Home » Cultura » Citesti:

Un exercițiu de bună-cuviință la limba latină. Cum l-am cunoscut pe Profesorul Dan Slușanschi

Ana-Maria Raducan ianuarie 14, 2016 Cultura
14 comentarii 2,244 Vizualizari

Am găsit imboldul de a scrie acest articol în provocările iscate de două evenimente nefericite cu care se confruntă de la sfârșitul anului trecut cultura clasică românească, în căutarea unei identități pierdute: nebuloasa din jurul volumului Cantemir, publicat în 2015 sub egida Academiei, și scoaterea limbii latine din programa școlară a casei a opta. Primul se pare că a devenit bine cunoscut publicului de pe Contributors, al doilea este în plină dezbatere.

Dincolo de presiunile sociale și politice inerente, de micile mari interese, pasiuni și orgolii la fel de inerente în spațiul nostru – dar să nu uităm că mobilul Iliadei nu îl constituie nici femeia adulteră, nici jocurile de putere ale mai-marilor zei, și nici măcar bogățiile troienilor și ambițiile grecilor, ci mânia lui Ahile, care coagulează totul în jurul ei! – prima impresie este că o forță, cineva, ceva, nu se știe cum, când și în ce fel, a apăsat tasta delete. Un singur delete și au dispărut peste noapte, aproape simultan, și numele lui Dan Slușanschi din ediția critică a lui Cantemir (conform Dezmințirii oferite de Octavian Gordon) și limba latină din planurile programei școlare. Când lucrurile se doresc – cu mai mult sau mai puțin aplomb – a fi investigate, dezbătute și reparate, ies de la naftalină și detractorii – sau diversioniștii. Unii spun sus și tare că oricum ne tragem din daci, că oricum limba latină nu folosește la nimic, ba chiar apare cineva care să arate că magistrul Slușanschi nu e un bun editor, ci un amator, și lucrurile se încâlcesc atât de mult, încât, oricât de bine intenționat ar fi, nimeni nu mai pricepe nimic. Cu alte cuvinte, da, ok, cuiva i-o fi alunecat un deget pe delete, se mai întâmplă, nu-i mare pagubă, ne descurcăm noi și fără latină la clasa a opta, că doar e limbă moartă, ne descurcăm și fără Dan Slușanschi de pe pagina de gardă, că doar e mort și el, și… “indigest”. În paranteză fie spus, Profesorul chiar era și continuă să fie foarte indigest unora, dar nu din rațiuni de dicționar. Mai urmează, din păcate, ca într-o înlănțuire logică – să nu fie! –  peste câtva timp, să declare cineva bunurile pierdute ca fiind nule, ca și cum nu ar fi fost niciodată, și să se golească și recycle bin…

Și așa începem să realizăm că nu a fost nicio mână invizibilă care să apese pe delete, ci o relație lentă de tip cauză-efect, un șir de consecințe, vizibile doar pe termen lung, datorate accesării în masă, uneori în virtutea inerției, a clișeului mental de tipul: las’că merge și-așa! Merge și fără limba latină – ce o mai fi și aia? – merge și fără Dan Slușanschi – cine o mai fi și ăla?! Iar prețul pe termen lung va fi uriaș, am putea ajunge să credem că o altă forță a apăsat iar tasta delete și ne-a șters instantaneu memoria, identitatea, rădăcinile, modelele… și încă s-ar găsi unii să spună că… merge și-așa!

O explicație interesantă a stării de fapt s-ar putea găsi în teoria triunghiului dramatic (Karpman 1968) din analiza tranzacțională, conform căreia jucăm cu toții în viața socială, mai mult sau mai puțin conștient, un rol din cele trei: victimă, persecutor, salvator – jocul începe în momentul în care o persoană care se consideră victimă – și nu se poate considera victimă decât în prezența unui persecutor –  își găsește un salvator. Numai că nu există happy-end în acest fel de dependență, pentru că personajele își schimbă regulat poziția din triunghi, persecutorul se transformă în victimă, salvatorul ajunge persecutor și persecutat, victima atrage alți persecutori și salavatori, iar permutările se repetă la nesfârșit, acumulând regrete, frustrări și neputință. Soluția vine de la fiecare personaj în parte, după conștientizarea și apoi abandonarea rolului pe care îl joacă în triunghi.

Dan Slușanschi nu a fost, de fapt, nici salvator – dar a fost, în mod cert, un lider al studiilor clasice – nici persecutor – deși se vede că are, în continuare, dușmani – nici victimă – chiar dacă este foarte clar că tasta delete și dedesubturile ei (care vor fi fost) – i-au făcut o mare nedreptate. I-am fost studentă în ultimii săi doi ani de viață, un timp relativ scurt, dar suficient cât să-și lase amprenta asupra unei întregi vieți. Dacă m-ar întreba cineva cui prodest lingua latina, i-aș povesti nu despre declinări, conjugări, limbi romanice, logică și eleganță, ci despre întâlnirea mea cu oameni ca Dan Slușanschi, care mi-au adus – mie și multora – frumusețe și bogăție.

Acum șase ani am scris un text pentru o revistă Itinera, editată în puține exemplare, distribuită în cadrul olimpiadelor naționale de latină, în care mi-am dorit ca ai mei colegi ai mici să îl cunoască pe Dan Slușanschi, de care probabil doar auziseră că este autorul sintaxei latinești. Mi-am dat seama nu doar de faptul că mulți se întreabă acum cine a fost Dan Slușanschi – și e păcat să fie amintit în spațiul public doar ca autorul disputat al unei ediții critice Cantemir. Mulți se întreabă și la ce folosește limba latină – sau ce fel de om te ajută să devii, în ideea că lucrul pe care îl faci te și face. Am ales să redau acest text așa cum l-am scris acum șase ani – aș fi intervenit mult la nivelul sintactic, aș fi scurtat niște fraze, aș fi articulat mai bine niște exemple, un elan mai bine temperat pe alocuri… – următoarele rânduri ar putea fi interpretate ca un panegiric, ca o pledoarie pentru limba latină – și în mare parte, sunt. Le văd însă mai ales ca pe un exercițiu de bună-cuviință și de responsabilitate, un mijloc de a scăpa din triunghiul dramatic și din goana după identitatea pierdută.

