Home » Cultura »Politica & Doctrine »crestin-democratie/conservatorism » Citesti:

Valori doctrinare și virtuți filozofice. De ce politica are nevoie de suflet?

Mihail Neamtu ianuarie 13, 2011 Cultura, Politica & Doctrine, crestin-democratie/conservatorism
3 comentarii 2,395 Vizualizari

Este deja un lucru acceptat de toţi istoricii perioadei totalitare că instalarea comunismului a coincis cu eradicarea inteligenţei şi a valorilor aflate în slujba idealurilor democratice. Demnitatea umană şi libertatea conştiinţei au pierit pentru că egalitarismul colectivist a refuzat strălucirea excelenţei meritocratice. Comunismul a anulat vechile ierarhii ale „orânduirii burgheze”, plasînd în fruntea societăţii anti-modele.

În anii 1980, de pildă, impostura şi compromisul moral deveniseră atât de eclatante încât doar umorul mai putea să le sancţioneze: „Cine-i mare, dă din mână /şi-are patru la română?/ Cine-i la Academie/ şi-are patru la chimie?/ Cine’n ţara este tare/şi-are patru la purtare?/ Toate trei de le ghiceşti, douăzeci de ani primeşti!” (Cei familiarizaţi cu universul comunismului dinastic au recunoscut trimiterea la Nicolae, Elena şi Nicu Ceauşescu). Sub pana unui Jean Moscopol sau Păstorel Teodoreanu, deriziunea devenea o armă împotriva ipocriziei: „Soldat rus, soldat rus, de ce te-au pus aşa de sus? Pentru c-ai eliberat popoare/sau pentru că puţi la picioare?” Nicio urmă de şovinism aici, cât mai degrabă sentimentul de exasperare, greaţă şi oboseală în faţa colonialismului ideologic al „Marelui Frate” de la Răsărit.

După decenii de falsificare a vechilor tradiţii, era firesc ca integrarea în spaţiul euro-atlantic să producă, cel puţin la nivel retoric, o reabilitarea a discursului despre „valori”. La stânga şi la dreapta, există astăzi aproape o inflaţie a discursului axiologic. Toţi revendică o valoare: de la manelişti la politicieni, de la bancheri la noii îmbogăţiţi. Cine are dreptate? Sub raport doctrinar, socialiştii exaltă egalitatea; liberalii susţin principiul auto-determinării individului; creştin-democraţii apără subsidiaritatea şi solidaritatea. Mai dificil este să justificăm o ierarhie a valorilor: cum s-ar putea traduce, în lumea ideologiilor politice, vestita „scară a lui Iacob” (scala Paradisi)?

Care sunt valorile-nucleu şi care sunt valorile-periferie ale civismului? Cu ce anume să începi un demers de reîntemeiere a politicului sau a vieții comunitare după decenii de amoralitate?

Aş face următoare sugestie. Pentru a credibiliza practica politică, fiecărui principiu teoretic sau fiecărei valori abstracte trebuie să-i corespundă, în plan antropologic, o virtute personalizată. Valorile se regăsesc într-un orizont participativ doar când ele ţes, undeva la firul ierbii, un habitus al virtuţii. Ce înseamnă, concret, acest lucru?

Atunci când doctrinarii creştin-democraţiei vorbesc despre valoarea solidaritate, traducerea practică a acestui ideal presupune cultivarea compasiunii. Nu există solidaritate fără empatia naturală a omului faţă de semenul său. Nu există solidaritate dacă scandalul injustiţiei sociale nu ne mai tulbură inimile. Nu există solidaritate acolo unde se instalează cinismul resemnării. Pe lângă un concept abstract şi o realitate instituţională, solidaritatea este un reflex al carităţii. Valoarea se materializează numai prin virtute iar virtutea, la rândul său, reflectă un angajament metafizic. Pilda evanghelică a „samariteanului milostiv” contrazice, bunăoară, viziunea stoică despre autarhia subiectului contemplativ, retras din treburile cetăţii şi nepăsător în faţa ciclului cosmic al suferinţei.

Atunci când creştin-democraţia apără valorile familiei, această apologetică nu se reduce la enunţul unor propoziţii pioase. Stabilitatea acestei instituţii milenare convoacă virtutea stabilităţii şi a fidelităţii (prin definiţie asimptotică). În familie deprinzi răbdarea. În căldura intimă a căminului poţi să asculţi poveştile ale celor care au răzbit, cu deplină temeritate, încercările istoriei. În familie descoperi failibilitatea naturii umane şi deprinzi primele reflexe ale organizării comunitare (spălatul vaselor, diviziunea muncii, etc). În familie descoperi misterul inocenţei vârstei infantile. Departe de-a fi o experienţă banală, familia angajează un set complicat de virtuţi personale.

La fel, când creştin-democraţia apără demnitatea vieţii de la concepţie până la moartea naturală a persoanei umane, câteva alte comandamente etice inspirate de „civilizaţia Decalogului” se impun („Să nu ucizi”). O asemenea perspectivă presupune tratarea persoanei umane în calitate de „chip şi asemănare” a lui Dumnezeu: un verdict plin de consecinţe pentru deontologia medicală, dezbaterile de bioetică, etc. Respectarea demnităţii vieţii umane exclude practici precum eutanasia sau avortul, impunînd aşadar o revizuire a principiului plăcerii.

Creştin-democraţii pledează pentru subsidiaritate şi combat centralismul etatist întrucât orice economie planificată ascunde germenele autoritarismului. Dreptul de iniţiativă acordat comunităţii locale nu vizează doar eficienţa economică. Subsidiaritatea nu este doar o pledoarie pentru echitatea redistribuţiei, ci şi un avertisment anti-totalitar: „puterea corupe iar puterea absolută corupe în chip absolut” (Lord Acton). Centrul doreşte mereu acumularea de funcţii, atribuţii şi prerogative, în timp ce marginea este chemată să tempereze aceste elanuri autoritare. La fel, diviziunea constituţională a puterilor într-un stat democratic ţinteşte echilibrarea mecanismului deciziei executive, legislative şi judecătoreşti („checks and balances”). Subsidiaritatea este aşadar o valoare politică legată intim de virtutea teologică a prudenţei (faţă de lăcomia centrului), a curajului (faţă de riscul asumării unei vieţi pe cont propriu) şi a cumpătării (în faţa lăcomiei acumulării). Subsidiritatea este o practică instituţională care sfârşeşte prin a promova judecata dreaptă ca virtute individuală.

Iată de ce o politică a valorilor se întoarce mereu către o pragmatică a virtuţii teologice. Fără virtuți, valorile devin cuvinte goale – simple opțiuni de gust, viciate de subiectivism. Anticii – clasicii greci sau creştinii – cunoşteau „vrednicia” sau „virtutea”, dar nu şi o noţiune precum „valoarea” (substantiv intraductibil în limba greacă, după cum observa cu astuţie Allan Bloom în The Closing of the American Mind). Pentru a recunoaşte însă virtuţile, politicul trebuie să recunoască faptul că lumea văzută e traversată de axul invizibil al vieţii spirituale.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro

Citeste mai multe despre: , , , , , ,



Currently there are "3 comments" on this Article:

  1. bbbb spune:

    “Nu există solidaritate fără empatia naturală a omului faţă de semenul său. ”

    Noi, ma tem, am iesit atat de mutilati din comunism, ca nici macar nu realizam aceasta carenta, solidaritatea.

    Frumoasa pledoaria dvs. … din pacate nu cred ca vom avea sansa sa vedem politicieni care sa puna suflet in ceea ce fac, atata vreme cat vom continua sa giram cu votul nostru un gri mai deschis (macar la nivel declarativ) decat cel care l-a precedat la guvernare.

  2. dan giulea spune:

    Va citesc cu mare placere si va sunt recunoscator pentru elegenta verbului intr-un timp al mahalalei generale.
    Ma intrigati insa din ce in ce mai mult. va impartasesc conservatorismul cultural insa sunteti din ce in ce mai explicit in libertarian pe latura economica. Sau poate judec gresit….
    Puteti fi mai concret asupra implicatiilor spuselor dvs? Mai precis, pana apar ipoteticile virtuti la o masa critica, ce facem cu saracii care lucreaza doua serviciuri si nu isi permit asistenta medicala pentru familiile lor? Liderii comunitatilor locale sunt cum sunt, la fel si caritatea oamenilor de afaceri. Nu cumva riscati sa legitimati pios o ordine sociala in care sanatatea si educatia devin functiile mecanimsului economic? Personal, nu ma simt deloc inspirat de o asemena viziune.
    Vorbiti de prudenta fata de lacomina centrului, dar nu de prudenta fata de lacomia corporatiilor. Despre ce fel de risc al asumarii raspunderii individuale vorbim la cei 2 milioane de working poor in Romania? Nu si l-au asumat deja?
    Pentru mine crestin-democratia inseamna mai curand solidaritate si acceptarea realitati ca solidaritatea nu poate avea loc decat in cadrul statului social, altfel riscam un “feudalism” al i binelui public. In fine, poate am citit prea mult Rawls.
    Respectele mele.

  3. jay spune:

    Valorile nu se raporteaza numai la virtutile teologice. Exista si alte virtuti si, mai ales, exista vrituti pe care teologia si le-a insusit. Ca atare axiologicul nu se fundamenteaza numai pe teologic, ci pe intreg spiritualul. E in articolul dvs. un joc unfair intre teologic si spiritual. Eu nu as suprapune prea mult cele doua concepte…



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Mihail Neamțu


Mihail Neamtu

Intelectual public și antreprenor român. Între 2012 și 2015, a fost președintele partidului Noua Republică. Doctor al Universității din Londra (2008). Ultima publicație: C... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

cu ani in urma un prieten cambodgian mi-a povestit cum a fost omorat pe taica-sau pe vremea khmerilo...

de: r2

la "Ce-ar fi să vorbim cu-adevărat corect politic despre Fidel Castro?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)