Home » Cultura »Societate/Life » Citesti:

Viata e frumoasa, cu mici exceptii. Dialog Est-Vest

Jan Cornelius si Adina Popescu septembrie 16, 2017 Cultura, Societate/Life
17 comentarii 3,658 Vizualizari

Sunt Jan Cornelius. M-am nascut in Romania si traiesc de 40 de ani in Germania. Sunt scriitor de limba germana, jurnalist cultural si traducator de literatura romana in germana. Sunt bilingv, scriu atat in germana, cat si in romana. Anul trecut am avut prilejul s-o prezint pe scriitoarea si jurnalista Adina Popescu la Targul de carte de la Leipzig unui public german. Dupa ce s-a intors la Bucuresti, Adina Popescu a publicat in “Dilema veche” un excelent articol cu impresiile ei despre Leipzig si implicit despre oameni si carti in Germania, din care mi-am dat nu pentru intaia oara seama, ca cei din Estul din care vin si cei din Vestul in care de-atata timp traiesc si caruia in mare parte ii apartin,  se deosebesc destul de mult unii de altii, prin felul lor de-a vedea lucrurile, dar ca simultan se si aseamana, mai mult decat isi inchipuie. Cred, in acelasi timp, ca ades nu suntem constienti de asta si ca de multe ori avem pareri false unii despre ceilalti. E greu, daca te cunosti doar din concedii, excursii sau prin mass media. Intre Adina si mine s-a pornit deci o corespondenta pe tema Est-Vest, un schimb de reflectii, opinii si relatari, in esenta lejer, cu caracter ades anecdotic, ironic si  autoironic, vesel si trist. Un dialog  despre lumea in care traim, care speram sa nu va lase indiferenti.


Prima parte

Adina Popescu: Oare cînd voi spune, în sfîrşit, I love Bucureşti?

Mă aflu într-un mic magazin de suveniruri din Berlin, iar vînzătoarea mă întreabă zîmbind dacă mă poate ajuta cu ceva. „Nu, doar mă uit…“, zic eu și într-adevăr privesc cu drag toate acele flecuștețe, de la tricouri la brelocuri și brichete, imprimate cu inscripția I love Berlin. A fost cît pe-aci să cumpăr o umbrelă, însă m-am răzgîndit în ultima clipă – costa totuși 20 de euro, doar pentru inscripție. De fapt, acel I -love Berlin, comercial și destinat probabil turiștilor americani sau japonezi, atrași de astfel de „amintiri“ cît mai demonstrative din locurile pe care le vizitează, m-a atras înăuntru. Îmi dau seama că, oricît de siropos ar suna, I love Berlin într-adevăr, mă simt în stare să fac o declarație (de amor) unui oraș cu totul străin pe care l-am cunoscut doar de cîteva zile. Așa cum I loved ParisI loved Vienna și – de ce nu? – chiar și Bruxelles, încă din primele clipe. N-ai cum să nu iubești aceste minunate orașe europene unde, dincolo de istorie și cultură, te simți relaxat și confortabil, îți dai seama de la bun început că ai ajuns în a good place to live.

Ies din magazin și mă întreb cu amărăciune cînd va veni momentul în care să spun, cu toată sinceritatea, I love București. M-am născut în București, n-am trăit niciodată în altă parte, de voie, de nevoie m-am atașat de el pentru ca este orașul meu, însă după 38 de ani de „relație“ n-aș putea să spun că-l iubesc, aș fi ipocrită. Că-l accept, că-l tolerez, că-l înțeleg, așa cum se întîmplă cu oamenii lîngă care stai prea mult timp, asta da. Aș putea spune însă, cu mîna pe inimă, I love Cluj, și nu doar pentru că este orașul în care mi-am petrecut vacanțele din copilărie. E un oraș care a trecut prin transformări vizibile în ultimii ani, poate să o spună oricine care vine „din afară“, se simte aerul de Occident și tihna vieții de acolo, mai ales în anumite cartiere ale lui. Oare ce trebuie „să facă“ Bucureștiul ăsta ca să fie iubit?

Aterizăm la Otopeni tîrziu, în noapte, toți românii se îmbulzesc să-și ia bonuri pentru taxiuri, străinii se uită debusolați în jur, întrebîndu-se în ce hangar părăsit în cîmp au nimerit. Afară, taxiurile se înșiruie unul după altul, entropia se mărește, ordinea nu se mai respectă, începi să-ți vînezi taxiul tău. Printre primele cuvinte pe care le aud în București (Otopeniul nu este decît o ușă care se deschide spre el), după ce am aterizat: „Unde p… mea e taxiul nostru?“ Un nene cu gluga pe ochi, gen fost taximetrist mafiot de Gara de Nord, încearcă să agațe doar turiști străini, năuci și încărcați de bagaje: „Taxi? Taxi please?“ Îmi e milă de ei – vor plăti probabil 100 de euro pînă în centru. Mă întreb de ce, după 27 de ani, nu s a găsit încă o soluție decentă de a lega aeroportul de oraș, de ce niciodată nu a fost o prioritate pentru nimeni. Așa cum n-au fost nici o șosea de centură care să ajute traficul, nici multe altele. Pentru că n-au existat niciodată planuri pe termen lung, doar mici furtișaguri pe termen scurt, precum cele ale taximetristului dornic de un cîștig imediat de la aeroport. Oare, după aceasta primă experiență căreia îi vor urma altele, mai mult sau mai puțin nefericite, străinii și-ar mai cumpăra un tricou cu I love Bucharest?

În mașină, taximetristul îi înjură pe cei de la Uber. Că „sînt niște hoți“ și că „tot ce se întîmplă acolo e ilegal“. Sînt prea obosită, mă abțin să comentez ceva, e inutil să-i explic că vorbește despre primul sistem de taximetrie care începe, în sfîrșit, să funcționeze „normal“. În fond, ce reprezintă pentru el normalitatea? „Cînd o să se întîmple vreun viol sau, Doamne ferește, vreo crimă, or să-i închidă!“, zice taximetristul de cel mult 35 de ani, cu satisfacție. Ce rost mai are să discutăm despre ce (n-)au făcut autoritățile, cînd locuitorii orașului sînt atît de obtuzi și se împotrivesc oricărei schimbări, din principiu?

A doua zi, nu-mi vine să ies din casă. Deși am fost plecată doar trei zile, nu simt nevoia să-mi revăd orașul. Îl cunosc suficient de bine. Totuși, sînt nevoită să ies pînă la cel mai apropiat supermarket. Merg pe străduțele din „mahalaua“ centrală în care locuiesc. Zăpada începe să se topească, acum se văd cel mai bine gunoaiele și zoaiele pe care localnicii le-au aruncat în fața caselor de-a dreptul pe troiene, în toată perioada înghețului (și au dat seama că, din cauza temperaturilor scăzute, n-or să pută o vreme). De pe mormanele negre se scurg resturi de pîine și ciorbă, mucuri de țigară, pamperși și zdrențe ude. Strada Viitorului arată ca o vomă. Însă oamenii stau în casele lor cu porți încuiate, se delimitează de spațiul public care nu le aparține – să vină salubritatea și să facă curat după noi!

La supermarket, întreg spațiul este ocupat de cărucioarele cu marfă, printre care se strecoară clienții, încercînd să-și facă loc către casele de marcat. Pare să se deschidă o nouă casă, o tanti se așază oftînd pe scaun, îmi reorientez coșul spre ea, însă femeia mă privește crunt. „E deschis aici?“ – îndrăznesc. „Păi, nu vedeți că-i deschis?“ – zbiară femeia la mine. Zîmbetul larg de pe chip cu care aterizasem cu cîteva ore în urmă pe Aeroportul Otopeni, „zîmbetul de Berlin“, începe treptat să-mi dispară.

Totuși, îmi iubesc orașul, pe fragmente, pe bucățele, iubesc anumite străduțe, piațete, clădiri, puncte, însă te poți îndrăgosti de un punct dintr-un ansamblu? Cînd îi vorbesc unui străin despre București, îi spun, fără prea multă convingere: „Vino la noi! Orașul s-a schimbat mult în ultimii ani, o să-ți placă!“ Însă sînt conștientă de faptul că aceste schimbări au fost posibile datorită unor oameni, o mînă de oameni. Mă bucur atunci cînd descopăr că s-a mai deschis o cafenea unde te simți ca la Viena, că proprietarul cafenelei a restaurat și casa care o adăpostește, și că are în grijă și trotuarul din fața ei. Aceste pete de culoare apar din ce în ce mai des. Iubesc și străduțele din spatele blocurilor și din zona centrală – Olari, Silvestru, Icoanei etc., care au rămas la fel de cînd m-am născut, pline de liniște și de verdeață, cu un aer de tîrg de provincie, ușor desuet. Nu pot iubi însă noile statui și alte „opere“ monumentale pe care Primăria aruncă banii, în loc să educe cetățenii să-și ia gunoiul în fața casei, să găsească soluții pentru trafic etc. Bucureștiul este orașul în care noi, locuitorii lui, obținem zi de zi mici victorii, aproape insignifiante, însă marea schimbare nu se întrevede pe nicăieri. Așadar, pînă să mă hotărăsc să spun I love București, aș purta oricînd tricouri cu I love strada Mîntuleasa sau I love Piața Spaniei și aș continua să visez la orașe ca Berlin.

(http://dilemaveche.ro/sectiune/societate/articol/oare-cind-voi-spune-in-sfirsit-i-love-bucuresti)

______________________________

Adina Popescu: Ca reacție la ultimul meu articol despre București, îmi scrie cu mult umor, pe Facebook, Jan Cornelius, scriitor de origine română care locuiește de mulți ani în Germania, la Düsseldorf, și tocmai s-a întors dintr-o scurtă vizită în România:

Pe mine, Bucureștiul m-a liniștit tocmai prin demența sa, prin contrastele inadmisibile. Am dormit acolo mai bine decît aici, subconștient trăiam probabil sub deviza: Dacă nu te refaci, mori! Situațiile bine surprinse de tine m-au scos din minți la început, în primele zile, cînd îmi venea aproape să-l sugrum pe unul sau pe altul. Aici, acum, totul mi se pare groaznic de liniștit și de monoton. Mă întreb de ce or fi zîmbind toți de-a proasta. La București, tînăra care zîmbea cel mai mult, de lumina lobby-ul hotelului în care stăteam, era o tipă de la recepție de vreo 22 de ani. Am auzit-o apoi vorbind în engleză cu colegii ei și am întrebat-o de unde este. Era franțuzoaică din Lyon și era în schimb de practicanți, la hotel. Și cum vi se pare Bucureștiul? – am întrebat-o. Excelent, mi se pare formidable, nici nu mă gîndesc la plecare.

Mi s-a părut nemaipomenită o îmbîrligare a mașinilor într-o intersecție de pe bulevardul Elisabeta – nu mai mișca nimic. Șoferii se înjurau între ei de mai mare dragul. Un spectacol cum nici la film nu ți se oferă. A venit poliția să-i descîlcească. În timpul ăsta, la banca de alături, urla unul într-un megafon ceva cu «Jos băncile! Jos capitaliștii!». Nici dracu’ nu i dădea atenție, de parcă ar fi vorbit în șoaptă. Cred că trebuie să te identifici cu un oraș, să-l iubești în subconștient, ca să realizezi că îl urăști… că te obosește și te plictisește… să pleci și să te întorci din nou în el.

Jan Cornelius

__________________________________________

Adina Popescu

Dragă Jan, știi foarte bine că orice loc, orice oraș, e în primul rînd o stare, am mai vorbit despre asta. Eu m-am obișnuit atît de mult cu contrastele pe care le pomeneai tu, încît au început să mă plictisească, și mie totul mi se pare monoton aici. Nu mai simt acea bucurie a supraviețuirii pe care ai trăit-o tu și rareori mai întîlnesc lucruri care să mă mai surprindă. De pildă, în Germania mă surprinde normalitatea, nu înțeleg cum de într-un spațiu citadin, să zicem, lucrurile se pot armoniza atît de bine și pot funcționa împreună. Aseară aveam o stare proastă, un soi de depresie pasageră despre care știu că pe undeva, în profunzimea ei, pleacă tot din neputințele de zi cu zi ale traiului de aici, din lupta cu morile de vînt, din senzația pe care o ai la un moment dat că în sfîrșit îți iese ceva, că lucrurile încep să se așeze, ca mai apoi să te pomenești din nou într-o prăpastie. Și ca să nu mă deprim acasă de una singură, am ieșit să mă plimb, într-o seară rece, dar plăcută, de martie. Primăvara este singurul anotimp în care Bucureștiul devine un loc suportabil, chiar agreabil pe alocuri. Am luat-o mai întîi pe Calea Moșilor, strada de care mă simt legată cu mii de ițe invizibile pe care n-aș putea să le rup niciodată, oriunde m-aș duce. De aceea observ și cea mai mică schimbare. Aseară am observat, de pildă, că s-a desființat în sfîrșit buticul non-stop de pe colț, de la Eminescu, unde ani de zile a existat o mică mafie de cartier – te păcăleau la bani, îți dădeau gumă în loc de rest, vînzătoarele îți vorbeau urît pentru că știau că au parte de „protecție“ etc. Nici nu știu cum de a rezistat atîta timp, era o redută veritabilă a tristei tranziții din anii ’90. Acum s-a deschis o mică șaormerie, a clean, well-lighted place, vorba lui Hemingway. M-am oprit ca să-mi iau o „shaorma de poftă“ – chiar așa suna oferta, la 9 lei, și am mers mai departe. În timpul crizei, Calea Moșilor se umpluse de covrigării și second-hand-uri, acum, că au revenit în forță șaormeriile, cred că stăm ceva mai bine. M-am oprit ca să fumez o țigară pe o bancă în părculețul de la „La mobilă“, acolo unde ne învîrteam noi cu biclele la nesfîrșit, în anii ’80. Parculeț e mult spus, este un scuar de 100 de metri pătrați. Vizavi e Biserica Olari, pe care au mutat-o pe șine tot în anii ’80 ca să facă loc noilor blocuri socialiste. În urmă cu mai bine de 30 de ani, priveam cu gura căscată cum mutau biserica, aproape din același unghi, cum se scufunda cu tot cu crucile ei într-o mare de praf. Mi se părea ceva fabulos. Am plecat mai departe cu strania senzație că la fiecare colț de stradă, la fiecare intersecție sînt urmărită de zeci de perechi de ochi, că se uită la mine, uneori în derîdere, Adina la diferite vîrste – uite-o și p-asta, e deprimată, a ieșit din casă și se plimbă aiurea, în loc să-și termine cartea și să-și vadă de treaba ei! E ciudat să locuiești într-un oraș în care umbrele tale sînt peste tot. N-am scăpat de senzația aia neplăcută nici la Universitate, unde m-am așezat pe o altă bancă, în fața Teatrului Național. Și acolo am zărit-o pe Adina, la fereastra restaurantului de la ultimul etaj, locul unde îi rugase pe părinții ei să o ducă să vadă orașul de sus. Pe atunci, Interul era cea mai înaltă clădire din București. Însă m-am reîntors în timpul acesta, timpul prezent, care, de fapt, nu ne aparține deloc, atunci cînd oamenii au început să iasă de la teatru. În pas de plimbare, unii discutînd despre piesă – „Îți dai seama că mie mi-a plăcut, totuși! Așa ceva la Pitești n-aveam cum să văd…“ Erau multe cupluri alcătuite din mame trecute de 80 și fiice în jur de 50 – „Mamă, dacă tu nu vezi ce scrie pe clădirea de vizavi, ai văzut ceva pe scenă?!“ Mulțimea aceea de oameni care se scurgea ca într-o procesiune spre gura de metrou mi a dat o senzație de normalitate, cam așa ca-n Germania. M-am ridicat de pe bancă, pentru că mi se făcuse frig, apoi m am învîrtit prin Centrul Vechi. Totdeauna merg acolo cînd simt că am un gol în stomac, deși nu e un loc care să-mi placă. Însă e viu. Poate îmi face bine explozia de replici în limbi diferite de limba română, mă simt un pic în Occident aici. Aud vorbindu-se în germană, italiană, chiar și în japoneză, dar mai ales în engleza aceea corectă și fadă de UE. Cîțiva tineri mă opresc, îmi arată un telefon, iar o fată îmi zice ceva pe un ton panicat în aceeași engleză „de școală“. Poți să-mi spui și pe românește care-i problema? – o întrerup. Fata se retrage dezamăgită. M-am prins – mă luaseră drept turistă străină, năucă prin Centrul Vechi, și voiau să mă fraierească cu ceva. Am zîmbit. M-am întors pe Academiei, am văzut în vitrina librăriei cartea mea cu Calea Moșilor pe post de mărțișor. Apoi m-am întors tot pe la Universitate, Adina mică de la ultimul etaj al blocului Inter îmi făcea cu mîna. Mi-am dat seama că mi-a făcut bine toată această plimbare, m-a eliberat de niște gînduri, de niște poveri. Așadar, dragă Jan, nu mă simt bine unde sînt acum, contrastele nu mă ajută, nu-mi dau energie și entuziasm, ba dimpotrivă, simt în continuare că a trăi în România e, de fapt, o moarte lentă… dar poate că nu m-aș simți mai bine nici în altă parte. Nu știu care e viața ideală. Poate o viață itinerantă, un road-movie perpetuu, în care aici și acolo să nu mai existe.

(http://dilemaveche.ro/sectiune/societate/articol/cu-ce-umpli-golul-dintre-aici-si-acolo)

____________________________________________________________

Adina Popescu: Continui (și închei) dialogul despre Est și Vest, „aici“ și „acolo“, cu scriitorul german de origine română Jan Cornelius, pe care l-am început săptămîna trecută. Jan a solicitat un „drept la replică“ și este unul dintre oamenii cu cel mai mult umor pe care îi cunosc. Vă recomand cartea lui Eu, Dracula și John Lennon care a apărut anul trecut la Editura Humanitas, tot despre diferențele dintre Est și Vest; la unele pagini în care, de pildă, „emigrantul“ român în Germania fura cu consecvență băuturi alcoolice din supermarket (de fiecare dată era beat și de fiecare dată era prins de Poliție) am rîs cu lacrimi.

Jan Cornelius:

Dragă Adina, la sfîrșitul textului tău spui: „Așadar, dragă Jan, nu mă simt bine unde sînt acum, contrastele nu mă ajută, nu-mi dau energie și entuziasm, ba dimpotrivă, simt în continuare că a trăi în România e, de fapt, o moarte lentă…“

Hai să devin puțintel filozofic, timp de-o frază: Mi-e teamă că, din momentul în care ne naștem, murim cam cu toții de o moarte lentă, oriunde ne-am afla, în Est sau în Vest. Ba chiar ne naștem cu toții cu un picior în leagăn și cu unul în groapă, cum spunea Beckett cătrănit, tot așteptîndu-l degeaba pe Godot. Și trăind între Est și Vest, între Germania și România, mă deplasez mereu încolo și încoace pentru că am senzația că singurul mijloc eficace de-a uita mizeria condiției umane e, probabil, mobilitatea. Mobilitatea, agitația, schimbarea permanentă, mișcarea rapidă de colo-colo, doar ea ne ține voioși și tineri. Cu condiția să nu fim mai rapizi decît îngerul nostru păzitor, de pildă cînd conducem mașina. A vorbi însă despre eternul sfîrșit este probabil un început prost de articol, dar aici la Düsseldorf, unde locuiesc, plouă acum de vreo zece ore, nu ca la București, unde în general vremea e mult mai faină. La recenta mea vizită în capitala României, de ziua lui Mărțișor, era la București un soare de-ți lua fața. În Cișmigiu, armate de bătrîni se răsfățau în grupuri imense la soare și perechi de tineri se îmbrățișau de-și rupeau gecile printre statui. Aici, dacă aș ieși acum pe terasa apartamentului meu de la etajul trei în ploaia asta teutonică, care în România se poate numi, într-o frumoasă tradiție mioritică, „ploaie ciobănească“, atunci aș face-o cel mult ca să mă arunc în cap.

Da, știu, ich klage auf hohem Niveau, cum se zice în cazuri din astea în germană, bocesc la nivel înalt, căci astea sînt flecuștețe, mofturi, vremea de-afară nu e motiv de îngrijorare, căci norii se duc și vin și vremea mereu se schimbă. Hai deci să trecem la teme cu adevărat importante. Un motiv real de îngrijorare aici, în Germania, ar fi, de pildă, dementul de Erdogan, care își conduce țara cu mînă sigură într-o dictatură, arestează jurnaliști nevinovați și pe toți cei care au păreri diferite de ale lui, înjurîndu-i sictirit și simultan pe nemți și făcîndu-i naziști doar pentru că îndrăznesc să-l critice. L-am întrebat zilele astea pe Erdal, frizerul meu turc, un vechi și bun amic, ce părere are el despre asta. Tja, mi-a răspuns el (pronunțați tia, precum mea). Ceea ce s-ar putea traduce în română prin „mda“. Tja, mi-a spus Erdal deci, e unul din puținele cuvinte germane pe care el le stăpînește impecabil și – chapeau! – se descurcă de minune cu această vocabulă, cam în orice situație. Căci acest tja e în germană un cuvînt cu un potențial semantic imens, poți spune tja cînd te încalți și ți se rupe șiretul de la pantofi, cînd ți se defechează un porumbel pe pălărie, dar și atunci cînd, de exemplu, auzi că tocmai s-a pornit brusc un război nuclear între Trump și Putin. Alți doi nebuni buni de legat. Ar trebui să-mi fie frică de ei? Keine Panik auf der Titanic! – vorba neamțului. Nici un motiv de panică pe Titanic.

Trecînd ieri prin Heinrich-Heine-Platz, mi-am amintit de știrea din mass-media de luna trecută, cum că un terorist arab planificase să se arunce taman acolo în aer, cu cît mai mulți oameni în jurul lui. A fost, din fericire, deconspirat la timp și arestat. Coborînd din tramvai, m-am uitat scurt și discret în jur, oamenii erau calmi și nu vedeam pe nimeni sub a cărui geacă să se contureze vreo centură suspect de voluminoasă. E întotdeauna plin de lume prin Heinrich-Heine-Platz, mulți schimbă acolo tramvaiul, alții se duc să se plimbe prin Altstadt, orașul vechi. Deci am rămas și eu, ca toți ceilalți, absolut cool, cum se spune pe aici. Ar fi trebuit să-mi fie frică? Nu simțeam nimic în acest sens. Am citit cîndva o statistică: cele mai multe accidente grave se întîmplă la munca din casă, cînd mai pică omul de pe scară la înșurubatul becului sau îi cade fierul de călcat pe picior.

Da, aici la noi, în Germania, totul e ordonat, planificat, îngrijit, sigur. Alaltăieri, de pildă, am fumat o țigară în fața ușii de la bloc și, gîndindu-mă la nemurirea sufletului și nu la scrumiera fixată de zidul de lîngă mine, am aruncat mucul pe jos. Ime­diat s-a găsit cineva care să-l ridice și ieri dimineață, cînd m-am dus să-mi iau bruma de poștă care nu sosește prin e-mail, am regăsit acest muc în cutia poștală. După ora la care vine aici tramvaiul sau trenul pot să-mi pun ceasul. Însă dacă aș afirma asta cu voce tare în fața unui grup mai mărișor de oameni, aș fi probabil vehement contrazis, pentru că uneori mai apar și excepții. De pildă, din cînd în cînd trenul întîrzie să sosească pentru că cineva tocmai s-a aruncat, undeva pe traseul respectiv, pe șine. Această știre se răspîndește întotdeauna cu viteza fulgerului, producînd inevitabil consternație și compasiune, dar și comentarii critice: „S-a săturat de viață? Mă rog! Dar de ce trebuia să facă un spectacol public din asta? Unii au efectiv impresia că sînt singuri pe lume.“

Da, există mult mai mult angajament social, mai multă solidaritate umană și tendința de-a ajuta aici în Vest decît în Est. Das Leben ist schön, la vie est belle, viața e liniștită pînă la monotonie și foarte frumoasă, cu mici excepții.

Adina Popescu:

Dragă Jan,

și aici plouă de cîteva zile, sînt deja nostalgică după acel 1 martie pe care l-ai pomenit și în care aș fi dat orice să beau prima bere la terasă, dar n am putut pentru că eram răcită. Plouă de-ți vine să-ți iei cîmpii. Dar să lăsăm politețurile despre vreme… La noi nu-l înjură nimeni pe Erdogan, deși e în coasta noastră, ca să zic așa, sîntem mult prea preocupați de amenințările și problemele noastre interne, ca în orice mică „provincie“ a Europei. Și aproape în fiecare zi avem parte de cîte o mică surpriză. Cum ar fi noile luminițe de Paști pe care ni le promite primărița Gabriela Firea… sînt diferite față de cele de Crăciun, te asigur, tematica fiind una cu ouă și iepurași. Cu bani „de la buget“. Într-o capitală aflată pe primele locuri printre cele mai sufocate (de trafic) orașe din lume. Da, nu ne e frică că vor fi atentate cu bombe în piețele publice, sîntem cool, vorba ta, nu există miză aici pentru așa ceva (deocamdată) și oricum președintele Iliescu ne-a promis în anii ’90 că va fi liniște, însă ne e teamă de faptul că ne întoarcem treptat în aceiași siniștri ani ’90. În care orice era posibil, dincolo de orice lege, ca-n junglă. Cît despre solidaritatea umană, mi-am cam luat adio. Nu cred că ai văzut „bătălia“ pentru hîrtie igienică de la reduceri, la un supermaket din Brăila, în care oamenii au dat iama în depozite, pentru că angajații nu mai făceau față. Mă bucur însă că tu și mulți ca tine, oameni cu simțul umorului, puteți privi România relaxat, și eu cînd ajung la voi, privesc România la fel, chiar dacă pentru doar cîteva zile. Mă ajută asta. Da, viața e frumoasă, cu mici excepții, cum zici tu, iar una dintre ele, pentru mine, în momentul de față, se numește România. O să zici că puteam să mă nasc în Somalia… dar nu, sînt cetățean european și am drepturi (aici ar trebui să fie un emoticon cu zîmbet). În plus, mai este limba asta fabuloasă (pentru noi) în care ne putem exprima amîndoi și ne putem înțelege.

(http://dilemaveche.ro/sectiune/societate/articol/viata-e-frumoasa-cu-mici-exceptii)

O idee

Jan:

Mare pacat ca nu putem continua dialogul…. Pe mine o chestie din asta- daca am cu cine s-o fac- si acum evident aveam- ma inaripeaza ma face mai… natural,,, Asa ceva ar putea fi si stofa pt o carte:  East-West- Chat. Sau asa ceva…

Adina

Hey, poate scriem o carte ce zici?

Si mie imi place cand imi ridica cineva o minge la fileu.

M-am gandit si eu la asta. Asa ca gand la gand… Cred ca ar iesi o chestie foarte simpatica.

va continua…

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "17 comments" on this Article:

  1. neamtu tiganu spune:

    Ma regasesc in cele scrise de Herr Cornelius Și trăind între Est și Vest, între Germania și România, mă deplasez mereu încolo și încoace pentru că am senzația că singurul mijloc eficace de-a uita mizeria condiției umane e, probabil, mobilitatea. Mobilitatea, agitația, schimbarea permanentă, mișcarea rapidă de colo-colo, doar ea ne ține voioși și tineri.

    Probabil si pt ca traim ambii in Germania in zona Düsseldorf, pe malul drept al Rinului. E cunoscut faptul ca exista o mare deosebire intre cei care traiesc pe malul sting si cei de pe malul drept, chiar si berea are cu totul alt gust.

    Dar cumnata-miu, cind a fost pe aici, zicea ca nu-i place la noi, ca iti vine sa vorbesti in soapta cind mergi pe strada.

    P.S Amuzant dialogul

  2. R.A.Muresan spune:

    Traiesc de multi ani in Bucuresti, il parcurg in lung si-n lat pe bicla sau pe jos si “vad” aproape zilnic intimplari diverse, dar tot am ris cu lacrimi la scena din intersectie.
    Altfel nu e usor sa te desprinzi de traiul de zi cu zi si sa vezi lucrurile mai clar decit iti permite subiectivitatea “comuna”. Cu siguranta ca povestitorii au, pe linga alternarea distantelor, si alte metode mai subtile de a surprinde amanuntele care pot da sens unor intimplari aparent lipsite de coerenta.
    Pe de alta parte, subiectivitatea e esentiala in orice poveste cita vreme raminem la conditia umana. Cind e vorba de naratiuni referitoare la o aceeasi realitate nu e indicat sa cautam cum sau unde anume difera ele, ci mai degraba ce le aduce impreuna si cum se pot ele impleti. Probabil doar asa putem obtine ceva intreg.
    Cred totusi ca spiritului combativ de pe contributors ii cam lipsesc povestile, asta poate si fiindca lumea de azi se concentreaza in mod exagerat pe imagine, ca si cind naratiunea nu si-ar mai avea rostul, fiind depasita. Insa realitatea redusa la imagini e ca un film mut, de aici poate si senzatia participarii la un dialog al surzilor atunci cind sintem printre cei ahtiati dupa imagini, masini, succes social facil. Ne repezim sa criticam atunci cind ar trebui sa ascultam si invers, raminem fara reactie atunci cind s-ar cuveni sa facem efortul de a exprima coerent o opinie. In modernitate, lipsa rabdarii e, de fapt, o mare carenta, nu o calitate, asa cum probabil isi imagineaza multi. Asa ca imaginea ne joaca mai departe feste.
    In sfirsit, eu ma bucur ca pot citi asa ceva pe contributors si astept ca firul povestii sa continue.

  3. Nelu spune:

    Nu stiu cum poate sa-ti placa sa traiesti intr-un oras mare, fie ca e vorba de bucuresti, berlin sau paris. Densitate, poluare, criminalitate, astea chiar nu inseamna nimic. Comparat cu un oras de maxim 10-20.000 de locuitori…

  4. Lucifer spune:

    Am devenit prea repede europeni şi am uitat cum este să fim români.De fapt,poate,unii nici nu mai vor să fie români,ei vor să fie europeni şi atât.Cam trist.

  5. Ela spune:

    Adina si Jan, am savurat filmul! Felicitari pentru initiativa, si multumesc pentru acest moment de evadare in timp si in spatiu,,,
    Ce le-ar fi util bucurestenilor, ca sa nu se mai arate (asa se vede de la mine…) ca o femeie batuta din 2 in 2 zile, dar care tot mai spera ca bruta se va schimba?
    As zice, ori sa treaca la budism si sa repete mantra “totul e bne, asa cum este”, ori sa realizeze ca nu sunt copaci, deci ca se pot misca din loc! Ar mai fi o varianta : sa devina brusc, exigenti si sa se respecte pe ei insisi, ceea ce ar anula, simultan, forta obisnuintei patologic instalate, numai ca e prea…simplu!
    La buna recitire de noi si pasionante trairi incrucisate :)

  6. Unu spune:

    Deprimanta descrierea Bucurestiului. O mizerie de oras. Oamenii definesc locul.
    Romania ar trebui sa isi aleaga o alta capitala. Mizeria asta de oras duce la dezbinare.

    • Jan Cornelius Jan Cornelius spune:

      Multumim de comentarii! Sunt importante pentru noi, le-am citit cu multa atentie si ne-am bucurat sa auzim impresiile voastre! Vielen Dank, thanks, merci, gracias :)

    • joenegut spune:

      Stimabile unic prin anoninmat!
      Bucureşti este un oraş grozav, cu multe probleme, in plus cu o goarnă în loc de primar!
      Dacă nu îţi place te invit la mine în provincie, te reelaxează, dar îngrămădeala în circulatie este aceasi

  7. Unu spune:

    @Lucifer
    Ai dreptate. Eu,unul, am obosit sa fiu român .
    Si am încetat a mā mai considera român. Prea multe
    Gabriele Firea, prea multi Dragnea, Nāstase, Ponta etc.
    Rușii ne-au exterminat “intelighentzia ” în anii cincizeci și noi toți am tăcut chiar și când am fost liberi. Ne-au lăsat cu agramați, impostori, hoți, o adunătură atât de bine reflectată de felul în care arată Bucureștiul astăzi.
    România e un stat care se va destrăma în curând. Lucrătura rușilor de la Pitești și din alte centre de exterminare deschise în timpul ocupației de paisprezece ani (de care nu vorbește nimeni) a dat roade. Eu cred ca România nu va mai exista în cincizeci de ani. Pentru ca nu vor mai fi români. Iar de români precum cei enumerați mai sus, eu mă lipsesc.

  8. cib spune:

    Am vizitat DDR in 68,83 si Germania Unita in 2007-2008. E bine, e curat, e ordine dar e o plictiseala de mori. Totul e tras la linie, totul e predictibil, dupa o saptamana nu te mai poate impresiona nimic. In rest fiecare sa fie fericit unde-i place!

  9. Emigrant spune:

    Sint de aproape 20 ani in Germania si vizitez regulat Bucurestiul quasi-natal. Impresia mea e ca romanii isi injura voios patria chiar si pentru lucruri care nu se pot generaliza. Da, clasa politica e mizerabila, dar dracul nu e pe departe atit de negru. Lumea intilnita de mine in Bucuresti in scurtele dar regulatele peripluri a fost in general de buna calitate si pina si institutiile statului mi-au parut a functiona cel putin multumitor. De fapt oriunde am fost in lume am fost tratat bine si mi-am facut prieteni. Poate depinde si de atitudinea fiecaruia. Poate ca daca esti bosumflat si crezi ca “dincolo” e mai bine atunci ti sa pare ca totul merge prost. Problema principala a Romaniei e nivelul de trai nu atitudinea persoanelor pe care le intilnesti. De fapt daca traiesti intr-un mediu “normal” si nu de cocalari nu e o mare diferenta fata de Germania, poate ca lumea e mai comunicativa, dar nici pt asta n-as pune mina-n foc.

    Citeam zilele trcute o carte a unui turist intr-o tara asiatica pe care o descrie in culori foarte sumbre – total diferit de cum mi s-a parut mie, care am batut-o in lung si-n lat ani de zile.

    Repet, problema principala a Romaniei e nivelul de trai nu atitudinea persoanelor pe care le intilnesti. Insa asta nu se poate schimba nici cu PSD nici cu PL (asa cum ne-au aratat si unii si altii, si chiar impreuna).

    • Mihai Badici Mihai Badici spune:

      Am fost o dată la VIena niste cursuri ale unei firme care îşi făcea intrarea în Europa centrală şi de Est. Mă apropii de colegul ceh şi îi zic: “am fost la Praga, frumos oraş, mi-a plăcut”. La care el îmi răspune “Ce ar putea să îţi placă în oraşul ăla aglomerat şi infect?” . Mă gândesc că poate e un tip mai ursuz, aşa că mă duc la maghiari: “salut, am fost şi eu în Budapesta, frumos oraş….” “Ce tot spui? Aglomerat, murdar,…” . Of… mă duc la bulgar: “Salut, n-am fost până acum în Sofia ( chiar n-am fost) , ce aş putea vedea acolo? ” -”N-ai ce vedea!” .
      Oraşele astea sunt oarecum şi după starea pe care o ai :) După ce m-am mutat din Bucureşti mai ajung uneori seara la câte un spectacol şi mi se pare un oraş incredibil de romantic şi în acelaşi timp puternic şi modern. Dar n-aş putea zice acelaşi lucru în zilele în care stau prins în traficul haotic atât de “latino” :)

      • Emigrant spune:

        Interesant e de stat de vorba cu strainii din Bucuresti, in speta cu germanii, fiindca e vorba aici de un divan germano-roman.

        O bavareza casatorita la Bucuresti imi povestea odata intr-o romana foarte buna cum ca nu regreta de loc Regensburgul natal, ca Bucurestiul e un oras cu multa cultura si in care nu te plictisesti …

  10. victor L spune:

    Refrenul mult fredonat pare a fi “Vrem o tara ca afara!”
    Doar “o vrem”, adica sa ni se dea, ceva ca in SUA ori UK, ca in Germania ori Franta, dupa gust.
    Vorbele lui JFK “Nu te intreba ce poate face America pentru tine, ci intreaba-te ce poti face tu pentru America”, “suna ca dracu” (vorba unui clasic in viata :P ) pe româneşte.
    NB,
    lansez o constatare: ne place doar uritul si nu mai vedem padurea din cauza lui. Ne place sa ne plingem, sa dam vina pe altii si sa declaram senini “Eu,unul, am obosit sa fiu român”.
    Nici la vot nu ne inghesuim, si apoi plingem ca Liviu ot Teleorman aseamana Romania cu PSD (“PSD este o Romanie mai mica” a declarat seful ministrului “Genunche”)

  11. Sapho spune:

    Un schimb de pareri din care n-am ramas cu prea multe adevaruri. Printre putinele observatii juste sunt: Düsseldorf are o clima mizerabila (nu e un lucru minor, contrar aparentelor) iar Bucuresti e un oras haotic. Amandoua atestabile.
    Adina Popescu asteapta sau spera ca si Bucurestiul sa ajunga repede, repede, ca Berlinul. Cat va fi vazut dumneaei din adevaratul Berlin ? Pentru o imagine mai “rotunda” ar fi recomandabila o vizita in cartierul Kreuzberg, de pilda, numai ca pe-acolo nu prea se aventureaza turistii. Pentru a patrunde esenta, spiritul, poate putin morbide, ale vechii si noii capiatale a Prusiei, foarte ciuntite de razboi, trebuie un sejour ceva mai indelungat. Pana atunci ne multumim cu impresiile superficiale ale turistului plimbat pe la pomul laudat, uluit de ordinea si curatenia germana (un cunoscut arhitect din partea locului vorbea, putin rautacios, de “deutsche Pissoirlandschaft” cand se referea la aspectul oraselor nemtesti: curate, si de o uratenie robusta, durabila).
    Marturiile despre Bucuresti sunt in schimb pline de sensibilitate si adevar. Scenele de “batalie” pentru hartie igienica din Braila, (destinate sa puna in evidenta mizeria tzarishoarei) nu sunt insa cu nimic mai presus decat cele difuzate deunazi de tvr, in care un grup de cetateni afro-americani jefuiau un magazin de “adidasi” in timpul uraganului din Florida. Asta nu inseamna ca nu sunt foarte multe lucruri de indreptat.
    Domnul Jan Cornelius (patronim cu rezonanta, in Düsseldorf) este, pe buna dreptate, mai relaxat vis-á-vis de aceste “tare” pe care le priveste cu detasarea celui care a facut si alte experiente in materie. Pacat ca atunci cand lasa sa se intrevada ” ingrijorarile” nemtilor (in permanenta ingrijorati de ceva), implicit si ale domniei sale, trece cu sfiiciune peste ingrijorarea
    majora a populatiei: urmatorii patru ani in care uraganul Angela va pustii ceea ce-a mai ramas din Europa.
    East-west chat ? Sa fim seriosi. Estul a trecut printr-o experienta mult prea traumatica, ce sa priceapa din ea occidentalii ? Poate “Friede, Freude, Eierkuchen” sau, si mai bine, “pupat toti
    Piata Endependenti”

    PS Doamna Popescu, “hei” e o exclamatie frecventa si-n limba romana, de cand se scrie cu “y” ?
    Sau asa scriu oamenii de lume ?

    • victor L spune:

      Ai un + la nota maxima.

    • Mihail Lungu Mihail Lungu spune:

      Trăind din anul 1975 în Germania, îmi permit o prognoză: “uraganul Angela” va câştiga detaşat alegerile de săptămâna viitoare, astfel încât îşi va putea continua activitatea de “pustiire a ceea ce a mai rămas din Europa”.
      Trăind în acelaşi timp şi în România, chiar dacă nu în Bucureşti (şi asta nu ca turist, ci ca rezident “cu treburi”), mie îmi sar în ochi cu totul alte lucruri decât cele amintite de d-vs. Or fi ei nemţii “în permanenţă îngrijoraţi de ceva”, dar sunt mult mai prietenoşi decât românii din ziua de azi. Vânzători, funcţionari de stat, şoferi de taxi, aşa zis ţărani, nu contează. Societatea românească este bolnavă şi primul pas înspre vindecare ar fi tocmai recunoaşterea acestui fapt. Dând vina doar pe experienţa traumatică din perioada comunistă, uităm şansele pe care le-am ratat din 1990 încoace şi ne ascundem după deget.
      Prefer “urâţenia durabilă” şi puţin desuetă a Germaniei, chiar şi pe cea care îmbracă formele extreme ca şi Berlin Kreuzberg sau Köln Chorweiler, oricărui cartier de blocuri din Cluj. De Ferentariul bucureştean să nici nu mai vorbim.



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Jan Cornelius Adina Popescu


Jan Cornelius si Adina Popescu

Jan Cornelius - scriitor de limbă germană originar din România, traducător şi publicist, s-a născut în 1950 la Reşiţa. A studiat franceza şi engleza la universităţile d... Citeste mai departe


Bucharest Science Festival 2017

Bucharest Science Festival 2017, 27 septembrie - 1 octombrie

Cateva dintre evenimente:
  • Exploratorii frontierelor Cosmice - Conferința susținută de Prof.l Mark McCaughrean, Senior Advisor pentru Ştiinţă şi Explorare în cadrul Agenţiei Spaţiale Europene
  • Food Evolution - Cum decidem cum să ne hrănim? - vizionarea documentarului Food Evolution + o discuţie prin Skype cu scenaristul şi producătorul lui, Trace Sheehan
  • Atelierele de chimie Kids' Lab
  • Atelierele GeneEd - ateliere practice de extragere a ADN-ului
  • Noaptea Cercetatorilor de la Muzeul Muzeul Naţional de Istorie Naturală "Grigore Antipa" si de la Muzeul National de Geologie

Pentru detalii despre programul complet al festivalului și rezervări vă invităm să vizitați siteul www.BucharestScienceFestival.ro.

E randul tau

Nu se pune problema „acceptării” anonimatului. Pur și simplu nu am fost întrebați, am fost r...

de: Gabriel Fornica-Livada

la "Învățământul care îl merităm. Despre țapul ispășitor și arderea canapelei"

Cauta articole

septembrie 2017
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Aug    
 123
45678910
11121314151617
18192021222324
252627282930  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)