DAN SLUŞANSCHI (n. 12 sept. 1943-d. 22 iulie 2008): „EU?!… EU SUNT UN CLASICIST!”

Motto: „Nu se cuvine, însă, ca lauda alor noştri să ne îndemne către trufie, ci modelul lor, ţinut în noi cu cinste, trebuie să-i îndrepte şi pe alţii către gânduri, vorbe şi fapte asemeni.” (Dan Sluşanschi)[1]

16 decembrie 2006, colocviul „Emile Benveniste – treizeci de ani de la dispariţie”. În faţa unui argument simplu, prompt şi bine ţintit, cuvintele savante, smulse din logica lor părelnică, rămân suspendate, ideile şovăielnice alunecă, demonstraţiile lingvistice sunt dislocate, raţionamentele se dovedesc eronate. Interlocutorii îşi lasă capul plecat, în faţa Profesorului amfitrion, cu o statură titanică, având privire sfredelitoare şi  glas răspicat, tronând, impetuos şi sobru, peste adunarea de doctori şi doctoranzi venită să-l celebreze pe marele Benveniste. Nimeni nu îşi poate apăra validitatea afirmaţiilor sale, nimeni nu are contraargumente mai puternice şi mai limpezi, nimeni nu îi poate ţine piept Profesorului, care demască, necruţător, cea mai mică eroare de gândire care stă la baza unei premise. Şi o dată cu ea, nepriceperea, superficialitatea, falsa ştiinţă de carte, orgoliul nefundamentat. Într-un colţ, câţiva studenţi rătăciţi, anunţaţi în prealabil la ce aveau să asiste, jubilează la fiecare victorie a Magistrului lor. În tăcerea monumentală a audienţei, care aştepta, neputincioasă de acum, ca Profesorul să ia cuvântul şi să mai frângă încă o idee, o persoană dă brusc glas unei mirări:

– Dar Dumneavoastră cine sunteţi?

Ce întrebare impertinentă! Cine nu ar fi putut să-l cunoască? Şi de unde a răsărit acest om? Aşa gândeau, probabil, mai toţi. Luat prin surprindere pentru prima dată în cursul acelei zile, cu un amestec nemaiîntâlnit de demnitate, modestie şi orgoliu asumat, Profesorul îşi aţinteşte ochii săi pătrunzători şi negri asupra interlocutorului – avea un dar aparte, de a se uita în ochii celuilalt şi de a-i radiografia fiinţa până în adâncimile cele mai subtile – îşi rosteşte cu hotărâre profesiunea de credinţă:

– Eu?!… Eu sunt un clasicist!

Audienţa rămâne înmărmurită. Profesorul nu era nici titan, nici erou homeric, nu se declarase nici savant, nici erudit, ci doar clasicist, noţiune care nu ştiu ce accepţiune vagă avusese până atunci pentru cei din sală, dar care, din acel moment, devenea sinonimă  cu un nume:

– Domnul Profesor Dan Sluşanschi, de la Catedra de Clasice, se auzi vocea prezidentei, care dădea curs aceleiaşi mirări.

Stupefacţie! Cine să nu fi auzit de Domnul Sluşanschi? Clasicist şi indo-europenist de renume internaţional[2], doctor honoris causa al Universităţii din Caen, membru al Uniunii Scriitorilor, traducătorul plin de har, în limba românească sonoră şi curgătoare, al Iliadei, al Odiseei şi al Eneidei, dar şi al lui Dumézil şi al lui Benveniste[3], editorul harnic şi asiduu al lui Cantemir[4], care reprezenta pasiunea şi visul Domniei Sale de acum treizeci şi cinci de ani, coordonatorul evlavios al noii serii „Părinţi şi scriitori bisericeşti“ a Patriarhiei Române, dar şi unul dintre coordonatorii primelor două volume din Septuaginta[5]… O listă impresionantă şi neepuizată de lucrări, dovezi neştirbite ale dragostei de învăţătură şi ale muncii enciclopedice, în care Profesorul şi-a întipărit titanica fiinţă, precum întrezărea Horia-Roman Patapievici în emisiunea din 2006 la care l-a avut invitat:

„Un savant, şi asta o spun în special pentru tine, este un om capabil să dea carne, sânge, nervi, oase, unui lucru care este foarte descărnat pentru omul de cultură generală sau pentru omul neinstruit, şi anume trecutului, limbii, istoriei, gândirii.”[6]

Ele nu ar trebui să stea uitate în bibliotecă, mărturii din alte vremuri, cu zei, sfinţi, eroi şi domnitori, ci ar trebui citite din scoarţă în scoarţă, în tăcere, cu respect şi veneraţie, pentru a înţelege minunatul lor sens ultim, aşa cum îl vedea Domnul Sluşanschi:

„Harul nu se câştigă, ci se coboară (sau nu) asupra ta. Învăţătura, în schimb, poate şi trebuie să fie dobândită: din ea izvorăşte cultura şi civilitatea. Iar daca se îngemănează şi cu harul, se naşte minunea.”[7]

Dar să-l lăsăm pe Profesor să ne relateze, cu vorba sa sigură şi răspicată, menită să alunge din mintea interlocutorului orice alt gând rătăcitor, cum a devenit clasicist:

– Domnul meu, vorba ceea: „Omul propune, dar Cerul dispune”. Ai mei, filologi pur sânge, păţiţi ca atare, n-ar fi vrut, în ruptul capului, să fiu şi eu în viaţă, un biet filolog, trecând prin ce au trecut dânşii. Deci, grijulie, Mama, ca orice bună mamă, şi-ar fi dorit să fiu medic ori geolog (cum iubeam şi iubesc din suflet, ca un osândit pe viaţă, frumuseţea munţilor), dar nu şi nu, clasicist. Dar Domnul Daniel Ganea, eminentul nostru dascăl de latină din liceu, le-a spus părinţilor mei, pe şleau, după firea sa: „Lăsaţi-i menirea”. Şi aşa a fost, har Domnului să fie. Nici nu cred să fiu făcut pentru altceva. Iar lumea clasică este şi trebuie să rămână temeiul nostru cultural, al tuturor, pe veci.[8]

