marți, martie 19, 2024

Un instalator cu hobby(cei)uri lingvistice mă pune la punct

La facultate înveți tu să vorbești româneasca? N-o știi de-acasă?

În anii ’60 ai secolului trecut, eram primul tânăr, din micul târg de provincie unde m-am născut, care s-a îndreptat spre filologie după absolvirea liceului. Așa era pe-atunci: puțini ajungeau la facultate, încă și mai puțini la filologie. Concurența era mare, 7–8 pe un loc. Cei mai mulți se îndreptau către politehnică, unde erau subvenționați pe parcursul studiilor de fabrica de mobilă „Răsăritul” din comună.

Cine a trăit la țară știe cum funcționează „agențiile de presă” pe-acolo. Oamenii se cunosc între ei, vorbesc unii despre alții cu admirație sau cu invidie și numai rar cu indiferență. Unii laudă, alții acuză, nimeni nu scapă de judecata publică. Se știe totul despre toți și chiar mai mult decât atât. Rezultatele de la admiterea la filologia timișoreană se afișaseră pe la sfârșitul lui septembrie, cam pe vremea când începea culesul viilor. Inutil să spun că, reușind eu la examen, făceam știrea zilei. Acolo, la vie, în timpul culesului, comentariile la breaking news funcționau mai ceva ca la protv. Părinții mei erau și ei la cules. Un vecin de-al nostru, pizmaș și ranchiunos de felul lui (fiul său căzuse în acel an la sport), se adresează tatălui meu:

– Lasă, lasă, am auzit noi că ai dat cinci mii de lei la un dascăl de la Timișoara (el pronunța: Cimișoara) ca să-ți bage feciorul la facultate. Și-al meu ar fi intrat, da’ eu n-am banii tăi; și apoi, chiar dacă i-aș avea, n-aș fi așa de prost să dau atâta bănet ca să învețe al meu… ce? să vorbească românește? Har Domnului, o face de la trei ani!

Tata era un om înțelept și cu umor, un fel de Moromete ardelean; îl ascultă calm (mama fierbea) și pe un ton așezat:

– Cinci mii, zici? Mă, omule, pe ce lume trăiești? Crezi tu că domnii cei mari de la Timișoara se uită la cincii mii de lei? Do-uă-zeci de mii i-am numărat în palmă și abia-abia mi l-o băgat! De Crăciun îi tai și-un porc gras c-așa ne-am înțeles încă din primăvară.

Cum se întâmplă în asemenea împrejurări, unii chiar l-au crezut (deși să ai 20000 pe vremea aia…), alții au gustat replica, mai puțin mama care nu prea știa de glumă. Cei mai mulți au înțeles însă împunsătura din vorbele tatălui meu și au început să-l ia în tărbacă pe „agresor”. Atinsă-n orgoliu, nevasta acestuia, prinzând din zbor chestia cu învățatul românei, contraatacă:

– Auzi tu, ce facultate e asta de limba română? Ce fac ăia acolo, învață să vorbească românește? N-o știu de-acasă? Or fi muți, surzi, or fi bâlbâiți? Să fi mers al tău la medicină dacă-l ducea capul sau la matematică. Da, da, ai auzit bine, la matematică, acolo-i greu, frate, nu toci vorbe fără rost de dimineața până seara. La română nu l-aș da pe-al meu nici de-ar fi pe gratis. Mare-i grădina ta, Doamne, să te duci tu până la Timișoara ca să înveți românește!

La vremea aceea eram prea necopt ca să înțeleg mare lucru din întâmplare. Abia mai târziu – cunoscând eu atâția inși care, dacă vorbeau românește acasă sau cu vecinii, se credeau experți în lingvistică – am dat peste o droaie de „profesori” care ne predau lecții de dicție și de ortografie, de gramatică sau de etimologie și de câte altele! Că, vorba aia, dacă tot vorbesc românește… Despre o asemenea lecție și despre un asemena „profesor”, mai jos.

Acum câțiva ani, un meșter îmi repara ceva în casă. Acesta, știind că sunt profesor de limba română, s-a arătat mirat, aproape revoltat, când m-a auzit pronunțând cuvântul bormașină. Mi-a imputat pe un ton superior și cam didactic: „cuvântul ăsta-i nemțesc, de ce nu-i spuneți românește mașină de găurit?”. Până la un punct, omul avea dreptate, dar numai până la un punct. Îmi iau meseria în serios și-i explic că noi am preluat cuvântul de la nemți odată cu importul uneltei în sine, dar mai apoi limba noastră l-a constrâns să devină românesc modelându-l în conformitate cu structura-i gramaticală de esență latină: la plural este bormașinile, nu die Bohrmaschinen, la genitiv și dativ – bormașinii, articulat bormașina, bormașinile, nearticulat – bormașină, bormașini etc. Într-un cuvânt: termenul se comportă asemenea oricărui element lexical neaoș. Se uită la mine neîncrezător. Aveam pe birou o carte cu o frumoasă copertă. I-am arătat-o: „vedeți, cuvântul copertă e din italianul coperta, la italieni e din latinește cooperire = a acoperi, a proteja; tot din latină, cuvântul a ajuns în franceză: couvrir, couverture, iar de aici în română: cuvertură. Cum ar fi să-i zicem îmbrăcăminte de carte sau învelitoare de carte?” Ca să nu-l obosesc prea tare, curm aici excursia etimologică (ar mai fi atâtea de spus!), mă întorc la bormașina noastră și adaug: „Toate dicționarele limbii române înregistrează cuvântul la litera b. Îi probez cu DEX-ul, care era pe-aproape și revin la fapte: „chiar dumneavoastră mi-ați spus adineaori că yala ar trebui reparată, de ce n-ați zis românește: încuietoarea de la ușă sau, și mai rromânește, zăvorul?” Stă el cât stă pe gânduri, eu mă felicit în gând că l-am lămurit arătându-i drumul cel bun, dar… nici vorbă. Numai ce-l văd că dă înțelept din cap și mă lasă fără replică: „yala-i yală, domnule profesor, cum să-i zic eu zăvor? Să râdă lumea de mine?”. Înțeleg că n-a fost prea încântat de explicațiile mele, de exemplul cu zăvorul nici atâta. Norocul îmi surâde însă în chiar timpul discuției: televizorul era deschis, se juca un meci de fotbal. La un moment dat, meșterul meu exclamă: „din cornerul ăsta putea ieși un gol!”. Îmi vine acum mie rândul să fac pe pedagogul și-l întreb cu subînțeles: „de ce ziceți corner? Cuvântu-i englezesc și acolo în Anglia – unde-o fi aia – corner înseamnă «colț». Românește, corect ar fi lovitură de la colțul terenului. Eram sigur că, profitând de neașteptata întâmplare fotbalistică, l-am lămurit definitiv; replica lui în schimb m-a dezarmat: „lăsați, dom’ profesor, văd eu bine că nu prea iubiți limba română, nu m-așteptam din partea dumneavoastră”. Și, drept consecință, m-a sancționat patriotic: când am avut inundație în bucătărie s-a făcut că plouă și m-a lăsat (în) baltă.

P. S. Am vrut să mă opresc aici cu povestea mea despre instalatorul lingvist, și să nu mă pun rău cu cele sfinte. Dar Necuratul nu doarme și mă îndeamnă să zic mai departe. Povestind eu întâmplarea cu bormașina unui prieten apropiat, acesta mă pune și el la punct tot mirându-se că știința mea etimologică este atât de subțire. Și zice: „în ultima vreme bormașina ta a căpătat sensuri noi de care văd că habar n-ai. Bormașina – continuă dumnealui accentuând nefiresc pe prima silabă – este Mercedesul S Klasse, favoritul BOR”. Mare dreptate avea amicul, „am văzut cu ochii mei” – cum zice poporul – la București, pe Magheru, superba limuzină, și ea nemțească, B–111 BOR, condusă de un șofer cu barba neagră, asistat, de pe bancheta din spate, de cineva cu barba albă. Și, povestind eu asta mai departe, pe unde nu se cade, mă trezesc într-o bună dimineață afurisit de vecinul meu de scară, credincios nevoie mare.

Distribuie acest articol

23 COMENTARII

  1. În vocabularul urban, pe lângă “bormașina” ortodoxă, a [re]apărut “gâtlegăul”. Limba română, asemenea altora, este vie și specialiștii au dezbătut adesea cu înverșunare asupra dinamicii transformărilor suferite de ea. Chiar dacă puriștii ar putea prefera utilizarea unor termeni precum “multuratec”, cred că exagerările, în ambele sensuri, ar trebui evitate.

    Prefer să spun “mașină de găurit” din motive tehnice (în trusa meșterului se află o întragă clasă de unelte numite “mașini”: “de șlefuit”, “de înfiletat”, “de nituit” etc. și nu pentru toate s-a răspândit denumirea germană, de exemplu, “gewinde machinen”). La fel se întâmplă cu diferitele tipuri de clești, ori alte unelte și scule ale căror denumiri au intrat în limba română cu ajutorul meșterilor germani. Menționarea clasei din care face parte scula respectivă și a operațiunii la care este întrebuințată ușurează dialogul cu instalatorul, dar, mai ales, cu cel care o vinde.

    Cu folosirea “bormașinii” m-am obișnuit, dar, mai sensibil din fire, mărturisesc că mă simt “zgâriat pe creier” atunci când aud rostindu-se, ori citesc pe vreo etichetă, spre exemplu, “geacă-geci” în locul mai demult adoptatului în limba română “jachetă-jachete”. Și mai sunt…

    • Exact din motive tehnice, e preferabil să spunem „bormașină”.

      Pe de o parte, pentru că e mai scurt (și limba merge în direcția asta, se pare), pe de alta, pentru că este o unealtă care poate fi folosită în mult mai multe scopuri, nu doar la găurit. Cum să spun: „am amestecat tencuiala cu mașina de găurit” sau: „am curățat parchetul cu mașina de găurit”? Nu e de râs?

      Meșterul pedant care credea că acea mașină este doar pentru găurit nu prea era „meșter”. Dacă tăcea…

      • “…e mai scurt (și limba merge în direcția asta, se pare)”

        Doar „se pare”, pentru că în realitate proasta folosire a limbii române merge în ambele direcții. Se rostește tot mai des în enunțuri afirmative (și mai enervant, după părerea mea), cu tendința de a se impune ca normă, adverbul restrictiv „decât”, format din două silabe, în locul mai scurtului cuvânt „doar”.

        În privința bormașinii, observația dumneavoastră este probabil corectă. Termenul mai scurt „bormașină” este utilizat adesea de către ne-specialiști, ori de „dorei” care vorbesc grăbiți despre respectiva unealtă pe șantier. În cataloagele de prezentare a prodului oferite specialiștilor de către furnizori, echipamentul respectiv se numește „mașină de găurit”.

        • Aveti tendința să divagați. Ce treabă are problema „decât/doar” cu bormașina? Doar ca să vă ilustrați preocupările lingvistice? Sau decât?

          Cataloagele sunt „oferite” atât specialiștilor cât și amatorilor. Nu cred că, la vânzare, li se cere diploma. Termenul de „bormașina” este în DEX și, pentru un utilizator obișnuit al limbii române, ar trebui să fie suficient.

          Cum vă dați seama care e varianta care se va impune și care e mai frumoasă literar?

          În ce mă privește, nu am nimic împotriva niciuneia dintre cele două. Mi se par deranjante doar pretențiile de străjeri ai „adevăratei” limbi române ale unora și ale altora. Cred că puțină relaxare ar fi de dorit.

          • „ Ce treabă are problema “decât/doar” cu bormașina?”

            Vă multumesc, domnule Gabriel Deliu pentru atenția pe care o acordați comentariilor mele. Contraexemplul pe care vi l-am oferit răspunde comentariului pe care mi l-ați adresat, “…e mai scurt (și limba merge în direcția asta, se pare)”, pe care l-am reprodus și pentru care vă mulțumesc încă o dată. Mă bucur, de asemenea, că suntem de acord în ceea ce privește denumirea echipamentelor cu pricina în cataloagele furnizorilor. :) Cum, la rândul meu, trebuie să fiu de acord cu dumneavoastră, atunci când spuneți că puțină relaxare ar fi de dorit și sunt încrezător că, dacă veți reciti textul meu relaxat și în întregime, el va fi corect înțeles.

  2. Domnule, (poate) nici nu va imaginati ce punct nevralgic ati atins.

    Da, noi toti astia „informati” avem impresia ca ceilalti au nevoie doar de putina informatie pentru a vedea lucrurile asa cum le vedem noi. Dar nu, ei au propria lor lume, pe care explicatiile sau informatiile venite dispre noi nu fac decat sa o atace, provocand reactia muncitorului de care pomeniti. Asta e cumva o problema a autosuficientei noastre: daca noi suntem obisnuiti sa cautam informatie si sa ne mai si schimbam punctele de vedere in functie de ce aflam, credem ca si altii sunt la fel. Ei bine, nu.
    Si de aici izvorasc nenumarate probleme ale lumii in care traim. Probleme de genul: noi credem ca votantii PSD voteaza PSD pentru ca ei nu stiu ca PSD fura – stiu, dar furtul e acceptabil in viziunea lor. Si mai gasim exemple, chiar si la nivel international (de exemplu rusii care tot voteaza cu Putin).

  3. Limba română a împrumutat cuvinte din limba germană, din limba franceză, din alte limbi

    Barba albă din bor maşină ar putea fi a con ducătorului?

  4. Din experienta personala, imi permit sa observ ca acest gen de interlocutori nu este niciodata disponibil pentru intelegere. Ce sa mai zic de consens? Ar fi de ras! Daca ar fi, disponibil, discutia dvs nici nu ar mai avea loc … da, ar putea fi o polemia despre i din a sau i din i :)
    Cu cat aduci mai multe argumente – tehnice, stiintifice, logice, cu atat mai repede ii pierzi. Suspiciunea creste. Atitudinea devine inchizitoriala: „aha… ai dovezi pregatite, asta inseamna ca esti vinovat si „ti-ai pregatit apararea inainte de a „comite” erezia! :)
    Nu stiu ce se poate face. Eu m-am impotmolit de multe ori in fata acestei redute.
    Problema apare atunci cand esti de buna credinta si chiar vrei sa sustii cauza cu argumente convingatoare, pentru ca, aceeasi oameni cad victima manilpularilor de cea mai joasa speta, de la excroci care le fura banii din mana in piata obor, la politicieni care le promit ca salariul se va dubla de la intai, luna urmatoare.
    Si, chiar daca vad cu ochii lor ca nu s-a marit/dublat salariu’ si nici contoarul de energie nu s-a intors dupa ce au bagat nustiu ce stecher-minune in priza si au venit acasa cu niste bucati de ziar de la valutisti, tot nu te cred cand vrei sa le explici ca pamantul este totusi rotund si se invarteste totusi in jurul soarelui desi nu se vede din scaunul de privitor la tv dar si necititor de carte.

  5. Zăvor și ială nu-i același lucru. Poate aveți cunoștiințe lingvistice, dar nu și tehnice.
    ZĂVÓR, zăvoare, s. n. 1. Încuietoare la uși, uneori și la ferestre, constând dintr-o mică bară mobilă care intră într-o ureche fixată în toc
    Dacă nu-i cu bară mobilă care intră într-o ureche (și nu e nevoie de cheie, poate fi acționat manual) nu e zăvor.

    • „…nu e zăvor.”

      Scuzați-mă, vă rog, da’ eu mă gândeam că „zăvor” e cuvânt polisemantic. Poate e răzlog.
      Ori, poate corect ar fi fost să zică autorul textului „broască yală”, pentru că „zăvorul” ar putea denumi un element component al broaștei, anume acela care „intră în mica ureche aflată în toc”.

    • Aveți perfectă dreptate: n-am cunoștințe tehnice specializate. Dar diferența dintre yală și zăvor mi-e clară. Exemplul meu cu zăvorul a vrut să fie o ușoară (benignă) ironie la adresa rromânilor verzi și patrioților paseiști. Grafia „rromânește” pe care cred că ați remarcat-o nu e întâmplătoare. Un cititor care mă cunoaște s-a temut că va trece neobservată sau va fi interpretată ca o greșeală de dactilografiere și mi-a sugerat că ar fi fost bine să scriu „rrr”omânește, ca să fie clar pentru toată lumea.
      Dar să fiu sincer până la capăt: exemplul meu nu e cel mai potrivit. Dacă ar mai veni meșterul la mine (dar nu mai vine: s-a supărat că nu iubesc limba română), aș căuta alt exemplu, ca să nu creez ambiguități.

      • Vă mărturisesc că eu am înțeles din textul „cu zăvor” că ați utilizat o figură de stil, astfel că în comentariul anterior m-am referit la sinecdoca posibilă, în care el este privit ca parte componentă a broaștei, reprezentând-o. Scuzați-mă dacă interpretarea mea a fost greșită :) .

  6. Limbajele de specialitate (tehnice, informatica, economie, drept etc.) sunt stabilite (uneori cu introducerea de “barbarisme”) de cei care lucreaza in acele profesii/meserii si nu de filologi.

    Exista chiar o profesie „technical writer”; cerinta principala pentru ocuparea unei asemenea pozitii este sa excelezi in terminologia acelui domeniu (tehnic) si sa ai o buna cunaostere a limbii engleze (spelling, gramatica).

    Odata cu mine a fost angajat – tot prin trepartitie guvernamentala -un absolvent de filologie (franceza-romana). La inceput era foarte mirat si se amuza de copios de temeni tehnici ca: bechie, jamba (aviatie). La randul m-am amuzat cand am citit traduceri de genul : pasune electrica (in loc de camp electric) sau camp turnant.

    • Un astfel de traducator s-a ferit sa scrie „excitatie statica” pentru ca suna a sex si a tradus „gadilitorul static”. Era o instalatie cu tiristori de putere pentru alimentarea unor motoare electrice de mare putere.
      Normal rezultatul a fost ca ne-am prapadit de ras saptamani intregi, pana cand am terminat de instalat magaoaia…

        • S-ar putea sa se mire unii dar si inginerii pot avea simtul umorului sau macar (pot face) haz…
          Dar revenind la modul serios: avem o mare problema cu limba romana si termenii tehnici.
          Este o lipsa evidenta de termeni echivalenti in limba romana si mereu trebuie sa recurgem la „barbarisme”. De cate ori traduc un manual tehnic in limba romana, pentru ca este obligatoriu si de bun simt, trebuie sa fac compromisuri intre tentatia de a respecta limba romana la care tin mai mult decat ar putea crede un filolog si a transmite utilizatorului informatia corecta. Nu avem termeni proprii pentru toate „obiectele” tehnice si nu putem inventa unii acum, pentru ca nu avem un „trecut” in istoria tehnicii. Au fost consacrati deja, termeni venind mare parte din germana, (dar si din franceza si engleza) acceptati acum, in mestesugurile ceva mai vechi (tamplarie, lacatuserie, mecanica, constructii) dar pentru termeni noi … ?
          Limba romana nu este atat de permisiva ca sa accepte cum se face in franceza „soarece” pentru „mouse” samd…
          Ca sa nu raman dator interlocutorului (cel care citeste ceea ce am scris) uneori fac niste acrobatii gen traducerea in limba romana, atat cat inspiratia m-a ajutat in momentul cand eram „la butoane” urmata de varianta consacrata in paranteze sau ghilimele. Evident nu este o solutie academica dar atat pot sa fac in acel moment.

          Ne mai ajuta si sfantul Google-translate care coopereaza cu noi (si noi cu el). Probabil ca, inainte de a se trezi Academia sa legifereze ceva sau sa organizeze un sistem interactiv de imbogatire a vocabularului (mai util decat i din i sau i din a) vom fi asimilati de vocabularul virtual.

  7. D-le Profesor,

    Va intreb care-i parerea dvs. despre „barbarismul” folosit tot mai des in limba romana (chiar si pe acest site la un articol despre telenovele) A FOCUSA in loc de: a concentra (pe un subiect, actiune) ?

    Traiesc in Canada unde engleza este una din cele doua limbi oficiale si ca atare cel putin 10 ore pe zi o folosesc; in restul timpului folosesc o „limba locala” (termen folosit de Kurt intr-o postare despre romanii din Canada) adica romana .

    Am observat ca vorbitorii nativi (de engleza) nu folosesc frecvent acest cuvant iar cand eu folosesc „concentrate” nu sunt deranjati deloc, dovada ca cele doua cuvinte sunt echivalente.

    As putea intrepreta ca este mai „cool” sau „intelectual” sa folosesti FOCUSA ?

    Va multumesc anticipat.

    • Un răspuns complet la întrebările dumneavoastră legitime ar merita un articol separat. Voi încerca să-l scriu într-un viitor apropiat, sper.
      Cât privește verbul a (se) focusa, acesta îl dublează pe a se concentra (tot neologism, dar mai vechi). Limba nu are nevoie însă de două cuvinte care să exprime EXACT același lucru și atunci procedează „economic”: ori îl elimină pe unul din ele, ori le diferențiază prin sens. Așa s-a întâmplat cu sinonimele timp și vreme: zicem timp frumos/vreme frumoasă, n-am timp/n-am vreme…, dar nu putem zice motor în patru vremi, ci doar motor în patru timpi. Imaginați-vă cum ar suna versurile eminesciene: „Codrule cu râuri line / Timpul trece, timpul vine”… și altele asemenea.
      După părerea mea, Titu Maiorescu a fost mintea cea mai limpede din sec. 19. Cu toate acestea, într-o scriere a sa despre neologisme le contesta dreptul la viață unora precum circumstanță, suficient, vanitate, argumentând că le avem în limbă pe: împrejurare, îndeajuns (destul), deșertăciune… Cum ar trăi azi limba noastră fără aceste neologisme?
      Așadar: nu risc să dau verdicte. Limba știe să se apere singură, cum am spus mai sus. Vom trăi, ne vom concentra (focusa) și vom vedea.

  8. Nu e mare enigma in folosirea cuvintului „focusa”.
    Este de genul „furculision”, adicai, giob, coaci,…si alti manegeri. Si alte brechin niiz-uri.
    Cu timpul, limba se va imbogati cu noi cuvinte pierzind pe „drum” altele, neaose :P
    Cu un termen mai nou, se „implementeaza”.

    • În mare încurcătură m-ați pus. Niciun dicționar nu m-a ajutat. Am aflat totuși, printr-o întâmplare fericită (pe care o voi evoca in extenso cândva), că e vorba de un calc lingvistic după engl. frenemy, cuvânt compus din fr(iend) + enemy. Româna a abreviat precum engleza și a obținut PRINAMIC din PR(ieten) + INAMIC, un fel de prieten fals, adică… inamic. Vorba românului: „ferește-mă, Doamne, de prieteni, că de dușmani mă apăr singur”.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Ionel Funeriu
Ionel Funeriu
Profesorul Ionel Funeriu s-a dedicat studiului versificației românești, lucrarea sa majoră, Versificația Românească, propunând o nouă teorie asupra versului românesc. Pornind de la această teorie, a propus o nouă metodologie a editării clasicilor expusă în volumul Al. Macedonski. Hermeneutica editării. În ultimii ani, a publicat lucrări destinate familiarizării publicului larg cu aspectele filologiei, Biografii lexicale fiind un astfel de exemplu.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro