Home » Cultura »Opinie » Citesti:

Un gest de onoare

Catalin Cioaba iulie 7, 2019 Cultura, Opinie
14 comentarii 8,706 Vizualizari

În ultimele luni, în spațiul public au existat îndelungi dispute legate de chestiuni care priveau, în principal, comunitatea filozofică românească. Pentru un simplu cititor, îmi închipui că este derutant să asiști la un amplu schimb de replici, a căror relevanță pentru societate în ansamblu nu transpare din prima clipă.

Universitatea face parte totuși din corpul social și are responsabilități legate de acesta. Acolo se formează oamenii cu „studii superioare“, al căror rol în orice țară civilizată nu e deloc neglijabil. Demult, în perioada studiilor în Germania, am descoperit cu oarecare mirare ce distincție îți conferă un titlu universitar, oricare ar fi el. Chiar și un absolvent de masterat își pune înaintea numelui prescurtarea „Mag.“, de la Magister. Cât despre titlul doctoral, ce să mai vorbim? Are o însemnătate aparte, încât prescurtarea „Dr.“, de la Doktor,  o găsești oriunde apare numele persoanei care a obținut titlul: pe cărți de vizită, pe adresa de email, pe actul de identitate, pe cutia poștală și chiar pe… inscripția de la sonerie, oricât de neîncăpătoare ar fi ea. Iar apelativul Herr Doktore și el des întâlnit (lui Helmuth Kohl, deși era cancelar, tot așa i se adresau interlocutorii). În perioada studiilor postdoctorale în Austria, m-am pomenit la un moment în imposibilitate de a-mi face pe loc un card bancar, deoarece pe cardul de credit trebuia neapărat trecut și titlul academic, iar pentru asta trebuia să mai fac un drum până acasă și să vin a doua zi cu diploma de doctorat „în dinți“, cum s-ar zice, la sediul băncii. M-am conformat. Am înțeles că societatea acordă considerație persoanelor formate în universități, ca un fel de răsplată binemeritată pentru competențele pe care aceasta le formează și le certifică și care sunt spre beneficiul tuturor.

Îndrăznesc să afirm că toate disputele noastre, ale „filozofilor“, n-au fost în zadar. Chiar și cititorul complet neinteresat de subiect și-a dat seama, cred, că nu de o meschină și penibilă răfuială înăuntrul unei bresle era vorba aici, ci de o luptă pentru corectitudine. În joc erau principii, iar bătălia purtată era pentru respectarea lor.

În plus, s-au făcut pași concreți și importanți în această direcție. Pe 27 mai, Comisia de etică a Universității din București a dat verdict de plagiat în cazul tezei lui Ioan Vulpescu, fost ministru al culturii (de două ori, în trei guverne) iar acest verdict are o însemnătate deosebită pentru întreaga viața academică din România. De ce? Fiindcă decizia Comisiei de Etică a Universității din București (o puteți citi, de curiozitate, aici) este nu numai una corectă, care vine să confirme acuzațiile, dar este dată în spiritul unei „toleranțe 0“ pentru fraudă, care astfel are șanse să reverbereze, dinspre Universitatea București, în întreaga lume academică românească. (Mai mulți prieteni și colegi m-au întrebat atunci dacă nu cumva sunt nemulțumit că a fost indicat un procent de „doar 8, 65%“, că poate s-a scăzut din el, că trebuie să fie neapărat mai mult etc. Sunt foarte mulțumit, le-am răspuns. Cu siguranță că este mai mult, dar important este faptul că pe cantitatea de text deja evidențiată comisia și-a întemeiat, cu competență, un verdict. Mesajul de fond e acesta: „avem sub ochii noștri 8% din text fraudat, iar asta este de ajuns!“).

Dacă ne gândim, în paralel, la câte strategii se pretează Comisia de etică din Academia de Poliție, doar-doar va reuși să spele onoarea foștilor rector și prorector, vom înțelege și mai bine relevanța verdictului amintit. Emilia Șercan, declanșatoarea anchetei ample de acolo, compară la un moment dat, într-un articol recent publicat pe platforma Pressone,  prestația celor două comisii. Sau să ne gândim la Universitatea din Iași, unde examinarea unei teze suspecte de plagiateste blocată în Comisia de etică, doar fiindcă i-a fost coordonator Tudorel Toader.  Putem spune că, în acest context, Universitatea din București chiar a dat un semnal clar și puternic în direcția restabilirii corectitudinii.  (Asta se vede și din reacția imediată a Ligii Studenților de la Universitatea din Iași, care, însuflețită de faptul că „la Universitatea București #se poate“,  s-a gândit că „trebuie să se poată și la noi“).

S-a mai întâmplat, în acele zile, încă un lucru notabil. Dlui Adrian Mlădinoiu, fost sepepist al lui Liviu Dragnea și doctorand la Facultatea de Filosofie, despre care a scris presa, i s-a retras, printr-o decizie a rectoratului, bursa de doctorand, una destul de substanțială. Universitatea București a demonstrat încă o dată că este o instituție dispusă să reacționeze prompt când e vorba de nereguli și să le îndrepte de îndată ce sunt puse în evidență.