Domnul Sluşanschi nu era deloc zgârcit cu amintirile. Celebrul curs de sintaxă latinească era un bun prilej de reflecţii, nostalgii, snoave, interpretări, poveţe pentru învăţăceii fascinaţi de abilitatea Profesorului, care, într-un curs de două ore, îi purta prin şase mii de ani de istorie, recreând lumi şi idei nebănuite, pătrunzând în esenţa cuvântului latinesc, care avea „rude” nu doar în greacă sau în sanscrită, dar şi în persă veche, în gotică sau în slavă. La sfârşit, seva îi era culeasă într-o rădăcină indo-europeană, pe care ne-o dăruia simplu şi firesc, cu bucurie şi cu afecţiune detaşată. Profesorul se explica şi se recrea pe sine, în calitate de clasicist desăvârşit în minte şi în spirit, raportându-se în permanenţă la propriile sale modele, dar şi la noi (noi, cei pe care ne desfiinţase la primul curs, pentru că nu auzisem până atunci de Benveniste, dar pe care ne încuraja părinteşte de fiecare dată, obligându-ne să ne asumăm cu demnitate opţiunea de clasicist, indiferent de vremuri), unind trecutul, prezentul şi viitorul într-o legătură indisolubilă de perpetuare a adevăratelor valori:

„Am căutat să-mi educ copiii de acasă, caut să-i îi educ pe cei de suflet, aşa cum am fost crescut şi eu de alţii, în această continuitate care nu face deosebirea între public şi privat şi în stil antic, ca să zic aşa, nu face deosebirea între sacru şi profan.”[9]

Magistrul nu oferea doar spectacole de virtuozitate, ci rupea, într-un efort titanic, din propria fiinţă, dăruindu-ne nu doar ştiinţa sa vie, exprimată cu tărie şi vigoare în demonstraţii cutremurător de accesibile oricărei minţi, dar mai ales întregul său modus uiuendi, prin excelenţă clasicist, căci nu era un idealist îndrăgostit de Bine şi de Adevăr, ci un luptător dârz şi curajos, „hârşit”, aşa cum se exprima el însuşi, care practica şi cultiva Binele, Adevărul şi Dreptatea – nu degeaba a tradus tocmai dialogul platonician Lahes (Despre vitejie) –  cu multă vehemenţă şi naturaleţe, şi, mai ales, cu o incredibilă şi neclintită verticalitate morală. Avea un curaj de neoprit şi un caracter puternic, care îl făcea să denunţe şi să înfiereze, cu orice preţ, prostia, impostura, minciuna, compromisul, lipsa celor şaptezeci (nu şapte!) de ani de acasă (pe fundal îmi răsună glasul hotărât şi apăsat al Profesorului: „Acestei lumi neobrăzate, care crede că ne poate juca pe degete pe toţi […] cred că trebuie să-i spună cineva de la obraz: Clasicismul nu e o vorbă în vânt, a unsprezecea poruncă a iubirii de celălalt nu este o vorbă în vânt, e temeiul Europei de la Carol cel Mare cel puţin, dacă nu înainte. Ce vrea lumea să-i pună în loc, piaţa?! Să se ducă la Obor!”[10]), avea o statornicie a gândului şi a faptei, o demnitate senină şi convingeri de neclintit, izvorâte, după cum mărturisea, din aceeaşi educaţie clasică pe care încerca să o imprime tuturor studenţilor care i-au trecut prin mână:

„Educaţia clasică creşte şi zideşte gândirea liberă şi competentă […]. Cine-i hrănit cu Homer, cu Sofocle, cu Thukydide, cu Virgiliu şi cu Tacit, nu-i uşor de abătut sau manipulat.”[11]

Savantul sever şi riguros, care se folosea la fel de bine de limba greacă, cât şi de cea latină (căci socotea că un clasicist trebuie să fie ambidextru, să ştie la fel de bine latina, cât şi greaca, şi să nu se despartă în veci de dicţionarele sale, de manuale şi de gramatici), care avea un cult al muncii, dar şi o modestie specifică adevăraţilor oameni de cultură (ne povestea cum marele Willamowitz, ajuns la optzeci de ani, spunea că de abia atunci a început să înţeleagă puţin greaca!), ne întâmpina cu atâta bucurie în casa sa, unde funcţiona ad hoc o „Academie homerică”, în care răsuna vocea sa puternică, ce scanda, pentru a câta mia oară, vechii hexametrii asupra cărora se aplecase o viaţă întreagă, cu aceeaşi pasiune neistovită. La ultimul curs de acest gen, îmbătaţi de beţia poetică a Magistrului, noul Atlas[12] ce ţinea pe umerii săi toată forţa lumii, a personajelor şi a cuvintelor homerice, am îndrăznit să-l elogiem şi să îi mulţumim pentru tot ce reprezintă pentru noi. Ne-a rugat, cu nostalgie, să ne aducem aminte de Domnia Sa şi de cursurile sale şi peste douăzeci de ani, „când veţi fi voi clasicişti copţi”, şi atunci să-i aprindem o lumânare şi să dăm un pomelnic la biserică. Domnul Profesor era, mai cu seamă, un om foarte evlavios, dar care vorbea arareori despre credinţa sa, neîndrăznind a-şi împrăştia orişicui mărgăritarele.

