercetari biomedicale si de sanatate publica. Opiniile sale par sa concorde cu ale Episcopului Barron.
      Religia si stiinta adreseaza seturi diferite de intrebari https://www.youtube.com/watch?v=pINptKQYviQ
      E interesanta si povestea relatiei sale cu religia
      https://www.youtube.com/watch?v=LYXsUYeayHI
      Ma folosesc de aceasta ocazie pentru a le multumi tuturor comentatorilor pentru gandurile frumoase.

      • Nu cred ca religia „adreseaza” seturi diferite de intrebari, ci mai degraba ca nu raspunde, propriu-zis, la intrebari, iar daca sintem onesti, admitem deschis ca nu raspunde nici la cele care incep cu „de ce”. Rolul originar al credintei e nu atit sa nelinisteasca, cit sa (ne) puna pe ginduri, sa arate ca exista chestiuni fundamentale – de pilda legate de viata sau moarte: in zilele noastre religia a ajuns mai degraba sa consoleze, sa povatuiasca, sa consilieze, si asta in conditiile in care nu are, propriu-zis, raspunsuri.
        Pe de alta parte, e un mit ca stiinta nu raspunde la intrebari generice de tip „de ce”: teoria evolutiei a venit ca un soc pentru omul religios tocmai fiindca a raspuns la o puzderie (de astfel) de intrebari vechi legate de aparitia si evolutia vietii, inclusiv la multe care nici nu fusesera formulate vreodata explicit, iar unele raspunsuri sint surprinzator de precise.
        Cred ca religia (mai) poate fi utila privitor la atitudine, in relatia cu celelalte fiinte sau cu ceilalti. Insa si aici, centrarea sau insistenta pe o ideologie a iubirii, in lipsa cunostintelor elementare legate de psihic – retineti ca in vechime nu se stia cum sint alcatuite organismele vii dar se faceau speculatii legate de fiinta –, toate astea mai mult i-au zapacit pe oameni decit i-au lamurit. Pina la lamurirea chestiunii veridicitatii dogmelor, intrebati-i pe oamenii de azi cum inteleg iubirea: veti obtine un curcubeu de imbecilitati patente, surprinzator de multi nefiind in stare sa distinga macar intre a iubi si a fi iubit. Sa recunoastem ca e tulburator sa avem inca asa ceva dupa doua mii de ani de teoria iubirii – lasam deoparte ce s-a facut de-a lungul timpului in numele iubirii ca ne-am lua cu miinile de cap.

        Revin la importanta onestitatii: stiu ca pare greu de crezut, dar tot ceea ce a realizat stiinta remarcabil in ultimele secole s-a facut prin exercitiul simplu al onestitatii.

        Richard P. Feynman:
        „Principiul fundamental este ca nu trebuie sa te inseli pe tine insuti, fiindca esti fiinta pe care o poti insela cel mai usor. Fiti foarte atenti in privinta asta. Daca nu te-ai inselat pe tine, e de presupus ca nu-i vei insela nici pe ceilalti oameni de stiinta. Tot ce trebuie sa faci este sa fii cinstit, in sensul obisnuit al cuvintului”.

        • Episcopul Barron are raspuns si pentru confuzia care apare legata de intrebarea „de ce” in confruntarea credinciosi-atei. Confuzia vine din divortul care a aparut intre moderni si pre-moderni in intelegerea cauzalitatii. Aristotel, si cu el medievalii, intelegeu cauzalitatea in patru dimensiuni: cauzalitate formala, finala, materiala si eficace. Stiinta se limiteaza doar la ultimele doua.

          https://www.youtube.com/watch?v=s0sspv5npis

          Matematicianul John Lennox explica pe intelesul tuturor.