Dar cel mai important lucru care s-a petrecut în aceste luni din urmă pe terenul „luptei filozofilor“ a rămas necunoscut publicului larg. Și e păcat, într-un fel. Căci vedem peste tot în jur cum oamenii sunt setoși de vești bune, de întâmplări cu potențial pozitiv din realitatea imediată, din impulsul firesc care te face să găsești în orice situație motive de speranță și să nu lași să se înstăpânească neîncrederea. Sentimentul că „nimic nu se schimbă“ e insuportabil. Dar trebuie, adesea, ca mai întâi cugetul oamenilor să se schimbe, pentru ca apoi „ceva să se schimbe“ în realitate. O răsucire a minții, o metanoia.

Evenimentul s-a petrecut în ziua de 2 iunie a.c., când profesorul Vasile Morar, într-o scrisoare ceremonioasă adresată corpului profesoral, a anunțat retragerea sa din Școala doctorală. Era la câteva zile bune după verdictul în privința tezei lui Ioan Vulpescu, doctorandul său, și cu siguranță că a chibzuit temeinic. Pe mine, gestul acesta – într-o lume în care nimeni nu dă înapoi nici cu un milimetru, ci se cramponează adesea pe poziții de nesusținut – m-a luat prin surprindere și am încercat imediat să-i înțeleg semnificația: ea nu putea fi alta decât a unui gest de onoare. Nu am jubilat, nu m-am bucurat răutăcios de strâmta situație în care s-a pomenit un om nevoit să ia o asemenea decizie. Nu, ci dimpotrivă: am admirat. Recunoașterea unei greșeli – mai ales când ea are un impact asupra societății – face cinste oricărui om. Semnul că a avut loc undeva în adânc un examen de conștiință, al cărui rezultat simți nevoia să-l aduci la cunoștința celor din jur, asta m-a impresionat. Profesorul de etică, la puțin timp după ce negase public existența plagiatului, într-un articol revanșard, și-a onorat, într-un sfârșit, propria disciplină.

Nu am cum să-mi dau seama cine dintre colegii mei a fost pătruns într-o măsură simulară de semnificația acestui gest, fiindcă pe grup s-a lăsat tăcerea. Nici o reacție. Abia după vreo două zile de la acel anunț ceremonios (scris pe o foaie A4 și atașat unui e-mail), s-a găsit cineva care, mai mult de formă, a exprimat regrete. În fine, accept că este un moment delicat și e că e greu să-ți găsești cuvintele. Pe de altă parte, cred că instituția ar fi fost obligată să aducă la cunoștința publicului, pe site-ul propriu, decizia profesorului.

Aceeași omisiune o practică însă și una dintre doctorandele dlui profesor Vasile Morar, câștigătoarea concursului pe postul de asistent din februarie. Au fost multe controverse în jurul acestui concurs, dar ceea ce nu știe cititorul obișnuit – deși poate foarte bine bănui – este că ele au izbucnit în spațiul public după ce au fost făcute toatedemersurile instituționale cuvenite: petiții, memorii, scrisori, analize pe tematica și bibliografia de concurs, toate prezentate Consiliului facultății. Un lector din corpul profesoral al facultății, un „apucat“, se vede bine, s-a încumetat să sesizeze instituțiilor în drept organizarea defectuoasă a concursului. Era un principiu în discuție, cel al nediscriminării, care spune că tuturor candidaților trebuie să le oferi șanse egale. Bineînțeles că scrie asta negru pe alb în Regulamentul de concurs, la art. 4a.  În discuție erau, repet, principii, iar nu persoane. Persoanele intră în scenă doar după ce principiul a fost lezat. Așa cum spunea Eminescu într-o notație din manuscrise: atunci când un actor se bâlbâie pe scenă, cel care suferă este „arheul actoriei“, principiul lui întemeietor.

Cu privire la prestația candidaților la acest concurs nu m-am pronunțat nicicând, fiindcă nu este corect să te substitui comisiei. Câștigătoarea concursului s-a simțit însă vizată personal. Iar cine „se atacă“ și se simte vizat personal face cel mai adesea și greșeala complementară, aceea de a profera „atacul la persoană“. Asta s-a întâmplat deunăzi, într-un articol destul de amplu. Primul lucru pe care doresc să-l remarc este că, înainte de a se repezi asupra unui alt conducător de doctorate din Universitatea sa, doctoranda dlui Vasile Morar ar fi fost obligată să amintească – și, eventual, să omagieze – gestul profesorului său. Un gest de onoare ar fi fost dublat de un al doilea.

În loc de asta, văd că se petrece ceva cu adevărat respingător: un câștigător de concurs pe post, la șase luni după câștigarea concursului, își desființează unul dintre foștii contracandidați, pe motiv că teza sa de doctorat are doar 87 de pagini. Faptul ca atare, mărimea tezei, nu spune nimic despre valoarea contribuției (mai ales în filozofie). De aceea, menționarea publică a unui astfel de fapt, fără a fi urmată de menționarea altor elemente care să întregească tabloul intră la capitolul insinuare și, în fond, la calomnie. Cititorul este lăsat să-și imagineze el „cât de grav stau lucrurile”, fără ca acest lucru să fi fost cumva dovedit. Codul de etică recomandă prudență maximă în privința acestei maniere de a „dezvălui eventuale fraude. Știu de la mai mulți colegi care au asistat la susținerea publică a tezei că profesorul îndrumător, dl. Ilie Pârvu, a declarat cu această ocazie că este una dintre cele mai bune teze pe care le-a coordonat. Insinuarea de care vorbeam mai sus se rabate în mod automat și asupra domniei sale, iar asta este extrem de regretabil.