Domnului Sluşanschi, a cărui personalitate luminoasă va sta mereu sub semnul unui makarismos,  nu îi plăcea să i se aducă laude, dar mult mai mult îi displăceau indiferenţa, nepăsarea şi chiar dispreţuirea arătate oamenilor care reprezintă adevăratele valori, aşa încât noi, cei care l-am cunoscut şi l-am preţuit, avem datoria de a-i transmite profesiunea sa de credinţă, pe care a făcut-o mereu cunoscută tuturor, cu demnitate şi mândrie asumată:

“L-aş sfătui, poate, [pe un tânăr de astăzi] să nu se lase copleşit de răutăţile dimprejur şi de amăgirile vârstei, tinereţea putând fi, nu arareori, ademenită alături de drumul cel bun. Munca fără de preget, acel labor improbus de care vorbea cândva Virgiliu, nu are de aşteptat, cât mai degrabă şi mai mult, o răsplată materială concretă. Anii de trudă investiţi cu drag îi ajută şi pe cei de lângă tine, îţi îmbogăţesc şi ţie sufletul. N-are a face că-s destui nedestoinici care-şi găsesc aşa de repede un culcuş mai cald sau o răsplată mai bogată. Se bucură mai tare cine poate zâmbi mai apoi, cu conştiinţa curată a datoriei bine şi temeinic împlinite. Iar cine caută un umăr de sprijin şi un ajutor la vreme de necaz desigur că găseşte, căci, spune Cartea: Bate şi ţi se va deschide, cere şi ţi se va da !”[13].

23 iulie 2008 – În faţa Profesorului, cuvintele nu mai prind glas, argumentele îngheaţă, raţionamentele se topesc. Adunarea e neputincioasă. Pe fundalul tăcerii monumentale se aude doar glasul psalmistului: “Fericit bărbatul…” Câţiva studenţi rătăciţi încearcă, într-un colţ, să potrivească în minte acest început de stih în tiparele greceşti şi latineşti. Profesorul amfitrion, cu acelaşi chip senin şi demn, nu se mai slujeşte de vocea pătrunzătoare şi de privirea sfredelitoare, ci în tăcere, la ceas de seară, la lumina lumânării, prezintă în faţa spectatorilor singura lecţie care i-a mai rămas neprezentată: lecţia nemuririi. Căci pe aceea o ştie Domnia Sa cel mai bine.

De ce nu e latina o limbă moartă? S-au adus multe argumente la noi și în afară (O petiție în favoarea limbii latine a apărut aici – http://www.petitieonline.com/latina_la_clasa_a_viii-a_in_noile_planuri-cadru_de_invatamant), aș dori să arăt și eu unul: limba latină nu este vie neapărat pentru că s-ar fi dat peste cap și din ea ar fi rezultat limbile romanice. Limba latină este vie atâta timp cât oameni vii ca Dan Slușanschi o țin în viață, și nu artificial, chinuit și în agonie, țintuită în perfuzii, nu ca pe o Cenușăreasă din catalog sau ca pe un mijloc de supraviețuire sau de birocrație, ci cu toată naturalețea și noblețea, ca pe o adevărată sărbătoare a spiritului și ca pe o comoară de mult preț. Cred că nu întâmplător cele două evenimente nefericite au coincis – atunci când numele Profesorului a fost șters din ediția sa critică a fost ștearsă și limba latină din planul de învățământ al clasei a opta. Eroare de sistem sau simbolică relație cauză-efect? De noi depinde să ieșim din triunghiul dramatic, să oferim o restitutio memoriae, să alegem să ne bucurăm și să ne îmbogățim din moștenirea limbii latine și a lui Dan Slușanschi. Altfel rămânem săraci și triști, dormind cu comoara neștiută sub noi.

Note _________________


[1] Dan Sluşanschi în interviul „Şcoala minţii ne-a ţinut mereu deschisă poarta sufletului”, acordat ziarului Lumina, în numărul din 6 aprilie 2008, accesabil pe http://www.ziarullumina.ro/articole;1109;1;8167;0;Scoala-mintii-ne-a-tinut-mereu-deschisa-poarta-sufletului.html.

[2] Se cuvine a fi amintite lucrările: Introducere in studiul limbii si culturii indo-europene, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1987 (în colaborare cu Lucia Wald); Gathas (Yasna 29 and 45). Traducere din avestică, cu un comentariu curent, in Archaeus, Studii de istorie a religiilor, III, 1999, 2, pp. 157-173; L’influence du modèle de la royauté iraniénne dans l’aire Carpato-Danubiénne, în „Omagiu lui V. Candea la 75 de ani”, Bucureşti, 2003, pp. 239-243. Menţionăm doar câteva din numeroasele sale articole ştiinţifice despre evoluţia limbii române din perspectiva indo-europeană, „fără prejudecăţi demagogice şi carierisme”: Studia Indo-Europaea ad Daco-Romanos pertinentia, Bucureşti, I, 1976, pp. 151-165, Daco-moesiana şi latina în cadrul indo-european, MSSFLA, S. IV, T. II, 1979-1980, pp. 63-66, Limba daco-geţilor în cadrul ei indo-european, în LR, XXX, 1981 3, 297-300.

[3] G. Dumézil, Mit şi epopee, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1993, tradusă în colaborare cu Francisca Băltăceanu şi Gabriela Creţia, lucrare distinsă cu premiul Târgului Naţional al Cărţii (1994), E. Benveniste, Vocabularul institutiilor indo-europene, Bucuresti, Paideia, 2005.

[4] Ediţia critică a operei lui Cantemir, Historia Moldo-Vlachica, apărută la Bucureşti, Editura Academiei, 1983, a primit premiul Perpessicius (1984) şi premiul Timotei Cipariu al Academiei Române (1985). Ediţia critică Descriptio Moldaviae a fost distinsă, în 2007, cu premiul special al Uniunii Scriitorilor.

[5] Primul volum din Septuaginta, apărut la Colegiul Noua Europă şi Polirom, în 2004, a primit Premiul Asociaţiei Editorilor Români pentru cea mai bună editare în limba română a unei cărţi străine, iar al doilea volum a fost distins, tot in 2004, cu Premiul „Cartea anului” acordat de revista România literară.

[6] Horia Roman Patapievici în ediţia televizată din 19.01.2006, „Inapoi la argument. Dan Sluşanschi – despre cultura clasică”. Aceasta poate fi ascultată la http://www.youtube.com/watch?v=gazOs_2gR08&feature=PlayList&p=C7612C871020FD5D&index=0&playnext=1.

[7] Dan Sluşanschi, „Despre clasicism şi barbarie“, în Orizont, serie nouă V (1994), nr. 4, pp. 3, 9, în George Bogdan Tara, „Profesorul la Timişoara”, în Idei în dialog, august 2008.

[8] Dan Sluşanschi în interviul „După noi, peste veacuri, rămân nu vedetele şi gladiatorii, ci poeţii, gânditorii, istoricii”, acordat revistei Convorbiri literare, în numărul din septembrie 2003.

[9] Dan Sluşanschi în ediţia televizată din 19.01.2006, „Inapoi la argument. Dan Sluşanschi – despre cultura clasică”.

[10] Idem.

[11] Dan Sluşanschi, în interviul „După noi, peste veacuri, rămân nu vedetele şi gladiatorii, ci poeţii, gânditorii, istoricii”, acordat revistei Convorbiri literare, în numărul din septembrie 2003.

[12] „Se poate dura oare o Casă a gândirii, fără înseşi fundamentele ei truditoare? Filologul este Atlas, cel care poartă lumea culturii pe umerii săi. Umanismul nu este o fabrică de fum sau de fumuri, ci chezăşia statornică a nădejdii că omul si omenirea mai au un viitor, un altul decât prăbuşirea în apocalipsă.” (Dan Sluşanschi în interviul „După noi, peste veacuri, rămân nu vedetele şi gladiatorii, ci poeţii, gânditorii, istoricii”, acordat revistei Convorbiri literare, în numărul din septembrie 2003).

[13] Dan Sluşanschi în interviul „Şcoala minţii ne-a ţinut mereu deschisă poarta sufletului”, acordat ziarului Lumina, la data de 6 aprilie 2008, accesabil pe http://www.ziarullumina.ro/articole;1109;1;8167;0;Scoala-mintii-ne-a-tinut-mereu-deschisa-poarta-sufletului.html.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "14 comments" on this Article:

  1. rucs spune:

    Dan Slusanschi, un om admirabil. O cultura extraordinara, extrem de bine pregatit in domeniul sau, un profesor carismatic, un om intelept, luminos, fara nicio inversunare sau crispare. Si cu multa, multa modestie. Mi-a fost profesor la Universitate si cursurile lui erau cele pe care le asteptam cel mai mult. L-am intalnit din liceu, in clasa a XII-a, la pregatirea pentru lotul olimpic, desfasurata intr-un internat scolar din Busteni. In afara spatiului universitar, academic, era acelasi om de maxima eleganta morala, vesel fara ostentatie, cald, intr-o continua stare de sarbatorire a culturii, intr-o admiratie ferventa pentru valorile umaniste. Si mi-l amintesc nu doar pentru coplesitoarea lui eruditie, ci si prin bucurie, seninatate, sentimentul pe care il aveai ca esti ocrotit in prezenta lui, intrand in atmosfera iradiata de el, intr-un fel de halou al echilibrului si al ratiunii.

  2. r2 spune:

    Remarc (ca simplu spectator) ca asistam de ceva timp la o batalie generala intre doua tabere care isi arunca acuzatii grave, tigai si scaune in cap, comentarii rautacioase sub nume diferite de la aceeasi adresa de IP etc, toate in numele bunei cuviinte. Se discuta multe lucruri svante, dar este evitat in mod constant subiectul cel mai important – si anume banii (cum se spune in latina “follow the money”? ca poate asa intelegeti mai bine). Inteleg ca mostenitorii legali ai domnului profesor cer 20,000 de euro ca drepturi de autor de la cei care au publicat noua traducere. De la acest dosar pare sa fi pornit totul, inclusiv articolul domnului Plesu cu tot cu citatele din cele doua traduceri.

    Poate ca mostenitorii au tot dreptul sa ceara bani. Cel putin in privinta textului in latina lucrurile sunt clare, conform dezmintirii cu pricina – au folosit textul editat de domnul profesor fara ca autorul sa fie mentionat. Scoaterea numelui e greu de crezut ca a fost un accident. Nu e nevoie sa fii geniu in finante sa te gandesti ca daca sunt ceruti bani acum, probabil ca au fost ceruti si inainte, si ca nu s-a ajuns la o intelegere. Foarte probabil ca scoaterea numelui sa fi fost o “executive decision” luata in imprejurari care trebuiesc lamurite. Poate ca si decizia de a face o noua traducere are legatura cu aceste discutii.

    Impresia mea este ca in loc sa se discute strict aspectele juridice si materiale, cele doua tabere, inclusiv domnul Plesu, prefera sa-si arunce acuze in public pe principiul “nu spun dar zic”, si ca in focul incrucisat sunt prinse persoane care nu au legatura cu scandalul. Get to the point, please.

    • Irina spune:

      Imi este greu sa cred ca cineva ar cere „20,000 de euro ca drepturi de autor”. Nicio e editura, fie ea si a Academiei, nu cred ca ar putea sa plateasca o asa suma pentru o traducere in Romania , oricat de valoroasa ar fi ea. Ar fi ideal sa se plateasca astfel traducerile, mi-as schimba meseria.

      • r2 spune:

        nu imi dau seama daca ati urmarit comentariile de la acest articol:

        http://www.contributors.ro/cultura/cind-reavoința-intilnește-necuviința-un-contraraspuns-la-raspunsul-dat-domnului-andrei-pleșu/

        suma pare mare (daca e reala), dar in acelasi timp un alt comentator spune ca profesorul slusanschi a inceput traducerea in 1985 si a terminat-o abia in 2008 (!). nu stiu cum poate fi evaluata in bani o asftel de munca in folosul mostenitorilor. nu stiu nici macar daca e cazul sa fie evaluata in bani. oricum, sequere pecuniam, cum spune ionutz :) cu astfel de cazuri, eu m-as face jurnalist de investigatie pe gratis!

        • Irina spune:

          Cred ca un jurnalist de investigatii ar trebuie sa afle daca exista un contract semnat pentru o traducere cu suma de „20,000 de euro ca drepturi de autor”, ceea ce nu cred ca e complicat :) Se merge la Academie sau la mostenitor, ca un jurnalist, si se cere contractul! Eu tare as vrea sa vad un astfel de contract semnat in Romania, chiar si pentru o traducere la care s-a lucrat atat de mult. Intre timp ma apuc de invatat latina :)

          • r2 spune:

            Cred ca e mai simpla treaba. Nu vorbim despre o disputa contractuala. Contract pentru suma de 20,000 de euro carevasazica (id est, daca imi permiteti :D ) nu reiese de nicaieri ca ar exista. Exista doar un dosar un dosar, si anume acesta http://portal.just.ro/3/SitePages/Dosar.aspx?id_dosar=300000000675875&id_inst=3 in care reclamantii cer 20,000 de euro de la parati (dupa cum spune comentatorul Serban Iliescu. Eu unul n-am reusit sa gasesc suma mentionata in link). Despre partea de investigatii, din pacate sunt putin plecat din tara si nu pot sa ma ocup personal. Dar propun sa se ridice in picioare si sa iasa din nou la tabla protagonistii. Cu onoarea, renumele si buna cuviinta academica sa zicem ca ne-am cam lamurit dupa atatea articole. Haideti sa vedem acum mai exact cum sta treaba cu banii.

    • ionutz spune:

      @ R2: Sequere pecuniam! (eventual fără semnul exclamării, care nu exista în latina clasică)

      • Florin George Calian Florin George Calian spune:

        Exista o convenție intre Academia Romana si familia Slușanschi, semnata de domnul acad. Eugen Simion in 2013, in care Academia prelua drepturile de autor pentru toate edițiile de text şi traducerile din Cantemir făcute de prof. Dan Slușanschi. Pentru acestea toate la un loc şi numai la apariția si a ultimului volum contractat (nu se stipulează nici o dată ultimă pentru aceasta!), familia Slușanschi avea sa primească suma de 3000 (trei mii) de euro. Cine cunoaște preturile editoriale va înțelege ca aceasta suma este simbolica şi că motorul acestui conflict nu este nemulțumirea de ordin financiar (cum greșit se poate înțelege din comentariile de mai sus).

        In aceasta convenție nu se stipulează nicăieri suma de „20 000 de euro ca drepturi de autor”! Aceasta suma este cerută de avocatul acuzării ca daune morale si patrimoniale in urma abuzului Academiei in aceasta speța. (Din câte înţeleg, doamna profesoară Ioana Costa este prinsă la mijloc, procesul nefiind explicit deschis împotriva dumneaei, ci împotriva Academiei, dumneaei lucrând pentru Institutul de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu”. Pe de altă parte se află în litigiu şi traducerea, în privinţa căreia nu cred că instanţa trebuie să se pronunţe în primul rând, ci expertiza celor competenţi în domeniu).

        Textele editate şi traducerile aferente (acolo unde acestea sunt făcute de prof. Dan Slușanschi) pe care Academia s-a angajat sa le publice, pentru 3000 de euro în total, sunt:

        Sacrosanctae scientiae indepingibilis imago,

        Compendiolum universae logices institutionis,

        Descriptio Moldaviae,

        Incrementa atque Decrementa Aulae Othmannicae,

        Vita Constantini Cantemyrii,

        De antique et hodiernis Moldoviae nominibus,

        Historia moldo-vlahica.

        Pentru că nu s-a respectat convenția si pentru modul in care Academia Română, prin instituţiile care au girat volumul nou Cantemir, a folosit munca prof. Slușanschi, eliminându-l tacit, abuziv (folosind textul latin ca şi cum Academia ar fi stabilit o nouă ediţie) şi fără consultarea moștenitorilor legali, Academia a fost chemată în instanță.

        • r2 spune:

          din nou multumesc. in informatiile prezentate apar noi semne de intrebare, dar eu deja am pus prea multe intrebari. e cazul sa ii las pe altii sa continue mica ancheta “jurnalistica”, in masura in care considera necesar.

  3. kinn spune:

    Harul unui singur “clasicist” nu pate fi un argument in favoarea unei ore de latine mentinute in programa intregii tari, de la Vaslui la Jimbolia, pentru niste elevi si buni si rai, prosti sau destepti, inclinati spre literatura, muzica matematica sau chimie, lenesi sau harnici.

    • Harald spune:

      Amen to that! :)

      • Ana-Maria Raducan Ana-Maria Răducan spune:

        Stimaţi kinn şi Harald,

        Limba latină este un foarte bun instrument pentru elevii “înclinaţi la limba română” – îi ajută să cunoască originea limbii materne, a majorităţilor cuvintelor din ea, îi mai ajută să înţeleagă şi gramatica şi evoluţia ei. E bună şi pentru cei cu “înclinaţie” la istorie sau la franceză, engleză, filosofie şi, de ce nu, logică. E bună şi pentru etimologiile cuvintelor din ştiinţele exacte. Ajută şi celor care dau la Drept. Şi are o literatură faină deloc plicticoasă – eu îmi aduc aminte cum citeam în clasa a zecea isprăvile unora care se plimbau prin bordeluri, cimitire şi aveau tot felul de orientări sexuale (Satiricon se numeşte cartea – dacă vreţi să citiţi, faceţi rost de ediţia mai noua, necenzurată! Vă daţi seama ce distracţie e să citeşti pasajele acelea în original).

        Şi mai e ceva – porniţi de la ideea că elevii sunt deja “înclinaţi” spre ceva. De cele mai multe ori, ei îşi descoperă înclinaţiile şi non-înclinaţiile în şcoală, descoperind ce li se potriveşte şi ce nu. Plus că de multe ori, elevii nu optează pentru materia în sine, ci pentru că sunt atraşi de un profesor mai inimos, care îi atrage mai mult pe unii şi nu pe alţii. Spre exemplu, profesoara mea de latină din liceu era o tipă foarte inteligentă, distinsă, elegantă şi rafinată. Şi îmi spunea: Ana-Maria, nu care cumva să dai la facultatea de Clasice, să nu ajungi ca mine! Dar eu o vedeam cum o vedeam şi mă gândeam că voiam să ajung şi eu o persoană inteligentă, distinsă etc… Sper că aţi înţeles ideea :) .