          https://www.youtube.com/watch?v=SiVVZhrFRqE

        • Foarte frumos citatul din Feynman, va multumesc.
          Cat despre seturile diferite de intrebari – pot citi 10 tratate despre dinamica tangoului si pot lua un doctorat pe tema asta. Un bun dansator, chiar analfabet, cunoaste totusi mai bine dansul. Un geolog ar face, nu ma indoiesc, o riguroasa prezentare despre roca in care e sculptata Venus din Milo. Nu ne-ar spune mare lucru despre frumusetea statuii. Un biolog/neurolog ne-ar explica, poate, de ce forma ei are impactul emotional pe care il are asupra noastra, reprezentativitatea statistica si bazele chimice ale reactiilor. Un poet ar aborda complet diferit descrierea ei, poate ar cita din Cantarea Cantarilor. Instrumente diferite, scopuri diferite.
          Apropos de iubire, sunt gata sa pariez ca poetul are mai multe sanse la tango decat neurologul. Paradoxal, din punct de vedere evolutionist, solutia poetului pare cea rationala. Ideal ar fi ca, dupa ce se mai linistesc apele, sa treaca de la Cantarea Cantarilor la Epistola a doua catre Corinteni a Apostolului Pavel.

          • D-lui Muşat

            Un poet înţelege mai bine tangoul decât un neurolog, pentru că-l trăieşte într-o anume… ritmicitate, fără a se complica prea mult şi inutil în multitudinea reacţiilor ce au loc în creierul uman. Si, da, soluţia poetului e cea raţională. :) Oricum, sunt cu mult mai multe căi care ne leagă, decât cele care ne-ar putea despărţi, iar Dragostea e indiciul cel mai viu şi adevărata cale de urmat.

            Cu respect,
            Al. Răduţ

        • Un om care s-a declarat ateu – Richard P. Feynman (fizician, unul dintre iniţiatorii proiectului Manhattan – realizarea primei bombe atomice) –, şi care printre altele spunea că „ceea ce nu pot crea, nu înţeleg”, nu a putut intra într-o relaţie cu Dumnezeu, pentru că nu a dorit acest lucru cu adevărat. Aşadar, nu poţi vorbi despre cineva, dacă nu vrei să-l cunoşti…

          Iar ceea ce a creat (!), cu siguranţă nu a înţeles prea bine nici el. Nici nu cred că a avut vreo remuşcare, pentru milioanele de vieţi distruse. Întreaga umanitate nu trebuie să uite niciodată acel moment ! Japonia rămâne în inima mea, pe veci !

          • Nu era in chestie relatia lui Feynman cu Dumnezeu.
            Pe de alta parte, tine de regulile polemicii evitarea trimiterii la backgroundul interlocutorilor, nu de alta, dar asta inseamna ca s-au cam terminat argumentele – nu e intimplatoare recomandarea generala de a discuta ideile, nu (despre) oamenii care le propaga.
            Insa daca tot ati deschis subiectul, trebuie stiut ca Feynman a fost unul dintre acei putini atei discreti care au respect pentru religie:
            „Feynman has no interest in scholastic arguments. He is concerned only with human problems. He has a deep respect for religion, because he sees it as helping people to behave well toward one another and to be brave in facing tragedy. He respects religion as an important part of human nature. He does not himself believe in God, but he has no wish to destroy other people’s belief” (Freeman Dyson).
            Ginditi-va ca sint fizicieni, tot dintre cei mai mari (nu doar premianti Nobel), care sint mult mai categorici privitor la religie:
            „Religion is an insult to human dignity. With or without it you would have good people doing good things and evil people doing evil things. But for good people to do evil things, that takes religion” (Steven Weinberg).
            Cit despre bomba atomica, pe cit de complicat e subiectul, pe atit este de ofertant pentru moralistii de serviciu. Va amintesc insa ca problema morala este inclusiv a noastra: pina unde mergem in cazul unui razboi generalizat in care nici una dintre parti nu e dispusa sa renunte? Un savant nu trebuie scos vinovat doar fiindca el e cel care are ideile de constructie sau perfectionare ale mijloacelor de lupta, sau doar fiindca la un moment dat raspunde indemnurilor alor sai, care fac apel – nu-i asa – la responsabilitate si la patriotism, si care il conjura sa contribuie dupa puteri la eforturile de razboi. In fine, e totusi de remarcat ca omul obisnuit modern a ajuns sa se comporte destul de cinic: „beneficiaza” direct de moartea altora obtinuta mai mereu prin intermediari, dar nu-si asuma niciodata nimic, nici macar politic, mai ales ca nici cu votul nu prea se mai omoara, fiind, de fel, milos si curat, nu ca altii.
            Sa ne amintim totusi ca Proiectul Manhattan era sub comanda unui general care era presbiterian, din familie de oameni religiosi practicanti (cu tata capelan).
            Iar daca savantii si aproape toti ceilalti stiau ca bomba va fi utilizata indirect, ca mijloc de descurajare – sau, cum se mai spune acuma, disuasiune –, se stie ca presedintele Truman a fost cel care a reconsiderat utilizarea bombei atomice in lupta directa, iar Truman era la rindul sau credincios (protestant baptist): merita cu prisosinta revazute trimiterile sale inflacarate la inceputurile natiunii americane, ca una profund religioasa.
            Si mai e ceva: in vreme ce generalii si presedintii astia cu putere de decizie erau deja oameni maturi si cu experienta – unii dintre ei erau deja in virsta (Truman era trecut de 60) –, Feynman era abia un tinar doctor in fizica (in ’45 avea doar 27), fara putere reala de decizie.