În ceea ce mă privește, consider că nu este decent să mă apăr pe pagini întregi de atacul la persoană, întrând în logica puerilă a lui „Ba tu, ba tu!“. Universitatea are organisme abilitate, Comisie de etică, CSUD, în fața cărora e bine să te prezinți mai întâi, dacă ai suspiciuni de fraudă sau de nereguli. Iar acestea trebuie prezentate într-o formă decentă, clară, fără insinuări la tot pasul[1].

Și totuși, pentru ca insinuările să nu-și facă efectul, iată ce anume ar fi de răspuns „pe fond“: este luat „în colimator“ concursul pe postul de lector la care am participat acum cinci ani. Și sunt prezentate ca problematice două lucruri: 1. faptul că în bibliografia de concurs apar lucrări care au fost traduse de mine. 2. Faptul că un membru al comisiei a fost coeditor cu mine la un volum. Răspunsul e simplu în ambele cazuri: 1. E vorba de opere fundamentale ale domeniului, care nu puteau fi cu nici un chip omise din lista bibliografică a unui concurs pe specialitatea „fenomenologie“ pentru motivul că traducerea îmi aparține. De altfel, contracandidații mei apar de asemenea, în aceeași listă, cu traduceri de texte fundamentale, deci nu poate fi vorba de vreo discriminare sub acest aspect. Dimpotrivă, privind acea bibliografie, singura concluzie care se poate trage este că toți candidații la concurs, foști doctoranzi ai lui Gabriel Liiceanu, erau persoane cu foarte bună pregătire și cu performanțe notabile în domeniu. 2. Membrul comisiei care era coeditor cu mine la volumul aniversar Liber amicorumnu se afla în situația de a acționa discriminatoriu, deoarece colaborase în diverse ale proiecte și apariții editoriale și cu ceilalți candidați (deci contracandidații mei), în aceeași măsură. Contracandidații erau, în plus, autori de texte în volumul amintit (apărut la Zetabooks, nu la Humanitas, cum greșit se spune în articol). Prin urmare, acuzele sunt total nefondate și sunt menite să contracareze în spirit revanșard situația evidențiată de mine cu prilejul concursului pe postul de asistent din februarie a. c.: 1. Peste 50% din bibliografie, cuprinzând multe lucrări de nișă, nicidecum opere fundamentale ale domeniului, se regăsesc în teza de doctorat și în lucrările unui singur candidat (toți ceilalți fiind astfel discriminați). 2. Doar unul dintre candidați se găsea în situație de coeditare (sau coautoriat) cu mai mulți membri ai comisiei de concurstoțiceilalți candidați fiind și sub acest aspect discriminați.

Atât despre situația „de fond“. În clipa în care mi-am asumat rolul de whistle-blower, dar și când am intrat în CARFIA (Centrul de Acțiune, Resurse, Formare pentru Integritate Academică) mi-am asumat totodată șirul de „neajunsuri“ pe care trebuie să le îndure, în chip fatal, avertizorul de integritate. Și iată că ele nu au întârziat să apară.

De fapt, în articolul cu pricina, dincolo de atacul la persoană la adresa mea, problema de fond e alta. Aceea de atitudine. O atitudine inacceptabilă, care, urmată consecvent, o face pe doctoranda domnului Vasile Morar să ajungă la un soi de paroxism: la un moment dat, ajunge chiar să-i nege lui Gabriel Liiceanu calitatea de filozof profesionist, pe care și-o atribuie fără pic de sfială sieși! Citat:

„Dar toată opera dvs. filosofică se rezumă la teza de doctorat și la traduceri, uneori în colaborare. [...] După 60 de ani de carieră, nu zărim mulțimea de articole prodigioase înregistrate în cele mai mari baze de date internaționale. În rest, toate cărțile dvs. de autor sunt eseuri, jurnale, biografii, nebunii de a gândi cu propria minte, de a ridica peste noi continentele insomniei dvs. Unde sunt toate aceste opere publicate? La o editură care vă aparține. E drept, nu știu dacă Routledge sau Oxford v-ar fi publicat vreodată eseurile. De aceea, prima contradicție a personalității dvs. este că sunteți un bun autor de eseuri, dar nu aveți operă filosofică profesională.“

Cu alte cuvinte, adevărata filozofie românească nu este reprezentată de  scrierile lui Gabriel Liiceanu, ci de articolele dnei Oana Șerban[2]. În fața acestei vădite enormități, invit întreaga comunitate filozofică românească – și comunitatea academică, de altfel – să ia notă de rândurile de mai sus și să cântărească dacă nu cumva sunt un simptom extrem de grăitor al vremurilor „dăncileze“ pe care le trăim. Dacă vrem să înțelegem de ce atâtea lucruri sunt pe dos în lumea noastră, de ce valorile sunt răsturnate, adică batjocorite, să luăm seama la aceste cuvinte și la insolența lor maximă. (Cititorii obișnuiți, care nu sunt așa de interesați de subiect, dar au ajuns totuși cu lectura până la acest punct, pot să-și readucă în minte toate glumele din seria „șoarecele și elefantul“.)

Ca să închei, voi povesti cum, săptămâna trecută, în grupul CARFIA, am participat la elaborarea unei noi versiuni a Codului de etică a Universității București. Nu una complet nouă, ci o versiune revizuită, ce urmează să fie propusă ulterior spre aprobare Senatului. Am fost rugați, ca membri ai grupului, să aducem obiecțiile noastre punctuale, pentru a face un minimal pas înainte pe calea rafinării acestui cod. Zis și făcut. Mi-am deschis fișierul pe computer, am activat track changes (cu gândul că o să am mult de corectat) și m-am pus să citesc. În primele pagini, am îndreptat doar câteva virgule și câteva greșeli de literă. Căci restul, conținutul, mi s-a părut perfect articulat. Încet-încet, lectura a devenit una pasionantă. Erau atâtea lucruri scrise clar, negru pe alb, cu precizie milimetrică, încât am început să reflectez asupra relației dintre litera scrisă a unui astfel de Cod și comportamentul de bun-simț, constatând că se acoperă perfect. Îmi amintesc cum pe vremuri, când am citit într-un cod al bunelor maniere că nu se cuvine să întinzi primul mâna unui om mai în vârstă decât tine, am fost mirat: eu știam cumva asta, fără s-o fi citit vreodată! Respectasem litera scrisă întocmai, fără să am cunoștință de ea.

Ajuns cu lectura la capătul textului, o frază m-a cucerit de-a dreptul: „Universitatea din București consideră prezentul Cod de etică mai curând ca pe un instrument de educare a membrilor săi, în sensul prevenirii încălcării normelor eticii universitare, decât ca pe un instrument de constrângere.“ (art. 37). Atunci am exclamat: Acesta este, în fond, un cod al bunelor maniere universitare! Și așa trebuie înțeles! De aceea îmi sună totul atât de firesc! Ca atare, am trimis către CARFIA modificările mele la document însoțite de o scrisoare entuziastă, adresată dlui profesor Marian Popescu, în care îi povesteam ce experiență formatoare a fost pentru mine lectura integrală a acestui Cod (pe care altminteri doar îl răsfoim). Departe de a fi fost o corvoadă, a fost o încântare. Mai mult decât am reușit să cizelez eu textul, m-a cizelat el pe mine.

Iar de cizelat, se cizelează nu doar oamenii, ci și instituțiile. Dacă, așa cum am arătat mai sus, acțiunile din aceste luni nu au rămas fără efect, iar Universitatea a reacționat prompt, la nivelul facultății nu pot spune că lucrurile au stat la fel. Propunerea mea de acum ceva vreme, care avea în vedere publicarea tuturor tezelor de doctorat susținute la facultatea noastră pe o platformă online (Cu cărțile pe față) nu s-a bucurat de succes. Desigur, am făcut această propunere, ca și în alte dăți, printr-o scrisoare instituțională, adresată Consiliului facultății. Până în clipa de față nu am primit nici un răspuns oficial,  iar demersul n-a avut încă nici un efect.

Deci nu putem încă, cum le solicitam în acea scrisoare colegilor mei, să jucăm fair, „cu cărțile pe față“. Dar putem măcar, până una-alta să citim, înainte de a ne exprima în spațiul public, „Codul bunelor maniere al Universității din București“!


NOTE_________________

[1]Articolul 22 din Codul de etică descrie clar această situație: „Acuzațiile voalate și vagi, insinuările, sugestiile imprecise și necontrolabile etc., menite să creeze o atmosferă de suspiciune, fără însă a permite clarificarea lucrurilor, contravin deontologiei universitare şi nu vor fi tolerate.“

[2]După cum se vede din trimiterea la Google Scholar, raportul între contribuția științifică acelor două nume în discuție este de 996 la 1. Ei bine, diferența aceasta enormă e acoperită prin… tupeu.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "14 comments" on this Article:

  1. revelare@seznam.cz spune:

    Nu te ambala prea mult. Asta cu titlul în toate actele și gardurile este specifică doar pt lumea germanică (Germania, fostul imperiu A-U (de fapt aici știu exact doar pt Austria și Cehia, Slovacia), despre Elveția nu cunosc). În rest, se folosește doar într-un cadru strict legat de profesie și asemenea.

  2. JK spune:

    Ce nu știe madam Șerban (am citit abjecția alunecoasă din Adevărul) este că Gabriel Liiceanu este oricând traductibil în Occident. Putea s-o și facă, cu puțin marketing. Nu mi-e greu să-l închipui pe Gabriel Liiceanu ținând o conferință (pe o temă filosofică) la Berlin sau Paris. Culmea este că în articol (o rafinare post-securistică a atacului la persoană), Gabriel Liiceanu este acuzat că nu este filosof profesional (ori, poate profesionist)! În Grecia clasică, o luare de cuvânt ca a dnei în cauză ar fi un demers sofistic. Stimată Oana Șerban, dacă cineva încearcă cu mintea lui (evocarea sintagmei în textul din Adevărul sună a mișto de colonel-anchetator) să trezească mințile altora asupra lucrurilor și întâmplărilor care ne ating pielea, înseamnă că nu e filosof? Cred că mai trebuie reflectat la originea și rosturile filosofiei.
    Pe de altă parte, așa plătesc non-conformiștii în orice domeniu, cu tristețe observ. Indiferent ce publici, nu e valoros decât dacă este publicat într-o anume revistă și dacă ești acceptat de banda dominantă. Este adevărat și că, în rest, impostura atoateinundatoare ridică cota acestor reviste (altora le e greu să înființeze publicații cu criterii stricte de selecție a articolelor!).
    Atât ISI cât și titlurile din Germania și Austria sunt mai mult decât recunoașteri ale meritelor din partea societății: sunt instrumente de segregare socială. Cred c-a observat-o Foucault. Nu știu dacă și Derrida – cel mai citat filosof, din opera căruia vă las pe domniile voastre specialiste să apreciați cât mai stă în picioare.
    Mai văd în caseta de prezentare din Scânteia Nouă că autoarea a editat volume de “filosofie practică” (mulțumesc, dr. Lenin!), despre chestiuni arzătoare cum ar fi lirica lui Octavio Paz sau cinema-ul postmodern. Probabil, ultima, o cheie fără de care niciun rumegător de popcorn n-ar trebui să treacă pragul mall-ului. Mai are, în deja prodigioasa-i operă (așteptând evaluarea profesorilor la kilogramul de cărți scrise!), două volume care conțin în titlu cuvintele-cheie “sofisme” și “silogisme”, ceea ce-i de apreciat. Doamna Șerban nu va umbla niciodată cu un felinar în plină zi în căutarea unui om adevărat, ci-și va purta CV-ul ca pe trena unei rochii princiare pe treptele unei facultăți ce s-ar putea numi deja de Postadevăr, din moment ce iubirea de înțelepciune / adevăr nu mai e atât de citată.

  3. Un anonim spune:

    În umila mea părere, nu trebuia răspuns la ce a scris doamna Oana Serban. De ce să faci asta? E absolut irelevantă din toate punctele de vedere. Nici nu se aude oricum ce zice și dacă ar avea cineva răbdarea să-i citească 5 din cele 5000 de mii de rânduri degeaba.

    Tot în umila mea părere, un pic cam puțin rezolvat și mult prea târziu rezolvat, e deja iulie. Ce se întâmplă cu locul la bursă? Ah, da, nimic. Nu o să revină vreunui meritous, așa că nu mai o vindeți ca pe o “victorie”. Plus, e o aberație majoră că ar fi “substanțială” vreo bursă în România.

    Vasile Morar și-a dat demisia. Frumos din partea lui, așa e! Omul din nou pare a fi “de treabă”! Da, cu altii cum rămâne? Ah, da, din nou, nimic.

    Cum rămâne cu filosofia? Ah, da, iarăși nimic + câțiva amețiți idealiști a căror minte va fi pierduta în mormanele de maculatură scrisă degeaba și produsă de intelectuali “de marcă”. Păcat de ei, păcat de noi! Un întru nimic care pare oricum a ne fi înghițit pe toți. Poate o să aibă totuși cineva răbdare să îi dezgroape. Să fim încă și degeaba optimiști!

    Sper sincer să nu aveți studenți anul ăsta, poate așa va deveni evident pentru toți cât de mică și neînsemnată este această bulă în care vă scăldați. Poate devine evident și că indiferent cât de multă putere și influență cred unii că au în aceea bulă, aceste abuzuri se năruie imediat ce ai făcut un pas în afară ei. Aici, în IRL, sunteți profund irelevanți aproape toți, în afară de foarte foarte puțini câțiva. Până atunci nu veți întelege că schimbarea trebuie să fie una radicală.

    Un “să vă fie rușine” cu o urmă de regret pentru toți oamenii de acolo, inclusiv dumneavoastră care încă încercați. Ce încercați?Nu vă înțeleg până la capăt, dar poate știți voi mai bine decât noi ăștia de pe margine.

    Oricum, noi restul avem alte bătălii de purtat, la fel de sinistre și pline de imbecili aroganți a căror putere nu există în fapt.

  4. Ela spune:

    Pe vremuri, cand se dorea, sau se cerea, confirmarea riguroasa a unei afirmatii, se folosea expresia “pe cuvant de onoare”. Era de ajuns, pentru ca discutia sa capete un aspect solemn, chiar si intre copii : “mi-am dat cuvantul de onoare!”, e important! Pana aici au fost, poate glume, inventii sau semi-adevaruri, dar, cand se ajunge la acest stadiu, cand onoarea e in joc, nu mai e de joaca!
    Lucrurile s-au mai schimbat intre timp, iar expresia a devenit desueta…Problema e ca psihologia umana functioneaza la fel, din totdeauna : cuvintele pronuntate continua sa exprime gandurile vorbitorului, sa ii anticipeaza actiunile, sa creeze diverse emotii atat celor din jur cat si vorbitorului, adica sa modeleze omul.
    Este, deci, rar ca cel care insulta, injura sau minte cu nerusinare, sa fie considerat un om de onoare, si nici atat o persoana frecventabila, indiferent “cine” ar fi.
    Desigur, e bine sa fim indulgenti si sa salutam gesturile onorabile, ca renuntarea la responsabilitati incompatibile cu “actualitatea recent revelata”, sau recunoasterea publica a erorilor (rarisima!), dar numai cu conditia ca, consecintele greselilor comise sa fie, in totalitate, “reparate”. Altfel, fara forta exemplului, fara perspectiva dezonorarii publice si, mai ales, a achitarii “cash” a daunelor, mentalitatea nu va evolua. Ever! Ca asa-i omul : se adapteaza, se aranjeaza, se descurca…

  5. matrix spune:

    Ma uit la acest articol si ma intreb. Toti acesti domni si doamne, tineri, universitari, n-au altceva de facut, decat sa se mitralieze reciproc prin presa , comitete si comitii ? Mergeti la mare, la soare , distrati-va un pic, asezati-va la o bere , vorbiti , discutati si cine stie , poate veti reusi sa va intelegeti.Pe cei batrani sa ii lasati acasa, au pacatele lor, si pana la urma nu va vor intelege. Ati fost crescuti si educati in alte lumi,traiti in alta lume, in alte cooordonate ale istoriei.
    Telul vostru e sa scrieti o opera care sa dureze , peste Noica, peste G.L, si nu paragrafe noi la regulamente de etica. Scrieti in engleza, in franceza ,daca vreti sa fiti cunoscuti, altminteri daca publicati la Humanitas n-o sa va stie nimeni in afara Romaniei.Depasiti modul paraguayan al fiinţei,

    Din Stanford, CA, numai bine!

    • delia f spune:

      Holy Moly, what a BS! Este un caz izolat sau un sindrom local – iluzia ca numai la Standford oamenii respira aer?
      Delectati-va cu scriitorii americani si best-sellurile lor si lasati-ne pe noi sa ne bucuram de Humanitas.

  6. delia f spune:

    Am citit si eu scrisoarea nedemna. Singurul lucru care m-a amuzat a fost acuzatia la adresa lui Gabriel Liiceanu, ca v-a transformat in “turnator”, implicand absenta vointei proprii si dezvaluind gandirea de tip grup infractional- de a blama “turnatorii”.
    Liber Amicorum este senzational- portretul multidimensional inconjurat de atata caldura – o declaratie de iubire asa cum si Gabriel Liiceanu, la randul lui, a facut-o unor oameni importanti din viata lui- impreuna cu captivantele dizertatii pe teme filozofice.
    Succes in continuare!

  7. Strofocle spune:

    Oana Serban a demonstrat deja ca este o mincinoasa ordinara chiar aici, pe Contributors. Ultima data cand a scris aici, a compus o alta scrisoare deschisa adresata tot domnului Liiceanu, pretinzand ca aceasta ar fi fost semnata de studenti vechi si noi ai Facultatii de Filosofie si chiar de asociatia studenteasca Philos, pentru ca apoi sa isi recunosca minciuna abia dupa multe comentarii ale studentilor care se delimitau de delirul ei si sa descoperim ca semnatari erau doar ea si Irina Nicolae.
    http://www.contributors.ro/dezbatere/scrisoare-catre-parintele-nostru-profesorul-gabriel-liiceanu/

    Cu asemenea antecedente, nu ar trebui sa ne mai surprinda ca e o gargarageoaica cu fulguratii fasaite. Oricine ar trebui sa fie pus pe ganduri de simplul fapt ca abia ce i-au publicat articolul despre cinematografia postmoderna la Routledge si deja se vede atat de filosoafa, incat isi permite sa ia in balon pe cineva care a influentat cultura romaneasca si filosofia mai mult decat o va face ea vreodata. Tupeul asta de mare doamna la prima generatie incaltata se mosteneste ideologic de la comunistii prieteni cu Iliescu pe care ii gadila solemn in buric la cate o ciorbita pe terasa de langa facultate. Compania proletara selecta in care se balaceste nu se opreste aici pentru ca unul dintre marii ei aparatori din jurnalism este chiar esrcocul, fost fierar-betonist si puscarias Ion Spanu care foloseste toate tertipurile abjecte ale retoricii comuniste pe la trompetele propagandistice de astazi. Prin comparatie, criminalul de Dej mirosea a roze fata de duhoarea nomenclaturista stratificata in generatii pe toate cele trei gusi ale proaspetei asistente universitare.

    • Strofocle spune:

      Fierar-betonistul in zeghe nu e singurul care o tine de frunte pe Oana Serban in timp ce isi vomita interminabila scrisoare. Ea scrie:
      “nu am culoare politică şi nu sunt copilul cuiva”.
      Serios? Atunci cum se face ca o aparara numai lepadaturile comuniste? Pe langa Ion Spanu, mai e si Floriana Jucan care i-a preluat materialul la publicatia sa, Q Magazine, unde a luat apararea lui Dragnea si a laudat-o pe Dancila.
      https://adevarul.ro/entertainment/tv/oda-vioricai-dancila-q-magazine-un-premier-minune-sanatos-intr-o-societate-bolnava-1_5be59c36df52022f754edb81/index.html

      Lui Spanu si Jucan li se adauga si Active News care s-a solidarizat cu ea si sa l-a atacat pe Liiceanu. Unde mai pui ca mentorul Oanei Serban este Vasile Morar care este atat bun prieten cu Ion Iliescu, incat a fost chemat sa vorbeasca la lansarea biografiei acestuia. In plus, la sustinerea doctoratului ei, s-a prezentat reverentios Petre Roman care a simtit nevoia sa ia cuvantul. Coincidenta? Chiar toti mizerabilii s-au sensibilizat de-odata, de o singura parte? Pentru cine? – Pentru copilul apolitic al nimanui? Daca nu e copilul nimanui, atunci ce este – copilul strazii? In cazul asta, ar trebui sa ne consideram norocosi ca vedem primul Mowgli care beneficiaza de toata sustinerea altruista a oamenilor noi claditi de regimul vechi.

      Ca sa ne demonstreze cat este de apolitica, se arunca in emisii de gaze mentale sulfuroase de tipul:
      “Mă îngrozeşte faptul că am ajuns protagonista unui clip electoral anticorupţie în care dl. Cioabă mă aruncă fără temei. Un clip sponsorizat politic. Un material care, prin resursele din spatele său şi prin mesaj, politizează, într-un sens, viaţa universitară, un spaţiu în care catedra de profesor nu trebuie confundată cu tribuna de politician.”

