Home » Dezbatere »Politica & Doctrine » Citesti:

… Atac Critic la CriticAtac: Comunismul postmodern ca masturbare intelectuala (II)

Alin Fumurescu iunie 1, 2011 Dezbatere, Politica & Doctrine
24 comentarii 6,661 Vizualizari

… direct sau indirect, mai abrupt sau mai politicos, am fost dojenit pentru folosirea sintagmei « masturbare intelectuala » din titlul postarii precedente. Intr-o oarecare masura imi insusesc critica – exemplele ilustrative din respectivul text nu o indreptateau intru totul. Dupa cum am precizat din capul locului, era insa vorba despre un un prim episod, starnit – ca sa spun asa – de G. M. Tamas. Un pahar care se umple cu Vrabiescu si Petrovici si da pe de laturi cu Tamas. Cu scuzele de rigoare, Vrabiescu si Petrovici au fost mai degraba « victime colaterale ».

[Nota : Scuzele nu sunt pentru criticile aduse celor doi – chiar le-am recitit textele si am ramas in continuare ingrijorat, desi, e drept, mai putin decat in cazul Tamas – ci pentru statutul de « victima colaterala ». Imi imaginez ca si la stanga  fiind, plasarea pe o pozitie secunda, fie ea pana si intr-o ierarhie a "victimelor", ramane, usurel, jignitoare.]

Mai spuneam ca, in ultima vreme, unele dintre textele publicate pe CriticAtac, mai cu seama cele care trateaza problema sindicatelor si a proletariatului, pacatuiesc deopotriva impotriva duhului si a spiritului. Atat impotriva bunului simt cat si logicii. Nu poti ramane incremenit in vesnicele vaicareli despre lipsa de politizare eficienta a sindicatelor fara a jigni deopotriva inteligenta si bunul simt.

Bunul simt, pentru ca focalizandu-ti energiile pe miscarea sindicala reduci toata preaslavirea omului la – culmea ! – mult deplansa inregimentare (incolonare, cum ar spune Vasile Ernu) si alienare. (« Vreau sa fac parte dintr-un sindicat si nu pot ! Sunt disperat ! » Daca asta e o problema – si este – e una care tine de psihologie, nu de politica.) E de prost gust sa reduci omul la o singura dimensiune – oricare ar fi aceea (proletar, homosexual, femeie, alb, ungur, roman, fumator, ochelarist) – dupa cum e de prost gust sa incerci sa le anulezi pe toate cand, dupa cum constata Georg Simmel, bunaoara, identitatea omului e data tocmai de unicitatea combinatiilor diferitelor « apartenente ».

Un tamplar, sa spunem, din mult-prea-hulitul Ev Mediu era, intr-adevar, membru al breslei tamplarilor si se identifica, in buna masura, cu aceasta. Dar breasla era doar una dintre  universitas la care participa si care il defineau in  forum externum . Se crestea intr-o comunitate, solidaritatile se infiripau – atunci ca si acum – printr-un proces mult mai complex si mai delicat decat prin « fiat-ul » vreunui decret intelectual sau altminteri. Nici gratarele lui Vanghele/Petrovici, nici solidaritatea cu iz kantian a Ioanei Vrabiescu nu au trecut testul realitatii. (Ba mult clamata « fraternitate » a Revolutiei Franceze a avut, sa fim sinceri, un fel ciudat de manifestare, sub lama ghilotinei. A urmat solidaritatea proletara pe care am apucat s-o gustam.) Tamplarul nostru medieval ramanea in continuare unic in forum internum, atat in proprii sai ochi, cat si in cei ai altora si ai lui Dumnezeu. Nimeni nu-l putea « reprezenta » in forum internum. Nimeni nu putea vorbi, actiona sau judeca « in numele sau ». In numele sau de tamplar, da. In numele sau de membru al parohiei, da. Dar atat. Nu insa si in-numele-sau de om intreg.

Prin comparatie, ce este membrul de sindicat ? Proletar ! Nu meseria conteaza, nici omul ca om intreg, cu dialectica dintre unicitate si similitudine dintre cele doua fora (sunt deopotriva unic si aidoma, fiind cu totii creati dupa Chipul si Asemanarea), ci capacitatea sa de « proletar ». Nu faptul ca e, printre altele, un anume fel de meserias, ci faptul ca e … muncitor ca toti ceilalti. Tamplar, chirurg sau profesor de liceu, nu mai conteaza. Proletar. Vrei, nu vrei, asta ajunge sa te definesca fara rest.

Si cu asta ajungem la jignirea inteligentei. Termenul insusi de « proletar » imparte lumea intre « muncitori »/exploatati si « ne-muncitori »/exploatatorii. Aici, marturisesc spasit, nu mai inteleg mare lucru si toate cartile citite nu ma ajuta catusi de putin. Aici intram, imi pare, in zona masturbarii intelectuale, pentru ca incepem sa frecam idei care nu mai au de-a face cu realitatea. Intelectualul e, din cate inteleg, un proletar al mintii, dar managerul, patronul, etc. nu se « califica » ? Sau patronul care munceste se califica, dar muncitorul care trage mata de coada, nu ? Este somerul proletar (ca doar nu munceste, dupa cum nu munceste nici pensionarul si nici copilul) ? Orice somer  sau doar unii da, altii ba ? Managerul de la Ringier e exploatat sau exploatator ? S.a.m.d. (Raman intentionat in sfera intrebarilor simple, pentru ca de aici imi pare ca incepe confuzia – de la indepartarea de realitate).

Fie caracterizam « proletarul » drept « cel care munceste » si-atunci automat il vom include si pe Patriciu si pe un hot de buzunare in aceasta categorie, excluzand copiii, somerii, pensionarii, etc, fie il definim altfel, pe baza unor alte criterii – si-atunci as fi teribil de curios sa aflu care anume. (Multumesc anticipat – si nu, « proprietatea asupra mijloacelor de productie » nu se numara.) Pana una, alta suntem nevoiti sa concluzionam ca fie suntem mai toti proletari, fie nu mai e (aproape) nimeni. Conceptul-cheie se goleste de continut la confruntarea cu pardalnica realitate.

