Home » Analize »Cultura »Sinteze » Citesti:

Un loc pentru filosofie. Periplul filosofiei romanesti de la “Fundamentele filosofiei marxiste” pana azi si despre proiectul lui Constantin Noica

Mihai Maci decembrie 4, 2012 Analize, Cultura, Sinteze
13 comentarii 2,122 Vizualizari

Într-un fel, filosofia a dispărut în România în 1948. Reforma învăţămîntului – atît a instituţiilor, cît şi a programelor – a făcut tabula rasa din tot ceea ce se realizase în veacul precedent. Pînă în 1989 structura curriculară a rămas stabilă şi fidelă lucrării lui Stalin “Materialismul dialectic şi materialismul istoric”, rescrisă în 1958 sub titlul “Fundamentele filosofiei marxiste”.

“Partinitatea” filosofiei, scindarea între “materialism” şi “idealism”, primatul materiei şi caracterul secund al conştiinţei, “legile dialecticii”, etc au constituit reperele discursului filosofic oficial pe toată durata comunismului românesc (şi, în forme mai mult sau mai puţin atenuate – dat fiind că majoritatea cadrelor universitare post-decembriste era constituită tot din foştii profesori ai perioadei precedente – chiar după căderea acestuia). Teoretic, această “filosofie” se prezenta ca un bloc compact, perfect structurat, care se cerea asimilat tel quel şi întrebuinţat ca un “ghid de acţiune” în vederea realizării sarcinilor concrete pe care le stabilea Partidul. În realitate, lucrurile erau mult mai nuanţate: Partidul nu a încurajat nici odată în România o dezbatere reală a tezelor vehiculate de discursul său oficial. Puţinii gînditori marxişti ai interbelicului românesc au fost fie exterminaţi, fie marginalizaţi, fie constrînşi la exil iar discuţiile asupra marxismului (atît cele din Occident, cît – mai ales – cele din Europa de Est) au fost riguros cenzurate, dacă nu taxate brutal de “revizionism”.

Paradoxul (favorizat şi potenţat de logica sistemului) face ca într-o ţară ce îşi se revendica filosofia de la gîndirea marxistă să nu putem indica nici un singur gînditor marxist reprezentativ. Efectul acestei stări de lucruri e acela că, pe perioada comunismului, nu am avut nici o disidenţă care să opună “socialismului real” exigenţele “marxismului autentic” iar ulterior nu am avut nici o critică articulată de stînga a revenirii la capitalism. Lipsită de personalităţi şi de relief, filosofia materialist-dialectică a fost prezentată generic în România ca “învăţătura Partidului”, ale cărei teze aride au sfîrşit prin a fi ilustrate de fragmente fără noimă din discursurile lui Ceauşescu.

În absenţa unei autentice gîndiri de stînga, cu problematizarea “tezelor” prohibită şi identificată cu discursul oficial, filosofia acelui timp se reducea la recitarea – ritualizată – a unor formule golite de conţinut. Însăşi profesioniştii acestui discurs îl mimau, adesea cu un abia disimulat cinism. Pentru ei nu era vorba nici de a gîndi, cu atît mai puţin de a crede în cele rostite, ci de o modalitate de a-şi cîştiga existenţa (evitînd realitatea brutală a “producţiei”) şi, eventual, de a face o modestă carieră (dat fiind că pentru marea carieră de partid contau mult mai mult legăturile şi afilierile personale decît abilităţile ideologice). Universală, predată în toate facultăţile (atît ca “Materialism dialectic”, cît şi ca “Socialism ştiinţific”), filosofia oficială era ignorată de toată lumea. Acţiunea ei în epocă a fost nulă (dacă nu punem la socoteală ambalarea într-un jargon “marxist – leninist” a acuzelor pe baza căreia au fost condamnaţi oamenii de cultură ai interbelicului), dar – într-un anume fel – repetarea acelei frazeologii sterile şi-a făcut efectul, acţionînd rezidual mult timp după ce a fost abolită oficial. Însă ar fi nedrept să reducem gîndirea acelui timp la ideologia Partidului.

Au existat, pe toată durata comunismului, modalităţi – mai mult sau mai puţin tolerate de regim – de a ocoli discursul dominant. Una dintre ele a fost filosofia ştiinţei. Dat fiind că marxismul se voia ştiinţific, a acceptat (şi uneori – la impulsul unora dintre “personalităţile” Partidului – chiar a încurajat) studiile şi traducerile referitoare la structura şi semnificaţia ştiinţei în lumea contemporană. Totuşi, în ciuda faptului ca ştiinţa acoperea domenii destul de largi (de la matematică la lingvistică şi de la biologie la istoria artei), discuţia de fond, care ar fi angrenat actualizarea non-partinică a întregii filosofii, a fost evitată sau camuflată în aluzii criptice şi asta în domenii oricum cvasi-inaccesibile publicului obişnuit. Astfel că deşi s-a putut lucra relativ onest în filosofia ştiinţei, audienţa specialiştilor acestui domeniu a fost destul de restrînsă.

O altă direcţie de vehiculare a gîndirii propriu-zise au reprezentat-o traducerile clasicilor filosofiei. Speculînd, din nou, slăbiciunea ştiinţifică a materialismului dialectic, precum şi pretenţia marxismului de a fi sinteza întregii istorii a filosofiei, s-au putut publica – în diversele epoci ale comunismului românesc – o mulţime de texte care, chiar în lipsa unor studii adecvate, vorbeau prin ele însele, şi vorbeau altfel decît propaganda oficială. Era limpede că Aristotel, Kant ori Hegel (la fel ca şi Newton, Darwin ori Ricardo, traduşi şi ei în epocă) nu riscau să devină fenomene de masă (şi poate de aceea editarea lor a fost tolerată). Un statut mai aparte l-a avut traducerea lui Platon, însă şi aici, în lipsa unor comentarii adecvate, lectura a pendulat între etic şi estetic. Pe de altă parte, existenţa acestor traduceri a fost de bun augur pentru cei puţini care au ales să aprofundeze istoria filosofiei.

În fine, ascensiunea naţionalismului în perioada lui Ceauşescu a făcut posibilă şi reeditarea – parţială şi atent supravegheată – a lucrărilor cîtorva gînditori interbelici. În primul rînd Lucian Blaga, apoi Mircea Florian, P.P. Negulescu, Petru Comarnescu, D.D. Roşca, Alice Voinescu, Aram Frenkian sînt cîţiva dintre cei dintre cei parţial reabilitaţi în anii ’70 şi ’80 (alături de personalităţi din domenii conexe, precum Gheorghe I. Brătianu, Mihail Manoilescu ori Nicolae Mărgineanu). Sigur, lipsită de contextualizare atît în mediul interbelicului românesc, cît şi în cel al dezbaterii de idei a epocii, gîndirea lor era deformată, dar – pe de altă parte – circulaţia ei publică face ca un întreg orizont problematic să fie redescoperit şi să se impună (pînă la supralicitare) tinerelor generaţii de absolvenţi de filosofie ce căutau o modalitate de a evita “limba de lemn” a discursului oficial. Pe lîngă cei recuperaţi postum, un rol şi mai important l-au avut în acel timp supravieţuitorii perioadei dintre cele două războaie: Anton Dumitriu, Mircea Eliade şi, mai ales, Constantin Noica.

Cel dintîi, logician erudit, era citit mai ales pe linia eseurilor sale, între care o remarcabilă introducere în filosofie, complet străină “liniei” oficiale. Mircea Eliade beneficia în epocă de un dublu prestigiu: mai înainte de toate era nu doar deplin integrat în cultura occidentală (ca titular al unei catedre universitare peste Ocean), ci şi unul dintre vîrfurile domeniului său; autor de monografii şi tratate inconturnabile pentru specialişti şi, mai ales, creator de metodologie şi de şcoală. Mai mult decît orice alt om de ştiinţă (George Palade ori Nicholas Georgescu – Roegen, de pildă), Mircea Eliade întruchipa modelul unei reuşite intelectuale în acelaşi timp româneşti şi de anvergură mondială. Pe de altă parte, prestigiul lui Eliade se hrănea şi din domeniul său de studiu: “istoria credinţelor şi ideilor religioase”.

Pretenţia de ştiinţificitate a materialismului dialect nu se manifesta doar ca o deschidere către ştiinţă, ci, în egală măsură, ca o respingere obstinată a oricărei forme de religiozitate, catalogată peiorativ ca “mistică şi obscurantistă”. De altfel ultimul val de represiune violentă a intelectualităţii interbelice, la finele anilor ’50 şi începutul anilor ’60, a fost sincron cu marea campanie antireligioasă a lui Hruşciov, preluată de toate statele blocului estic şi înscrisă indelebil în memoria celor ce şi-au făcut studiile în anii respectivi. Ori, graţie în bună măsură autorităţii numelui lui Eliade, discursul asupra religiosului (chiar dacă purtat preponderent pe tărîmul antropologiei şi al etnolingvisticii) revine în spaţiul cultural al finelui anilor ’70.

Într-un anume fel, de la distanţă, Mircea Eliade cauţiona cea mai puţin ideologizată formă de cercetare în domeniul ştiinţelor socio-umane din România comunistă. Însă, neîndoielnic, cea mai mare influenţă asupra underground-ului filosofic din acei ani a avut-o Constantin Noica. În mod paradoxal, această influenţă nu s-a exercitat atît prin scrierile efective ale lui Noica, pe care puţini le-au citit (şi atunci, şi astăzi) – poate cu excepţia eseurilor vizînd (re)construcţia unei specificităţi a gîndirii româneşti actualizînd potenţialul etimologic al unor termeni marginali faţă de tradiţia (în bună măsură de împrumut) a filosofiei academice.

Publicarea, în 1983, a “Jurnalului de la Păltiniş” al lui Gabriel Liiceanu marchează momentul din care Constantin Noica devine un personaj public, cu un impact ce depăşeşte cu mult cercul ce-l cunoscuseră atît înainte, cît şi după procesul şi detenţia sa. “Jurnalul” se înfăţişează depotrivă ca o carte de interviuri (nici odată realizată şi, probabil, în epocă nepublicabilă) cu un om de cultură în cel mai autentic sens al cuvîntului şi, în egală măsură, ca o meditaţie a discipolului asupra cuvintelor maestrului, ambele expuse într-un stil în acelaşi timp accesibil şi impregnat de “subsolurile” studiului riguros. Graţie acestei formule, mesajul lui Noica iradiază şi seduce. Şi are de ce, datorită faptului că, în centrul său, nu se află expunerea unei biografii (oricînt de fascinantă ar fi ea), ci un proiect ce invită la participare. În acel timp, în care cultura umanistă era marginalizată în profitul celei tehnice iar filosofia fusese confiscată de ideologie, Noica oferă o pedagogie culturală care nu făcea obiectul nici unei instituţii a statului şi care, implicit, purta dincolo de tot ceea ce putea oferi acesta. În fond, Noica articulase mai întîi într-o experienţă de viaţă, apoi într-o pedagogie explicită o temă similară celei a rezistenţei faţă de “teroarea istoriei” dezvoltată de prietenul şi congenerul său Mircea Eliade: atunci cînd sîntem expuşi seismelor istorice, vitejia gratuită nu are sens, căci singurul ei corolar este anihilarea fizică (cum s-a întîmplat în cazul lui Mircea Vulcănescu ori în cel al lui Gheorghe I. Brătianu). Pe de altă parte, nici supunerea totală (precum cea a lui Mihail Ralea sau C. I. Gulian) nu e mai bună, deoarece sfîrşeşte prin a steriliza potenţialul creator al persoanelor în cauză. Soluţia, în asemenea vremuri, este aceea a unei retrageri active: ignori istoria vizibilă (şi accepţi – bucuros – să fii ignorat de ea) şi te investeşti în “istoria lungă”[vezi nota 1] a culturii. În felul acesta, vremurile – oricît de vitrege ar fi – te pot strivi, dar nu te pot desfiinţa.

E un optimism funciar în mesajul lui Noica şi acesta a venit exact la momentul potrivit pentru generaţiile de absolvenţi ai învăţămîntului superior din anii ’80, pe care politica lui Ceauşescu îi exila din marile oraşe în cele mai îndepărtate colţuri ale ruralului. Acestor oameni, care resimţeau acut faptul că le blocată posibilitatea realizării sociale, Noica le spunea: cu atît mai bine. În fond ce înseamnă realizarea socială? Ea nu e nimic altceva decît o modalitate de-a divaga în anecdoticul mondenităţii şi, implicit, de a-ţi rata vocaţia. Ajungi într-o gară uitată de sat? Foarte bine, dacă ai la tine o gramatică şi un dicţionar de germană, latină sau greacă, un tratat sau o lucrare clasică a oricărei discipline. Exilul acesta impus (de politicile sociale ale Partidului) nu e un sfîrşit, ci – dimpotrivă – se poate dovedi un început. Acolo, dacă eşti în stare să-ţi asumi această încercare, se pot pune bazele unei vrednicii culturale menită a răzbi vicisitudinea vremurilor.

Deşi nu a adoptat o atitudine politică explicită (şi acest lucru i-a fost reproşat atît în acel timp, cît mai ales ulterior), Noica avea un mesaj – poate singurul în epocă – ce interpela radical întreaga (meta)stază a lumii româneşti: fiţi pregătiţi! Nu vă abandonaţi nici facilităţilor nomenklaturii, nici “gesticulaţiei” dizidenţei, ci pregătiţi-vă temeinic pentru că dacă faceţi acest lucru cu toată dăruirea şi cu toată rigoarea, lumea şi timpul pentru care vă pregătiţi nu vor întîrzia a se întrupa. Nu doar viaţa exemplară a lui Constantin Noica (de anahoret, retras, dar implicat într-o mulţime de proiecte culturale), ci şi editarea, tot de către Gabriel Liiceanu, în 1987 (anul morţii gînditorului de la Păltiniş) a “Epistolarului” confirmă succesul proiectului propus de filosof. “Gîlceva înţelepţilor”, cu despărţirile şi regăsirile ei, arată că – într-o lume supusă monotoniei laudative a discursului oficial – dezbaterea şi disputa sînt posibile şi, mai mult, tocmai ele atestă vitalitatea gîndirii.

Confruntările celor care, într-un fel sau altul, au intrat în contact cu mesajul (şi cu exigenţele) lui Noica nu constituie o polemică sterilă, ci fundamentul coeziunii unui grup în care fiecare se regăseşte prin alţii pe sine şi cu toţii fac dovada vie a faptului că mediul pe care îl dorea “antrenorul” lor e nu doar posibil, ci şi funcţional. E greu de exagerat importanţa lui Noica în anii ’70 şi ’80: un singur om a reuşit să spargă monopolul pe care ideologia îl impusese asupra filosofiei şi să facă din aceasta din urmă provocarea supremă pentru o generaţie căreia comunismul nu-i oferea decît munca pe “marile şantiere patriotice” şi incontinenţa verbală a “celui mai iubit fiu al poporului”. Astfel că, la finele lui ’89 filosofia avea avea un destin unic printre disciplinele de studiu: era (atît dinspre grupul celor ce îl urmaseră pe Noica, cît şi dinspre “cabinetele de partid”) în acelaşi timp ea însăşi şi opusul său: gîndire riguroasă, cu surse şi un instrumentar bine precizat şi ideologie decăzută, ori – lecturată din cealaltă direcţie: era “învăţătura Partidului despre lume şi viaţă” şi subversiune a unor marginali mînaţi în luptă de “influenţa nefastă a curentelor idealiste”. Era ceea ce se vehicula în public, dar nu interesa pe nimeni şi, în acelaşi timp, ceea ce interesa pe mulţi dar nu răzbătea aproape deloc în spaţiul public. Poate nu întîmplător, “în vremea aceea”, atît cîţiva “marxişti de cursă lungă”, cît şi filosofi ai ştiinţei onorabili, şi însuşi Constantin Noica s-au aplecat asupra temei contradicţiei…

***

Schimbările din ’89 – ’90 aduc filosofia în spaţiul public. Mai precis o anumită expresie a filosofiei, aceea dezvoltată – în descendenţa lui Noica – de către foştii săi discipoli. Apariţia acestora la proaspăta “televiziune liberă” e, aproape cu fiecare ocazie, un eveniment. Raţiunea acestui succes public (probabil nesperat nici de fericitele sale victime) o reprezintă faptul, decisiv în acel moment, că aceşti oameni vorbeau altfel. Altfel decît fostele cadre care-şi declară fără nici o ezitare (şi nici un scrupul), în singura limbă pe care-o ştiau, “adeziunea” la noile realităţi; altfel decît limba precipitată şi sacadată de gîfîieli a celor ce se impuseseră pe creasta valului mişcărilor de stradă; altfel decît felul de a vorbi – marcat de pseudo-sentimentalismul “comentariilor” şi de interjecţiile frustrării – majorităţii românilor de atunci. Să nu uităm: în acel timp în care descopeream o lume nouă, descopeream, în egală masură, cuvintele pentru a o numi. Probabil cele mai sesizante au fost pentru moment cele ale lui Andrei Pleşu ori ale lui Gabriel Liiceanu: în cuvintele lor, formulelor gata făcute a patru decenii de lozinci (cu accentul pe o, cum pronunţa Silviu Brucan) le lua locul problematizarea, care denunţa falsa postură de judecător în care se erija fiecare; patetismului (“nobilelor idealuri” şi patriotismului à la Ceauşescu) i se substituia ironia, care instaura distanţa necesară unei priviri lucide; opiniile tranşante (a unor oameni învăţaţi să declame, nu să asculte) erau înlocuite de nuanţe, ce-i făceau loc celuilalt într-un dialog care – grav şi jucăuş în acelaşi timp – o rupea cu epoca “discursurilor” şi a “aplauzelor spontane”.

Felul de a vorbi al acestor oameni ne făcea pe toţi să ne regăsim umanitatea risipită în întuneric şi frig, pe la cozi şi în şedinţe. Probabil forma deplină a acestui tip de expresie a reprezentat-o duplex-ul Emil Cioran – Petre Ţuţea realizat de către Gabriel Liiceanu în 1990. Descopeream cu uimire pe de o parte marele exilat, pe de alta eternul prizonier care, ambii, erau – în fond – foarte normali: celebritatea nu se materializase pentru Cioran decît într-o aură de legendă iar renumita lui mansardă abia dacă era puţin mai confortabilă decît apartamentul lui Ţuţea. Fascinaţia pe care-a exercitat-o serialul avîndu-i ca protagonişti ţinea în întregime de farmecul prezenţei, al gîndirii şi al limbii lor în care se amestecau sclipitor precizia formulării, umorul hîtru şi o erudiţie lipsită de ostentaţie (căci devenită veritabilă natură). Acela a fost – pe vremea televiziunii cu un singur canal – spectacolul deplin al filosofiei în România. Dar şi cîntecul ei de lebădă. Poate părea straniu, căci – în vremea aceea – Facultăţile de Filosofie erau asediate studenţi care continuau să recepteze, de la distanţă, mesajul lui Noica. Din păcate, Facultăţile nu erau în situaţia de a le oferi prea mult: majoritatea profesorilor erau tot cei dinainte (cu multiple cazuri de convertiţi şi re-convertiţi la noile orizonturi ale filosofiei), iar tinerii angajaţi – în ciuda bunăvoinţei lor – erau, cel mai adesea, la fel de prinşi în fascinaţia descoperirilor ca şi studenţii înşişi. Mulţi dintre universitari descopereau nu doar bursele în străinătate, ci şi bibliografiile occidentale şi diviziunea continuă (ca efect al dezvoltării unor metodologii tot mai sofisticate) a disciplinelor care, în România, încă erau percepute ca blocuri unitare.

Filosofia se fragmentează: mai întîi în “continente” – e vorba de disciplinele socio-umane care fie trebuie recreate (psihologie, sociologie), fie create pur şi simplu (politologie, asistenţă socială), fie de-a dreptul inventate (relaţii internaţionale, studii europene). Avînd în vedere carenţele problematizării sociale (care, vreme de un deceniu, s-a rezumat la partinazate pro sau contra), Occidentul e foarte deschis faţă de formarea acestui “middle class” al intelectualităţii umaniste care ar urma să constituie, la toate nivelele (inclusiv la cel guvernamental), reţeaua de noduri a infrastructurii instituţionale. Cu toate că, în majoritatea cazurilor, prima generaţie de specialişti ai acestor domenii provenea dinspre filosofie, aceştia (în bună măsură sub influenţa campusurilor americane, care reprezentau pentru ei nu doar summa cercetării în domeniu, ci şi imaginea paradisului terestru) au ajuns să considere – într-o viziune cît se poate de pozivitistă – filosofia ca aparţinînd preistoriei domeniului lor. Căci – nu? – e o distanţă între lectura singuratică şi conversaţia de salon pe de o parte şi cercetarea empirică şi soluţiile “implementate” instituţional pe de alta. Ceea ce constituise capitalul de simpatie al filosofiei – rafinamentul de limbaj (care acoperea o rigoare de gîndire), a ajuns curînd a fi marota dispreţului “ştiinţelor socio-umane”: o vorbărie goală, care se reduce la nişte giumbuşlucuri de limbaj ce pretind a spune totul, dar nu spun, de fapt, nimic. Pentru aceste ştiinţe nu există teorii pur şi simplu, valabile în abstract (eventual datorită performanţei lor estetice), ci doar teorii punctuale ce sintetizează informaţia obţinută de la anumite “grupuri ţintă”, pe care de asemenea aceste teorii sînt verificate. Totul e statistic, valabil în funcţie de anumiţi parametri, testabil şi rezumabil la cîteva subpuncte uşor de înţeles şi de “implementat”, iar cuvîntul de ordine pentru toată această procedură e “adaptabilitate”.

Filosofia, aşa cum se prezintă ea în mediul universitar, e – din perspectiva practicanţilor acestor noi ştiinţe – exact opusul felului în care ei înţeleg cunoaşterea. Şi cum cunoaşterea lor se prezintă a fi expresia normei din campusurile americane, pe cale de consecinţă, filosofia (aşa cum se practică în România) nu e nimic altceva decît ultima linie de rezistenţă (a unui trecut difuz) faţă de noua formă de raţionalitate care – ne place sau nu – aparţine nu doar prezentului, ci şi viitorului. Lucrurile nu sînt neapărat dramatice la acest nivel, dat fiind că – în majoritatea cazurilor din raţiuni pur doctorale (iar ulterior de acribie a publicării) – reprezentanţii acestui tip de discurs dezvoltă o formă de “specializare” care valorizează în exces culegerea şi sintetizarea datelor empirice, însă ignoră (mai mult sau mai puţin timoraţi) dezbaterea metodologică care – mai ales peste Ocean – actualizează bună parte a tradiţiei filosofice.

*

Nu aici e partea cea mai acută a eşecului filosofiei, ci în faptul că – în spaţiul public – prestanţa ei s-a limitat la inovaţia de limbaj a începutului anilor ‘90. Nimic nu a mai marcat ulterior prezenţa filosofiei în conştiinţa publică. Sigur, se poate şi obiecta: atît Gabriel Liiceanu (prin Editura Humanitas), cît şi Andrei Pleşu (prin Colegiul Noua Europă) au dat – în condiţiile democraţiei – o dimensiune instituţională unei performanţe care pe vremea lui Noica nu putea fi decît individuală. Pe de altă parte, nu e vocaţia filosofiei – care presupune o riguroasă asceză a studiului – să fie fenomen de masă. Deschiderile comunitare – atîtea cîte sînt vitale – s-au creat şi ele reprezintă reuşita, improbabilă dar reală, a unor oameni a căror abnegaţie, dar şi ireproşabilă formaţie e împlinirea cea mai desăvîrşită a visului lui Noica: Societatea Română de Fenomenologie (al cărui suflet e Cristian Ciocan), grupul de medievişti centrat de Alexander Baumgarten şi Centrul Noica realizat de Sorin Lavric. E vorba de nişte nuclee tari de specialişti cu o bună (şi constantă) audienţă în mediul universitar, care deşi par a fi nişte flori ale ciudăţeniei plutind pe apele agitate ale cotidianului nostru sînt, în fapt, la nivel cultural, printre puţinele repere de normalitate ale acestor vremuri sărace.

Faptul că nu se face totul la nivel instituţional pentru aceste oaze ale probităţii profesionale şi ale devotamentului pentru altceva decît propriul interes evidenţiază nobrilismul obstinat al instituţiilor statului care, în loc să încurajeze şi să sprijine mult-invocata “excelenţă”, se concentrează asupra propriei “reforme” într-un vertij nominalist care nu ajută pe nimeni, ci încurcă pe toată lumea. Pe de altă parte, faptul că instituţiile nu acordă atenţie filosofiei e, în bună măsură, şi o consecinţă a prestaţiei publice a acesteia din ultimele două decenii. Deşi aproape în fiecare guvern au fost absolvenţi de filosofie, nici unul dintre aceştia (şi, de asemenea, nici o voce din rîndul filosofilor din Academie) nu a avut nimic de obiectat la marginalizarea disciplinei în învăţămîntul liceal, la elaborarea programelor liceale şi universitare, la discutarea criteriilor de “acreditare” şi de performaţă în domeniu. Filosofii autohtoni au părut tot timpul străini de asemenea considerente pămînteşti şi convinşi de capacitatea de seducţie a unei discipline menite a traversa toate vicisitudinile timpului. Ceea ce e cel mai trist e faptul că nimeni n-a găsit de cuviinţă a gîndi rolul filosofiei atît în liceu (unde menirea ei ar fi să sintetizeze la nivelul semnificaţiei cunoştinţele anilor de şcoală), cît şi în universitate (unde dezvoltarea ştiinţelor impune apariţia unor forme de gîndire legate de acestea şi mişcîndu-se în ritmul lor).

Dacă cineva priveşte astăzi programele de filosofie nu poate rămîne decît cu tristul sentiment că e vorba de un amalgam de platitudini şi de preţiozităţi a căror trăsătură comună este patetica lor inutilitate. Şi, de aici, pe cale de consecinţă, suprimarea disciplinei care va fi redusă la o sumă de lecturi relegate în domeniul activităţilor private. Dar, din nou, nu faptul că nu a fost în stare să-şi orînduiască propria ogradă reprezintă cel mai grav eşec al filosofiei. Eşecul ei a fost în primul rînd unul public: ea a fost incapabilă a da o semnificaţie celor 45 de ani de comunism, violenţei pe care o actualizase atît instaurarea acesteia, cît şi Cel de-al Doilea Război Mondial, coabitării majorităţii populaţiei cu regimul în anii ’60 – ’70, apoi a adîncirii în delirul lui Ceauşescu cu umilinţele şi privaţiunile lui, a izbucnirii violente din Decembrie ’89, a revenirii foştilor în guvernele post-decembriste, a derivelor “tranziţiei”, a trecerii de la proclamarea egalitarismului la afişarea diferenţierii sociale, a eşecului “reformelor”, a prăbuşirii ultimelor repere ale tradiţionalului şi a imergenţei noilor tehnologii şi facilităţi care şi-au creat publicul lor.

Mai mult decît orice, acesta era lucrul cel mai aşteptat de la filosofie: să aducă puţină lumină în acest “de ce?” colectiv care, deja, prinde patru generaţii. Ori ce-a făcut filosofia românească? În cel mai bun caz a oferit explicaţia unui maniheism cvasi-religios (şi, oricum, mito-poetic) al confruntării Binelui şi-a Răului, din care nu mai e deloc clar cine-a ieşit învingător (sau poate esenţa acestei confruntări e aceea de-a continua pînă la “împlinirea vremii”). Cert e că, dincolo de mici vanităţi subiective, oamenii comuni nu s-au simţit nici buni, nici răi în mod absolut, nu s-au înrolat conştient nici într-o tabără, nici în cealaltă; experienţa lor a fost una “a intervalului”, cu ambiguităţile sale şi despre acest interval nu le-a vorbit nimeni. Lumea nu a înţeles în filosofie proiectul comun de a gîndi ceea ce ni s-a întîmplat şi ni se întîmplă, iar filosofia a ratat şansa de a-i învăţa pe oameni să-şi asume propria viaţă la nivelul semnificaţiei. Acesta e marele ei eşec. Toate celelalte nu sînt decît consecinţele lui. Filosofia a pierdut pentru că nu fost capabilă să asume experienţa oamenilor din perspectiva sensului acesteia. Locul pierdut a fost ocupat repede de religii şi de gnozele modernităţii tîrzii; ele prezintă marele avantaj de-a fi mai uşor accesibile deoarece nu vorbesc atît minţii, cît sufletului. Pe terenul “raţionalităţii”, acum redusă la eficienţă, filosofia nu are nimic a spune ştiinţelor şi, mai ales tehnologiilor şi birocraţiei care ne-au invadat viaţa cotidiană. Din tot ce-a fost şi-ar fi putut să fie, filosofia a rămas subiect de glumă episodică.

*

Mai există un loc pentru ea în lumea românească de azi? S-ar putea să fie mai multe: centrele de cercetare pe care le-am amintit îşi vor continua, în mod cert, proiectele. Sprijinite, ar putea face şi mai mult. În mediul universitar, reorientarea filosofiei pe conexiunea cu ştiinţele şi pe problematizarea premiselor şi a rezultatelor acestora ar putea constitui baza unui alt tip de cercetări (şi de cercetători) în viitor. În fine, la nivelul deciziei – fie ea politică, administrativă sau economică – existenţa unor grupuri de “inutili” care să problematizeze ceea ce funcţionarilor li se pare de la sine înţeles ne-ar putea scuti de multe rătăciri. Căci, în definitiv, ceea ce va trebui să înţelegem este faptul că instituţiile nu sînt constituite doar pe orizontala legislativă, ci, în egală măsură, pe verticala unei istorii în care s-a realizat reglajul fin al componentelor lor. Dînd legi şi creind instituţii prin ucaz, ne aflăm în situaţia de-a descoperi, perplecşi, că mecanismul nu e reglat şi că fisurile lui sînt – de fapt – cel puţin la fel de importante ca şi logica funcţionării. Ori gîndirea ne-ar putea oferi şansa de-a le asuma istoria în prezent, sub specia problematizării. Şi ar fi un bun început pentru a gîndi ceea ce într-adevăr merită a fi gîndit: sensul experienţei noastre, trecute, prezente şi viitoare. Dacă meditînd asupra experienţei lor oamenii vor descoperi că nu sînt singuri, filosofia va însemna – din nou – ceva pentru ei şi va avea un loc în inimile lor.

_____________________________________________________

[1] Asupra căreia – în contrast cu « istoria evenimenţială » – pare-se că Braudel însuşi ar fi meditat într-o tabără de concentrare a soldaţilor francezi, după capitularea din iunie 1940.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "13 comments" on this Article:

  1. filozofia continentala & feminista spune:

    Am terminat liceul la sectie de “real” in 1996. Am fost dezamagit de manualele de filozofie si psihologie si nu vad in prezent salturi calitative semnificative (m-am uitat prin cateva recent). Pana acum cativa ani nu reusisem sa inteleg ce m-ar interesa sa inteleg din aceste materii (studiu in timp liber). Apoi am descoperit un alt univers al psihologiei, antropologiei si filozofiei, unul ignorat inca in liceu si probabil si in facultatile din Romania. Nu intru in detalii dar in privinta filozofiei gasesc atractive acum abordarile din filozofia continentala & feminista (Hypatia,etc.) Pentru copiii de azi nu vad cum ar putea sa intre in contact cu asemenea informatii decat daca au parinti ce stiu cate ceva pe acest subiect sau au (rar) un profesor mai curajos. Imi pare rau ca in Romania nu este permis home schooling pt ca ar fi poate cea mai buna optiune pentru o minoritate preocupata de o altfel de educatie (in care critica sociala este discutata din scoala generala,etc.).

    • Dedalus spune:

      Lumea Sofiei – Jostein Gaarder.

      Aparuta si in romaneste in cateva editii.

      Mai instructiva decat toata programa de liceu si toate lecturile disparate din diverse…

      Dipa parerea mea, ar trebui sa faca parte din lecturile absolut necesare ale oricarui roman.

      Ca in nadejdea invatamantului…..

    • Dedalus spune:

      Pai, fara gluma, in Ro exista numai homeschooling, de facto.

      Practic, 90% din ce ai nevoie inveti singur acasa.

      Asta, daca reusesti sa uiti macar 50% din prostiile behaitoare pe care o programa impusa de niste trogloditi stalinisti o impune amaratilor de profesori, taindu-le copiilor si sansa de a beneficia macar de cate un profesor cu oarecare daruire…

      Valabil pentru toate materiile.

  2. Dedalus spune:

    Cred ca e cam pra lung articolul.

    Da, sunt perfect de acord ca filosofia ar trebui reintrodusa, la modul real, in programa scolara.

    Dar ma intreb daca sunt suficienti oameni capabili sa o predea?

    • Tender spune:

      Despre asta nicio grija, profesori chiar si acum sunt destui. Dar concomitent ar trebui facute cinci lucruri.

      In primul rand, reformata programa de filozofie si cea de logica. In acest caz, s-ar putea opta pentru topirea lor intr-o singura materie care, pe langa familiarizarea cu problematica filozofica, sa puna accent pe gandirea critica. S-ar putea recupera o parte mai usoara din logica pentru varsta de 14-15 ani, adica pentru nivelul de clasa a noua.

      In al doilea rand, ar trebui reformat examenul de titularizare in filozofie care sa corespunda cu noua programa.

      In al treilea rand, ar trebui stabilit numarul de ore pentru noua materie care s-ar numi tot “Filozofie”.

      In al patrulea rand, ar trebui introdusa Filozofia ca disciplina obligatorie pentru bacalaureat cel putin pentru profilul teoretic.

      In al cincilea rand, ar trebui clarificata norma profesorului de filozofie. Acesta nu ar trebui sa mai predea decat filozofie si logica (cele 18 ore, norma completa).

      Una dintre motivatiile principale a acestei reforme ar trebui sa fie necesitatea de a avea nu doar elevi (si deci viitori cetateni) care stiu ci si elevi (deci viitori cetateni) care gandesc, care pot gandi cel putin critic. Aceasta reforma trebuie sa abia drept scop intarirea sistemului democratic, a societatii democratice.

      Este vorba in acest caz doar despre relatia filozofiei cu societatea, despre aducerea acesteia prin dimensiunea ei cea mai importanta (adica gandirea) in mijlocul societatii. Caci, altfel, cercetare in filozofie se face si acum si se face destul de bine. Exista in Romania cateva centre de excelenta. Nu este vorba in niciun caz despre “popularizarea” filozofiei.

      Ceea ce se poate constata acum este ca acest tip de gandire critica (ca sa nu spun exersarea gandirii) lipseste aproape cu desavarsire din proiectul national si nu pare sa priceapa nimeni la ce ar folosi. Dar nu numai asta. Mi se pare semnificativ faptul ca prin 2009 aceeasi doamna Andronescu avea drept proiect desfiintarea materiilor “Filozofie” si “Sport”, adica, nu?, ingredientele principale ale educatiei clasice, care ajuta la a avea o gandire sanatoasa si un corp sanatos (“mens sana in corpore sano”). Nu sunt acestea doua dintre problemele principale astazi, gandirea limpede si sanatatea? Ce poate stii alegatorul despre justitie daca nu a invatat fie si formal ce este dreptatea? Ce poate stii alegatorul despre libertate si responsabilitate daca nu a avut ocazia fie si formal sa invete despre acestea? Iar daca nu este dreptate si nici adevarata liberate, daca politica nu este rezultatul unor dezbateri de idei, atunci sistemul de sanatate este corupt si ineficient. Este usor de vazut legatura.

      Educatie nu inseamna doar oameni care stiu, desi si acestea este un pas inainte. Educatie inseamna si oameni care invata sa-si puna intrebari, sa problematizeze, sa aiba un mic recul, adica o mica doza de liberate. Educatia aceasta, reforma aceasta trebuie sa vizeze exersarea si obtinerea libertatii, cel putin a liberatii politice, aceea de cetatean, adica de membru al cetatii, al unei societati cu reguli si norme. Cu astfel de cetateni, situatii ca cea din vara nu s-ar mai repeta, de pilda.

      • Dedalus spune:

        Da, mi se pare realista abordarea, cu 2 observatii:
        a) introducerea la bac e o exagerare, dupa mine, nu prea ai ce sa verificai intr-un examen la filosofie.
        b) ar trebui in paralele redus numarul de ore la multe materii, inclusiv mate si romana, pentru ca si asa accentul s-a deplasat foarte mult spre studiul individual, cel putin in liceu.
        E foarte greu sa reformezi un invatamant supraincarcat cu ore si subiecte. Dificultatea apare chiar si in cazul unei mini-reforme cum e cea propusa.

        —–
        PS Imi mentin totusi ingrijorarea: cine o sa-i verifice la definitivat si titularizari pe noii si “adevaratii” profi de filosofie?!

        Nu cumva tot trogloditii aia care au dus de rapa intregul invatamant? (recte ARACIS, ARACIP si Academia Romana)?

        Stiu multe cazuri in care indivizi inteligenti, cu multa carte, au fost respinsi la definitivat, titularizari si chiar doctorate, pentru ca nu au repetat ca papagalii ce le impuneau indrumatorii si comisiile alea de trista faima.

        Mi-e teama ca fara a da deoparte sistemul actual de promovare, nu sunt sanse de reforma.

        E un exercitiu dificil, de acord (“Asteptandu-l pe Superman”).

        • Tender spune:

          Tocmai in asta ar consta reforma, exersarea gandirii critice iar examenul de filozofie de la bacalaureat ar putea face exact aceasta evaluare. Am predat filozofie la liceu si in Romania (am fost chiar si in comisia de supraveghere si de corectare la bacalaureat) si la liceu in Franta.

          Inchipuiti-va ca in Franta filozofia este materie obligatorie la bacalaureat (puteti citi celalalte postari in care am explicat mai detaliu). Scopul nu ar fi deloc acela ca toti elevii sa devina filozofi, ci doar acela de a invata execitiul gandirii. Dizertia filozofica de patru ore care se cere in Franta (un tip de lucrare fara un echivalent in Romania) are o structura foarte precisa, cerinte foarte clare ce au in vedere tocmai capacitatea de a articula gandirea. Este un pic ca la sport. Adica, trebuie sa arati ca poti sa faci o saritura de pe loc, sa fugi o mie de metri etc. Cerintele de la bacalaureat la filozofie din Romania au in vedere, daca-mi mai aduc aminte bine, in principal dezvoltarea ideii principale dintr-un text, a ideilor secundare, problematizarea si, in fine, se acorda maxim un punct pentru originalitate. Toate acestea sunt mai degraba specifice analizei literare de text. Dizertatia de care va spuneam este altceva si solicita elevul sa faca conexiuni, sa gandeasca, sa faca un exercitiu de reflectie. Uitati, de exemplu, subiectele de bacalaureat la filozofie de anul acesta din Franta:
          -pentru profilul literar «Que gagne-t-on en travaillant ?» sau «Toute croyance est-elle contraire à la raison ?»
          -pentru profilul stiintific: «Serions-nous plus libres sans l’Etat ?» sau «Avons-nous le devoir de chercher la vérité ?»
          -pentru profilul economic: «Peut-il exister exister des désirs naturels ?» sau «Travailler, est-ce seulement être utile ? »

          Dupa cate vedeti e vorba de o intrebare problematica care de obicei implica doua notiuni, astfel in cazurile de mai sus : castig-munca, credinta-ratiune, liberate-stat, obligatie-adevar, dorinta-natura, munca-utilitate. Elevii, facand apel bineinteles si la cunostiintele acumulate in ultimul an de filozofie, trebuie sa “raspunda” timp de 4 (patru!) ore. E poate una dintre putinele materii la care camerele video ar fi complet inutile, adica unde in sfarsit nu mai poti trisa.

          Deci, in concluzie, ai ce verifica intr-un examen de filozofie iar “competenta” avuta in vedere de acest examen, in general gandirea critica, este esentiala pentru o democratie. Sa nu va mirati de reactia prompta a francezilor la orice mic abuz politic. O greva in Franta (“tara grevelor”) este echivalentul unei mici revolutii. In acest caz, obligativitatea filozofiei la bac (acelui tip de filozofie) are rolul ei de netagaduit. Chestiunea, in cele din urma, este cum sa “obtii” adevarati cetateni. In Romania, se mai pot face inca o mie de reforme la sistemul electoral, insa nu cred ca acolo e solutia.

  3. Tender spune:

    Un fel de addenda. Un aspect democratic al studiului filozofiei: gandirea critica, programa scolara si statul de drept

    Una dintre marile probleme ale filozofiei scolare din Romania este faptul ca se studiaza in liceu putin si prost. Astfel, dintre cei responsabili de programa scolara nu pare sa sesizeze nimeni cum anume filozofia ar putea fi “utila” pentru democratia emergenta din Romania si anume nu pare sa sesizeze nimeni ca filozofia studiata corect ar putea tocmai sa dezvolte tocmai spiritul critic atat de necesar democratiei.

    Dimpotriva, filozofia studiata in liceu pare sa fie mai degraba o bransa a literaturii, o analiza de texte. Cat a deplans Constantin Noica tocmai aceasta gandire critic-literara care pana la urma a castigat partida cu filozofia! Ce sa priceapa Eugen Simion la ce anume e buna gandirea cand ii ura lui Noica sa moara cu conceptele de gat, ca si cum concepte ar fi un fel de margele, un fel de zorzoane. Gandire in aceasta viziune literaturizanta nu inseamna sa gandesti ci sa te crosetezi inutil in jurul unor texte, chestiune care nu e nici macar o hermeneutica autentica bantuita de autentice intrebari filozofice, cum ar fi cea privitoare la adevar, adica interpretarea realitatii.

    Tocmai de gandire sau de judecata nu pare sa se ocupe programa scolara atunci cand e vorba de filozofie, asta pentru ca in mod bizar logica si filozofia se studiaza separat, ca si cum una n-ar avea de a face cu alta. Si chiar si asa, logica este una dintre cele mai napastuite si ingnorate materii.

    Asa ca sa nu ne miram daca asa-zisa lupta politica din Romania nu este o lupta ideologica, de vreme ce nu am invatat ce anume insemna conceptele si ideile, ci o lupta de caractere, caci asta am invatat, sa facem caracterizari. Sa nu ne miram ca nu exista cetateni critici, adica nu exista suficient de multi ca sa formeze o masa critica necesara pentru a contracara derapajele democratiei. Sa nu ne miram ca dezbaterile in loc sa se bazeze pe argumente se bazeaza pe injurii si atacuri la persona, caci stiinta argumentarii, adica logica este cea mai ingnorata dintre materii.

    Pentru comparatie, in Franta, sora mai mare a Romaniei, filozofia este materie obligatorie la bacalaureat. Pentru asta, clasele cu profil literar studiaza 8 (opt!) ore de filozofie pe saptamana, cele cu profil economic 4 ore pe saptamana iar cele cu profil tehnic 2 ore. Tipul de dizertatie filozofica (de exemplu, “Care este legatura dintre liberate si responsbilitate?”) de patru ore este modelul dupa care se desfasoara mai apoi orice tip de concurs de admitere in functia publica.

  4. DanielT spune:

    Excelent articolul, imi place stilul dumneavoastra de a expune ideile. Cred ca in general scoala romaneasca de filozofie e centrata spre ceea ce as numi simplistic filozofie existentiala(Individul in centrul atentiei- relatia individualului cu lumea inconjuratoare) in timp ce in general in occident centrul de atentie este altul grupul ,un tip de filozofie sociala, unde preocuparile sunt centrate pe interactiunea grupului cu lumea pentru explicarea fenomenelor. Prima conceptie denota o intimitate , tendinta de izolare pentru a atinge obiectivitatea, a doua abordare presupune din contra o anumita implicare a tuturor semenilor pentru a avea obiectivitate. Notiunea de Spatiu Social civilizatia micilor comunitati izolate (satul, manastirea, inchisoarea) vs spatiile megalopole( spatiul urban permite rafinarea unei filozofii coexistentiale unde diferentele devin liant datorita unui mecanism rafinat de stabilire a regulilor de interactiune sociala). Sunt doar niste idei.

    • Tender spune:

      Doua intrebari.
      1. Ati aruncat asa o privire fie si numai intamplator peste programa de filozofie din Romania inainte de a face aceste afirmatii?
      2. Despre care “Occident” vorbiti? De pilda, in Franta, filozofia se studiaza tematic in ultimul an de liceu (8 ore, clasele cu profil literar, 4 ore, profil economic, 2 ore, profil tehnic), cu accent pe notiuni fundamentale si legatura dintre aceste notiuni. Astfel, “Le sujet” (cu subdiviziunile : “la conscience”, “la perception”, “l’inconscient”, “autrui”, “le désir”, “l’existence et le temps”), “La culture” (“le langage”, “l’art”, “le travail et la technique”, “la religion”, “l’histoire”), “La raison et le réel” (“théorie et expérience”, “la demonstration”, “l’interprétations”, “le vivant”, “la matière et l’esprit”, “la vérité”), “La politique” (“la société-les échanges”, “la justice et le droit”, “l’état”), “La morale” (“la liberté”, “le devoir”, “le bonheur). De pilda, in Italia filozofia se studiaza timp de doua-trei ore pe saptamana, mai degraba istoric dar si cu accent pe gandirea critica, timp de trei ani.

      In Romania, formal filozofia se studiaza tematic, modelul fiind mai degraba francez, dar nu are nicio legatura. Am predat la liceu in Romania (“stiinte umane”, adica logica, psihologie, economie, filozofie) si la liceu in Franta. Din pacate, nu exista nicio legatura.

      • DanielT spune:

        Mea culpa domnule Tender am uitat să adaug la ultima propoziţie că sunt nişte idei personale, ce ţin de percepţii subiective şi o anumită experienţă-formaţie de analiză decât de o analiză propriu zisă. Filozofia nu e specialitatea mea, sunt totuşi familiarizat cu conceptele şi am studiat printre alte materii…o abordare filozofică a eticii…la universitatea unde am obţinut diploma în ştiinţe sociale există un institut de cercetare dedicat eticii, iar profesorul care a predat, între timp devenit director adjunct avea ca temă de cercetare o abordare filozofică etică a rolului entreprise(întreprinderii) în dezvoltarea societăţilor, impactul asupra diverselor domenii de administraţie. Printre altele, am reţinut afirmaţia citată a dlui Daniel Weinstock, «anumite catastrofe morale recente rezultă atât din cauza disfuncţionalităţilor instiuţionale cât şi din moralitatea îndoielnică a unor indivizi. Evitarea catastrofelor ar impune reperarea(identificarea acestor disfuncţionalităţi) cât şi colmatarea surselor instituţionale de incitaţii perverse.
        În această optică, probabil în România lupta anticorupţie a avut succese într-o primă fază, dar pe de altă parte limitate pentru că s-a atacat la indivizi şi mai puţini la practici instituţionale. Dar evident impunerea practicilor instituţionale prin intermediul noilor instituţii DNA, ANI, CSM (declaraţia de avere, transparenţa procesului de selecţionare a managerilor-interviuri publice, instituirea mecanismelor de blow-whistler legal- telefonul verde, denunţul, flagrantul- detestat în rândul corupţilor(denunţătorii consideraţi trădători) dar care e totuşi baza autoregulării juridice în comunităţi, prima fază fiind sesizarea instituţiilor. Există însă o filozofie a eticii în spatele acestor instituţii ce pornesc de la deontologia kantiană, utilitarism şi etica virtuţilor. Precum şi liberalismul lui Rawls sau John Stuart Mills. Dar nu pot să nu observ că la nivel educaţional(repet tot o percepţie subiectivă) filozofia reală a fost înlocuită în educaţie cu morala religioasă şi tocmai în detrimentul unei abordări etice filozofice un pic mai largă. Cred că acolo ar trebui lucrat, la dezvoltarea gândirii critice asupra noţiunilor de bine şi rău, nu neapărat ca interpretări ad-literam al unor texte ci în punerea în context. Cum nu e domeniul meu de specialitate şi nici de activitate , m-am informat şi probabil pentru referinţe competente în filozofie v-aş oferi un nume de contactat, dna Adina Preda http://mherc.net/people/preda/ v-ar oferi probabil răspunsuri mai complete, aprofundate şi evident în cunoştinţă de cauză. Sunt convins că un răspuns din partea dânsei ar avea o doză mai mare de obiectivitate. Suntem pe contributors şi expunem idei, în limita argumentelor, competenţelor şi experienţelor personale.

  5. dorin valeriu spune:

    Excelenta analiza (istoria) din prima parte. Galceava cu filozofii actuali mi se pare subiectiva si neinteresanta pentru mine. Dar concluziile sunt pertinente si de bun simt. Cum ar fi daca – asa cum arata un corespomdent – s-ar introduce “modelul francez’ in studiul filozofiei in liceele noastre ?

  6. 1.Evaluarea autorului este poate prea “restrictiva”,incit ca absolvent al fac. de filosofie din Cluj,inainte de 89,pot depune “marturie”,ca filosofia era in mediu sau,cit se poate de prielnic acestei stiinte.Exista o distinctie neta,intre ceeace se credea cu adevarat din marxism-leninism si linia sa “filosofica” si ceeace considera practicantul-student sau profesor despre comunism si filosofia sa, in general.A nu se confunda “Stefan Gheorghiu”,ca scoala de activisti de partid,cu facultatile de filosofie,in care materialismul dialectic si in general ceeace tinea de lucrarile corifeilor marxisti-leninisti erau obiecte de studiu,ca oricare altele – alaturi de celelalte obiecte care constituie ansamblul stiintei filosofice.
    2.In fac. de folosofie,am inteles inca din anul I,ca sistemul comunist este unul artificial-voluntarist,ca egalitarismul este doar o tendinta istorica(intr-o lume in care oamenii nu pot fi facuti egali ei fiind profund “inegali” sub toate datele),iar nu un dat econoic si social “construibil”,ca fundamentul sau economic,proprietatea de stat asupra mijloacelor de productie,nu se constitue ca un nou model economic,ci este doar o forma de “capitalism de stat”,generator al unei”noi clase”(de activisti-cum constata Milovan Gilas),al unei noi forme de oprimare economica si politica.Mai mult ca atit,avind preocupari “filosofice”-economice,dincolo de profesie si ocupatie,am studiat profund si sistematic comunismul,elaborind un “program national de tranzitie la economia socialista de piata,in 1986,oferit(fara succes guvenului comunist).El a venit cu 2-3 decenii intirziere,cind comunismul isi “consumase” deja resursele economice si de incredere,necesare unei astfel de”reforme” economice si politice.
    3.Experienta acestui program si cunoasterea realitatilor regimului trecut,m-au facut sa inteleg,ca Romania inca nu a “trecut” la capitalism (si nu ne aflam intr-un capitalism sud-american).Ea este “cazuta” intr-o “crevasa” a postcomunismului – condusa de noua clasa (oligarhie politica-trecuta de la achizitia de cafea si tigari- la cea de bunuri industriale,imobile si banesti,etc.,pe seama natiunii saracite) utilizind in continuare instrumentele de lucru politice,economice si sociale ale fostului comunism-ceeace explica esecul tranzitiei la capitalism cit si dezintegrarea economica-industriala a tarii
    4.Fara a nega adevarul celor aratate de autorul articolului cu privire la filosofie,cred ca filosofii trebuie sa se indrepta si catre teritoriul mai concret/practic al acestei stiinte,formulind ideologii politice si economice teoretice care sa devina apoi “aplicate” si active , asigurind baza teoretica pentru constructia unei ideologii politice si economice a dezvoltarii nationale.Astazi lipseste insasi baza “filosofica” -ideologica de plecare,pentru idei,viziuni,solutii si proiecte politice si economice de progres general a Romaniei!.
    4.Analizind ideologia economica liberala nationala,constatam ca ea este profund eronata, refuzind implicarea statului in dezvoltarea economica – definind dezvoltarea ca functie strict a pietei,ignorind functia de “organizator” national al dezvoltarii economice,pe care trebuie sa si-o asume statul.Aceasta carenta ideologica a PNL(vezi “Reconstructia liberala a Romaniei”, 2002,capitulul ultim:Concluzii),a insemnat renuntarea la ideologie antebelica:”prin noi insine!”,condamnind Romania la asteptarea “dezvoltarii” de la NATO,Integrare sau UE/FMI,neintelegind ca unica dezvoltare economica poate fi doar rezultatului unui “proiect national de dezvoltare”,care sa se articuloeze cu proiectele UE,facute special pentru Romania,azi esuata economic!
    5.Cistigarea alegerilor de catre alianta la care este parte PNL,face extrem de urgent,un demers stiintific(filosofic-ideologic) care sa aseze in centrul ideologiei liberale,nevoia de efort si constructie programatica nationala in directia dezvoltarii economice – care sa aiba in centrul sau statul (si institutiile sale) in rolul de ORGANIZATOR national al dezvoltarii!
    Altfel,dezvoltarea economica va fi asteptata in continuare,de acolo de unde n-a venit si nu va veni niciodata : UE/FMI – care nu sint institute de cercetare filosofica-ideologica sau economica,care sa ofere Romaniei retete stiintifice si “tehnice”,de iesirea din criza “postcomunismului” si a lipsei economiei si industriei nationale.



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Mihai Maci


Mihai Maci

Lector la Universitatea din Oradea. Studii de licenţă (1995), de masterat (1996) şi de doctorat (2007) la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj. Preocupări iniţiale legate de S... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

cu ani in urma un prieten cambodgian mi-a povestit cum a fost omorat pe taica-sau pe vremea khmerilo...

de: r2

la "Ce-ar fi să vorbim cu-adevărat corect politic despre Fidel Castro?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)