  4. Robert spune:

    Am urmărit, relativ superficial ce-i drept, aceasă dispută soldată, după umila părere a unui muritor neclasicist, cu vărsarea mult prea multor cuvinte. Nu că aș contesta anvergura meritelor lui Dan Slușanschi, pentru că nu am comptențele necesare să fac acest lucru. În acestă chestiune mă voi rezuma să spun doar atât: numai de sârguința discipolilor ține ca opera și amintirea omului Dan Slușanchi să treacă proba timpului. Fiindcă, ne place sau nu, istoria este scrisă de oameni, ființe care au prostul obicei de a fi egoiste, oportuniste, pasionale, într-o mai mică sau mare măsură… ca mine sau ca orice Nea’ de pe stradă.
    Lasând, această chestiune care, oricât s-ar da unii sau alții peste cap, nu poate fi rezolvată decât de timp, întrucât ține de mecanismul sedimentării istorice, trebuie, în chip nemțesc, să delimităm diversele probeleme pe care le avem și să le așezăm pe căprării: ce are a-face o problemă a învățământului preuniversitar cu o problemă care importă niște elite? Una e una, alta e alta. Bine ar fi să înțelegem că lumea e mare mai mare decât noi înșine și că, și în afara cercului nostru strâmt, există oameni, unii deja formați, alții care stau să se formeze. Dacă pentru incredibill de mulți oameni din prima categorie numele lui Dan Slușanchi nu înseamnă nimic, pentru aproape toți latina a fost cândva o materie de studiu, care i-a chinuit în școli (alături de alte materii torturatoare, în care nu găseau niciun rost). Și asta pentru că învățământul românesc are acest efect fantastic asupra multora, care trec printr-însul ca pe sub furcile caudine (umiliți și obidiți).
    De ce? Fiindcă, pe de o parte avem “geniile”, cărora li se oferă șansa nemuririi prin intermediul rafturilor stivuite de cărți ai căror autori sunt – deși, în definitiv, sunt oameni ca oricare alții, iar pe de altă parte avem oamenii de rând, adesea stigmatizați și dați la o parte, ca o masă amorfă. Oare nu e normal ca atunci cand ti se spune ca esti tampit sau incult pentru ca nu ai invat nu stiu ce chestiune in scoala sa capeti o oarecare aversiune fata de lucrul cu pricina si fata de persoana care ti-a spus-o? Fireste, poti fi spartan, insa nu toata lumea are această virtute belicoasă… puțini sunt spartani, în realitate. Deci, cum se poate aștepta din partea unor părinți terorizați de profesori, ca, in ciuda proastei lor experiente în școală cu materia respectivă, să considere că aceasta este necesară în formarea sănătoasă a copiilor lor, cu atât mai mult cât dezideratul actual al societății este acela de a finanța proiectele lucrative?
    Ceea ce pierde autoarea articolului din vedere, în mod ironic, este faptul că, alături de limba latină, cad victime și numeroase alte discipline înrudite, precum limbile străine și orele menite să contribuie la formare unui spirit critic, umanist: precum istorie si geografie (aflate, de mai bine de un deceniu într-o opoziție inexplicabilă, de care numai proiectele aberante de reformă anterioare sunt vinovate). Cunoasterea desăvârșită a oricărei dintre aceste materii, rupte într-un mod aberant de învățământul nostru, totalmente învechit și perpetuator al unei mentalități competiționale nesănătoase (dezumanizante, aș risca să spun: obsedate de meritocrație și a de alte asemenea pseudo-valori) depinde de cunoașterea tuturor celorlalte. Din acest motiv, premisa însăși, de la care clasiciștii (pare-se ademeniți de traiul într-un turn de fildeș, departe de vulgul dezlănțuit) de a izola limba latină de mai largul cadru al disciplinelor umaniste, în consonanță cu care ar trebui studiată, este din start una greșită. Ca să îl putem da pe ”merge și așa!” la o parte, trebuie să îi înțelegem mai bine originile și să nu mai operăm paralelisme forțate și cu panegirice care mai rău adâncesc problemele, în loc să le rezolve.

    • Ana-Maria Raducan Ana_Maria Răducan spune:

      Stimate domnule Robert,

      Vă mulţumesc frumos pentru acest comentariu prin care ne împărtăşiţi experienţa şi viziunea Dvs. Aveţi perfectă dreptate atunci când afirmaţi că numai de sârguinţa discipolilor ţine ca amintirea şi ca opera Profesorului Sluşanschi să treacă proba timpului. De altfel, mai toţi care au luat poziţie faţă de acest caz – atât autorii articolelor, dar şi unii dintre comentatorii lor, sunt discipoli mai tineri sau mai vechi de-ai lui Dan Sluşanschi. Poate tocmai de aceea toată situaţia ar putea părea din afară drept o luptă internă pentru “moştenirea” sa. I-am evocat personalitatea – în perfectă cunoştinţă de cauză că am creat un panegiric – pentru a-l face cunoscut şi majorităţii cititorilor care nu au auzit de el decât cu această nefericită ocazie.

      Aveţi dreptate şi când spuneţi că există oameni deja formaţi şi alţii care stau să se formeze. cred însă că majoritatea sunt indecişi, nu îşi cunosc abilităţile, nu ştiu ce potenţial au şi se lasă duşi de curent şi de opinia generală, făcând în viaţa lor ce spune societatea, neîndrăznind să iasă din tiparele deja stabilite de alţii, de teamă şi / sau din ignoranţă. Teamă că vor fi consideraţi ridicoli, penibili, respinşi şi puşi la zid. Aveţi iarăşi dreptate când spuneţi că învăţământul de la noi creează câteva elite, care, de cele mai multe ori, se realizează în străinătate, şi o masă amorfă, terorizată de teamă şi de ignoranţă. Nefăcând referire la cauzele sociale şi politice care ne-au adus în punctul în care ne-au adus, consider însă, ca o idealistă ce sunt, că ţine de capacitatea fiecăruia să reacţioneze la stimulii exteriori şi de a decide să nu facă parte din masa amorfă. Şi da, de acord şi aici, şcoala în sine nu îţi oferă instrumentele necesare pentru a reuşi în viaţă sau pentru a fi împlinit sufleteşte. Dumneavoastră numiţi această capacitate de a te ridica deasupra masei “virtute belicoasă” sau mod de viaţă spartan. Ceea ce face diferenţa, cred eu, între un mediocru şi un om care nu face parte din masa amorfă nu sunt condiţiile exterioare, dar nici “the hard skills” singure. În niciun caz nu contest valoarea banilor, a mediului familial sau înconjurător sau a talentelor native în formarea unui om. Diferenţa şi afirmarea consider că o fac însă “the soft skills”, resursele interioare ale fiecăruia – motivaţia, pasiunea, perseverenţă, curajul asumat de a fi altfel decât ceilalţi, credinţa de a merge pe drumul tău, în ciuda obstacolelor pe care le întâmpini, pasiune, responsabilitate şi altele asemenea care creează o structură puternic interioară şi nemanipulabilă şi care, pe termen lung, dau şi beneficii concrete în lumea exterioară, cum ar fi recunoaştere, succes, bani. Şi cred că acest lucru e valabil în orice domeniu. Pe termen scurt aceste însuşiri dau, aşa cum intuiţi, inadaptare socială, frustrare, sentimente de neputinţă. Şi ai nevoie şi de magiştri, pentru că puţină lume este autodidactă şi da, aveţi dreptate, ai nevoie şi de încurajare la momentul potrivit şi de oameni – nu genii, nu mase amorfe, oameni în adevăratul sens al cuvântului, care să te încurajeze la momentul potrivit să crezi în tine şi să te inspire să crezi că poţi deveni mai mult decât un element într-o masă amorfă. Un asemenea om ar putea fi profesorul de latină, la fel de bine, şi profesorul de matematică sau de română sau de sport. da, lumea e mare, minunată şi variată, dar ai nevoie să le încerci pe toate şi din toate ca să vezi ce ţi se potriveşte ţie, ca individ unic şi irepetabil.

      Acum să ştiţi că eu am experienţe foarte frumoase legate de ora de latină şi mai puţin frumoase legate de alte ore şi de alţi dascăli, e experienţa fiecăruia. Alţii au fost torturaţi de matematică, fizică sau geografie şi să şitiţi că mie, personal, ca să mă laud cu ignoranţa mea, la nimic nu mi-au folosit în viaţa teoria bisectoarei, ecuaţiile de gradul al doilea, habitatul bufniţei de argint sau să ştiu cu cine se învecinează Uganda, altora le-or fi folosit şi e normal aşa – fiecare alege ce îi foloseşte şi ce ii place. Cu toate acestea, nu doresc să se reducă orele de matematică sau de altceva. Mă bucur mult că dvs. consideraţi că lumea e variată – înseamnă că e loc sub soare şi pentru limba latină – care, aveţi dreptate iarăşi, e un instrument bun pentru toate disciplinele umaniste, cu care se înrudeşte. După cum intuiţi însă, solidaritatea, din păcate, nu prea se întâlneşte în mediul academic, şi e şi vina noastră că am ajuns în situaţia în care am ajuns. Numai din afacerea Cantemir oricine îşi poate da seama ce lupte intestine se duc.

      Nu spun că profesorul Sluşanschi a fost un geniu, într-un singur enunţ, a fost un om cu multe calităţi, pe care le-a cultivat cu hărnicie şi cu dăruire faţă de studenţii săi. Da, era foarte priceput în domeniul său, dar era mai cu seamă carismatic. Faptul că eu sau alţi colegi de-ai mei batem tastele acum în favoarea sa, deşi a murit mai bine de şapte ani, se datorează exclusiv faptului că l-am iubit şi l-am preţuit şi că a reprezentat ceva fundamental în devenirea personală a fiecăruia. Dacă era doar un savant genial în turnul lui de fildeş vă asigur eu că nimeni dintre noi nu îşi mai pierdea timpul cu el, pentru că şi-ar fi meritat soarta şi ar fi rămas un nume – şi nici acela, după cum se vede – pus în raft.

      De ce am creat un paralelism, care în ochii Dvs. pare forţat, între eliminarea disciplinei şi eliminarea numelui lui D.S.? (Ştiu că mulţi doresc can-can-uri, informaţii picante despre bani, mulţi bani, dedesubturi indecente şi tigăi aruncate în capul unora şi altora, că doar oameni suntem cu toţii şi aceste subiecte ne incită, dar aşa rămânem doar la suprafaţa problemei – panem et circensem, după cum spuneau latinii). Pentru că ştiu că latina este asociată, în general, cu teroarea, plictiseala, cu lipsa de sens, de viitor şi de bani şi cu … oameni fără har, am dorit să schimb puţin perspectiva şi să împuşc doi iepuri, cum se spune, a fost o opţiune asumată de a împărtăşi această experienţă. Şi da, cred sincer că limba latină (şi greaca, ruda ei) – în adâncimea ei, nu la suprafaţa dată de plictiseala conjugărilor şi a declinărilor – are puterea de a ne ajuta să fim oameni care se ridică deasupra masei amorfe. Recunosc însă că e greu, nu e ce spune societatea şi nici măcar lucrativ nu ştiu cât e, dar depinde de noi. Oircât de lozincă ar părea această exprimare, cât timp îi vom lăsa pe alţii să decidă ce să facem cu viaţa noastră şi cu cei care pe care îi iubim, nu noi vom face istoria.



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Ana-Maria Raducan


Ana-Maria Raducan

Ana-Maria Răducan (născută în 1988) are preocupări în domeniul studiilor bizantine, este absolventă de limbi clasice (2009), master în studii medievale (2011) și doctor î... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

cu ani in urma un prieten cambodgian mi-a povestit cum a fost omorat pe taica-sau pe vremea khmerilo...

de: r2

la "Ce-ar fi să vorbim cu-adevărat corect politic despre Fidel Castro?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)