      In capul ei de mostenitoare a ciumei rosii, totul este politic. Un mesaj anti-coruptie gazduit de un ONG si inregistrat cu camera cuiva in fata unui perete gol reprezinta un mesaj politic sponsorizat cu resurse de partid, adica o chestiune de optiune electorala, de preferinta a partidului (inexistent in cazul nostru), dar in nici un caz de normalitate sociala. Trebuie sa o intelegeti – daca nu era coruptie, ea nu ar fi fost acolo unde este acum, deci ea opteaza pentru coruptie si cere sa ii fie recunoscuta preferinta drept o orientare politica legitima fundamentata pe interesele personale rationale pe care are dreptul sa si le reprezinte. De-aia continua atacandu-l pe Liiceanu:
      “Jigniţi memoria şi excelenţa Facultăţii de Filosofie, dar, de curând, scandaţi pentru justiţie de pe treptele instituţiei noastre. Vedeţi, biata cantină din Grozăveşti a devenit brusc un loc nimerit din care să duci lupta pentru dreptate.”

      Adica vrea sa zica:
      Ia uite la asta! Dupa ce ca se ia de noi, mai face si galagie cu coruptia… Pai sa se duca la el, acolo, cu dialogu’ lui social cu tot, ca doar nu s-o astepta sa il lasam sa se foloseasca de imaginea excelentei noastre. Pai el crede ca generatii intregi au muncit aicea la invartit ciolanul intre noi ca sa vina el sa ne sape cu reclama din partea noastra? Hai, ia valea ba pensionarule, ca nici nu stiu ce mai cauti pe-aici. Ce zici tu? Principii? Hai ma, lasa-ne cu astea, ca nu ne duci tu pe noi cu vorbe de relatii cu publicul.

      Cu asemenea sustinere si tupeu, “copiii nimanui” ar putea fi si ei cineva, dar sunt astia ca noi care tot insista sa ii trimita la munca cinstita.

  8. Când am scris textul de față, am solicitat totodată un punct de vedere dlui profesor ILIE PÂRVU, coordonator al tezei de doctorat în legătură cu care s-au formulat suspiciuni de neconformitate, având în vedere dimensiunile ei reduse. De curând am primit pe e-mail un răspuns din partea dlui profesor. Îl redau mai jos:

    UN PUNCT DE VEDERE

    Într-un articol publicat recent in ziarul “Adevarul”, autoarea (asistenta universitară Oana Șerban) se referă la o teza de doctorat pe care, evident, nu a citit-o, ci doar a răsfoit-o, numărându-i citatele și autorii din bibliografie. O asemenea raportare la o lucrare de cercetare in filosofia teoretica nu poate duce la niciun fel de concluzii asupra originalității și valorii ei (de care autoarea pare a se îndoi).

    Teza de doctorat ( “Metafizica și filosofia naturală la Isaac Newton”) a fost elaborata sub îndrumarea mea și a fost examinată de o comisie formată din cei mai renumiți filosofi ai științei și istorici ai fizicii din țara noastră, care au apreciat ca ea reprezintă o cercetare excepțională in domeniul istoriei teoretice și filosofice a operei celui mai important savant modern. Grigore Vida construiește o interpretare profunda a filosofiei lui Newton, având ca merit principal demonstrarea modului in care aceasta participa realmente la construcția teoretica a științei newtoniene. Metafizica lui Newton este profund implicată in opera sa stiintifica și nu reprezintă doar una din preocupările multiple ale autorului Principiilor Matematice ale Filosofiei Naturale. Aceasta interpretare este, după opinia mea, cea mai adânca și relevantă modalitate de a ne raporta la opera filosofica a unui savant. Faptul ca Grigore Vida prezintă aceste rezultate analitice intr-un text de mică extindere dar extrem de dens ideatic reprezintă o calitate in plus a lucrării.

    Prezentarea textelor lui Newton pe care se bazează construcția interpretării era necesară cu atât mai mult cu cât exista mari divergente in privința traducerii și lecturii (înțelegerii) lor. Cu atât mai mult amploarea bibliografiei nu poate fi un motiv pentru a pune sub semnul îndoielii valoarea unei asemenea cercetări.

    Profesor dr. Ilie Parvu
    Universitatea din București

  9. Octavian spune:

    Este îmbucurător că la Universitatea București, începând cu 2019, primează înaltele principii (chiar din noaptea de revelion; asta da promisiune de început de an!).

    Totuși, să nu uităm că în manualul de navigație de pe CORABIA FILOSOFILOR sunt trecute cu litere vizibile doar ofițerilor și alte principii:

    Primul principiu: SUPRAVIEȚUIREA

    Nici măcar bancuri nu se vor face dacă nu ești măcar vreun șoricel pe lângă elefanții bătrâni.

    „Fă-te frate cu dracul până treci puntea.”
    Analog:„Fă-te frate cu fraierul ca să nu mai creadă lumea că ești dracul.” Apoi doar vreun Făt-Frumos mai poate să facă diferența între cine-i dracul și cine nu.

    Este reciproc convenabil, cedezi spiritului tranzacțional pentru o cauză bună: este prudent să te lupți cu dracul de pe poziții avantajoase când va veni timpul, nu mai devreme, ca să nu riști să fii aruncat peste bord.

    Al doilea principiu: IGNORANȚA

    Principiu de bază al filosofiei, de când cu Socrate. Ignoranță asumată pentru vânătorul de înțelepciune. Ignoranță pierzătoare pentru cei care se cred cunoscători fără să fie.

    Dar și ignoranța celui evadat din liceu, de 18-19 ani care intră pe ușile facultății pentru 3,5 sau chiar 8 ani (pachet complet: licență, master, doctorat). Trebuie să supraviețuiești acestor ani (să citești textele, să scrii eseurile, să produci maculatura necesară ca să avansezi în carieră) profesorilor proști, colegilor concurenți, vezi P1. Mulți sunt aruncați peste bord. Faptul de a fi tratat individual, oameni cu minți diferite și experiențe de viață diferite, este irelevant pentru „standardele de excelență” (mai ales dacă au câțiva ani în plus și nu sunt materia cognitivă moale așteptată de profesorul ce repetă ani la rând aceleași cuvinte). Apoi, profesorul e acolo pentru binele său, în primul rând (vezi P3), dar va spune mereu: „e spre binele tău”.

    Aici va fi educat, va învăța să gândească analitic, fenomenologic, sofistic („orice argument poate fi respins”), un cunoscător în felia despre „cum gândește gândirea, cele mai bune feluri de a gândi, feluri de a gândi despre…” dar și „cum să gândești în numele celorlalți astfel încât ceilalți să-ți urmeze voința”.

    Principiul trei: „Devenirea discipolului întru măiestrie”, sau: AZI DISCIPOL, MÂINE MAESTRU

    Pe lângă lucruri inefabile de tipul afinități elective, e partea practică: dacă începi de mic și pe lângă cine trebuie, urmezi modelul de excelență agreat, ajungi persoană de încredere a maestrului, ai șanse să fii Alesul/Aleasa.

    Oana Șerban este o persoană prosperă în cariera academică (are mai puțin de 30 de ani și iată: este doctor în filosofie, vorbește studenților autoritar, a publicat articole indexate ISI) probabil că este o persoană de mare grandoare sufletească, insolența sa fiind justificată de opinia corectă despre sine (Aristotel, Etica Nicomahica, 1124b).
    Maestrul dânsei, Prof. Morar, și-a „reperat onoarea”, pericolul că vor exista noi doctorate plagiate sub oblăduirea sa a fost îndepărtat, viitorul este călduros, hai mai bine să vorbim despre roboți și dacă vor îndrăzni vreodată să gândească cu mintea lor (că de oameni se știe, doar câțiva, restul la munca nonfilosofică).

    Important e să stai pe creasta valului și să nu nesocotești vântul opiniei celorlalți că altfel sfârșești în Atlantida Înecaților.

    Există un interviu cu Mircea Dumitru din 2016, pe când era ministru al educației, în Adevărul. Pe sit nu mai poate fi găsit, poate un jurnalist să-l caute. Spunea două lucruri: că nu se va face vreodată lumină în chestiunea tezelor plagiate din trecut și lăsa să se înțeleagă că era o problemă logistică. În fapt, era o promisiune: „nu vă faceți griji, lucrurile vor rămâne îngropate”. Așa că demersul dumneavoastră în contra vântului este scufundat câtă vreme unii dintre colegii dumneavoastră vor rămâne în poziții de putere.
    Al doilea lucru pe care îl spunea: doar 10% dintre studenți învață; restul de 90% nu erau treaba dânsului. Desigur, nu spunea că e nevoie de cât mai mulți ca să umple bugetul instituției, iar că profesorii, inclusiv el, le dau țeapă, nefiind în stare cu adevărat să-i educe, să-i ajute să fie mai buni.

    Apropo de jurnaliști: interviul cu Mircea Dumitru din 2016 a fost luat de Laurențiu Ungureanu, fost student la Facultatea de Filosofie a UB, azi ceva jurnalist de investigație la recorder.ro. Peste tot sunt conflicte de interese, dacă apare ceva în public e pentru că ajunge la preaplin cazanul cu animozități sau, desigur, principiile sunt umilite. Doamna Șercan, pare să fie o excepție, cu doctorat în problema plagiatelor, este și cadru Universitar la UB, iar prin comparație, faptele de la Academia de Poliție amintesc de bancurile cu polițiști (De câți polițiști intelectuali e nevoie ca să dea un verdict de plagiat? – e un banc sec). Totuși, investigații jurnalistice adevărate despre plagiatele de la UB nu există.



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Catalin Cioaba


Catalin Cioaba

cercetător postdoctoral, Universitatea Bucureşti A absolvit Facultatea de Litere şi Facultatea de Filosofie la Universitatea Bucureşti, unde a obţinut doctoratul în anul 200... Citeste mai departe


E randul tau

Reducerea planului cadru Este absolut necesara. Cu indiferent ce scandaluri si riscuri. Nu as ...

de: Dedalus

la "Câteva sfaturi pentru viitorul ministru al Educatiei"

Carti recomandate de Contributors.ro

DEMOCRAȚIA SUB ASEDIU ROMÂNIA ÎN CONTEXT REGIONAL

Carte recomandată de contributors.ro

Cauta articole

octombrie 2019
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Sep    
 123456
78910111213
14151617181920
21222324252627
28293031  

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)