Puţine intervale în istoria României sunt mai încărcate de un sens al aşteptărilor frustrate şi al tragismului istoric decât cei trei ani în care se consumă, premeditat şi implacabil, tranziţia către totalitarismul comunist. Trecerea de la speranţa recâşigării libertăţii constituţionale la proclamarea Republicii Populare este cu atât mai dramatică cu cât această paranteză aparent efemeră contrastează cu regimul carlist şi cu cel antonescian în voinţa de afirmare a unei ordini politice întemeiate pe echilibrul puterilor şi pluralism ideologic.
Căci răsturnarea tiraniei genocidare a lui Ion Antonescu însemna nu doar consacrarea opţiunii în favoarea Naţiunilor Unite, dar semnala, cu vigoare, astfel cum preciza chiar mesajul către ţară al suveranului, dorinţa de a reabilita constituţionalismul ca formă de articulare a cetăţii. Repunerea în vigoare, oricât de limitată de circumstanţe, a constituţiei de la 1923 marca ruptura cu o perioadă ce debutase la 1938: în locul fuziunii dintre puteri,al personalizării totalitare a autorităţii, noul curs politic pe care îl girau Regele Mihai I, Iuliu Maniu, Dinu Brătianu şi C. Titel- Petrescu se fonda pe setul de valori subsumabil credinţei în demnitatea umană şi libertatea politică. Alianţa cu Naţiunile Unite era, simultan, o revenire la constituţionalism.
Ceea ce urmează, în cei trei ani de până la finalul domniei lui Mihai I, este confruntarea dintre două proiecte de viitor şi de societate- între democratismul luminos şi vizionar al partidelor democratice, pe de o parte, şi profesiunea de credinţă totalitară a comuniştilor şi aliaţilor lor vremelnici, pe de altă parte. Este aceasta o confruntare al cărei fundal este dat de ocupaţia militară sovietică, ocupaţie ratificată juridic prin intermediul Convenţiei de armistiţiu. Ingerinţa sovietică nu va întârzia să se manifeste, iar impunerea guvernului Petru Groza , la 6 martie 1945, este punctul de inflexiune în tranziţia către tirania comunistă. O dată cu 6 martie 1945, transformarea Regatului României în Republică Populară debutează accelerat, iar poziţia monarhiei constituţionale este ea însăşi afectată de acest nou aranjament politic. Nimic nu pare să mai conteze în economia unei administraţii Groza ce ignoră, în cursul anului 1945, refuzul monarhului de a semna actele normative – “ greva regală” relevă ambiţia ultimă a guvenului de largă concentrare democratică. Anume aceea de a criminaliza opoziţia politică şi de a guverna, autocratic, în beneficiul unei minorităţi politice fanatizate. 6 martie 1945 pregăteşte, legic, spre a relua vocabularul marxist, alegerile falsificate din 19 noiembrie 1946. Recitite astăzi, memoriile lui Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu, ca şi intervenţiile ministrului Mihail Romniceanu, reconstituie peisajul unei agresiuni totalitare fără precedent. Varianta stalinistă a alegerilor libere devenea canonul în funcţie de care se ordonau realităţile central şi est- europene. România nu face excepţie, iar scrutinul din 1946 este piatra tombală ce se aşează peste orizontul de speranţe asociabil lui 23 august 1944. Triumful Blocului partidelor democratice anunţă lichidarea, legală şi fizică, a opoziţiei politice.
În această ecuaţie instituţională, 1947 poate fi privit, fără a exagera, ca autenticul debut al democraţiei populare în România. Menţinerea monarhiei este un compromis de parcurs. O dată cu 6 martie 1945, regele Mihai I nu mai poate asigura acea funcţie de mediere pe care o îndeplinise sub guvernele Sănătescu şi Rădescu. Edificiul totalitar care se configurează, după alegerile falsificate, se dispensează de monarhie, în mod gradual. 1947 anticipează, în ceea ce are mai profund şi dramatic, republica populară. Atunci când înscenarea de la Tămădău cauţionează eliminarea Partidului naţional- ţărănesc, schimbarea de substanţă a regimului politic nu mai putea fi trecută sub tăcere. Toamna anului 1947 este toamna primului mare proces politic din România, proces a cărui finalitate este demonizarea ideii de pluralism şi impunerea fricii ca sentiment fondator al noii ordini totalitare.
30 decembrie 1947 vine ca un capăt al drumului ce debutează în 1945, 6 martie. Lovitura de stat comunistă care înlătură pe suveran nu face decât să oficializeze tranziţia la un regim radical diferit, sub natura ţelurilor sale politice. Cronologic, detronarea regelui Mihai I este parte din dialectica războiului rece şi a sovietizării. Câteva luni mai târziu, preşedintele Cehoslovaciei, E. Beneş, era, la rândul rău, depus din funcţie. Cortina de fier se instala, aducând cu sine promisiunea unui univers al terorii, tăcerii şi morţii. Speranţele central şi est-europene lăsau loc peisajului monocrom al democraţiilor populare. Jumătatea de secol comunistă începuse, deja.
Punctul de infexiune nu a fost 6 Martie ’45 ci 23 August ’44 cand Romania capituleaza neconditionat si imediat. Astfel, pana la semnarea altor conditii la Moscova in (seara de) 12-13 Septembrie ’44, tara este ocupata fara lupta de catre cuceritor.
Desigur ca revine cuceritorului rus raspunderea pentru regimul impus in Romania si nu autorilor capitularii, dar asta nu schimba fapte: capitulare neconditionata.
Limbajul referitor la actul de la 23 August este inca majoritar „intorcerea armelor”, „iesirea din razboiul …” care reflecta o pozitie favorabila fata de acesta. A fost chiar ziua nationala a tarii sub regimul comunist.
Articolul dvs. axat mai putin pe 23 August nu schimba datele: Romania a fost cucerita nu eliberata, cuceritorul nu a adus libertate ci asuprire. Este responsabil cuceritorul pentru faptele si actele sale, la fel cum si cei care au decis si indeplinit capitularea sunt responsabili pentru actul respectiv.
Yalta nu a facut decat sa confirme o situatie din teren: unde cuceritorul rus avea control asupra intregii tari a ramas stapan.
@CFG, E un punct de vedere teoretic. În realitate frontul din Moldova s-a prăbuşit. România ar fi capitulat oricum, cu pierderi mult mai mari. Regele a cerut cu mult înainte lui Antonescu opţiuni pentru ieşirea din războiul cu Naţiunile Unite dar acesta a refuzat. Probabil că ar fi adus ceva condiţii mai bune.
Normal ca este teoretic, cum altfel, evenimentele au decurs in modul stiut :(
In ordinea argumentelor dvs..
Nu sunt de acord cu importanta prabusirii/strapungerii frontului din Moldova. Aliniamentul Focsani-Namoloasa-… era pregatit.
Ca detaliu a negocierilor anului 1943 Antonescu cerea Basarabia si Bucovina de nord, Aliatii nu vroiau din motive diferite. Inclusiv Marea Britanie nu a dorit iesirea Romaniei din alianta cu Gemania.
Conditiile acceptate au fost cu Antonescu, nu cu MSR Mihai I, argumentul ca MSR Mihai I a initiat inainte cade astfel.
Mai exact Antonescu a refuzat in 1943 pentru ca prevedeau pierderea Basarabiei si nordului Bucovinei (!), dar in August ’44 au fost acceptate. Partile, Romania prin Antonescu si Aliatii, la Stockholm ajunsesera la o intelegere. Mai trebuie semnat si aplicat. Din pacate mesajul telegrafic nu a mai ajuns la Antonescu ci a fost deturnat catre MSR Mihai I. Pe acest mesaj si conditii continute se baza Mihai I, inclusiv atunci cand spunea in proclamatia radiofuzata „… Natiunile Unite ne-au garantat independenta Ţarii si neamestecul în treburile noastre interne. Ele au recunoscut nedreptatea dictatului de la Viena, prin care Transilvania ne-a fost rapita”.
Romania a capitulat la 23 August ’44, nu va mai pacaliti cu alt limbaj. Raul cel mai mic au fost conditiile obtinute de Antonescu nu ce sa intamplat :(
Intentia, buna, a unui Mihai I nu este acelasi lucru cu rezultatul :(
CFG:”Aliniamentul Focsani-Namoloasa-… era pregatit.”
Vai, vai… acesta este, de fapt, singurul argument pe care vă bazați? Deci mareșalul împreună cu Hitler i-ar fi oprit pe ruși acolo? De ce nu i-au oprit/învins mai devreme, când aveau cu ce? La Stalingrad, Kursk, Smolensk sau în Crimeea?
Iar Antonescu nu a dorit ieșirea din război pe baza acelor condiții, atunci. El mai dorea o încercare pe linia Focșani-Nămoloasa (nu sesizați contradicția?), își mai punea încă speranța în victorie sau măcar în oprirea ofensivei. Orice analist militar își dă seama că acea ofensivă nu putea fi oprită. Sigur, s-ar putea spune acum că mareșalul își imagina o victorie de moment care să permită negocieri mai avantajoase pentru România cu privire la capitulare. Asta doreau și rușii – ca România să opună rezistență până la capăt pentru a obține totul.
România ar fi capitulat oricum. Mihai I are meritul de a fi evitat transformarea țării și a Bucureștiului într-un sângeros teatru de război asemeni Budapestei sau Varșoviei.
Nu numai Bucurestiul ci fiecare palma de pamant ar fi fost un sangeros teatru de razboi … numai ca bataliile nu s-au dat in WWII petru fiecare palma de pamant. „Traiesti si lupti inca o zi” nu te lupti pe pozitii sau in locuri nefavorabile cum gandesc multi. De milenii oamenii au ales locul bataliilor din motive militare, nu s-au batut pe orice palma de teren.
Antonescu a dorit si initiat inca din ’43. In August ’44 a ajuns la o intelegere cu Aliatii. De aceea MS Mihai I spune in mesajul din 23 August ’44:
„… Natiunile Unite ne-au garantat independenta Ţarii si neamestecul în treburile noastre interne. Ele au recunoscut nedreptatea dictatului de la Viena, prin care Transilvania ne-a fost rapita”.
Argumentele dvs. au fost invocate de-a lungul timpului si orice analist militar ar spune ca intai se semnaza armistitiul si apoi te predai sau urmezi conditiile acelui armistitiu, nu invers.
Romania a capitulat la 23 August iar conditiile din 12-13 Septembrie sunt diferite de cele obtinute la Stockholm. Intentia nu este tot una cu rezultatul.
Pana si apa de ploaie a fost mai valoroasa la vremea respectiva decat garantiile Natiunilor Unite privind Romania. Rusinos pentru Natiunile Unite, dramatic pentru Mihai I de a acorda atat credit unei institutii care, din pacate, s-a decredibilizat puternic si dupa cel de-al II-lea razboi mondial. Exemple? Doar 2: Rwanda si fosta RSF Yugoslavia. Mai am exemple, nu neaparat din domeniul miliar.
Cat a valorat garantia de independenta data de Natiunile Unite Romaniei? Zero barat! Romania a devenit un stat comunist, DEPENDENT de fosta URSS. Monstruozitatile acestor consecinte se cunosc!
Da, e onorabila lupta PANA LA CAPAT! Singura intrebare care se pune: cu ce costuri/pierderi/beneficii/consecinte? Eh, aici e mai greu de estimat, iar scenariile „post factum” raman DOAR scenarii!
Domnul Basescu a ratat aceasta lectie de istorie si drept constitutional. si s-a vazut. Asta e una insa se pare ca a ratat si cei 7 ani de acasa cu marlaniile sale.
Hans,
ai un nume german si ar trebui sa stii ca Germania si la ora actuala ne considera tradatori, de aici si raceala cu care santem tratati. Probabil ca Basescu a si simtit-o pe propria piele.
E tare nasol sa vii intr-o discutie doar cu jigniri.
Mii de oameni au murit ulterior capitularii regelui, poate ca ar fi fost mai eficient daca li s-ar fi dat sansa sa moara in lupta.
Una este sa lupti in Crimeea si alta e sa lupti la tine acasa. Motivatia este una al naibii de diferita in primul rand, una este sa-ti aperi teritoriul de drept al tau si alta este sa lupti pentru un ideal fascist in care nu crezi. In al doilea rand, conditiile climaterice erau diferite si ele. Sa mai spun si de caile de aprovizionare a armatei ca erau mult mai scurte si eficiente in acest caz?