La fel si cu politicul. Imparatsesc atat cu G.M. Tamas cat si cu Norbert Petrovici ingrijorarea fata de dominatia contractarianismului. Dar – si aici drumurile noastre se despart dramatic – eu raman ingrijorat de extinderea contractarianismului dincolo de sfera care ii e proprie, cea a economicului, in cea unde n-ar avea ce cauta – cea a politicului. Exista si la acest nivel un « contract » (cat de cat) acceptabil – cel intre « popor » inteles ca universitas si guvernanti (variantele continentale, a la Pufendorf sau chiar Spinoza). Ceea ce se intelege astazi prin « contract » (social sau guvernamental) e, din pacate, varianta engleza, cea a contractului « intre indivizi ». Asa se ajunge la unidimensionarea omului si la ideea reprezentarii « fara rest », care creeaza o prapastie intre reprezentanti si reprezentati. In aceasta varianta, reprezentatii devin politicienii profesionisti, managerii politicului inteles cu mijloacele economicului. Consecintele se vad cu ochiul liber, in sporirea absenteismului, a neincrederii in clasa politica, etc.

Ce ne propune, insa, stanga ? Trecerea de la o extrema la cealalta : de la o lume depolitizata si manageriata, a la Patriciu, la una politizata pana in panzele albe si chiar dincolo de cearceafuri. Cata vreme « the personal is political » si toate relatiile sunt, intr-un fel sau altul, relatii de putere – economicul, familia, prietenii, blogurile, credinta, etnia, pe scurt, totul ! – politicul se strecoara in toate cotloanele. Privatul dispare si se cuvine deschis judecatii publicului. Ei bine, asta ma sperie ! Sincer.

Mai mult, daca totul este politic, nimic nu mai este politic. Cercul s-a inchis. Stanga si liberalismul si-au dat mana peste tara si joaca tontoroiul peste capetele noastre.

Acum, de buna seama, situatia inca e departe de a fi dramatica in realitate, dar asta nu e meritul ideilor ci al incapatantei realitati, mai conservatoare decat s-ar crede. Majoritatea liberalilor nu au impins teoria contractului intr-atat de departe, calificand-o, de cele mai multe ori, in fel si chip, pentru a o face mai usor digerabila in realitatte. La fel, stanga a stiut (sau a fost obligata) sa o lase mai moale de fiecare data cand sarea prea tare calul realitatii. Dar asta nu inseamna ca atat unii cat si ceilalti nu incearca din rasputeri. Or, cum ideile au neplacuta tendinta de a nu se lasa impresionate de reducerea la absurd, ba chiar de a se lasa fascinate de apropiere, sanse sunt ca, mai devreme sau mai tarziu, sa reuseasca.

Cu alte cuvinte, nu masturbarea intelectuala in sine ma deranjeaza. Ci faptul ca aceasta masturbare poate produce copii in realitate. « Copii » care sa incendieze masini, care sa-si bage una-alta in te miri ce, sa sparga geamurile – cum au facut-o de atatea ori in istorie. Si-apoi iar trebuie sa vina oamenii aia mari si plictisitori, cu sort si faras, sa stranga cioburile si sa oblojeasca ranile, clatinand mustrator din cap : Of, copii astia, nu se mai invata odata minte ! Si nu se-nvata.

(va urma)

PS Stiu, sunt ca batranii lui Cosbuc : greu de pornit, dar de-s pornit sunt greu de oprit. Ajung si la G. M. Tamas, promit. Pana acum abia i-am dat tarcoale :) .

Anexa : Reiau mai jos raspunsul la articolul lui Vasile Ernu, cu scuzele de rigoare pentru ca, inevitabil, unele idei se repeta.

@ Vasile Ernu – Draga Vasile, unele critici mi le insusesc – insa, te previn din capul locului, destul de putine :) Dupa cum am precizat si intr-un comentariu la “Atac Critic …” nadajduiesc sa clarific unele aspecte insuficient discutate in partea a doua (pe care sper sa o scriu astazi). Da, e adevarat, nu trebuia sa ma adreseze voua, ci direct autorilor. Dar, daca am gresit in aceasta privinta, apoi acelasi repros l-as putea si intoarce. Si tu ma vari intr-o “mare de dreapta nediferentiata”. Nu sunt responsabil si nici vizat de nici una dintre imputarile aduse: nu am trait niciodata din bani “de la stat” (afara de cazul in care universitatile “se numara”), nu m-am “incolonat” nici la dreapta, nici la stanga (si stii), nu ma chiar dau in vant dupa cei de la InLinieDreapta (sentimentul pare sa fie reciproc :) , nu sunt nici teolog (desi nu vad nimic rau in asta), s.a.m.d. Simplus spus, esti usurel misdirectionat.

Sunt de acord cu faptul ca dreapta romaneasca din ziua de astazi “si-a cam pierdut inima”, vorba lui Mihnea Maruta, si ca aceasta problema va trebui adresata – cu cat mai repede, cu atat mai bine.

Repet: in partea a doua voi incerca sa lamuresc mai bine aspectele care ma deranjeaza si pe care le consider, sincer, periculoase. Deocamdata, e suficient sa spun ca va aflati intr-o situatie nitelus paradoxala: te lauzi cu diversitatea vocilor de “la stanga”, in vreme ce textele publicate militeaza pentru … eliminarea diferentelor de orice fel !

La fel, criticati apologia statului minimal facuta de catre persoane care lucreaza la stat, fara sa vedeti barna din ochiul vostru. Daca toate relatiile sunt relatii “de putere”, atunci si relatiile de la CriticAtac nu pot fi decat astfel: relatii de putere. A incerca sa le prezinti intr-o lumina diferita (noi suntem saraci – si eu, nu primim bani de la partide – cine primeste?, s.a.m.d.) e, sa indraznesc?, indraznesc! usurel ipocrit. Care ar fi diferenta fundamentala dintre Voxpublica sau Contributors si CriticAtac din acest punct de vedere?

Uite de ce spun ca tezele voastre sunt, in buna masura, aceeasi Marie cu alta palarie. Daca ma oripileaza la dreapta economica distantarea dintre “oamenii de rand”, pe de o parte, si “profesionistii politici” (intelesi mai degraba ca manageri), pe de alta parte, ma oripileaza in egala masura stergerea oricarei diferente intre privat si public (“the personal is the political”) pentru ca imi vara cu forta politicul acolo unde n-are ce pofti: in dormitor, bunaoara.

Acestea fiind spuse, nu pot decat sa salut cu entuziasm propunerea de a discuta, fie si “de la distanta”, teme care sunt de real interes atat pentru stanga cat si pentru dreapta.

Cu acceasi simpatie,

alin

PS Am si o veste proasta. Proletarii au cam disparut deja. Din nefericire si adevarata aristocratie. Ne indreptam cu pasi repezi spre ceea ce-l ingrijora pe Tocqueville: o dominatie a burgheziei de diferite nuante, dar burghezie.

PPS Uitasem: Nu, Vasile, NU “am castigat alegerile” si NU “suntem la putere”. Daca ai vazut ce s-a intamplat cu PDL, intelegi ca, de fapt, le-am pierdut. Cum le-ati pierde si voi daca ar ajunge din nou PSD-ul la guvernare – de acord?

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "24 comments" on this Article:

  1. aciduzzu spune:

    pai patriciu nu e hot de buzunare? sau daca furi din foarte multe buzunare ti se schimba titlul in afacerist de suscces..?

  2. 1 spune:

    proletarian
    1650s (n.), 1660s (adj.), from L. proletarius “citizen of the lowest class,” in ancient Rome, propertyless people, exempted from taxes and military service, who served the state only by having children; from proles “offspring, progeny” (see prolific).

  3. vw spune:

    Mi se pare ca dati prea multa atentie semanticii. Adica, nu cred la un nivel general de discutie se poate stabili o sfera clara a notiunii de “proletar” si nici nu ar trebui. E suficient sa recunoastem ca exista, in raporturile de putere dintre persoane private, o parte disproportionat de slaba in raport cu cealalta. Si cand majoritatea intr-o societate se incadreaza la partea slaba, putem vorbi de un sistem construit pe exploatare.

    Poate ca un corporatist middle-class de azi nu e proletar in sensul clasic al termenlui, dar cred ca se poate incadra lesne in categoria de “parte slaba” in raport cu multinationala unde lucreaza. Ramanand la exemplul asta, se poate spune, desigur, ca unii lucratori in multinationale, avand o pozitie superioara in ierarhia corporatista, se apropie de partea puternica a raportului. Unde tragem linia e greu de zis, dar nu cred ca ar trebui sa cautam o definitie care sa urmareasca o incluziune generala si care sa aiba limite clar trasate, pentru ca nici nu cred ca se poate. Dar problema trasarii limitelor acestor categorii si incertitudinile care stau la marginea lor nu presupun inexistenta unui nucleu caruia i se aplica perfect conditia de baza a exploatarii.

    Si chiar daca s-ar incerca o exemplificare a categoriilor de “proletari”, printr-o analiza tehnica, subiectivismul inerent omului tot ar crea contradictii in jurul ei, probabil si intre persoane de aceeasi parte a spectrului politic. Asa ca, zic eu, mai bine sa intelegem prin proletar partea slaba (care indisputabil exista) si sa lasam ulterior, la aprecierea fiecaruia, cine se incadreaza aici si cine nu. Mai ales ca eu vad disputa doar in jurul anumitor categorii de persoane si nu cred ca planeaza asupra intregului inteles al termenului. Adica, nu cred ca se poate contesta ca o persoana, care desi lucreaza, traieste in saracie, nu ar fi exploatat.

    • Alin Fumurescu Alin Fumurescu spune:

      @ vW – raspunsul Dvs. ilustreaza minunat pericolul despre care vorbeam. Repetati ideea ca raporturile dintre persoane private (!) sunt raporturi de putere si-atunci, inevitabil, o parte e cea “slaba”. Dar, daca toate relatiile sunt de putere (accept de dragul argumentului), atunci inevitabil toti (mai putin vreo cativa) se vor trezi in pozitia cand de ‘exploatat’, cand de ‘exploatator’. Donald Trump va fi exploatat, sa zicem de Bill Gates, bancherii de pe Wall Street de Bernanke (sau invers), intr-o hora a explotatilor si exploatatorilor din care nimeni nu mai intelege, de fapt, nimic. Conceptul de “proletar”: se goleste de continut.

      • Toma spune:

        pt. Alin Fumurescu: Vedeţi, exemplul cu bancherii de pe Wall Street şi Bernanke e foarte potrivit, deşi nu în sensul intenţionat de dvs. De la economişti ca Stiglitz sau Krugman, am înţeles că reprezentantul statului, adică Bernanke, a acţionat nu în interesul cetăţenilor, pe care-i reprezintă (teoretic), ci în cel al marilor bancheri. E realmente important cine pe cine domină sau exploatează: bancherii de pe Wall Street îi exploatează pe cetăţenii de rând cu “ajutorul” statului (Federal Reserve). Nu toţi cetăţenii sunt mari bancheri, nu? Nu toţi cetăţenii sunt Patriciu, nu? Există cetăţeni de rând şi cetăţeni deosebiţi, ca Patriciu, diferenţa dintre ei fiind una de capital, deci de putere. Iar reprezentanţii statului nu au acelaşi statut cu cei reprezentaţi. Mai precis, reprezentanţii statului — Bernanke sau anumiţi parlamentari sau anumiţi guvernanţi — trag foloase de pe urma “cârdăşiei” cu marele capital, cu marile bănci, cele “prea mari ca să cadă”. Bernanke nu îi sprijină chiar dezinteresat pe bancheri. Pe când cetăţenii de rând, reprezentaţii, nu sunt nici în cârdăşie cu marile bănci, nici nu profită de pe urma lor, în schimb pierd de pe urma lor. Speculaţiile dubioase, derivativele făcute de bancheri sunt plătite de cetăţenii de rând (potrivit aceloraşi Stiglitz şi Krugman). În acest sens, cetăţenii de rând sunt exploataţi de bancheri, cu voia statului care pare aflat la cheremul bancherilor.
        Acesta fiind contextul, e chiar complicat de vorbit despre o horă a exploataţilor şi exploatatorilor. Asta înseamnă să aplici o asemenea dialectică (exploatat/exploatator) în mod abstract, cum faceţi dvs., fără a analiza contextul. Abstract, tragi ce concluzii vrei, “furat de retorică”, aşa cum faceţi dvs.
        Apoi, dvs. nu vorbiţi deloc despre cum economicul influenţează masiv, de facto, politicul. Pare să vă intereseze ce e de dorit, adică politicul să nu fie influenţat de economic. Dar noi nu trăim într-o lume ideală, unde politicul să fie independent de economic. Dacă politicul e dependent de economic, cum ar spune aceiaşi economişti, cum mai putem vorbi despre contract social, unul făcut cinstit? Numai în ficţiune există cetăţeni cu putere egală care desemnează un parlament şi un guvern care să-i reprezinte. În practică însă, cetăţenii nu au putere egală, deci nu au cu adevărat libertatea de a-şi alege reprezentanţii. În prezent, contractul social e unul prin care alegătorii legitimează, fără să vrea, dezechilibrul dintre ei şi clubul reprezentanţilor. Iar aceştia reprezintă de facto capitalul, adică băncile, multinaţionalele etc. Atenţie, Stiglitz şi Krugman nu sunt socialişti (din câte ştiu). Vă întreb atunci: când o să vorbiţi despre dezechilibre, nu despre echilibrele de dorit?

        • Alin Fumurescu Alin Fumurescu spune:

          @ Toma – In problema bailout-ului ma sfiesc sa intru, dat fiind ca am auzit tone de argumente atat de o parte, cat si de cealalta (culmea, ambele tipuri invocate atat de la stanga, cat si de la dreapta). E cu atat mai complicat cu cat vorbim despre o istorie contrafactuala (ce s-ar fi intamplat daca nu s-ar fi intamplat?) – si nu ma refer doar la Wall Street ci in primul rand la main street, la industria auto, etc…
          Putem insa cadea de acord asupra unui lucru, poate chiar doua: (1) contractul social nu exista (nici guvernamental), ba e o fictiune periculoasa. (2) trebuie sa cadem de acord asupra unor “idealuri” (cam asa s-ar cuveni sa arate lucrurile) pentru ca pe urma sa analizam cum se poate ajunge acolo. Aici despre asta e vorba. Or aici, cu tot respectul, viziunea stangii mi se pare periculos mai indepartata de realitate.

          • Toma spune:

            @ Alin Fumurescu: Consider că nu e vorba atât de bailout (care e important), cât despre cum funcţionează economia şi politica. Cel puţin în contextul discuţiei despre G. Tamas. Dacă dvs. aveţi îndoieli că băncile, adică marele capital, controlează, la ora asta, economia şi politica la nivel macro, n-o să vă pot convinge eu. Poate că Stiglitz, Krugman sau Rubini nu vă conving, nu ştiu. Dar nici să rămâneţi în aporie în acesată situaţie concretă mă gândesc că nu e recomandabil.
            Re 1.: Eu aş critica felul cum funcţionează contractul social, dar nu ştiu dacă aş merge până la a-l considera o ficţiune periculoasă. Să zicem că ar fi o ficţiune periculoasă: ce mai strânge laolaltă cetăţenii, ce-i mai uneşte? Poate că prin critică el poate fi făcut să funcţioneze cinstit, nu în favoarea celor puternici şi împotriva celor slabi.
            Re 2.: De acord cu dvs., cu precizarea că idealurile n-ar mai trebui să fie regulative. N-ar mai trebui să fie concepută, potrivit idealurilor, o situaţie contrafactuală către care să tindem, dar care să fie imposibil de atins. Idealurile ar tb. să aibă o strânsă legătură cu practica, nu să sublimeze realitatea. Tamas, de ex., vorbeşte despre egalitate de şanse şi în demnitate, nu despre egalitate de avere (care-ar fi o aberaţie). De facto, oamenii nu concurează în condiţii egale, cinstite, ci potrivit unor dezechilibre de putere. Într-un asemenea regim concurenţial, cel slab pierde, cel puternic câştigă, iar diferenţa dintre ei creşte (ciudat poate, dar ăştia sunt termenii folosiţi de liberalul Krugman). De ce vi se pare ciudat atunci că Tamas identifică diferenţe de putere şi că promovează egalitatea în demnitate?

  4. Murphy spune:

    ca sa te lamuresc, d-le Fumurescu: Munca este o activitate – fizica sau/si intelectuala – care produce un bun de utilitate publica! altminteri, hotia sau escrocheria ar fi si ele munci, doar concuma energii si emotii! tocmai Utilitatea publica a activitatii sta la baza definitiei muncii!

    • Consonant spune:

      Da, de-abia astept si eu sa fiu lamurit. Prin anii ’50 matematicianul Dan Barbilian a creat niste geometrii ciudate pentru care, pe vremea aceea, avea numai un exemplu. Dupa vreo treizeci de ani, alti matematicieni au inteles ca geometriile alea ciudate ale lui Barbilian se potrivesc in niste situatii neasteptate. De vreo zece ani, exista un domeniu in clasificarea matematicii pe subiecte care se numeste “Barbilian geometry”. Si acum la obiect: pe vremea cand Barbilian pierdea vremea cu problemele alea el de fapt nu muncea, fiindca produsul activitatii sale nu avea utilitate publica, dar peste vreo treizeci de ani, cand autorul nu mai exista, de fapt el chiar muncea. Si exemplele pot fi multiplicate, pe alese!

    • pithecanthropus erectus spune:

      iar definirea omului unilateral prin munca e una dintre imbecilitatile socialismului si comunismului

  5. Dan Cristescu spune:

    Exact asa, nu? Doar la ce ne trebuie noua vreo 100 si ceva de ani de sociologie obsedata de analiza de clasa si/sau clasa muncitoare cand putem sa vedem “cu ochii nostri” ca nici Weber si nici Marx (sa nu mai vorbim de Thompson, Olin Wright, Richard Sennett, Giddens, Goldthrope, Giddens, Aronowitz. si astia mai noi) nu vazura bine pur si simplu : “Conceptul-cheie se goleste de continut la confruntarea cu pardalnica realitate.”

    Pentru un om cu oarecare educatie sunteti cam dubios; se pare ca elemente banale de sociologie nu ajung in imparatia stiintelor politice.

    Tocmai de aceea, ca exemplu de cum functiona capitalismul clasic welfare al anilor 50 (ala bunicel) si problema clasei, uitati un film educativ din acea perioda.

    http://www.youtube.com/watch?v=mHACox2UamQ

    E o buna introducere (foarte educativa) pentru cultura noastra umanista, in care se uita prea des relatiile lui Tocqueville cu Algeria, problema dreptului comercial in cazul lui Pufendorf, a acelor the Levellers si/sau a coloniilor care il chinuiau mereu pe Locke si dreptul sau la proprietate.

    • Alin Fumurescu Alin Fumurescu spune:

      @ Dan Cristescu – Vad eu ca nu imi raspundeti la intrebare :) Si, rogu-va, haideti sa nu ii amestecam pe Marx si Weber, ca ar fi fost primii care sa se revolte de o asemenea intovarasire. Cat despre Levellers – banuiesc ca ii vedeti ca pe niste comunisti avant la lettre, cata vreme Locke ar aparea ca si capitalismul fara mustata. Fara a intra in reintepetrarea Levellers si, respectiv, a lui Locke (vezi, bunaoara, Ashcraft – Revolutionary Politics & Locke’s Two Treaties of Government) sa mai precizam ca atat unii cat si celalalt imbratisau ideea contractului individual. Ba Levellers au impins-o simai departe. Au propus un contract guvernamental/constitutional care sa fie semnat “de facto” de catre toti oamenii/cetatenii. Pentru o vreme, ideea a fost serios discutata,
      Dupa cum spuneam, aceeasi Marie cu alta palarie.

      • Dan Cristescu spune:

        Nu sunt specialist in probleme de clasa, cu atat mai putin in cele de clasa muncitoare. Si ca, orice concept sociologic (sau politic for that matter) sunt nenumarate dezbateri (v. colectia lui Patrick Joyce).
        Personal nu ma simt deloc inconfortabil cu un concept de clasa muncitoare cvasi-marxist, bazat pe o analiza a sistemului de productie specific unei anumite regiuni, ca populatie salariata ce nu detine mijloace de productie (nu inteleg ce vi se pare absurd intr-o astfel de definitie). In cadrul unei analize sociologice, fireste aceasta definitie ar include si clasa manageriala ce administreaza capitalul si procesul productiei, in ciuda faptului ca de obicei clasa manageriala sunt representantii capitalului. La fel ca si muncitorul industrial, insa, existenta lor (cu mult mai multe beneficii) depinde de fluctuatile capitalului.

        Sa stiti ca, dupa cum a mentionat cineva, mai sus distiinctiile in interiorul clasei muncitoare (sa le spun salariati) sunt cel putin la fel de importante ca distiincile dintre clase (vezi ideea de aristocratie a muncii). Nu toti wage earners sunt la fel de deprivati ca si ceilalti: sistemul comunist, prin posibilitatea deschisa muncitorilor califacati si “stahanovisti” de a-si ridica pozitia, asigura lipsa de conflicte de muncaprin crearea de ierarhi in interiorul muncitorilor.Acum se intampla acelasi lucru: fie prin diferentieri economice, fie prin diferentieri culturale (Dorel acela din reclama care pare ca nu are nici o legatura cu noi). Problema pentru o practiva politica ar fi sa faci clar ca, in ciuda diferentelor dintre un muncitor calificat si un muncitor necalificat, dintre un student fara loc de munca si un tinichigiu, interesele lor ar fi mult mai bine realizate daca ar putea sa-si coordoneze actiunile (si asta ar trebui sa faca sindicatele si sfera publica).

        Fireste, acest concept trebuie adaptat schimbarilor survenite in ultimele decenii, inclusiv crearea unui populatii imense de someri sau de lucratori ce muncesc la negru si care asigura ca mana de lucru sa fie ieftina si “fara pretentii”: riscul somajului pluteste peste tot. Parerea mea e ca e necesar ca lucratorii activi sa fie constienti de faptul ca pozitia lor (tot mai precara in sine) depinde de existenta acestei mase de muncitori inactivi care au fost exclusi din campul muncii si ca, in acest sens, o miscare sindicala moderna ar trebui sa faca apel la someri tot la fel de mult in care face apel la muncitorii activi. Salariul tau depinde si locul de munca depinde de somerul ce poate sa te inlocuiasca sau pe care tu l-ai inlocuit. (in mare parte sunt de acord cu ideile lui michael denning despre legatura dintre wage-earners si “wageless life”). Tehnic vorbind mi se pare inutil sa dezbati daca ei sunt clasa muncitorare sau nu, atata timp cat existenta unei mase de someri asigura un pret scazut al muncii si presiune asupra muncitorului activ, deci atata timp cat pozitia lor precara participa la crearea relatiilor de munca. “Under capitalism, the only thing worse than being exploited is not being exploited.”

        Problema (pe care o vad si la d-l petrovici) este ca de obicei clasa muncitoare se identifica cu clasa muncitoare industriala, cu clasa muncitorilor manuali. Cred ca acest lucru poate are o parte buna si una rea: 1) intr-adevar in Romania si in fostele tari avem o masa uriasa de muncitori “manuali” care din cauza post-socialismului are basically fucked; ei sunt de obicei cei care, cu o educatie precare si fara multe posibilitati, sunt exclusi atat din discursul public cat si din fostele fabrici acum inchise. trebuie discutat despre acesti oameni in termeni normali si clari: sunt muncitori deprivati de un loc de munca si lasati prada economiei de subzistenta (uitati-va la un oras precum Zlatna)
        2) in ciuda acestui fapt aceasta identificare doar cu muncitorii manuali (destul de dubioasa in sine,) lasa la o parte masa destul de mare a celor care, in ciuda faptului ca nu sunt muncitori manuali, depind tot la fel de mult de capital si de circulatiile lui in gasirea unui loc de munca si in traiul zilnica, lucratorii in servicii (exemplul clasic: lucratorul la call centre, traducatorul de la mediafax). oamenii acestia sunt si ei wage earners si inca unii precari in multe cazuri.

        In acest sense, problema clasei muncitoare, dupa mine, nu e ca a disparut ci ca din pacate s-a generalisat. Au disparut semnele culturale ale clasei muncitoare, limbajul sindicalist, muncitorul clasic pe care fantezia noastra culturala il fabrica. Nu a disparut insa conditia de dependenta fata de capital si fata de anagajator. Spectrul somajului face din drepturile salariatului un simplu moft; lipsa de solidaritate dintre acesti salariati are aceleasi rezultate. (Fiind jurist al unei companii spaniole din Romania, adica cel care printre altele desface contractele muncitorilor in mod legal, pot vedea asta in fiecare zi)

        Cred ca o definitie a acestei probleme in termeni de middle class, lower class are o chestie de relativitate foarte mare: lower class fata de cine? problema e faptul ca munca acestor oameni (indiferent daca sunt studenti scapatati sau muncitori industriali a caror fabrica a disparut) depinde tot mai mult de fluctuatiile capitalului si drepturile de angajat dispar in fata presiuniilor economice. Iar acest lucru tinde sa se generalizeze, ceea ce creeaza probleme gen disparitia “middle class-ului” in US la care se tot face referire. Deci problema e una a relatiilor de munca in cadrul productiei si nu una a positiei intr-o ierarhie economic.
        1) L-am alaturat pe Weber si pe Marx pentru a arta ca discursul despre clasa nu e ceva specific marxismului, ci face parte din traditia clasica a sociologiei si a stiintelor sociale, indiferent daca te tragi din Weber sau din Marx. Din pacate acest lucru se uita de cei pentru care a vorbi despre clase e sinonim cu a fi comunist.
        2)Nu vad in the levellers niste comunisti avant-la-lettre: voiam doar sa spun prin exemplele alese ca liberalismul clasic s-a creat si printr-o serie de excluderi si ca doctrina liberala clasica este legata de practicile capitalismului timpuriu: fie prin teoria proprietatii si problema coloniilor, fie printr-o teorie a politica ce refuza presiunile de democratie populara venita de la cei precum the levellers (si argumentul e chiar din ashcraft, daca nu ma insel)

        P.S. Imi cer scuze pentru comment-ul lung si scris in graba.

        • Alin Fumurescu Alin Fumurescu spune:

          @ Dan Cristescu – Nu trebuie sa va cereti scuze. Comentariul e elegant articulat si scris cu vadita pasiune – ceea ce imi starneste admiratia. Singura problema a lungimii e ca aduceti prea multe idei (unele dintre ele, imi pare, usurel contradictorii) si, cu toate scuzele de rigoare, chiar nu am timp acum sa va raspund asa cum s-ar cuveni, Ramane pe alta data. Cu simpatie.

        • Toma spune:

          @ Dan Cristescu: Mă bucur că aduceţi în discuţie muncitorii contemporani, care nu muncesc în primul rând, cu necesitate, fizic. Extindeţi astfel discuţia la angajaţi şi la condiţiile precare de muncă pe care le au ei. Din păcate, văd că e foarte greu de discutat despre condiţiile neloiale de muncă ale angajaţilor, condiţii care fac din angajat un exploatat. Majoritatea celor care scriu aici, pe contributors, nici măcar atât nu pot recunoaşte: că angajaţii muncesc în condiţii neloiale, condiţii create, cum altfel, de angajatori. Pare că e, pentru ei, o realitate atât de urâtă încât nu pot recunoaşte că există: ea trebuie să fie, pentru mulţi dintre contributors, rodul unei dezinformări. Poate că o asemenea punere de problemă, ca a dvs., va ajunge să fie practicată de mai mulţi dintre noi.
          Mă bucur că aţi adus aminte şi de colonii. Mentalitatea (post)colonialistă e foarte prezentă, iar logica ei este structurată de dominare, de putere, de ierarhii silnice. E tot o temă sensibilă, greu de discutat. Cei de dreapta preferă să o desfiinţeze înainte de a o analiza, ca pe o temă “inventată”, nu existând realmente. E mai comod aşa.

  6. 1 spune:

    eu nu-nţeleg cam ce-ar vrea proletarul…

    să nu mai muncească? de ce? e ruşinos? e nedrept?
    ce-l împiedică să fie propriul său stăpîn şi să pornească o afacere, afacerea sa, unde nu-l exploatează nimeni (înafară de el însuşi)?

    vrea să fie toată lumea proletară?
    vrea să nu mai fie nimeni proletar?
    vrea să facă schimb de locuri cu “exploatatorul”?

  7. Alex spune:

    Intr-o mare parte a Occidentului s-a ajuns la un fundamentalism de stanga. Asa e. Ceea ce se intampla prin universitatile americane, de exemplu, este ingrijorator. Dar, ca de obicei, noi suntem exact in partea opusa. La noi dreapta este privita cu reverenta, aproape cu religiozitate de mediile intelectuale. Care medii intelectuale, spre deosebire de cele occidentale, chiar sunt in continuare crestine, incremenite intr-un frumos dar steril secol XIX. Acest articol nu este, de fapt, decat o acumulare de sofisme. Plecand de la o dubioasa definitie a proletariatului (poate era mai bine daca facea apel la DEX si i se mai lamureau cateva dileme) ajunge la o concluzie si mai dubiosa ba chiar, cum ii sade bine intelectualului certaret, maniheista. Astfel, daca in titlu comunismul postmodern era o masturbare intelectuala, lucru cu care orice om normal nu poate decat sa fie de acord, citind textul ramai cu sentimentul ca orice opinie de stanga este o masturbare intelectuala avand in vedere ca pilonii pe care se sprijina aceasta idelogie sunt atat de fragili. Intr-o alta ordine de idei, stanga si dreapta nu mai sunt acum decat niste vagi puncte de reper. Am privit cu uluire felul in care economisti de dreapta au intervenit puternic pentru salvarea bancilor (Paulson, Bernanke) si au aruncat miliarde in sprijinirea unor firme care, nu-i asa, esuasera pe piata libera (by the way, asta nu e masturbare intelectuala?) in vreme ce stanga proclamata (Krugman, Stiglitz) pledeaza responsabilitatea corporatista. Wow… Ceea ce vreau sa spun e ca, in timp ce lumea a trecut deja mult mai departe, iata cum universitarii romanesti sunt preocupati provincial, in continuare, de sexul ingerilor.

    P.S. Da, universitatile se pun. Si inca cum! Si, domnule Fumurescu, daca spuneti ca stanga a fost nevoita sa o lase mai moale cand sarea calul realitatii poate va amintiti ca acelasi lucru s-a intamplat si cu dreapta. Nimeni nu e inocent aici.

    • Alin Fumurescu Alin Fumurescu spune:

      @ Alex – n-am sustinut nici o clipa ca dreapta ar fi inocenta. Va rog reciti textul acesta (si altele).
      PS Se “numara” numai universitatile de stat sau si cele private. Dar cele in parteneriat public-privat? Ca sa stiu cum sa-mi calculez vinovatiile :)

  8. victor L spune:

    Am si io o intrebare:
    nostalgicii dupa epocile de aur si vremile cind proletaruatul dicta pentru ca nu stia sa scrie, atunci cind se zbura spre un viitor mai luminos al omenirii, nostalgicii astia au incercat si la ambasadele Cubei ori a Republicii Populare Democrate Coreene?
    Pe Criticatac esti ca la Munca de Partid, dar la Contributors zlabe sperante.

  9. Vali spune:

    Reţin din acest buchet de lămuriri şi „fotografii” incriminatoare atât:

    « daca totul este politic, nimic nu mai este politic. »

    Judecata e excelentă (căci universalizarea unui cod, a unui principiu e sinonimă cu desfiinţarea lui), dar… Orice tentativă de ubicuizare a politicului stă, din capul locului, sub semnul utopiei, deci al eşecului. Nici măcar totalitarismele nu au reuşit să scufunde întreg realul în oceanul politic. De ce? Risc o ipoteză… infamantă. Nu fiindcă există şi vor exista mereu oaze de apolitism, felii de viaţă nepervertite politic, ci pentru că politicul e structuralmente fisurat, e apriori şubred, titubant, inconsistent. Politicul nu va putea niciodată să devină un cosmos, o totalitate idilică, o sferă parmenidiană. A decreta că politicul e o axiomă ontologică, un principiu regulator pentru orice eveniment cu sens şi că chixurile lui se datorează unor viruşi (evrei, capitalişti cupizi, negri, homosexuali, reacţionari ş.a.m.d.) e naiv, e bigot, e primejdios. Politicul nu e o soluţie, ci o constantă fragilă şi neuzurpabilă a destinelor noastre.

  10. Alin Fumurescu Alin Fumurescu spune:

    @ Toma – Scuze, nu stiu de ce nu va pot raspunde acolo…. D-ale tehnicii. In fine,
    la R1 – Intrebati: Ce-i mai uneste pe oameni daca nu contractul, eventual imbunatatit? Ati pus punctul pe “i”. Cata vreme nu mai putem accepta nimic dincolo de contract (iar asta nu in sfera economicului), se cheama ca avem o imensa problema. Sa va dau un exemplu simplu, inspirat din Hegel. Casatoria este SI un contract, dar daca e perceputa DOAR ca si contract, oricate “imbunatatiri” veti aduce contractului, tare mi-e teama ca nu veti avea prea multe de povestit nepotilor.
    la R2 – Dupa cum spuneam, n-am ajuns inca propriu zis la G.M. Tamas. Putintica rabdare.

    • Toma spune:

      @ Alin Fumurescu: Nici o problemă.

      Re 1.: Bun, tre’ să fie ceva dincolo de contract. Dar ce? Dacă ajungeţi rapid la religia creştin-ortodoxă (faţă de care parcă aveţi o slăbiciune), vă voi răspunde că ea nu e deloc adaptată la politica ultimelor 2-3 secole. De fapt creştinismul în ansamblu întăreşte adesea o logică a puterii folosită intens în politică. Mă refer la creştinismul instituţional. Dacă o să-mi răspundeţi cu vreo practică creştină marginală (misticii pot fi un exemplu), o să vă rog să faceţi legătura cu socialul şi politicul. În alţi termeni, e necesar să fie pusă în legătură iconomia cu economia.

      Când spuneţi că nu în sfera economicului trebuie găsit acel “dincolo”, pare că vă bazaţi pe o libertate de alegere a individului: aleg să mă întemeiez în “ceva” aflat dincolo de economic. Dar cum faci asta când eşti supus economicului? Nu e asta o dovadă de escapism, nu e o libertate iluzorie? Când eşti supus economic şi politic unor ierarhii bazate pe putere (în sensul că, mult prea adesea, eşti un angajat care nu-şi poate schimba condiţiile de muncă; eşti o simplă rotiţă într-un mecanism de putere), ierarhii aflate dincolo de decizia ta individuală, nu poţi spune “aleg să trăiesc în afara economiei”. Sau o poţi face ( te călugăreşti, de ex.), dar ocoleşti problema economică şi politică, o eludezi, nu o rezolvi.

      Re. 2.: Am răbdare, doar asta înseamnă c-o să desfăşuraţi mai multe argumente. Să le vedem!

  11. Alin Fumurescu Alin Fumurescu spune:

    @ Toma – Sunteti o incantare la modul cel mai serios – si nu, nu ma joc cu cuvintele! Chapeau! Sunteti, ca sa zic asa (luati-o ca pe un compliment, rogu-va) “de-al meu”, De ce nu va “dezvaluiti”, totusi?
    Incerc sa va raspund, in limita timpului disponibil (chiar nu “fac pe nebunul”; chiar n-am timp – vorba lui Vulcanescu :) .
    Re1: – simplul fapt ca aceasta pernicioasa dar invaziva idee a contractului PARE sa nu aiba alternativa, s-ar cuveni sa ne puna pe ganduri. Orice idee care pare intra-atat de “evidenta” incat variantele sunt (in aparenta) de neconceput s-ar cuveni a ne pune pe ganduri (mai, chiar atat putem? sa alergam, precum hamesterii pe aceeasi roata?)
    Ideea contractului pacatuieste prin simplictatate – ca si Karma. Vorba unui prieten de-al meu din copilarie (face fizica teoretica acum prin State, ca sa ma falesc nitzel) – Karma e logica, deci NU are cum sa fie logica. Faci x fapte bune, y fapte rele, te reincarnezi mai sus sau mai jos, ajungi intr-un sfarsit la iluminare, etc. E “socoteala”. La asta – zicea el cand eram in clasa a doispea – ma puteam gandi si eu, Pana aici ma putea duce si pe mine mintea.
    [Nota: Pe atunci, la biserica, nu mergeam nici unu, hbara n-aveam cu ce se "mananca" ortodoxia, Nu-l citisem nici pe Hegel. :) ]
    In fine, n-o mai lungesc – desi mi-ar “tihni” si nici nu incerc sa va ma eschivez e la raspuns.
    Daca inteleg bine – si va rog sa ma corectati de gresesc – De contract nu e, nimic nu e. De contract nu e, ce ne mai poate tine uniti?
    Asta e intrebarea? Pentru ca daca asta este, atunci ea genereaza la randu-i, alte intrebari: (a) deci acceptati ideea ca oarecumva s-ar cuveni sa fim “uniti”? (b) deci acceptati ideea ca exista unpericol in intelegerea “atomistica” a omului? Altfel spus – (b1) ca omul e mai mult decat el (sic) si ca (b2) intreaga structura a democratiei reprezentative se bazeaza pe reprezentarea sinelui? Ca (b3) fara a lamuri felul in care oamenii se reprezinta-pe-sine n-are rost sa vorbim mai departe?
    Dupa cum vedeti, avem cam multe de discutat – sa nu ma injurati daca nu ajung prea repede la Tamas.

    • Toma spune:

      Nu vă entuziasmaţi prea tare, să nu vă pară rău.

      Re. 1.: Contractul social funcţionează şi nu prea, fapt care trebuie să ne pună pe gânduri. Aşa e. Sunt de acord şi cu faptul că în afara unei forme de contract social lucrurile nu stau deloc bine.

      a) Accept că trebuie să fim cumva uniţi, că trebuie să existe o formă de solidaritate.
      b) Înţelegerea “atomistică” a omului (dacă prin asta vă referiţi la înţelegerea lui total separat de ceilalţi, de o formă oarecare de comunitate) nu mi se pare doar periculoasă, ci, de la bun început falsificatoare. Îndeobşte omul nu trăieşte de unul singur, în izolare. A discuta despre om ca “atom”, fără a discuta despre comunitatea în care se naşte şi trăieşte omul de la bun început, este cel puţin unilateral.
      b1) Da, omul nu e o unitate simplă, “ego” şi atât.
      b2) Perfect de acord. Cum am învăţat de la Robert Musil sau Th. Adorno, e o strânsă legătură între psihologie, filozofie, economie şi politică. Prin urmare, da, reprezentarea democratică şi reprezentarea de sine a omului sunt legate, chiar dacă faptul nu e tocmai intuitiv.
      b3) Da, e un fel de a ataca problema, pornind de la individ şi cum se reprezintă el pe sine. Aş vrea numai ca analiza reprezentării de sine a omului să ţină cont şi de raporturile cu societatea, să nu facă abstracţie de ele.

      Ajungeţi dvs. şi la Tamas, sunt convins.



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Alin Fumurescu


Alin Fumurescu

om Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

cu ani in urma un prieten cambodgian mi-a povestit cum a fost omorat pe taica-sau pe vremea khmerilo...

de: r2

la "Ce-ar fi să vorbim cu-adevărat corect politic despre Fidel Castro?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)