            • Discuţia este despre credinţă şi raţiune, nu am uitat, dvs. l-aţi amintit pe Feynman ! Nu a fost un personaj virtual, era cât se poate de real !

              Dacă nu priveşti în ansamblu o problemă, rişti să cazi în multe capcane. Ideile sunt generate de gândirea umană, iar acest fizician numai îngrijorat de problemele umanităţii nu era, despre respect, ce să mai vorbim… Dacă toţi preşedinţii şi generalii, despre care aţi amintit, au fost credincioşi, unde era Dumnezeul din ei ?

            • O replică pe măsură lui Weinberg a dat-o un alt fizician ilustru – Freeman John Dyson:

              „Weinberg’s statement is true as far as it goes, but it is not the whole truth. To make it the whole truth, we must add an additional clause: And for bad people to do good things—that [also] takes religion. The main point of Christianity is that it is a religion for sinners. Jesus made that very clear. When the Pharisees asked his disciples, „Why eateth your Master with publicans and sinners?” he said, „I come to call not the righteous but sinners to repentance.”

              „Only a small fraction of sinners repent and do good things but only a small fraction of good people are led by their religion to do bad things.” (Freeman John Dyson)

              In The God Delusion (2006), biologist Richard Dawkins criticized Dyson for accepting the religious Templeton Prize in 2000: „It would be taken as an endorsement of religion by one of the world’s most distinguished physicists.” In 2000 Dyson declared that he is a (non-denominational) Christian, and he has disagreed with Dawkins on several occasions, as when he criticized Dawkins’ understanding of evolution.

              Pentru cei familiarizaţi mai puţin cu limba engleză, o scurtă traducere:

              Afirmația lui Weinberg este adevărată în măsura în care aceasta este valabilă, dar nu e întregul adevăr. Pentru a-l întregi (adevărul) trebuie să mai adăugăm o clauză: „Şi pentru cei răi de a face lucruri bune…” Creştinismul este o religie pentru cei păcătoşi. Iisus a spus-o foarte clar. Când fariseii i-au întrebat pe discipolii Săi, „de ce Învăţătorul vostru mănâncă cu vameşii şi păcătoşii ?” El a spus, „Am venit să-i chem nu pe cei drepţi, ci pe păcătoşi la pocăinţă. ” (N.B. Evanghelia după Marcu – Cap.2, ver. 16, 17)

              „Doar o mică parte dintre păcătoşi se pocăiesc şi săvârşesc lucruri bune, însă doar o mică parte dintre cei buni îşi părăsesc propria religie făcând lucruri rele.” (Freeman John Dyson)

              În cartea „Dumnezeu, Iluzia” (2006), biologul Richard Dawkins , l-a criticat pe Dyson pentru acceptarea premiului Templton, în anul 2000 „l-ar fi luat, ca o aprobare a religiei de către unul dintre cei mai distincți fizicieni din lume.” În 2000, Dyson a declarat că el este creştin, şi că el nu a fost de acord cu Dawkins în mai multe rânduri, ca atunci când a criticat înțelegerea lui Dawkins despre evoluție.

              Pace şi raţiune !

            • „Dacă toţi preşedinţii şi generalii, despre care aţi amintit, au fost credincioşi, unde era Dumnezeul din ei ?”
              Exact: ce relevanta mai are atunci invocarea ateismului lui Feynman?

              Interesant, nu e de incredere marturia lui Dyson cu privire la atitudinea fata de religie a lui Feynman, dar merita amintita „replica lui pe masura” data lui Weinberg.
              In fine, Dyson nu se referea, asa cum presupuneti, la ingrijorarea lui Feynman legata de problemele umanitatii: „he is concerned only with human problems” nu se refera nici la ingrijorare si nici la problemele umanitatii (humankind, mankind) fiindca se traduce prin faptul ca el, adica Feynman, e preocupat de probleme omenesti, nu de chestiuni rupte de realitate, i.e. scolastice (vezi contextul).

            • Se ignora faptul ca ,,fara bomba atomica” razboiul crud cu japonezii ar fi durat inca ani!Pe atunci japonezii ocupau o buna parte din orient,si pentru fiecare victorie,americanii plateau cu vieti tinere.

        • Si eu va multumesc pentru prilejul de clarificare.
          Privitor la dansator, lucrurile nu stau asa, fiindca ideile (sau conceptele) au un rol esential – mai ales ca multe ne vin direct din transcendent.
          O analogie mai clara mi se pare a fi insa cea legata de zbor – e vorba de una clasica deja, care aproape sigur va e cunoscuta.
          Ei bine, oamenii au tras mult pina sa ajunga sa dezvolte o teorie a zborului. Insa pina n-au reusit sa puna cap la cap toate argumentele necesare, adica sa inteleaga in amanunt ce anume se petrece cind o aripa planeaza – i.e. cum apare portanta – n-a fost chip sa se desprinda de la sol: incercarile repetate sau intimplarea nu i-a ajutat aproape deloc, desi ei puteau sa vada in orice moment pasari batind din aripi si zburind. Astazi avioanele zboara mai sus si mai repede decit orice pasare ducind, intr-un singur zbor, foarte departe, marfuri sau oameni. Avioanele nu dau din aripi, ca pasarile, drept e ca nici nu sint la fel de manevrabile: nu e totusi deplasat sa spunem ca o pasare cunoaste zborul mai bine decit oamenii doar pentru ca il simte? Pasarile (sau insectele) sint cei mai buni practicieni in ale zborului, dar pasarile nu inteleg, propriu-zis, zborul. Nu stiu nimic despre portanta, n-au cunostinte de aerodinamica. E-adevarat ca omul si-a dorit dintotdeauna sa zboare ca o pasare, dar poate ca asta mai degraba l-a intirziat: fiindca si-a imaginat aproape tot timpul ca pentru a zbura nu e nevoie decit de niste aripi pe care sa le filfiie – or, se dovedeste ca portanta apare doar la viteze relativ mari si la aripi care au un anumit profil (de picatura asimetrica, bombata in sus).
          Revenind, cunoasterea presupune intelegere: oricit de plenare ar fi, emotiile sau trairea nu tin loc de intelegere. Fara limbaj, trairile nici nu au prea mult sens: insa abia scrierea e aceea care le-a adus mai aproape de intelegere. Simpla consemnare pentru tine sau pentru ceilalti a schimbat radical lucrurile.

          • Trăirile, emoţiile pot avea un sens şi un înţeles, chiar şi fără un limbaj, fără cuvinte. E punctul de vedere al unui biolog şi puţin poet (în timpul liber). Frumuseţea muzicii se lasă descoperită şi fără matematica ei ! Însă, pentru a înţelege muzica, pentru a o simţi mai e nevoie de ceva… E acel ceva, care ne deosebeşte profund de animale şi ne defineşte, ca oameni – conştiinţa.

            Referitor la păsări, ele sunt o creaţie mai specială, fiindcă au un schelet mult mai uşor şi mai elastic decât alte chordate. Iar despre înţelegerea zborului, nu trebuie s-o facă, nu au de ce, e în natura fiinţei lor :)

            • Un om care a achizitionat limbajul si, prin intermediul sau, o educatie, fie si una orala, elementara, poate intelege muzica, insa nu chiar orice fel de muzica, ci cel mult una folclorica, muzica elaborata sau culta fiind totusi dincolo de capacitatea sa de intelegere.
              Insa pentru un om care nu a invatat sa vorbeasca – vezi feral children ajunsi maturi – limbajul in sine e un fel de zgomot, cit despre muzica, aceasta abia daca exista ca o insiruire de sunete fara sens.
              Se pare ca inclusiv constiinta e intim legata – de nu chiar conditionata – de achizitionarea limbajului.
              Da, multe sint in natura celor vii. Evident ca e in natura pasarilor sa zboare. Se spune despre o trasatura ca e in natura unei vietuitoare daca nu e achizitionata, adica daca e innascuta (nature vs nurture). Discutia a pornit insa de la cunoastere – v. cunoasterea dansatorului. Or, asa cum spuneam, cunoasterea necesita intelegere, iar intelegerea necesita limbaj, nu de putine ori, limbaj evoluat ce necesita scriere si transmitere de-a lungul generatiilor. Iar cunoasterea mai presupune un efort colectiv si individual, orientat, concentrat, indelungat, creativ si sensibil.

          • Frumos elogiul adus de dumneavoastră limbajului. „La început era Cuvântul (Logos)”, nu e întâmplătoare mențiunea evanghelică. De acord, emoția nu ține loc de înțelegere. Credința, redusă doar la emoție, comportă mari, foarte mari riscuri. Pe de altă parte nu aș reduce înțelegerea, sau chiar limbajul, doar la idei ce pot fi formalizate. Nu afirm că ați spune asta, vorbesc la modul general. Ceea ce încercam eu să sugerez e că există lucruri pe care le cunoaștem mai bine participând, făcându-le sau trăindu-le, decât încercând să le punem în ecuație. Pentru că, din fericire, sunt prea complexe ( asta nu înseamnă că nu se poate vorbi rațional despre ele). Există un rest necuantificabil, dar decisiv. Dacă nu ar fi așa, Comitetul Central al Planificării + SupercalculatorulMinuneÎnCloud ne-ar programa iar viețile – corect, științific.
            Revenind, foarte nimerită aducerea în discuție a limbajului, în contextul dialogului. Îndrăznesc să extrapolez: Dialogos fără Logos, mai greu. Aș spune că „poetul”, „neurologul”, „dansatorul” sunt fațete pe care fiecare dintre noi le avem în interior, complementare, în variate amestecuri. În timp, în funcție de situație, fiecare din aceste voci poate avea prima scenă. Dialogul, dificilul dialog, se poartă nu doar cu alții, ci și în interiorul nostru. Ba mai mult, e cu atât mai greu în absența Celuilalt. Iată că și Logos fără Dialogos e tare complicat.

            • E adevărat ceea ce aţi spus, cu menţiunea că orice emoţie, trăire este, în sine, limbajul ! Eu îl pot înţelege foarte bine pe cel de lângă mine, privindu-l doar, tocmai de aceea am afirmat cele de mai sus.
              Nihil est in intellectu quod non prius fuerit in sensu

    • Da. Multumesc.
      Uite, acum realizez ca am ratat un link catre o sinteza a prelegerilor lui Barron pe tema religie/stiinta/ratiune. Il atasez, mai jos, posibil sa il stiti, poate le va fi de folos si altora.

      Are si prezentari interesante ale unor savanti-prelati-credinciosi: De la Copernic si Pascal pana la Georges Lemaitre – teoria Big Bang, Gregor Mendel – genetica, etc.

      https://reasonfaithscience.com/

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Daniel Musat
Daniel Musat
Economist, deținător al un Master în Studii Europene. Pasionat de istoria ideilor, Lebede Negre, fotbal. Mi-aș dori mai mult empirism și mai puțin scientism în viața publică.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro