joi, martie 28, 2024

Un liberal tragic: John Gray si mitul progresului

John Gray este un important filosof po­li­tic, admirabil critic cultural și un intelectual pu­blic nonconformist. Este adversarul ori­cărei dogme, un distrugător de mituri în­totdeauna pregătit să sfi­de­ze idolii tribului, indiferent de cât de dezamăgitor ar pu­tea acest lucru să fie pen­tru cei care caută răs­pun­suri imediate la întrebări fun­damentale. Ultima sa carte este simultan edificatoare și binevenită. Ea continuă ata­cul lui Gray împotriva ero­rilor modernității, printre care se află și mitul pro­gre­sului ca dezvoltare lineară de la simplu la complex și, într-un mod moralizator, de la rău la bine. Gray vede progresul drept un anestezic intelectual, echivalentul pro­za­cului, care are rolul de a ne domoli frus­trările, anxietățile și fricile. El identifică această fascinație cu progresul în ma­jo­ri­tatea meta-narațiunilor modernității, de la liberalism la socialismul timpuriu, la marxism, bolșevism și progeniturile lor.

Certitudinea că progresul este ineluctabil, inexorabil și ireversibil ne face orbi la efec­tele secundare mai întunecate ale aven­tu­rii modernității: explozii sălbatice de in­to­leranță, discriminare, persecuții și ge­no­cid, asalturi iraționale asupra naturii. Mi­tul progresului este intim legat de divi­ni­za­rea viitorului și de încercările de a evita orice formă de autoevaluare: „dintre mul­tele beneficii ale credinței în progres, cel mai important ar putea fi acela că pre­vi­ne excesul de autocunoaștere“ (p. 4). Ro­mancierul francez Émile Zola, exemplul pa­­radigmatic al intelectualului angajat, a scris: „Cred că viitorul umanității de­pin­de de pro­gresul rațiunii prin știință“. Scri­i­torul rus Osip Mandelstam a avut o per­cep­ție com­plet diferită asupra istoriei atunci când a mărturisit soției că, la vârsta de cinci ani, atunci când a auzit pentru pri­ma oară cu­vântul progres, a început ime­diat să plân­gă. Progresul este o iluzie con­tagioasă, dar această subjugare este exact ce­ea ce cel care crede în ea refuză să ad­mi­tă: „Pentru cei care trăiesc în mit, acesta pare un fapt aprioric. Progresul uman in­tră într-o asemenea ca­te­gorie de fap­te. Dacă îl ac­cepți ai un rol în marele marș al uma­nității. De­si­gur, uma­ni­ta­tea nu măr­șăluiește ni­ciunde. «Uma­nitatea» es­te o ficțiune for­mată din mi­liarde de in­di­vizi, iar pentru fiecare în parte via­ța are un ca­rac­ter final și singular“ (pp. 6-7).

Credința de neclintit în pro­gres este pro­fund legată de convingerea fer­mă că ști­ința este, într-un fel sau altul, ca­pabilă să îmbunătățească viața umană. În mod evi­dent, există realizări teh­no­lo­gice care nu pot fi negate, dar ne di­mi­nu­ează ele oare an­goasele esențiale? Nu a fost ști­ința im­­plicată în planul abominabil al na­ziș­ti­lor de a impune o comunitate ra­sială pu­ri­fi­cată de pretinși agenți poluanți? Nu a fost „marele experiment“ stalinist în­ră­dă­cinat în exaltarea prometeică a teh­no­logiei?

Din anumite puncte de vedere, mare par­te din critica lui Gray a moștenirii Ilu­mi­nismului, atât de profund inserat în fon­dul mediului nostru spiritual, este si­mi­la­ră cu reacția conservatoare la fantasma dez­voltării continue către o comunitate pa­cificată și armonioasă. Gray nu este nici conservator, nici pesimist, dar este ceva spenglerian în viziunea sa asupra civi­li­za­ției noastre drept lipsită de suflet și de sens, cel puțin pe termen lung. În aceeași direcție, demonstrația sa despre lipsa de sens a oricărei teorii care declară sfârșitul istoriei, indiferent dacă este inspirată de Hegel, Marx, moștenitorul lor ruso-fran­cez Alexandre Kojève sau teoreticianul ame­rican straussian Francis Fukuyama, este relevantă pentru înțelegerea tumul­tu­lui global de după Războiul Rece. De fapt, de­parte de a fi dus la apariția unui echi­li­bru democratic în care valorile liberale pro­voacă un febril entuziasm în toată lu­mea, prăbușirea blocului sovietic a pro­vo­cat noi forme de malaise, perplexitate și de con­fuzie. Aceasta nu înseamnă că neg im­por­tanța istorică a revoluțiilor din 1989-1991, ci doar că accentuez, împreună cu Gray, necesitatea de a evita orice ten­tație teleo­logică. Deconstrucția pro­gre­su­lui drept fantasmă redemptivă, făcută de Gray, nu este o invitație la fatalism, ci un apel la lu­ciditate și la rezistență în raport cu cân­tecele de sirenă ale sistemelor ideo­logice.

În demonstrația sa, Gray apelează mai mult la literatură decât la tratate de fi­lo­sofie politică. Unul dintre autorii săi fa­voriți este Arthur Koestler, romancierul și gânditorul nonconformist central-euro­pean paradigmatic, care deseori și-a ex­pri­mat disprețul pentru orice încercare gran­dioasă de a optimiza condiția umană: „Koest­ler a înțeles un fapt pe care me­lio­riș­tii li­be­rali au refuzat să-l confrunte: pro­gre­sul gradual este imposibil. Când iluzia ameliorării graduale a fost obli­te­rată de realitate, el, împreună cu mulți din ge­nerația sa, a ajuns la concluzia con­form căreia catastrofele sunt parte in­tegrantă a evoluției umane“ (p. 32). Cu alte cu­vin­te, nu există un drum facil, lip­sit de du­re­re, către o lume mai vrednică – dezastrele și cataclismele sunt intrinseci des­tinului nostru. Koestler nu a fost sin­gurul care a avut o astfel de viziune me­lancolică asu­pra istoriei și politicii. Gray analizează in­tuițiile unor autori precum Joseph Co­n­rad, Sigmund Freud, T.E. Hul­me, Joseph Roth, Stefan Zweig, Curzio Ma­la­parte, Geor­ge Or­well, Samuel Beckett, Wallace Stevens și Jorge Luis Borges. Toți au avut în co­mun conștiința dezrădăcinării existențiale, a pribegiei, a angoasei, soli­tu­dinii și stra­nietății. Toți au avut rezerve privind so­li­ditatea construcției de­mo­cra­tice a so­cie­tăților moderne. Toți au fost conștienți de fragilitatea umanismului: „Far­mecul mo­dului de viață liberal cons­tă în faptul că permite majorității oa­menilor să renunțe inconștient la propria libertate. Per­mi­țând majorității uma­ni­tății să își ima­gi­neze că sunt pești zbu­rători, când, de fapt, ei își petrec viețile sub valuri, ci­vi­li­zația liberală se în­te­me­iază pe un vis“ (p. 62).

Volumul lui Gray este simultan un diag­nostic și un avertisment. El vede si­mi­li­tu­dini între anii ‘30 și primii ani ai secolului XXI, semnalând dislocarea globală, xeno­fo­bia în ascensiune, demagogia populistă. Filosoful refuză să propună o soluție. El sem­nalează abisul, își avertizează semenii asupra pericolelor și respinge orice de­ter­minism predictiv. Precum Koestler, el pa­re o Casandra. Depinde de noi să as­cultăm sau să ignorăm acest mesaj. Vom accepta această provocare îngrijorătoare sau vom persevera în negare facilă și reverii uto­pice, confirmând astfel convingerea tristă a lui Gray: „Căutarea tăcerii pare să fie o activitate specific umană. Alte animale fug de zgomot, dar este zgomotul făcut de alții cel pe care încearcă să îl evite. Nu­mai oamenii vor să amuțească larma propriilor minți“ (p. 157).

Traducere de BOGDAN C. IACOB, după International Affairs, vol. 89, no. 6 (November 2013).

JOHN GRAY – The Silence of Animals: On Progress and Other Modern Myths (London, Allen Lane, 2013)

Recenzia de mai sus a aparut in editia scrisa a revistei 22:

http://www.revista22.ro/un-liberal-tragic-34679.html

http://us.macmillan.com/thesilenceofanimals/JohnGray

Distribuie acest articol

17 COMENTARII

  1. nu stiu, de data asta nu prea ma aflu in acord cu unele din ideile exprimate. De exemplu, ca nazismul se baza pe „stiinta”. Rasismul (ce a fost insotit de o salbaticie cumplita distructiva de valori, negatoare a intregii civilizatii europene) pe care-l exaltau avea zero baza stiintifica. De acord ca stalinismul exalta tehnologia (era acolo vorba de un cosmar nu de un vis) dar, in acelasi timp, cum am citit chiar in articolele Dumneavoastra, savantii rusi, ca sa incerc sa concentrez intr-o fraza, erau umiliti de politic (doresc sa vind castraveti gradinarului :) )..
    Da, daca „progresul” ca si concept contine latent o capacitate de aglutinare a unor forte totalitare si poate deveni o arma anti-om de acord cu ce inteleg eu ca spune Gray, ca mai bine sa ne gindim la indivizi si sa lasam in pace proiectele care par sa-i transceanda…dar in acelasi timp nici nu doresc sa parasesc ideea de „umanitate”, de societate umana care spune mereu alta poveste, a timpului prezent desigur, dar care contine vremurile si visurile trecute.. .Ideea de societate umana unde unele lucruri sint ceva mai bune ca in trecut: rascoala lui Spartacus (prima rascoala retinuta ca lupta pentru libertate si dreptate), disparitia iobagiei, disparitia sclaviei (Wilberforce), lupta pentru drepturile omului, Franta lui 1789, freedom of speech si cite si mai cite…Nu le-as arunca down the drain ca si cum n-ar avea nici o valoare. Daca nu exista asa, un fel de mic proiect in care oamenii vor un anumit bine general atunci aia nu stiu cite miliarde de indivizi sint asa, intr-un fel de miscare browniana cu nimic mai breji decit, sa zicem, niste ameobe (cum s-a exprimat cineva).
    Nu inteleg ce este cu moda asta contra Iluminismului. Nu au fost ei aceia care au dorit educatie pentru oameni in general si nu numai pentru cei cu mijloace? Citesc acum (ce-i drept, printre picaturi) o carte foarte placuta, de John Cottingham dedicata lui Descartes, Spinoza si Leibniz.
    Si ultimul lucru. Din copilarie am retinut ca fiind un citat din Oscar Wilde „nemultumirea e un factor de progres, Daca am fi fost multumiti, am trai si acum in pesteri”. Cred ca unele lucruri ramin dobindite, ramin castigate daca dorim.

  2. Foarte instructiva lectura pentru necunoscatori ca mine si incitatoare la gindire pentru specialisti.
    Desi democratia este cel mai mic rau cu totii continuam sa o aparam cu fanatism si sa trecem cu vedere imperfectiunile si mai ales usurinta cu care este manipulata si cutotii ne lasam ipnotizati de sarlatani care manevreaza democratia.
    Nimeni nu admite ca traieste int-ro simulare a emocratiei si o folosire a conceptului in scop distructiv.
    Cu toti preaslavim democratia si nu dorim sa perfectionam nimic si pe deasupra mai folosim si limba de lemn pentru a declara in slogane:
    -Azi sunt alegeri este o sarbatoare a democratiei, vocea poporului se face auzita !
    Poporul doreste progres nu intoarcerea cu deceniii in urma …
    Un om simplu imi spunea cum inainte de primul vot a fost atentionat de bunicul fost partizan comunist:
    -Fii atenet cum tii arma si cum o foloseti !
    Fostul luptator considera votul ca fiind o arma cae putea sa fie indreptata impotritva dusmanului dar care folosita gresit putea sa raneasca pe utilizator.
    VOtul este o imputernicire in alb si inca una periculoasa.La baza lui nu se afla nici un contract civil si nici social iar cistigatorul poate sa actioneze impotriva votantilor fara ca nimeni sa-l traga la raspundere.
    In fapt cel ales nu are o legitimitate legala ci se foloseste de o stratagema iluzorie si anume ca el reprezinta vointa poporului.
    In fapt el fura o imputernicire in alb.
    Este o diferenta intre votul in antichitate si accesiunea la functii publice care de multe ori se efectua prin tragere la sorti si votul de azi.
    Nimeni nu vrea sa introduca un contract intre votanti si candidat.
    Aceasta se poate realiza la nivelul partidelor catre trimit candidati.
    Daca vedeti un primar care in contractul cu alegatorii a scirs ca nu va taia nici un pom din parc si el taie tot parcul pentru binele majoritatii atunci acel primar poate fi susendat si demis prin vot.
    La fel se poate aplica si in parlament pentru deputati.
    A scris ca va salva o padure si voteaza ca ea sa fie taiata, atunci se supenda si in circumscriptie se supune la vot mentinerea sau demiterea.
    Dar noi nu numai ca suntem fuduli de inalta democratiei pura si supeperfecta.

  3. De cealalta parte a baricadei par sa fie carti gen the better angels of our nature a lui steven pinker http://en.m.wikipedia.org/wiki/The_Better_Angels_of_Our_Nature pe care gray incearca sa o desfiinteze aici (neconvingator dupa parerea mea) http://www.prospectmagazine.co.uk/magazine/john-gray-steven-pinker-violence-review/#.Up-kxjwZ62c Sunt curios care este parerea dumneavoastra, domnule profesor, cu privire la declinul violentei si daca asta inseamna sau nu progres. Eu votez cu pinker.

  4. „Toți au avut în co­mun conștiința dezrădăcinării existențiale, a pribegiei, a angoasei, soli­tu­dinii și stra­nietății.”

    Nu toti, domnule profesor, doar cei care adoptasera o paradigma a imuabilitatii preceptelor „eterne” infuzate de religie. Pentru ceilalti, cei care vor si pot sa inteleaga, apare o unica sciziune existentiala: aceea ca sunt nevoiti sa inteleaga ca nu vor intelege niciodata.

    Dar asta este deja o alta discutie: sa stii ca nu stii, si ca nu nici vei sti vreodata. Dar mai ales, sa te impaci cu asta!

    • Nu stiu, gandititi-va la Stefan Zweig si la solutia sa disperata, sinuciderea. La fel, Josef Roth. Koestler s-a sinucis.S-a sinucis si Walter Benjamin. Le lipsea reazimul despre care vorbiti? Poate. Dar, neindoios, atingeti o tema nevralgica. Ganduri bune.

      • Problema asta cu sinuciderea ca soluție mă face să-mi reformulez comentariul încă îaninte de a-l scrie. O persoană care se sinucide nu este o persoană normală, perfect funcțională. Este o persoană cu probleme psihiatrice și nu trebuie luată drept referință pentru nimic.Ceea ce scrie o astfel de persoană este atrăgător, dar tocmai problemele sale psihiatrice o fac să scrie atrăgător. Însă scrierile sale sunt fără acoperire în realitate.

        Și-aici mă întorc la ce intenționam să scriu inițial. Intelectualii care vor să schimbe lumea ignoră psihologia. Care e o știință nouă, mai nouă decât Marx (care astfel are o scuză) dar nu mai nouă decât John Gray (care astfel nu mai are nici o scuză). Nu se poate schimba lumea în orice direcție ar dori un intelectual, așa cum nu se poate crea o roată pătrată. Roata are un scop și roata pătrată este chiar împotriva acestui scop. La fel a fost și comunismul, o roată pătrată.

        Cât despre dorința de progres, aceasta este parte din însăși natura umană, orice individ normal își dorește să progreseze, să evolueze. Chiar și atunci când dorința asta se manifestă naiv și ridicol, de genul ”vreau o mașină mai mare” sau ”vreau o soție mai tânără”. Progresul a existat și după Războiul Rece, tocmai prin faptul că s-a democratizat accesul la tehnologie pentru masele largi. Segmentul cel mai avansat al societății occidentale avea telefoane mobile și Internet și în timpul Războiului Rece, dar abia după încheierea lui tehnologiile au fost disponibile pentru toată lumea și pentru oricine.

        Știința nu a fost ”implicată” nici în nazism, nici în comunism. A fost doar folosită, așa cum putem folosi dinamita pentru a arunca în aer o clădire plină de oameni, în loc să o folosim pentru a construi tuneluri prin munți. Nazismul și stalinismul au fost ”experimente” ale unor psihopați care încercau să schimbe lumea într-un mod complet diferit de direcția în care s-ar fi îndreptat ea natural. Dar astăzi avem psihologia, așa că nu mai avem nicio scuză. Azi ar trebui să înțelegem cum se comportă omul și ce-și dorește.

  5. Sa inteleg ca exista si o alternativa a progresului? ” Celora care cred ca educatia este scumpa le propun sa incerce contrariu..” nu mai tin minte de unde e citatul si daca l-am dat exact dar cam asta era esenta.Da ,progresul este anxioliticul zilelor noastre, dar nu cred ca stagnarea sau regresul ar rezolva ceva, dinpotriva ar accentua toate tensiunile despre care se vorbeste.

    • Nu despre asta este vorba în acest articol, ci despre necesitatea de a ne defini câteva concepte cu care operăm în viaţa de fiecare zi, despre necesitatea de a ne întreba CE ESTE; DE FAPT; PROGRESUL?
      Pentru că, de prea multe ori, ni se oferă doar schimbări de dragul schimbării, iar sub ambalajul frumos poleit, cu fundiţă roşie şi cu eticheta „PROGRES” ni se oferă, de fapt, regresul!
      Şi ar trebui să ne întrebâm şi cui foloseşte asta!
      Oricum, majoritatea înţelege prin progres că o să fie bine şi la vară cald, iar la următoarele alegeri se vor da mici şi bere. Din ce carne sunt făcuţi micii ăia, ce mai contează?

  6. Progresul ca si declinul nu sunt concepte istorice ci ideologice. S’a omorat si in numele progresului si in numele declinului. Liberalii si progresistii in general omoara in numele progresului, ei ii omoara pe cei retrograzi. Conservatorii si traditionalistii in general omoara in numele valorilor, trasaturilor, culturii (care trebuie conservate), si ei ii omoara pe cosmopoliti. Cert e ca e un razboi surd in care toata lumea nu se da in laturi de la nimic… Cert este ca nici unul nici altul nu are dreptate.

    Orice progres inseamna si un declin. Progresul si declinul convietuiesc impreuna in mintea noastra. In realitate… noi vedeam realitatea asa cum o dorim, realitatea ca progres sau ca declin. Cei la putere o vad ca progres si cei in opozitie o vad ca declin de regula. Dar asta e doar un caz particular. Depinde si de modul in care intriga este urzita si natura personajelor principale.

    Si am observat ca fiecare ideologie este extrem de eficienta in opozitie dar cand ajunge la putere… nu tine de foame. Remarcabil insa este cum lichelele se folosesc de ideologie pentru a accede la putere. Asta pentru ca desi ideologia vorbeste de valori si principii nu le si aplica.

    Era o expresie a lui Oscar Wilde care spunea ca „daca vrei sa afli ce gandeste cu adevarat o femeie, lucru de altfel intotdeauna primejdios, priveste’o nu o asculta”. Nu e cazul aici sa vorbim despre parerea lui O. Wilde despre femei dar nu pot sa nu observ cat de potrivita este expresia in cazul ideologiei. O ideologie trebuie privita pentru a fi inteleasa. Ritualuri, iconografie, literatura, &c. Daca o asculti iti poti pierde mintile. Si aici intervine arta… care e asemeni scutului lui Perseu in fata Medusei. Prin ea poti vedea Medusa…

    Lumea romaneasca este pierduta in limbo. Ma uitam daunazi la Gaudeamul… targ de carte de invatatura… cam cate titluri erau din zona ezoterica. Iar editurile universitare… care ar fi trebuit sa fie primadone cumva… erau undeva ascunse sub un nume de consortiu. O lume care si’a pierdut puterea creativa, care nu mai intelege nimic din lumea in care traieste si nici din viitorul la care aspira. Micile intrigi sunt de maidan, publicul e pervertit si smintit, autorii lipsa. Adevarul e ca aia care au burta plina au ceva mai bun de facut, ceilalti care se zbat in grijile cotidiene nu au timp de satisfactii ce par frivole cand nu ai ce manca (tot asa: progres vs. declin, conteaza de unde privesti).

    Sa cumperi carti… a devenit un lux din care marii oligarhi ai spatiului public trag spuza pe turta lor. Cartile au devenit un obiect de lux, de prestigiu, un obiect estetic (se dau acum cadou de Sf. Nicolae sau Mos Craciun carti frumoase cu poze). Se ia la culoare. Dovada: uitati’va la revistele romanesti ‘de specialitate’. Care dintre ele ar putea fi citata intr’un argument pe un anume subiect ? Ele apar numai pentru ca autorii lor sa primeasca niste puncte … un bordel curat. Iar de vandut… Doamne fereste. As zice ca este un declin. Dar apoi daca ma uit pe google map si ma uit la vilele din Baneasa (uitati’va! este remarcabil cum stau piscinele „precum carnatii in galantar” cum ar fi spus Hrusciov) imi dau seama ca altii sunt in plin progres.

    Azi dimineata tocmai citeam ca o patachina va avea o noua emisiune si va castiga cam 16.000E/luna. Asta da progres! In tot acest timp orice este cumva harnic si silitor… este lipsit de orice speranta, este umilit la fiecare pas de cei care impusca banul la colt de strada. John Gray zice acolo bine despre ‘distrugerea profesiilor’. Dar asta functioneaza nu numai in cazul proletariatului… ci in cazul tuturor. „Money makes the wold turn around” vorba unui cantec care imi vine in minte. Si cu cat confuzia va fi mai pare cu atat violenta va fi mai tiranica. Zicea o data Huxley ca „e mai bine sa gasesti chiar si calea gresita decat sa fii cu desavarsire pierdut”. Or, toata aceasta lume pierduta va gasi o data o cale si cand se vor napusti toti asupra ei… Doamne feri! Se vor transforma iar toti in rinoceri si vor calca totul in picioare.

    Dealtfel… antropofilia nu prea mai are cautare. In Planeta maimutelor cimpanzeii sunt cei care merita atributele pana mai dauzazi rezervate omului: curaj, sacrificiu, constiinta, libertate, &c. In Avatar nu mai vorbesc… omul respectiv renunta in final la calitatea sa umana si devine… altceva. Si exemplele pot continua. Cu alte cuvinte nici oamenii nu se mai iubesc pe sine, se dezumanizeaza treptat. Si o data dezumanizata victima, crima devine omor. De fiecare data insa cineva poate vorbi si de un progres. Poate evoluam si nu stim. Asa gandea si ultimul neanderthalian… ca este un declin al oamenilor… :-)

    • Superb spus – în linii mari. pentru că nu pot fi de acord cu „poate că evoluăm şi nu ştim”. Din păcate, NU evoluăm!

  7. Daca e sa vorbim de Congo…

    „In setting his tale in the Congo, where he had observed the effects of Belgian imperialism at first hand when he visited the country in 1890 to take command of a river steamer, Conrad was making use of a change he had himself undergone. Arriving with the conviction that he was a civilized human being, he realized what in fact he had been: ‘Before the Congo, I was just a mere animal.’ The animal to which Conrad refers was European humanity, which caused the deaths of millions of human beings in the Congo.” (John Gray, The silance of animals).

    si azi… BSG (Beny Steinmetz Group) este implicat in incidente sangeroase in acelasi Congo… tot acolo!… ca si in Guinea .. crima si coruptie… in vreme ce umanitatea tace, rabda lașă acesti tycoons nestapaniti.

    „When Kayerts and his companion ventured into the Congo the aliens they met were not the indigenous inhabitants but themselves […] They cannot endure the silence into which they have come”

    Si lumea totusi indura aceasta tacere dezumaninzanta, umilitoare, inrobitoare. EI indura acesti rechini numiti investitori strategici care lasa numai desert si sange in spatele lor. Dl. Beny Steinmetz a mirosit profitul si in Romania si a inverstit in Golden Corporation Rosia Montana. Beny Steinmetz a mirosit lacomia politicenilor romani, a inteles ca e rost de facut multi bani. In perioada administratiei d-lui Videanu… a inceput o afacere imobiliara de proportii in Bucuresti care nu s’a mai realizat… a fost probabil deschiderea usii. Pentru ca mai apoi sa pluseze in Gold Corporation.

    Era parca un cantec pe vremea d-lui Adrian Nastase cum ca plecam in Congo… ironia destinului? sau… ? Si inca tacem ! Tacem ca animalele sub bici. Punem capul in pamant si tragem hardughia in folosul unora care s’au imbuibat mai mult de cat ii tin nadragii.

    Sensul progresului in tara asta este dat de aparatia unei opinii publice, a unor oameni liberi care sa spuna adevarul, adevarul cu orice pret… chiar si cand e vorba de simpatii doctrinare. Zic doctrinare… pentru ca in tara asta nu exista simpatie politica… adica exista dar e bazata pe interes personal.

    Tot despre tacere… sau mai bine spune despre ruperea tacerii este o carte pe care o recomand:
    Mihai Goțiu, Afacerea Rosia Montana, (Cluj: Tact, 2013). Citit in paralel cu John Gray… merita.
    Cum ziceam mai demult… nu este vorba despre aur ci despre umanitatea noastra.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Vladimir Tismaneanu
Vladimir Tismaneanuhttp://tismaneanu.wordpress.com/
Vladimir Tismaneanu locuieste la Washington, este profesor de stiinte politice la Universitatea Maryland. Este autorul a numeroase carti intre care "The Devil in History: Communism, Fascism, and Some Lessons of the Twentieth Century" (University of California Press, 2012), "Lumea secreta a nomenclaturii" (Humanitas, 2012), "Despre comunism. Destinul unei religii politice", "Arheologia terorii", "Irepetabilul trecut", "Naufragiul Utopiei", "Stalinism pentru eternitate. O istorie politica a comunismului romanesc", "Fantasmele salvarii", "Fantoma lui Gheorghiu-Dej", "Democratie si memorie" si "Reinventarea politicului. Europa de Est de la Stalin la Havel". Este editor a numeroase volume intre care "Stalinism Revisited", "The Promises of 1968", "Revolutiile din 1989" si "Anatomia resentimentului". Coordonator al colectiilor "Zeitgeist" (Humanitas) si "Constelatii" (Curtea Veche). Co-editor, impreuna cu Dorin Dobrincu si Cristian Vasile, al "Raportului Final al Comisiei Prezidentiale pentru analiza dictaturiii comuniste din Romania" (Humanitas, 2007). Co-editor, impreuna cu Bogdan Cristian Iacob, al volumului "The End and the Beginning: The Revolutions of 1989 and the Resurgence of History" (Central European University Press, 2012). Co-autor, impreuna cu Mircea Mihaies, al volumelor "Vecinii lui Franz Kafka", "Balul mascat", "Incet, spre Europa", "Schelete in dulap", "Cortina de ceata" si "O tranzitie mai lunga decat veacul. Romania dupa Ceausescu". Editor, intre 1998 si 2004, al trimestrialului "East European Politics and Societies" (in prezent membru al Comitetului Editorial). Articolele si studiile sale au aparut in "International Affairs" (Chatham House), "Wall Street Journal", "Wolrld Affairs", "Society", "Orbis", "Telos", "Partisan Review", "Agora", "East European Reporter", "Kontinent", "The New Republic", "New York Times", "Times Literary Supplement", "Philadelphia Inquirer", "Gazeta Wyborcza", "Rzeczpospolita", "Contemporary European History", "Dilema Veche", "Orizont", "Apostrof", "Idei in Dialog" , "22", "Washington Post", "Verso", "Journal of Democracy", "Human Rights Review", "Kritika", "Village Literary Supplement" etc. Din 2006, detine o rubrica saptamanala in cadrul Senatului "Evenimentului Zilei". Colaborator permanent, incepand din 1983, al postului de radio "Europa Libera" si al altor radiouri occidentale. Director al Centrului pentru Studierea Societatilor Post-comuniste la Universitatea Maryland. In 2006 a fost presedintele Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania. Intre februarie 2010 si mai 2012, Presedinte al Consiliului Stiintific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER). Doctor Honoris Causa al Universitatii de Vest din Timisoara si al SNSPA. Comentariile si opiniile publicate aici sunt ale mele si nu reprezinta o opinie a Universitatii Maryland.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro