Home » Dezbatere »Politica & Doctrine » Citesti:

… Atac critic la CriticAtac: “Imagine” – cu G.M. Tamas in rolul lui John Lennon

Alin Fumurescu iunie 25, 2011 Dezbatere, Politica & Doctrine
13 comentarii 7,782 Vizualizari

… din motive mai mult sau mai putin obiective, a trecut ceva timp de cand promisesem un comentariu pe temele lansate in ultima vreme in spatiul romanesc de G. M. Tamas. Si, dupa cum se intampla de obicei in astfel de cazuri, estimp iritarea mea initiala s-a mai domolit. Ba, dupa ce i-am urmarit ultima conferinta despre noul Razboi Civil European, m-a prins chiar un soi de drag. G. M. Tamas are, fara doar si poate, tot farmecul unui intelectual de rasa – si tocmai din aceasta cauza e greu sa-l combati « la cutite ». Dar tocmai din aceasta cauza trebuie sa-l combati. Si sarpele Kaa, din Cartile Junglei (varianta animata) avea farmec. Si John Lennon are farmec.

Uneori, cand mai prind la radio « Imagine » (da, Beatles-ii au revenit in topul preferintelor, mai ales a celor tineri), ma surprind si eu fredonand :

Imagine there’s no Heaven
It’s easy if you try
No hell below us
Above us only sky
Imagine all the people
Living for today

Imagine there’s no countries
It isn’t hard to do
Nothing to kill or die for
And no religion too
Imagine all the people
Living life in peace

You may say that I’m a dreamer
But I’m not the only one
I hope someday you’ll join us
And the world will be as one

Imagine no possessions
I wonder if you can
No need for greed or hunger
A brotherhood of man
Imagine all the people
Sharing all the world

You may say that I’m a dreamer
But I’m not the only one
I hope someday you’ll join us
And the world will live as one.

Melodia e captivanta, te prinde, ti se insurubeaza in creier – ca si Hari Krishna, Krishna, Krishna, Hari  Hari, sau Am cravata mea, sunt pionier !). Nici nu mai esti atent la cuvinte. Pe urma, realizez stupiditatea, ma scutur ca dupa un cosmar, si le spun copiilor sa schimbe postul. Nothing to die for ? Nimic pentru care merita, se cuvine, se cade sa mori ? Atunci la ce sa mai traiesti? Kumbaya?

Si cu asta ajungem la G. M. Tamas. Cateva – de altfel, nu putine – dintre observatiile sale mi se par corecte. Nu ma voi ocupa insa acum de ele. Spre deosebire de Tamas, nu asemanarile ma intereseaza cu asupra de masura, ci diferentele. Ca si John Lennon, filosoful maghiar e insa obsedat de eradicarea diferentelor. Toate. Spicuiesc, altminteri lista ar fi prea lunga : dintre public si privat, dintre stat si societatea civila, ecomomie si politica, politica si societate, dintre proprietari si ne-proprietari, dintre barbati si femei, adulti si copii, preoti si laici, homo- si heterosexuali, cetateni si ne-cetateni, etc. (Puteti completa lista singuri cam cu orice diferenta va trece prin minte – puteti fi relativ siguri ca se va regasi pe lista lui Tamas, intr-o forma sau alta.)

Abia odata eradicate aceste diferente ar fi posibila instaurarea egalitatii si, implicit, instaurarea adevaratei justitii.

Nu incercarea de resuscitare a « adevaratului comunism » ma ingrijoreaza pe mine. Etichetele, oricat de importante – dat fiind ca un cuvant nu doar surpinde ci si creeaza realitate – ma ingrijoreza, dar nu peste poate. Pe partea mea ii putem spune si « adevaratul ananas ». Ceea ce ma sperie sunt ideile tupilate indaratul etichetelor.

Egalitatea lui G. M. Tamas nu e totuna cu egalitatea lui Cristian Ghinea (vezi ultimul sau articol pe aceasta tema in Dilema Veche). In functie de cum si de unde anume o privesti, egalitatea lui Ghinea e fie o fictiune utila (ne comportam «ca si cum » am fi egali) – la urma urmelor un joc de socializare cat se poate de serios (mai intai ne jucam de-a mama si de-a tata, pe urma devenim mame si tati) – fie o egalitate in fata legii. In calitatea noastra de cetateni, toti suntem egali. Sau, daca preferati o varianta clasica, toti suntem egali in fata lui Dumnezeu (fiind creati dupa chipul si asemanarea), dar fiecare om e unic in ochii lui Doamne-Doamne. Avem, asadar, pe de o parte, o egalitate care cauta sa eradicheze programatic toate diferentele, pe de alta, o egalitate care le cultiva, o egalitate care recunoaste unicitatea fiecaruia dintre noi.

G. M. Tamas ar protesta, probabil, sustinand sus si tare ca, dimpotriva, tocmai comunismul elibereaza « adevarata » unicitate a individului, il dezalieneaza, etc. S-ar insela, insa, pana la cer si, daca cerul nu l-ar sustine, s-ar indela pana la pamant – vorba lui Nichita Stanescu. Dezalienarea totala a individului (n.m. – de la « imposibil de impartit », divizat) e cel putin la fel de periculoasa precum alienarea totala. Un anumit grad de « alienizare » e inevitabil conditiei umane. Constiinta de sine nu se poate realiza in afara unei etape de « obiectivizare », i.e. unei distantari de sine, i.e., unei alienari (vezi Hegel). Mai mult, unicitatea fiecaruia dintre noi este asigurata tocmai pe baza acestor identitati suprapuse (in cazul meu, bunaoara, barbat, alb, heterosexual, ochelarist, fumator de pipa, dubla cetatenie, tata, sot, s.a.m.d. – ordinea e aleatorie, nu incercati sa-i gasiti semnificatii ascunse). Zicea Georg Simmel, inca la inceputurile secolului al XX-lea, ca unicitatea individului in modernitate e asigurata de combinatia unica a apartenentei la multiple grupuri.

Fascinant in postmodernitatea tarzie – si aici filosoful maghiar da, in repetate randuri, tarcoale unei intuitii demne de respect – e usurinta (cel putin aparenta) de care dispunem in a ne alege identitatile. Putem alege sa ne schimbam sexul, sa fim parinti sau nu, sa emigram sau sa ramanem acasa, sa traim « sanatos » sau dimpotriva, ne putem alege meseria sau partenerii de viata (si ii putem schimba), s.a.m.d.. Ne putem prezenta ca romani, europeni, atei, credinciosi, conservatori, liberali, libertarieni sau comunisti, etc. In mediul virtual, alde Facebook, aceasta libertate creste exponential si capata consitente comico-tragice : un vanzator de macaroane se poate prezenta drept un poet romantic, o gospodina ca un soi de Angelina Jolie, etc.

Suntem, vorba lui Sartre, condamnati la libertate – iar asta, la o prima vedere surprinzator, pare sa-l deranjeze pe G. M. Tamas. Suntem liberi, spune el, taman atunci cand ne-am dori sa fim exploatati putintel, si anume prin partile esentiale. La o privire mai atenta, iritarea (bine-stapanita) in fata acestui exces de libertate degeaba (vorba lui Marin Sorescu : « O, intre stele e atata timp – degeaba ! ») are o explicatie cat se poate de logica : odata intrat pe toboganul ideilor e greu, daca nu imposibil de-a dreptul sa te mai poti intoarce. Asa sunt ideile, bata-le norocul sa le bata – incapatanate. Si asa se explica de ce preamaritorul « fortelor egalitatii » recunoaste in aceeasi conferinta, fara sa clipeasca (prea des), ca proletariatul nu visa egalitate, ci suprematia. Asa se explica si de ce, in conferinta despre Razboiul Civil European, filosoful pacii universale nu-si poate reprima nostalgia pentru etapa confruntarii directe intre doua mari forte institutionalizate si trecerea de la asediul Palatului de Iarna la jalnicele incendieri de masini. Drumul spre pace nu poate trece, aparent, decat printr-un razboi total.

Asta, sa spun drept, ma sperie.

Noul razboi, zice G. M. Tamas oarecum dezamagit, nu mai e institutionalizat, ci se da acum inlauntrul fiecaruia dintre noi. Gresit : acest razboi s-a dat dintotdeauna inlauntrul fiecaruia dintre noi si inapoiatii aia din Evul Mediu intunecat stiau eu ce stiau cand vorbeau despre relatia dintre forum internum si forum externum. « Inapoiatii » aia si-au dat seama ca acest razboi nu poate fi rezolvat odata pentru totdeauna si pentru toti, ca face parte din conditia umana. Cand spui ca l-ai castigat, atunci l-ai pierdut. Asta e – nu poti sari peste propria-ti umbra. Or, in clipa in care realizezi acest lucru, devii, vrei – nu vrei, un soi de conservator : accepti, precum Burke, ca nu poti ramane decat schimband. Ca intre cei de dinaintea ta si cei ce vor urma dupa tine, tu nu esti decat o tranzitie. Dar ca aceasta tranzitie are doua sensuri de mers.

Ma infurie si ma sperie nedreptatea, dar si mai tare ma sperie si ma infurie echivalenta dintre egalitatea a la Tamas si justitie (sa-i spunem, hegemonic, dreptate de la dreapta) cuplata convingerii ca o justitie absoluta poate fi posibila hic et nunc. Iaca secretul lui Polichinelle : nu poate. Iar a intretine, cu seriozitate, aceasta idee nu doar neproductiv. E periculos de-a dreptul. Unele idealuri, desi imposibile, sunt utile. Exista mori de vant cu care merita sa te infrunti. Nu acesta, care echivaleaza egalitatea cu dreptatea. Aristotel – si, din cate inteleg, G.M. Tamas ii admira pe clasici – spunea ca adevarata justitie e sa dai egal la egali si inegal la inegali. Cum si cine stabileste asta sunt intrebari la care mai bajbaim inca dupa raspunsuri.

Am spus « inca » ? Am gresit. Vom bajbai de acum incolo, in veacul vecilor, pana ce oamenii vor mai fi oameni. Dupa, nu ma mai bag. A-ti imagina sau a sugera – usurel incoerent, intre noi fie vorba – ca ai gasit solutia ( si inca unde ? In relatia capital-munca !) e o dovada de – cum sa-i spun ? – imaturitate. Acceptabila pana la o varsta, laudabila pentru incapatanare pana la alta, alunecand incetisor in penibil dupa o vreme.

Ar mai fi multe, foarte multe de spus, dar ma opresc aici.

Repet : mi-e drag G. M. Tamas, dupa cum mi-e drag si John Lennon. Mi-s dragi visatorii, dar ma sperie visatorii care se iau in serios. Astia imi dau cosmaruri.

PS Ca tot veni vorba de visatorii care se iau in serios, am o problema si cu sintagma « stat minimal » promovata de ordoliberalism. Dar cum pana la conferinta pe aceasta tema (programata pentru 28 iunie) mai sunt cateva zile, nadajduiesc sa am timp sa-mi spun pasurile.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "13 comments" on this Article:

  1. unu spune:

    Nu prea vad ce ar putea comenta americanii, sau britanicii, despre subiectul acesta. Se asteapta cineva la o recunoastere ca faptului ca Romania era de mult vanduta rusilor? Sau ca atunci cand s-au impartit sferele de influenta ei au ales Grecia si URSS ne-a luat pe noi?
    Ce ar mai fi de comentat? Comunistii nu au “castigat” alegerile cu cei 1000 membri, ci cu influenta URSS in Romania, lucru ce nu cred ca le era necunoscut americanilor.

  2. 1 spune:

    Visători îi poţi numi numai pe primii care s-au gîndit la utopiile ăstea: egalitate, paradis terestru etc.
    Pe ăştialalţi, care au apucat să-şi vadă visul (lor şi-al altora dinaintea lor) cu ochii, împlinit adică, nu-i mai poţi suspecta de inocenţa visării.

    Faptul că mai visează, după coşmarul care-a devenit visul transformat în realitate, n-are nimic duios şi nu e o dovadă nici de înţelepciune, nici de inteligenţă.
    E doar trist. Şi periculos.

  3. nume spune:

    “Pe urma, realizez stupiditatea, ma scutur ca dupa un cosmar, si le spun copiilor sa schimbe postul.”

    Poate fi asta o forma de cenzura, nu? Mie asa mi se pare…. Cam trist…

  4. Idle spune:

    Veșnicele spaime ale conservatorilor. Tot cu frică vă place să trăiți. Articol bâjbâit, incoerent, asemeni unui coșmar.

  5. iar face alin reclama prietenilor de la criticatac? (costin)

    • Mortar spune:

      da, bai costine! e deprimant! este toti niste socialisto-fascisti de extrema dreapta-stanga! noroc cu libertarienii bugetari care salveaza normalitatea in tara asta.

  6. Vali spune:

    Micul slogan era “Nothing to KILL or DIE for…”

    Nu cred că viza neapărat desfiinţarea herburilor şi a axiologiilor (spre indignarea articlierului: “Nimic pentru care merita, se cuvine, se cade sa mori ? Atunci la ce sa mai traiesti?”), ci era o feerie irenică…

  7. Toma spune:

    Câteva comentarii:

    1. Confruntarea dintre deţinătorii capitalului şi proletariat (sau nevoiaşi, în sens larg) nu e confruntarea dintre 2 forţe instituţionalizate. Primii sunt o forţă instituţionalizată, proletarii — nu. E o confruntare dezechilibrată, pentru că primii sunt mult mai puternici. A se vedea raporturile dintre patroni şi majoritatea salariaţilor azi, în România de ex. Poate Tamas o fi nostalgic după o confruntare frontală, dar nu asta îmi pare important. Important e că o asemenea confruntare nu mai e posibilă azi, dacă el are dreptate. Că structura de putere e atomizată, adică e mai greu de identificat, apoi de descifrat, apoi de luptat împotriva nedreptăţii ei.

    2. Nu, pe Tamas nu-l interesează ştergerea oricăror diferenţe. Nu-l interesează ştergerea diferenţelor dintre public şi privat, dintre economie şi politică, dintre bărbaţi şi femei, dintre homo- şi heterosexuali, dintre cetăţeni şi necetăţeni. Îl interesează în schimb cu siguranţă felul cum funcţionează aceste diferenţe, efectele lor nocive despre care puţini, prea puţini discută. Vrea să discute despre cum anumiţi privaţi controlează statul (proprietarii de bănci, de ex.), despre cum homosexualii sunt marginalizaţi în state precum România, despre cum femeile au drepturi pe hârtie, dar sunt prost tratate, conform unei ierarhii în care bărbatul are mai multe drepturi, mai multe şanse ş.a.m.d. Dar să vrea să dispară toate diferenţele? Nicicum. Puteţi însă argumenta de ce credeţi că vrea aşa ceva.

    3. Când vorbiţi despre dezalienare, aducându-l în discuţie pe Hegel, o faceţi prea abstract, deci vorbele dvs. sunt excesiv de ambigue. Un exemplu de alienare pe care Hegel însuşi l-ar critica: sunt mulţi oameni, majoritatea probabil, care gândesc după reguli obiective livrate de mediul în care trăiesc, reguli pe care ei nu le-au înţeles pe cont propriu, reguli care le sunt impuse. Mai concret: în România, odată cu împuţinarea intensă a sindicatelor, legea de facto a pieţei spune că negocierea dintre patron şi angajaţi e foarte dezechilibrată. Desigur, majoritatea angajaţilor nu comentează o asemenea lege empirică, ba chiar se chinuie s-o interiorizeze, dresaj foarte drag patronului. O astfel de lege empirică e un universal concret care înăbuşă individul, îl alienează până la anihilare. E un universal care se dă drept concret, dar, întrucât lucrează la distrugerea individului angajat, e un universal abstract: universalul patronului care face, de facto, abstracţie de angajaţi prin aceea că-i tratează ca pe nişte unelte. Într-un asemenea caz, ce rest de alienare a angajatului ar mai fi util? Poate o exista vreun rest şi nu-l văd eu. Poate dvs. îl puteţi identifica. Până atunci aş spune că grosul (ca opus al restului) alienării individului angajat trebuie subliniat, discutat, analizat. Ăsta cred că este un tip privilegiat de diferenţă despre care discută Tamas: diferenţa alienantă (pentru angajaţi) dintre patron şi angajaţi.

    4. E drept oare să vă sperie o justiţie absolută când nu există o justiţie relativă? Ce- ar însemna justiţia absolută, la ce ar duce ea? La o egalitate absolută, în orice privinţă? Tamas vorbeşte despre cum nu există, de fapt, egalitate în faţa legii, despre cum nu există, de fapt, egalitate de şanse, despre cum nu există, de fapt, egalitate în demnitate. Consideraţi că este interesat de egalitate în orice privinţă, că asta duce la o justiţie absolută pe pământ? Apoi, să înţeleg din ce spuneţi că e normal, cât mai suntem pe pământ, să existe resturi de injustiţie? Îmi puteţi da un singur exemplu de injustiţie justificată?

    5. Ce înseamnă să dai inegal la inegali? Nu cumva cel prost trebuie să fie educat mai prost decât cel deştept, cum se întâmplă prea adesea în România? Adică cel prost să ajungă şi mai prost, cel inteligent, şi mai inteligent; diferenţa să devină prăpastie. Bogatul să respecte legea când vrea el, deci s-o încalce tot când vrea, iar săracul s-o respecte tot timpul, doar nu e egal cu bogatul (cam aşa arată situaţia prin SUA, după Paul Krugman, sau prin România, după Liviu Voinea). Spuneţi-mi unde e normală inegalitatea ca să vedem cât de tare se înşală Tamas când vorbeşte despre diferenţe alienante. Sper să nu vorbiţi, precum Aristotel, despre relaţia dintre stăpân şi sclav. Dar poate o să vorbiţi, ca Aristotel, despre relaţia dintre bărbat şi femeie sau despre cea dintre părinţi şi copii, părinţii fiind normal să stăpânească asupra copiilor, iar bărbatul asupra femeii. Nu ştiu. Să vedem.

    • Alin Fumurescu Alin Fumurescu spune:

      @ Toma – sa incercam sa le luam tot pe puncte:
      1. Poate pe Dumneavoastra nu va ingrijoreaza nostalgia dupa institutionalizarea fortei proletariatului – pe mine, ma. Despre atomizarea puterii si quasi-imposibilitatea unui conflict institutionalizat – diagnosticul e corect. Frustrarile, insa, fie nu-si au rostul, fie sunt prost directionate. Pentru ca fie (a) aceasta noua realitate e (in lectura unei parti a stangii) rezultatul unei inteligente diabolice a capitalului (caz in care se cuvine scos palaria cu admiratie) sau (b) o evolutie care a luat pana si capitalistii prin surprindere, caz in care terenul e, din acest punct de vedere, echilibrat.

      2. Pai sa argumentam cu textul lui Tamas (Comunismul pe ruinele socialismului):

      ← G. M. Tamás la Conferinţele CriticAtac
      Fotoreportaj: G. M. Tamás la Conferinţele CriticAtac →
      27 mai 2011
      Comunismul pe ruinele socialismului
      9Share
      de G.M.Tamas 38

      G. M. Tamás – Noul război civil european / Moderatori: Vasile Ernu & Andrei Ţăranu / Vineri 27 mai, ora 10.00 / SNSPA / Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative / Strada Povernei nr. 6 / Sala 12

      Iubita noastră eroină a spus că avem de ales între „socialism sau barba­rie“.1 E destul de clar ce-a vrut să spună. Capitalismul amenință să anihi­leze civilizația. Socialismul și-a asumat sarcina de a o salva. Prin „socialism“ ar trebui să înțelegem „adevărata mișcare“ – sindicatele, partidele mun­citorești, consiliile muncitorești, revoluțiile proletare, un corpus volu­mi­nos de teorii și de artă angajată și sistemele de guvernare ce rezultă de-aici – care s-a situat pe poziția opusă capitalismului și statului burghez, în­cer­cînd în felul acesta să salveze și să transforme civilizația așa cum a gă­­sit-o. Civilizația a supraviețuit, cu siguranță, așa cum este, grație socia­lis­mului, războiul nuclear a fost evitat și, pentru o vreme, se poate să fi fost martorii unei atenuări a cruzimii și ai unei infime îndepărtări de mi­ze­rie și de inegalitate, cel puțin acolo unde mișcarea muncitorească și-a putut sili adversarul la unele compromisuri temporare. Pe cînd se lupta cu barbaria și salva civilizația, socialismul a devenit el însuși barbar și a fost nevoit să uite cum să fie socialist.

      Socialismul viza egalitatea în toate sensurile, echitatea socială, o prezență stabilă a clasei muncitoare în politică, unde Partidul a jucat rolul de tribu­nus plebes. În unele locuri, el a expropriat companii private, făcîndu-le să fie conduse de stat, a ajutat la introducerea sufragiului universal, a pensiilor pentru limită de vîrstă, a concediilor plătite, a școlarizării și a asis­tenței medicale gratuite, a unor salarii mai mari, a unei zile de muncă mai scurte, a locuințelor ieftine, a transportului de masă ieftin, a indemni­zației de șomaj, a asistenței sociale de diferite tipuri. El a susținut posibili­tatea unei opoziții culturale puternice față de sistem, făcînd prin aceasta societatea burgheză mai liberă, mai pluralistă, mai puțin rasistă și sexis­tă, scăpată în cea mai mare parte de deferența și de umilința tradiționale, mai puțin religioasă, mai puțin punitivă, mai hedonistă în concepția ei generală, mai puțin restrictivă în obiceiurile ei sexuale – și așa mai de­parte. Iată, într-adevăr, un pas înainte pentru civilizație, fără îndoială, însă la un preț cutremurător. Și ori­cum ar fi, varianta perfectă a societății bur­ghe­ze – democrația liberală mo­dernă – nu ar fi apărut niciodată fără contribuția socialismului, dată fiind slăbiciunea politică intrinsecă și omniprezentă a burgheziei, care și-a îm­părțit întotdeauna puterea de clasă fie cu elemente de ancien régime, fie, în lipsa acestuia, cu reprezentanți ai clasei muncitoare sau cu diverse elite ale statului, cum ar fi, în trecutul recent, armata și alte aparate birocrati­ce, care funcționează după alte principii.

      Tocmai această civilizație este cea care se prăbușește acum în jurul nostru.

      Iar asta ne amintește energic (și așa și trebuie) că noi, comuniștii, sîntem barbarii, că noi sîntem dușmanii civilizației, că opera salvatoare a socialis­mului n-a făcut altceva decît să sprijine capitalismul, care este singurul tip de civilizație de care putem avea parte dacă separațiile aflate la baza lui persistă – iar această civilizație se va distruge, cu siguranță, pe sine și va dis­­truge umanitatea, exact așa cum a prezis Rosa Luxemburg.

      Căci comunismul este cel care dorește să pună capăt unui întreg sistem complex de separații:

      – separației dintre producători și mijloacele de producție,

      – separației dintre proprietari și cei fără proprietate,

      – diferenței dintre cetățeni și necetățeni,

      – diferenței dintre bărbați și femei,

      – dintre adulți și copii,

      – dintre hetero- și homosexuali,

      – dintre oamenii sănătoși și cei bolnavi,

      – dintre forța de muncă manuală și cea intelectuală,

      – dintre conducători și conduși,

      – dintre exploatatori și exploatați,

      – dintre opresori și oprimați,

      Lista e mult mai lunga, dar ma opresc aici. Vi s epare suficent?

      3. Spuneti: “E un universal care se dă drept concret, dar, întrucât lucrează la distrugerea individului angajat, e un universal abstract: universalul patronului care face, de facto, abstracţie de angajaţi prin aceea că-i tratează ca pe nişte unelte.” A se slabi! Folositi o retorica gaunoasa si ilogica. Sa presupunem ca patronul isi vede angajatii ca pe niste unelte – de ce ar vrea sa le distruga? Cum se vede patronul? Un patron care munceste 24/7 ca sa mai acumuleze ceva capital vi se pare mai dezalienat decat angajatul care munceste 8-10 ore? Cum il priveste angajatul pe patron? Cu dragoste frateasca? Sau reciproca nu e valabila?
      Ziceti: “Într-un asemenea caz, ce rest de alienare a angajatului ar mai fi util? Poate o exista vreun rest şi nu-l văd eu. Poate dvs. îl puteţi identifica.” – Pot. E vorba despre acea sanatoasa distantare de sine care face sa nu-ti imaginezi ca lumea incepe si se sfarseste cu TINE si nu se invarte in jurul tau. E umilinta demna a celui care-si accepta conditia. Omenitatea, daca preferati. Pe tema asta as putea continua ,mult si bine.
      4. Nu exista o “justitie relativa”? Pardon? Vi se pare ca traim in anarhie sau ati prefera justitia unui stat totalitar? Sau poate pe cea subiectiva, a vreunui despot?
      Scrieti: “Apoi, să înţeleg din ce spuneţi că e normal, cât mai suntem pe pământ, să existe resturi de injustiţie?”- Exact asa va rog sa intelegeti! Mai scrieti: “Îmi puteţi da un singur exemplu de injustiţie justificată?” – Da, pot. Eu sunt ochelarist si mise pare nedrept fata de cei care vad ca soimul. Am 1,70 si mi se pare nedrept ca unii au 1,80 si sunt mai aratosi decat mine. As putea continua asa mult si bine: ca m-am nascut la Brad, nu la Cluj sau New York si poate ca asta mi-a redus sansele de afirmare, ca sunt roman, nu lord englez, ca nu am geniul lui Mozart sau pe cel al lui Eminescu, s.a.m.d. Toate astea sunt “nedreptati” – dar sunt nedreptati “justificate”. Daca va imaginati ca le puteti eradica, ma speriati! (cum ma sperie si G.M. Tamas).
      5. Aristotel – dupa cum, sunt sigur, stiti foarte bine – vorbea despre doua feluri de sclavi: de la natura, si prin conventie, Sclavia prin conventie nu ne (mai prea) intereseaza. Cea de la natura, da, cu asupra de masura. De acord? In privinta relatiilor dintre barbat si femeie sau parinti copii, ingaduiti-mi sa va contrazic: Aristotel NU vorbea despre stapanire (romanii au introdus dreptul de proprietate asupra copiilor, nu grecii), ci le asemuia diferitelor forme de “guvernare”. E o nuanta esentiala. Dumneavoastra, banuiesc, ati inclina bunaoara pentru luarea democratica a deciziilor in familie, cu drept egal de vot pentru adulti si copilul de trei ani. Eu, nu.
      Ma opresc aici, cu scuzele de rigoare, din lipsa de timp. Conversatia mi-a facut placere. Multumesc.

      • Toma spune:

        Mă bucur de dezbatere, şi eu vă mulţumesc.

        1. a. Nu cred că e vorba atât despre inteligenţa diabolică a capitaliştilor, ci despre cum, la ora asta, capitaliştii au puterea în mână. La ora asta ei au argumente mai convingătoare, meritul fiind al unei lungi tradiţii de dreapta. Ca o paralelă, cauza pentru paternalismul dominant de azi e însuşi Dumnezeu Tatăl, nu doar nişte oameni deştepţi. Adică, pe scurt, succesul capitalismului nu se datorează doar inteligenţei unor oameni. Cu aceste precizări, de acord, pălăria jos pentru cât de bine funcţionează. Care-s efectele acestei funcţionări… b. I-a luat şi pe capitalişti prin surprindere, dar terenul nu este echilibrat. Dincolo de suprindere, puterea e pe mâna capitaliştilor, socialiştii fiind destul de debili azi. Există excepţii, ştiu. Dar nu în România sau SUA. (Precizare: PSD nu a fost şi nu este un partid socialist, ci o glumă proastă pentru oamenii de rând.)

        2. Bun. Hai să fim atenţi la context. E foarte important să nu absolutizăm interpretarea, tocmai pentru a nu scoate un idiot din Tamas. Aşadar, nu cred că el nu mai vrea să existe bărbaţi şi femei sau adulţi şi copii aşa, în genere, ci, de exemplu, bărbaţii să nu mai oprime femeile sau adulţii să nu mai chinuie copii, aceasta fiind realitatea dominantă. (E adevărat, de mai puţine ori, mult mai puţine ori lucrurile pot sta şi invers. Sau tot rar, pot sta normal.) Nu cred că el propune să nu mai existe oameni de culoare şi albi, ci să nu mai funcţioneze diferenţele sociale dintre ei, diferenţe în defavoarea, cel mai adesea, a celor de culoare. Nu cred că nu vrea să mai existe învăţători şi învăţăcei (cum să înveţi altfel?), ci învăţătorii să nu-i mai infantilizeze pe elevii lor, cum se întâmplă iarăşi adesea, apropo de paternalism. Nu cred că propune să dispară producătorul şi să rămână numai consumatorul, ci producătorul să nu i se urce în cap cosnumatorului, să nu-l spele pe creier pe acesta, să nu-l folosească drept mijloc (mă gândesc aici la Kant). Nu cred că vrea să existe numai frumos sau numai urât, ci ca urâtul să nu fie ascuns sub preş de dragul frumosului. Nu cred că vrea să fie tradiţia şi inovaţia tot una, ci tradiţia să nu sugrume inovaţia (cum se întâmplă într-o societate tradiţionalistă), iar inovaţia să nu arunce la gunoi tradiţia (noul de dragul noului); am totuşi impresia că, azi, cel puţin în România, mai degrabă tradiţia frânează cât poate inovaţia. Nu cred că vrea să dispară identitatea şi diferenţa în genere, ci felul cum identitatea îşi supune diferenţa — este excelentă critica lui Th. Adorno la Hegel, în “Dialectica negativă”. Şi aşa mai departe cu celelalte diferenţe. Cred că Tamas e interesat de o discuţie contextuală, nu de abolirea diferenţelor în genere. O asemenea abolire ne-ar face viaţa prea uşoară: Tamas ar fi stupid.

        3. Nu vorbesc în genere. Nu mă interesează orice patron sau patronul în genere. Ştiu că există patroni care-şi tratează onest, legal angajaţii. Nu despre ei vorbesc, ci despre cei dominanţi în economiile de azi, despre cei care văd în angajaţi mijloace. După standardele prezentate de Liviu Voinea (nu inventate de el), cel care munceşte des peste 8 ore pe zi devine ineficient. Dacă e să iau în serios 24/7, trebuie să spun că programul frizează boala. Să admitem că aţi propus o metaforă cu formula 24/7. Atunci răspund că patronul care munceşte foarte mult şi pretinde de la angajaţi acelaşi lucru plătindu-i prost (cum se întâmplă în foarte multe cazuri în SUA sau România, ca să mă limitez la aceste 2 ţări), împingându-i astfel către o viaţă vai de capul ei, e un patron ticălos.

        Patronul nu e interesat să-şi distrugă uneltele, adică angajaţii, ci o face natural, neintenţionat. Nu cred că el are un program de distrugere a angajaţilor, ci că distrugerea lor ca “oferire” a unei vieţi în mizerie este efectul nedorit al politicii patronale. Vieţile în mizerie ale angajaţilor sunt nişte “pagube colaterale”. Cred că, de regulă, patronul nu înţelege cu adevărat, concret cât de prost trăiesc oamenii lui, el refulează masiv “condiţia” angajatului, condiţie care, într-o proporţie considerabilă, îşi are cauza în el, în patron. Dacă n-ar refula condiţia angajatului, probabil părul din cap i s-ar face măciucă.

        Dacă în majoritatea cazurilor, raportul angajat-patron e dezechilibrat, nu mă interesează să discut despre cazurile de angajaţi care nu-şi fac treaba. Acestea sunt excepţii care nu întăresc nici o regulă. Da, reciproca nu e valabilă: dacă angajatul e chinuit cel mai adesea de patron, nu mă miră că nu-l “iubeşte” pe acela.

        Condiţia şi faptul de a fi om nu sunt acelaşi lucru. Nu mi-am ales nici locul de naştere, nici condiţia socială, nici posibilităţile reale de angajare. Pe scurt, nu mi-am ales condiţia, decât într-o măsură mică, prea mică. Nu văd de ce mi-aş accepta condiţia (eu în genere, nu eu Toma). Să fiu umil ca o oaie? Mai bine ne întoarcem la comentariul lui Cioran la “Mioriţa”. Sau la critica făcută de Hegel liberului arbitru în “Logica mică”. Da, e necesar să fii umil când ai fost realmente un decident în viaţa ta, când condiţia ta ţine considerabil de tine. Dar când alegerile se fac peste capul tău, când eşti deja umilit de facto, cum să te mai umileşti? Până unde?

        4. Nu mă înţelegeţi greşit. M-oi fi exprimat prea abstract, deci neclar. Există cazuri de justiţie relativă. Vreau să afirm însă că ele sunt rare, că, adesea, justiţia relativă nu e înfăptuită, că, în acest sens, ea nu există. Cu mai toate injustiţiile justificate indentificate de dumneavoastră sunt de acord, adică nu cred că le pot eradica. Daţi-mi voie să observ o excepţie: românul şi lordul englez. De ce să nu aibă românul de rând şansele unui lord englez, de ce să nu aibă şi el o educaţie excelentă, şansa de a se bucura de munca lui, acces la servicii de sănătate foarte bune etc.? De ce asemenea diferenţe să nu dispară? (Nu mă refer la posibilitatea ca românul de rând să devină brusc lord, asta ar fi o barbarie.)

        5. Aş face o precizare, ca să nu înţelegem diferit termenii: dacă există sclavie de la natură, aş milita pentru o civilizare a naturii, pentru o argumentaţie care să nu justifice vreo sclavie naturală, pentru o cultură care să lupte pentru a îndrepta sclavia de la natură. Aş lua sclavia de la natură ca pe un dat de schimbat, nu ca pe unul de întărit cu argumente.

        Guvernanţii îi reprezintă teoretic pe guvernaţi. În practică bărbatul îşi tratează de sus femia, iar părintele, copilul. Adică nu îi reprezintă interesele proprii, dar îşi reprezintă interesele: bărbatul e interesat ca femeia să “arate” într-un anumit fel (moral sau fizic); la fel cu părintele şi copilul. Or eu susţin ca femeia să aibă aceleaşi drepturi cu bărbatul (ceea ce nu se întâmplă încă decât rar), iar copilul să fie crescut pentru a deveni matur, nu un adult infantil. O fi aberant ca părintele să-i ceară părerea unui copil de 3 ani, dar părintele îşi poate creşte copilul pentru a fi liber, liber mai ales de tutela părintească şi apoi de orice formă de paternalism. Părintele însă nu e nici el liber, de regulă, atunci cum să ştie el să crească un copil liber? E firesc să-şi dorească un copil “ascultător”, aşa cum şi guvernantul vrea un guvernat supus.

        Mă opresc aici.
        Toate cele bune!

  8. Alin Fumurescu Alin Fumurescu spune:

    @ Toma – mai trebuie sa si dorm la rastimpuri :) Va raspund peste vreo 12 ore.

  9. Alin Fumurescu Alin Fumurescu spune:

    @ Toma – am revenit.
    - la (1) imi pare ca suntem, linii mari, de acord, cu o nedumerire, totusi, cruciala: nu mi-e clar daca vedeti aceasta “stare de fapt” drept “naturala” (fie si natural-istorica) sau “artificiala”, i.e., impusa. De raspunsul la aceasta intrebare atarna, cred, cam toata discutia.
    – la (2) daca G. M. Tamas si-ar fi formulat nemultumurile asa cum le formulati Dvs. n-as fi avut nici eu obiectii (majore). Nu le-a, insa. Eu ma bazez pe ce a scris/vorbit in ultimele interventii, nu pe ce cred eu ca ar crede el. V-am oferit si exemple greu de ocolit. [Nota: Ar trebui sa recitesc Dialectica negativa – a trecut ceva timp, dar imi amintesc ca nu m-a convins. Hegel e greu de criticat, pentru ca e greu de “apucat”. Aluneca printre degete, dialectic, de fiecare data cand zici ca l-ai “prins” :)
    - (3) – nu puteti sa NU vorbiti “in genere” despre patroni – altminteri discutia nu si-ar avea rostul.
    - daca patronul e si ticalos si prost si alienat se cheama ca e o “victima” la fel precum angajatul. Atunci si “exploatatul” si “exploatatorul” sunt victime in egala masura a unei conspiratii … a cui? A naturii? Istoriei? Cum se da lupta de clasa intre victime?
    - conditia si faptul de a fi om SUNT acelasi lucru. Face parte din CONDITIA mea de om FAPTUL ca nu pot sa-mi aleg locul in care m-am nascut, parintii, genele, s.a.m.d. Stiu, sunt unii care ar vrea sa controleze pe cat posibil si asta. Acestia ma sperie.
    - cu (5) ne intoarcem la punctul (1). ce este “natural”? Este in natura omului sa NU aiba o natura? Sa aiba si sa o poata modela? Pana unde? Care ii sunt limitele? Realizez ca raspunsul la aceste intrebari nu se poate da pe un blog (ba uneori ma indoiesc ca se poate da chiar intr-un tom – cel mult ii putem da tarcoale) dar in absenta unui asemenea raspuns, discutiile despre “libertate”, invat copilul “sa fie liber”, eu nu sunt liber dar nu imi dau seama, s.a.m.d. devin nu inutile, ci periculoase de-a dreptul.
    Pe scurt, paradoxal, eu – conservator declarat – sunt conservator pentru ca NU am certitiduni si prefer sa avansez “pipaind” pamantul cu piciorul la fiece pas. Ba uneori ma si retrag, nesigur fiind ca merg in directia buna. Dvs, (si Tamas), declarati “de stanga” aveti CONVINGEREA ca omul de astazi NU e liber, ca isi poate modifica radical natura, ca societatea si politica pot fi date peste cap si refacute precum o bucata de plastilina. In concluzie, propuneti sa o luam cu totii “la fuga” spre revolutia totala. Asta ma sperie, Am vazut unde duce. Inca mai vedem,
    PS Si, intre noi fie vorba, “revolutie” insemna initial exact asta – intoarcerea la punctul de pornire (vezi revolutiile planetelor). Cum ar veni, marii revolutionari au fost, dintotdeauna, conservatori :)
    Ma opresc aici.
    O viata buna.

    • Toma spune:

      Faină discuţie, mă bucur că aveţi chef de ea.

      1. “Starea de fapt” nu e hotărâtă doar de oameni, nu e doar artificială. Dar nu e nici doar naturală. Dacă natura e de la Dumnezeu, aş citi-o totuşi în istorie, pe calea deschisă de Hegel. Aş aminti de Spinoza şi de “Deus sive Natura”. Aş mai spune că Dumnezeu, natura sa divină au mare nevoie să fie înţelese de om, precum la Angelus Silesius, Thomas Mann sau C.G. Jung. Dacă omul nu-i dă şi el chip naturii sau lui Dumnezeu, Dumnezeu i se poate arăta omului ca o forţă violentă a naturii, precum Iehova lui Iov. O asemenea Natură calcă în picioare omul, reclamă înţelegerea omului spre a se schimba. În “Răspuns lui Iov” asta susţine Jung, printre altele: că Dumnezeu vrea să se schimbe şi că are nevoie de oameni ca Iov pentru a reuşi s-o facă; că el nu poate rămâne doar Natură. Bun, o natură schimbată complet de om e o iluzie, poate chiar o nebunie. Dar venerarea naturii “stării de fapt” nu e nici ea de preferat.

      2. Şi eu mă bazez pe intervenţiile sale, am citit şi eu articole de-ale lui, de pe Critic Atac sau nu, am văzut conferinţele lui la Bucureşti. Recunosc, nu mă interesează atât să cunosc intenţiile sale, cât să înţeleg felul său de a gândi, aflat explicit în descendenţa lui Adorno sau Foucault, apoi să gândesc şi eu în asemenea termeni.

      Aveţi dreptate cu Hegel. Logica sa mi se pare că rezistă criticii, dacă e luată abstract. Numai că Adorno o vede legată strâns de istorie, de politică, de social şi îi evidenţiază neajunsurile în acest sens. Th. Adorno îl critică pe Hegel cu propriile-i arme, duce mai departe proiectul lui Hegel împotriva punctelor slabe ale operelor maestrului. Adorno îl critică pe Hegel pentru a-l aduce la zi, nu pentru a renunţa la el.

      3. Termeni: da, mă interesează discuţia în genere, dar nu doar în genere, nu în termeni universali abstracţi. Adică nu vreau să spun că “toţi” patronii sunt aşa şi pe dincolo, ci cum arată ei în majoritatea cazurilor.

      Mai c-aş fi de acord cu faptul că patronul e şi el o “victimă”. Totuşi termenul e prea tare. Piaţa, economia, politica sunt dominate de marii deţinători de capital, de marile corporaţii, de marile bănci; la asemenea patroni sau acţionari m-aş gândi. Ei sunt supuşi istoriei, dar nu sunt chiar victime. Atâta vreme cât gafele făcute de ei sunt plătite, în urma crizei financiare de azi, de toţi cetăţenii, consider că nu-i o metaforă că ei, marii deţinători de capital, îi împilează pe cetăţenii de rând. “Lupta de clasă” nu-i doar o aberaţie, cum era adesea în gura comuniştilor din RSR sau URSS.

      N-aş fi aşa interesat să schimb locul unde m-am născut, ci felul cum arată el, social şi politic. Nici schimbarea părinţilor sau a genelor nu mă interesează (poate sunt eu depăşit de subiect), ci a părinţilor culturali, a părinţilor întru spirit. De la Adorno sau Foucault am învăţat să văd legăturile dintre ierarhiile intelectuale şi spirituale şi ierarhiile sociale sau politice. Şi Tamas tot despre aşa ceva vorbeşte. Schimbarea condiţiei n-ar trebui să fie, mă gândesc eu, o aruncare în aer a condiţiei mele, ci, mai întâi, o critică a alcătuirii ei, a naturii ei, a istoriei ei. O critică genealogică în sens nietzschean a ierarhiilor pomenite mai sus şi a structurilor de putere întemeiate pe asemenea ierarhii. După ce facem cum se cuvine critica, mai vedem. Dacă începem cu schimbarea radicală a condiţiei noastre, o schimbare negândită, ci viscerală, ne dăm sigur foc la valiză. Dacă revoluţie înseamnă schimbare radicală în acest sens, mă lipsesc cu plăcere de ea.

      5. Natural, natură: Vreo 35% din populaţia României, dacă reţin bine de la Voinea, practică agricultura de subzistenţă, adică abia are ce mânca. Asemenea oameni nu-şi pot întreţine ca lumea nici natura lor elementară, biologică. Bio-politica din România întreţine, adesea inconştient, o asemenea stare. Mulţi intelectuali de dreapta vorbesc despre lenea acestor oameni care n-ar vrea să muncească. Mi se pare scandalos. Iată cum unii intelectuali întreţin, din inconştienţă, starea de fapt. Dacă starea oamenilor nenorociţi e “naturală”, natura asta trebuie schimbată. Să începem prin a o critica.

      Dacă e natural ca puţini deţinători mari de capital să genereze criza, iar cetăţenii de rând să plătească daunele, natura asta e necesar să fie criticată zdravăn, apoi schimbată. Dacă natura mea e să umblu pe pământ, dar eu vreau să zbor la propriu, dând din aripi pe care nu le am, o asemenea natură nu trebuie schimbată. Mă gândesc că de aia există avioane, ca să zbor “artificial”.

      Am convingerea că niciodată omul nu a fost cu adevărat liber, după cum nu este nici azi. Dar poate o să ajungă vreodată: pentru asta aş vorbi despre sursele lipsei de libertate. Dacă radical înseamnă violent şi rapid, consider că schimbarea radicală e o greşeală. Dacă radical înseamnă de la rădăcină, dinspre temei, atunci da, cred că e nevoie de o schimbare radicală. Dacă natura istoriei, socialului, economicului, politicului e ipostaziată, consider că natura are nevoie de critică. Ce spun e banal pentru un cititor de Hegel cum sunteţi. Natura nu poate fi o fiinţă statică, ci una care devine, care se reflectează în sine, care se gândeşte pe sine. Fără alteritatea omului faţă cu natura, nu poate fi vorba de o gândire de sine până la capăt. La fel, Dumnezeu are nevoie de reflecţia omului, pentru a se înţelege pe sine şi, astfel, schimba. E adevărat, El se şi conservă, despre tensiunea dintre conservare şi schimbare fiind nevoie să discutăm.

      De acord, socialul şi politicul nu sunt plastiline, dar nici nu sunt de păstrat aşa cum arată azi sau cum arătau acum un veac. Desigur, nu sunt pentru revoluţie totală. Nici pentru o revoluţie netotală, dacă ea înseamnă a strânge oameni de gât. Iar dacă gândim revoluţia etimologic, cum pare-se o faceţi, atunci să vedem de ce se întoarce principiul (arche) la sine. Sper că nu pentru a spune că cercul devenirii nu are rost, că doar coincidenţa începutului şi sfârşitului e importantă. Nu se poate ca revoluţie să însemne că diferenţa plecării şi revenirii la sine e supusă identităţii cu sine. Nici Hegel nu e de acord cu asta. De la el, de la Adorno sau de la Jung am învăţat că e de dorit să te întorci la izvoare, la începuturi pentru a vedea cum se naşte din ele viitorul şi care e rostul prezentului. De aceea, întoarcerea la origini nu poate fi de dragul purei conservări a originilor. Însă fără o anumită conservare a începuturilor (în ce măsură? discutăm), schimbarea e fără substrat, ea devine o aberaţie.

      Aşa să fie, s-avem o viaţă bună.



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Alin Fumurescu


Alin Fumurescu

om Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

cu ani in urma un prieten cambodgian mi-a povestit cum a fost omorat pe taica-sau pe vremea khmerilo...

de: r2

la "Ce-ar fi să vorbim cu-adevărat corect politic despre Fidel Castro?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)