Home » Dezbatere » Citesti:

Când intelectualii noștri ne lasă baltă

Florin Irimia octombrie 10, 2011 Dezbatere
30 comentarii 8,982 Vizualizari

Ce ați simțit când ați citit recenta scrisoare a domnului Liiceanu [nota editorului: e vorba de prima scrisoare a lui Gabriel Liiceanu] către ministrul Educației și Cercetării ? Îmbolnăviți de dezgustul față de domnia bunului plac al decanilor și al șefilor de catedră, dereglați de bruiajul mediocrității într-o instituție care trebuia să ne faciliteze împlinirea profesională, am fost treziți din resemnarea care ne-a adăpostit în ultimii ani. În acel moment, cei care așteptau un pionier au admirat această ieșire a unei personalități publice și, scârbiți de aerul închis al învățământului românesc, i-au mulțumit d-lui Liiceanu pentru verticalitatea și curajul de a aduce mărturie pentru penibila noastră sărăcie filozofică.

A fost această reacție împărtășită pe scară largă de către studenții de la Filozofie ? Nu până la capăt. Am crezut, naivi, că ni se face dreptate, că, în sfârșit, din interior, avem promisiunea despotmolirii instituționale. Apoi, potolindu-ne furia care ne-a amețit în ziua de vineri și privind din nou datele concursului pentru ocuparea postului de lector, entuziasmul nostru s-a domolit. Am rămas, în cele din urmă, fideli principiilor expuse de dl Liiceanu, dar, în același timp, ne-am simțit trădați de domnia sa.

Este dureros că intelectualii pe care îi avem și în care ne-am pus, în momentul primelor noastre lecturi, cele mai nobile așteptări, ne abandonează. Auzeam de ei când eram în liceu, le citeam cărțile, și îi lăsam să ne modeleze personalitatea. Astfel, purtați de dorința adolescentină de a le fi asemănători, ne-am îndreptat spre disciplinele umaniste. Ajunși studenți, optica noastră asupra acestor intelectuali s-a diferențiat. Iar dl Liiceanu, printre alții, nu mai era autorul unor cărți de literatură care treziseră în noi vise puerile, ci savantul și profesorul nostru, cel care a tradus Platon în limba română și a creat un limbaj conceptual pentru fenomenologia heideggeriană.

Conștientizând, așadar, ce chip ia excelența filozofică, ne-am propus mai mult de la noi, dar ne-am simțit mai singuri și mai lipsiți de un maestru.

În acele momente, în care savanții noștri erau niște prezențe rare, tabu, am fost luați în custodia câtorva seminariști (fie „de-ai casei”, fie „din afară”), care nu s-au baricadat în fața insuficienței noastre, ci ne-au adus în pragul unei minime gândiri filozofice. Este vorba de oamenii care ne-au învățat să citim un text filozofic, care ne-au acordat ore în plus peste obligațiile lor didactice, au animat seminarii pentru care ne invidiau studenții de la litere, ne-au acompaniat parcursul intelectual, îndreptând, când eram mici, izbucnirile de diletantism de care ne făceam vinovați. Sunt acei puțini dintre profesorii tineri, formați la București sau în străinătate, care ne-au asigurat strictul intelectual și pe care îi căutam și în timpul pauzelor. Treptat, ne-am apropiat de ei și, în clipele în care încercam, la rândul nostru, să transformăm Facultatea de Filozofie într-un fair-play al ideilor, am avut parte de prezența și de susținerea lor la conferințele pe care le organizam. Acestor oameni – care nu aveau nici genialitatea, nici condeiul și nici poziția socială ale d-lui Liiceanu – le datorăm faptul că nu am avut soarta obișnuită a licențiatului unei facultăți umaniste, n-am fost reduși unei blazări intelectuale și nu ne-am reprofilat devenind tinichigii, web designeri sau tehnoredactori. Instruiți prin contactul cu ei, am început să pregătim terenul pentru studiile în străinătate. În mare parte, avem toți sub 25 de ani, unii dintre noi au făcut deja o escală la o universitate occidentală, învățăm greacă, latină și câteva limbi de circulație internațională, îi impresionăm pe profesorii străini și suntem în drum spre doctorate și cercetare academică la cele mai prestigioase universități din Europa. Noi suntem palmaresul încă incuantificabil al acestui model de seminarist de la Filozofie, diabolizat în articolul d-lui Liiceanu, „Balta stătută a facultăților noastre”. Studenții deosebiți, care-și îndreaptă acum privirea spre standardele occidentale ale excelenței profesionale, sunt motivul pentru care procentajul contestabil, în mod justificat, de 60% de experiență didactică devine, în anumite cazuri, un criteriu de departajare între doi potențiali lectori.

Unde era dl Liiceanu în ultimii cinci ani, atunci când eram niște puștani speriați ? În cel de-al treilea an de licență, am avut parte, inconstant, de o sută de minute săptămânale din partea sa, i-am admirat elocvența, am mers la cursurile sale ca la operă și, pentru o scurtă perioadă, l-am reîndrăgit. Apoi, atrași de tematica novatoare a cursului său de masterat, focalizat pe bulversările din istoria filozofiei germane de la Brentano la Husserl, ne-am îngrămădit toți cei interesați pentru a înțelege ceea ce a ținut în priză, în secolul XX, gândirea filozofică germană și franceză. Avântul nostru a fost în van. Dl Liiceanu ni s-a înfățișat cu o frecvență redusă, lecturându-și fișele pe autorul studiat în anul precedent. Era dl Liiceanu, în acel moment, mai mult decât tipul profesorului cu un apetit pentru baltă stătută ? Din păcate, specialistul nostru pe acea temă nu era singurul care întorcea spatele formării noastre. Nu l-am mai iubit, dar am continuat să-l prețuim necondiționat pentru rolul pe care l-a jucat în afara facultății, în gândirea filozofică românească. Însă, încă o dată, dezamăgirea noastră s-a îndreptat spre programa facultății. Dl Liiceanu a propăvăduit în continuare ratașarea sistemului nostru universitar la tradiția occidentală, iar noi am mai suspinat o dată, când ne povestea despre vizitele sale la universitățile din vest. Când am făcut primul popas în Occident, în Franța, la o universitate de provincie, am descoperit profesori cu o vârstă la fel de venerabilă ca a d-lui Liiceanu, cei mai mulți vechi normalieni, agregați în filozofie, implicați în polemici academice cu filozofii anilor ’70, cu articole și cărți de specialitate care obosesc un bibliograf și cu o reputație care depășește orizontul cultural al țării lor. Iar când acești profesori ne ofereau, semestrial, un alt mozaic de cursuri și ne acordau nouă, străinilor, o atenție mai mare decât cea primită la București chiar și de studenții cărora, oficialmente, dl Liiceanu le-a fost conducătorul tezei de licență, ne-am simțit păcăliți de discursul domniei sale.

În acest moment, ne simțim, pentru a doua oară, trădați. Dl Liiceanu, făcând apel la frustrările pe care le-am acumulat în anii de facultate, uzează de trecerea domniei sale într-o situație particulară, în care putem crede că nu avem finețea necesară pentru a compara un seminarist fertil și un cercetător redutabil. Așteptăm curățirea sistemului nostru universitar, susținem ideea excelenței profesionale și a eliminării procentajului de 60% de experiență didactică drept factor decisiv în sortarea candidaților – însă putem noi, studenții de la Filozofie, să preferăm, în acest caz aparte, un candidat în locul celuilalt, fără să fim împinși de simpatii personale sau de afinități filozofice ?

D-lui Liiceanu i-a fost mai simplu să semnaleze o nedreptate într-o situație ireconciliabilă. Astfel, printr-un act de publicitate în spiritul prăfuitei noastre mentalități balcanice – pe care dumnealui, de fapt, o condamnă și din pricina căreia câțiva studenți din diasporă iau în considerare un autoexil definitiv – scrie în câteva rânduri ceea ce noi, indiferent de candidatul preferat, nu putem susține decât la o bere, în timp ce rostim două vulgarități, între prieteni, care sunt fie prea furați de peisaj, fie ne îndrăgesc prea mult pentru a căuta contra argumente. Trădarea pe care o resimțim nu stă în lipsa de stăpânire a domniei sale, ci în calomnierea unuia dintre puținii seminariști de la Filozofie care, eretici față de indolența profesorilor universitari – cocoțați pe scaune în timpuri imemoriale, fie din dragostea prietenilor, fie ca răsplată pentru isprăvi științifice din altă viață – au fost printre motivele pentru care anii în care am studiat la București nu sunt pierduți.

Dl Liiceanu, desigur, îi cunoștea pe ambii candidați, dar i-a descris cu o înfocare de suporter, în felul în care l-am compara pe Hagi cu Gică Popescu, spunând că primul a jucat pentru Farul Constanța și al doilea la FC Barcelona. Astfel, domnia sa adâncește diferența de excelență cuantificabilă – care era, deja, în favoarea candidatului respins – omițând cărțile scrise de candidatul ales, publicarea într-un volum în 2006 a cercetării sale de doctorat, a articolelor publicate în reviste naționale și internaționale, a conferințelor naționale și internaționale, a prezențelor sale mediatice, a organizațiilor din care face parte și, mai ales, a rolului formator pe care l-a avut la București.

Iată de ce ne-am simțit pălmuiți ! Dl Liiceanu, recrutând arbitrii din media, mizând pe atașamentul nostru față de principiile pe care le expune, zgândărește, după un concurs între doi candidați la fel de doriți, pornirea noastră împotriva prevalenței experienței la catedră față de excelența în cercetare. Domnia sa, scriind în numele nostru, se arată îngrijorat de pericolul transformării facultății noastre într-o redută a plictiselii. Însă nu doar geniul domniei sale ne-a scutit până acum de plictiseală sau de gânduri defetiste. Dimpotrivă, presupusa mizerie a studenției noastre a fost, cel mai adesea, alungată de efervescența întreținută la facultate de candidatul ales lector, de activitatea a încă unui număr mic de profesori și de ceea ce ne oferea, de fiecare dată, la Casa Lovinescu, candidatul respins acum. Dl Liiceanu, care este filozoful și profesorul incontestabil al audienței TV, poate pretinde la fel de multă recunoștință din partea studenților de la Filozofie ? Dacă ne-a făcut, adeseori, să ne simțim lăsați baltă, de ce ne nedreptățește direcționând nemulțumirile noastre împotriva puținilor profesori de la Filozofie care, ignorând salariile mici, oboseala și propriul confort, ne-au hrănit mai mult decât au făcut-o profesorii prăfuiți și chiar mai mult decât domnia sa ?

În cele din urmă, unde este piatra de încercare care nu a lăsat spațiu de desfășurare pentru doi lectori promițățori ? Nu sunt ei cei de la care mai puteam aștepta dezmorțirea facultății noastre, după atâta timp în care intelectualii noștri au dat doar cu bățul în baltă ? Rănind și mai mult orgoliile celor care ne-au păcălit, prin ce reformă am putea spera la prezența în această facultate a ambilor candidați și a altor doctori și cercetători în filozofie care încă mai întrețin un metabolism intelectual sănătos acolo unde cei dintâi nu au putut să vadă decât malul provincial al Dâmboviței ?

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "30 comments" on this Article:

  1. kinn spune:

    Frumos! “un act de publicitate în spiritul prăfuitei noastre mentalități balcanice”. Intr-adevar, o acuza partinitoare impotriva unei alte partiniri (dar de sens contrar) nu onoreaza pe nimeni.

  2. georges spune:

    Toutes mes félicitations!

    chiar eram curios sa citesc un punct de vedere al unui student/fost student/asistent/doctorand etc din cadrul Univ Bucuresti.

    Cred ca din toate opiniile publicate, al domnului Liiceanu, al conferentiarului de la Cluj si al Universitatii Bucuresti randurile de fata sunt cele mai bune si mai oneste pe marginea subiectului.

  3. MM spune:

    Florin Irimia, iti multumesc pentru acest articol. Am simtit nevoia unui astfel de articol, venit din partea unui absolvent de filosofie. L-ai scris mai bine decat l-as fi scris eu!

    MM – un fost student, mandru ca a absolvit (2006) Facultatea de Filosofie din Bucuresti si ca a avut profesorii/seminaristii pe care i-a avut

  4. mishu spune:

    Excelenta interventie.

  5. marin spune:

    Cred ca problema pusa in discutie de domnul Liiceanu este felul in care se desfasoara concursurile in Universitatile romanesti. Faptul ca profesorul/omul Liiceanu a dezamagit, nu cred ca are legatura cu subiectul abordat de Liiceanu in prima scrisoare deschisa.

    • XYZ spune:

      Legătura este asta: are şi Iftode meritele lui, e unul dintre asistenţii care s-au ocupat de studenţi, în timp ce profesorii nu aveau timp să stea prea mult de vorbă cu noi. Mai sunt şi Sebastian Grama, Bogdan Mincă sau Emi Socaciu – oameni care mă fac să mă gândesc cu bucurie la anii cât am fost student la Filosofie. Ei s-au ocupat cu adevărat de noi – pe salarii de mizerie, nu de profesor.

  6. lucid spune:

    Care e cruda realitate: in afara de Liiceanu si de Ilie Parvu, care mi-a fost demult asistent – remarcabil! – la cursul de filosofie la facultatea de fizica, nu mai exista NIMENI, dar absolut nimeni, care sa fie cunoscut ca “filosof” azi in Romania (Vladutescu e cel mult un banal profesor de filosofie). O exceptzie graitoare a fost data tot de contributors.ro acum cateva saptamani cu un individ – Muresan nu-mai-stiu-cum – care, in calitate de “profesor de filosofie morala” cerea ministerului sa-i asigure TRADUCEREA OPUSURILOR SALE IN LIMBI DE CIRCULATZIE. Se rasucesc in morminte totzi de la Maiorescu si Conta la Noica…..
    ASTIA sunt asa-zisii “profesori” ai sorbonichii dambovitzene.

  7. Leo spune:

    Mi-e teama ca nu inteleg, asa ca o sa solicit o clarificare.

    Nu cunosc personajele. Nici candidatii, nici (oricat de incredibil ar parea, pe Liiceanu. Evit cu disperare televizorul).

    Am inteles pozitia Liiceanu. Nu este de acord cu alegerea unui candidat. Am inteles pozitia facultatii. Nu este de acord cu interventia Liiceanu.

    NU inteleg punctul de vedere al acestui articol. Se vorbeste in majoritatea articolului despre Liiceanu, ce-a facut, ce n-a facut, cum a dezamagit, cum n-a inspirat. Accept ideea, n-am informatii suplimentare. Insa nu cred c-are legatura cu esenta. Cruxul problemei mi se pare a fi: candidatul ales este cel mai bun pentru facultate sau celalalt ar fi fost o alegere mai buna?

    Pozitia dumneavoastra, asa cum o inteleg eu, pare a fi: Liiceanu n-a fost un cadru didactic excelent, sa nu-i critice pe altii. Parerea mea e ca cineva nu trebuie sa fie maestru bucatar ca sa recunoasca care dintre doua feluri de mancare e mai reusit.

    Acum, eu asta vad. Un articol despre o problema, un articol care ocoleste cat poate de mult problema si il ataca pe omul care a ridicat-o.

    Imi pare ca atacati omul, nu ideea.

    Care din cei doi candidati ar fi fost mai productiv ca lector? Ce zice scientometria si ce zice parearea dumneavoastra, a celor ce-i cunoasteti personal?

    • noBody spune:

      @Leo, draga,

      nu asta e sensul articolului, sa se suprapuna cu scopul unei comisii. Ai inteles aritcolul lui Liiceanu pentru ca era monolitic, unidirectionat. Aici ai o pozitie nunantata, un comentariu nescandalagiu al unor stari de fapt detaliate pe care ar fi bine sa nu incerci sa le judeci

      • Leo spune:

        @NoBody

        Uite, eu vad problema diferit. In esenta, demersul Liiceanu poate fi corect (trebuie luate masuri contra criminalitatii), gresit (soferii care depasesc limita de viteza trebuie incurajati), irelevant (pe-a sasea planeta de langa a trei miia stea din marginea galaxiei perioada de rotatie e x) sau nelalocul lui (ma bate nevasta daca vin tarziu acasa).

        Evident, ambii candidati au niste merite. La fel de evident, cine cunoaste situatia se plaseaza de-o parte sau de alta.

        Pentru noi, restul, insa, pozitiile luate de cei ce cunosc sunt importante, pentru ca sunt singura sursa de informare.

        Problema esentiala, dupa mine, este: a fost ales candidatul cel mai merituos/promitator? Daca nu, e cazul modificarii metodologiei de concurs?

        Aceasta e problema care afecteaza intreaga lume universitara, si nu mi se pare ca se chinuie cineva s-o clarifice.

  8. Mihai spune:

    Bravo!

    Un punct de vedere foarte frumos argumentat. E usor sa te lasi influentat atunci cand vorbeste doar una dintre parti. Cand ambele parti au sustinere, situatia se schimba fundamental.

  9. Claudiu spune:

    DIn arta bunului simt…
    O interventie excelenta!

  10. Cristian spune:

    Am urmarit si eu cu multa curiozitatea dezbaterea pe marginea scrisorii lui Liiceanu. Nu stiu niciun amanunt despre cei doi candidati, dar cred ca argumentul din scrioasoare indifrent daca e sustinut si empiric e perfect valid pentru un anumit sistem de gandire si de recrutare. Ma refer la cel anglo-saxon unde nu neaparat calitatile pedagocie ale individului conteaza, de fapt ele reprezinta cam 10% din portetul unui lector de succes – in jur de 60 % publicatiile si abilitatile de a atrage finantare externa si 30 % networking adica socializarea fie formala fie acompaniata de diverse substante. Nu stiu in ce masura Liiceanu minte, nici nu prea conteaza – parearea mea despre e oricum deja formata de apartiile lui publice si publicatiile care sunt relativ inferioare standardelor ISI:P – desi unii ar zice ca sunt geniale. Ce vad eu aici e intrepatrunderea putin natanga a doua sisteme de recrutate: unul care pune accent pe dezvoltarea individuala pe outcome, pe comercializarea cercetarii si pe profesionalism, iar altul care are in vedere mai mult munca bruta(la), plafonare ( de la o anumita varsta desigur) si o conceptualizare foarte stricta a autoritatii academice. Care sistem e mai bun? Mai bun pentru cine? Pe de o parte ai lectori care publica in cele mai bune jurnale internationale ( care sunt decise tot de ei:P) si sunt stimulati sa o faca, dar niciodata nu isi neglijeaza indatoririle pedagocice. Pe de alta parte ai seminaristi/asistenti/etc foarte dedicati care stau in umbra unui profesor, sunt critici in tinerere ( vror sa schimbe si toata povestea asociata) dar cand ajung la o anumita varsta isi pierd motivatia. Profesional sistemul glorificat de Liiceanu favorizeaza studentii romani, dandu-le sansa sa fie Feti frumosi academici, care sa ajunga sefi de departament sau profesori cu mult inaintea celor care le-au fost dascali in Romania. Dar realitatea dambovitiana pare a sanctiona genul asta de oportunism, valorizand mult mai mult un cursus honorum foarte strict. Din nou ce e mai bine? Studentul probabil va spune ca sistemul in care s-a dezvoltat el e mai bun. Daca vrem sa alocam o calitate relativ universala cercetarii din Romania sistemul anglo-saxon e calea fireasca. Daca vrem sa ne pastram metodele ‘caldute de a face treburi academice’ din Romania atunci sa nu schimbam nimic – ceea ce e putin rupt din caragiale. Totusi ce fcaem cu oamenii capabili din Romania care au ales din anumite motive sa ramana in tara si sa aleaga calea sinuoasa a vietii universitare? E foarte complicat, dar totusi as opta pentru sistemul care transforma in fetis si comercilizeaza orice demers academic.

  11. dusu spune:

    Bravo tinere domn!
    in tzara aia se cheama ca avetzi curaj.
    oriunde in lume insa,exprimarea opiniei este apreciata

  12. Ilinca spune:

    Un articol foarte frumos si echilibrat. Am urmarit partial reactiile la ceea ce s-a scris deja pe acest subiect, iar articolul actual m-a facut sa ma pun ” la zi” cu comentariile la celelalte articole ( este incredibil cate poti afla citind comentariile, nu toate, dar o parte semnificativa).
    Am avut surpriza ( placuta) sa constat ca nu toata lumea a crezut in istoria lui Liiceanu ( candidatul extraordinar versus cel slab si mioritic) si oamenii interesati au facut ceva sapaturi despre fiecare candidat.
    Realitatea este diferita de ceea ce vrea sa ne faca sa credem Liiceanu, Ciocan si amicii, iar ceea ce autorul articolului ne dezvaluie este un argument in plus in acest sens. Chiar daca exista o diferenta de calitate intre cei doi candidati, ea nu este deloc atat de mare pe cat ne-a fost descrisa, as zice dimpotriva.

    http://www.hotnews.ro/stiri-opinii-10315773-precizarile-facultatii-filosofie-universitatii-din-bucuresti-privire-concursurile-didactice-desfasurate-luna-septembrie-anul-acesta.htm

  13. de-a dura lex spune:

    A și B se contrazic în privința concursului dintre X și Y.
    C intervine, arbitrând mediatic.
    dar C nu spune nimic despre X sau Y.
    C se limitează la a vorbi despre A.
    discuția a fost despre „X contra Y”, iar C nu face altceva decât să-l desființeze pe A.
    ave, C, balcanismul te salută!

    dar mai mult:
    C îl desființează pe A în calitatea acestuia din urmă de (fost) dascăl, adică de om care le predă studenților, nu de specialist/cercetător în domeniul respectiv.
    deci ceva absolut irelevant în discuția aceasta (alegerea între X și Y, care era tema discuției, se face în calitate de specialist, nu de dascăl).
    ave, C, balcanismul te salută iar!

    iar lucrul cel mai hazliu este că C îl învinuiește pe A fix de balcanism.
    lucrul cel mai puțin hazliu, dar extrem de puțin, adică deloc, este faptul că majoritatea spectatorilor îl ovaționează pe C pentru discursul său.
    ave, România!

    • andrei spune:

      Alegerea între X şi Y trebuia făcută pe baza “potrivirii” pe postul de lector universitar. Asta presupune atât cunoştinţe în domeniul pe care respectivul se presupune că îl va “livra” studenţilor cât şi o oarecare ştiinţă a livrării. Iar A se presupune că ar trebui să ştie lucrul ăsta.

    • Costel Popa spune:

      balcanica este abordarea, nu neaparat continutul.
      a spune ca x sau y e mai bun are relevanta in raport cu criteriile. intr-adevar criteriile sunt cu adevar discutabile. acel 60% (probabil ca prea mult) pentru activitate didactica. bun, daca acest 60% e problema, de ce tarasti in mocirla un om?
      cinstit este nu sa denunti un om care inscrie bine la acest criteriu, ci sa denunti criteriul, punctajul.
      (si ai putea sa presupui ca e vreo conspiratie. si s-ar putea sa fie, ca aceasta metodologie e cu dedicatie pentru cei din interior… etc. chiar mi se pare probabila interpretarea. un sistem tinde sa se conserve. dar, sa nu uitam ca pe aceeasi metodologie a castigat concursul un alt apropiat al lui Liiceanu la celalalt departament).
      e ceva putred

  14. kinn spune:

    Articolul de fata e foarte bun in sensul de a contracara interpretarile si contextualizarile adiacente scrisorilor dlui Liiceanu. Pentru cazul particular al concursului respectiv, Liiceanu nici nu are ce scrie lui Funeriu, cum bine au remarcat si altii. Funeriu nu e in universitate, universitatile au autonomie, dl Liiceanu tebuia sa se adreseze Senatului. Liiceanu este in interior, Funeriu nu; Liiceanu poate face de fapt mai multe decat Funeriu, daca s-ar stradui. Problema este emulatia reformista (recunosc, m-a prins si pe mine cand am citit prima data) care s-a creat in jurul demersului. Care, ca orice heirupism, este si ea cam de mantuiala, sare peste nuante, trece cu vederea multe lucruri convenabile in graba de a ajunge la o concluzie (de ex. articolele ISI ale castigatorului, ce-i drept, mai putine). Se vede ca Liiceanu e filozof … pefera sa gloseze pe tema Sistemului decat sa se concentreze inginereste pe problema concursului in cauza :) Articolul face bine ca tempereaza acest fenomen. Pasul urmator este o discutie la rece despre criteriile pe care le dorim si cum le cuantificam (cercetare vs experienta didactica), departe de Ciocan, Iftode, si lamentarile lui Liiceanu.

    • eu****** spune:

      DA si NU!

      O rotita din interiorul sistemului nu poate sa schimbe angrenajul. Practic rotita intra in sistem sau este azvarlita afara – explicatie inginereasca.De aceea interventia dl. Liiceanu in sistem nu o vad posibila, va fi automat rejectata.

      A te adresa Ministrului cred ca este bine pentru ca semnalezi, pana la urma, o problema grava care afecteaza intern sistemul si care nu poate sa fie restructurat decat prin masuri venite din afara sistemului.

      Dl. Ministru Funeriu poate spune ca nu intra in sistem – pozitie corecta pana la un punct, dar limitata, pentru ca are in responsabiltiate sistemul de educatie din RO. Evident ca un ministru nu poate modifica alegerea universitatii, cred ca nu acesta a fost scopul urmarit de dl. Liiceanu, dar unde se greseste poate sa faca o analiza, poate face analiza din afara sistemului, si articolul sublinieaza eraore de arbitrare intre cei din “interior” si cei din “afara”= fara implicare, dar cu deplina cunostiinta despre subiect- . Ministrul poate face recomandari, poate gandi alternative care sa evite viciile actualului sistem si sa asigure un viitor valoros invatamantului romanesc. Poate exagerez, dar merita gandit, merita practicate incercarile…

      Sunt multe nuante de gri si poarta trebuie deschisa poarta spre solutii active – si nu spre cele pasive de tip: NU POT FACE nimic, NU POT SCHIMBA sau S-A EXAGERAT!

      Da, punctul de vedere publicat face si trimitere catre o anume performanta a dl. Liiceanu nu s-a ridicat la asteptarea studentului/masterandului. SI aici nu am vazut incercarea de actiona activ, la momentul potrivit, de a cere, de a impune ca student un alt standard, mai aproape de asteptarile domniei sale.

      A arata ca inclusiv experienta profesionala a domnul Liiceanu a dezamagit studentul insetat de cunoastere nu scoate petele din invatamant si nu il face mai bun!

      Sincer, discursul articolului mi se extrem de valoros, pana aproape de sfasit, unde, autorul, dupa ce s-a aruncat ca un leu, cade ca o moneda de 1 ban – precum spunea profesorul meu de limba si literatura romana din liceu..

      Cum spuneam si DA si NU!

  15. Iacob Merca spune:

    CONTABILI?? Pai de ce ministrul funeriu s-a lasat invins de economisti si a lasat standarde minimale asa de usoare la avansari pentru economisti?? Cu numai 2 lucrari ISI a cate 0,25 puncte in domeniul economie un nenea din asta contabil, finantist etc. devine PROFESOR!! Chiar daca toti ceilalti indicatori l2-l5 sunt zero!! Cititi atent pe site-ul CNATDCU, panelul 4 si veti vedea!!

    Si cum pareaza baietii asta, am aflat recent de la o buna prietena de la ASE.

    Se roaga de matematicieni sa-i puna coautori la lucrarile lor ISI si acestia, saraci fiind, pentru un mic cadou, percuteaza.

    Deja stiu 2 baieti care au facut asta, unul in Cluj si altul la Bucuresti. Nu-i nimic, abia astept sa-si depuna dosarul, voi striga in gura mare.

    Desi, daca isi aranjeaza comisia de abilitare si invata pe de rost articolele ISI, poate trec. mai ales ca domnul funeriu nu va mai fi ministru si poate revine Abramburica.

  16. stefan spune:

    Stimate Domnule Irimia,

    Vreau sa va multumesc pentru ca, in sfarsit, cineva din lumea academica (si conteaza mai putin daca este un membru “cu drepturi depline” sau doar un fost “invatacel” :) spune lucrurilor pe nume…
    Actuala “reforma” a invatamantului romanesc aduce conotatii cu adevarat medievale secolului XXI romanesc: o continua vanatoare de vrajitoare – cutare nu e “bun” ca nu a publicat ceva ce intra sub obladuirea nu stiu caror indicatori scientometrici obscuri ( a se vedea scorul de influenta al revistei, pe care nici o universitate occidentala serioasa nu il ia in considerare ca si prim criteriu de calitate, deoarece exista un risc major de a pune carul inaintea boilor – recte publicarea, accidentala sau nu – “prietenii stiu de ce” :) , intr-o revista cu scor de influenta bun pe domeniu poate da “girul stiintific” unui articol prost, fapt ce poate fi dovedit usor mai apoi prin numarul redus de citari ale acestuia…si nu putine sunt cazurile in care s-a intamplat asa).
    Din nefericire putini sunt insa “reformatorii” romani care mai inteleg si ca misiunea de formare unor oameni implica mai ales pasiunea si putinta reala, cinstita si izvorata din interior, de a transmite altora cunostintele tale, dorinta de a ii invata cum sa invete, de ai provoca permanent sa se indoiasca de orice “adevar imuabil”, pentru a putea mai apoi sa genereze ei insisi cunoastere…lucruri care se pot cuantifica relativ greu oriunde in lume, iar in lumina acestei legi a educatiei – deloc in Romania.
    Sunt de acord cu un alt comentator, cum ca modelul anglo-saxon este unul bun, chiar daca si el este unul perfectibil (a se vedea ideea de “publish or perish”); chiar si actualii “reformatori” sustin asta, doar ca ei uita faptul ca intr-o universitate serioasa de afara (si am avut ocazia sa predau in vreo 3-4 din cele aflate in top 500 Shanghai) nimic si nimeni nu se rezuma numai la indicatori scientometrici. Da, trebuie sa publici, dar exista in fiecare universitate un fel de lista cu “fluxul principal de publicatii” agreate, iar mai mult, un articol bun ce poate aduce multe citari esti incurajat sa il publici in reviste ale acelei tari, pentru a ajuta la cresterea indicatorilor scientometrici ai acestora. La noi in schimb “cerintele noii reforme” vor duce la disparitia revistelor romanesti ISI, fie ele bune sau rele, deoarece nimeni nu va mai publica in ele pentru ca au scor de influenta zero, pentru simplul fapt ca cele mai multe nu sunt in sistemul ISI de mai mult de 5 ani – timpul minim necesar pentru a putea calcula un astfel de scor).
    In rest, afara poti fi,ca individ, un mic “geniu pustiu” in cercetare, daca nu ai talentul sa ii inveti si pe altii ceea ce stii (si fiecare universitate are metodele ei, unele chiar extrem de ingenioase, de a cuantifica asta), ajungi cel mult sef de departament de cercetare, producand articole si/sau brevete de inventie, cum a fost si cazul distinsului nostru actual ministru – research assistant in USA si Japonia/abia tarziu cel mult director de proiect la Munchen, si nimic mai mult. Nimeni nu iti va reprosa nimic – dimpotriva, dar nici nu te vor lasa sa “masacrezi” involuntar generatii intregi de tineri din zona “undergraduate”, prin incapacitatea ta de a-ti transmite cunostintele. Iar daca totusi esti un mic geniu al cercetarii, poate iti vor da pe mana pe cei mai buni doctoranzi, care insa au fost deja bine pregatiti teoretic, practic si intelectual pentru cercetare de catre profesorii lor de la nivelul de ciclu de licenta/masterat, profesori care poate nu au CV-ul tau stiintific (desi si ei trebuie sa aiba unul considerat decent dupa criteriile acelei universitati), dar sunt in schimb adevarati creatori de scoala.

    Iti multumesc din nou pentru articol, ai scris asa cum tare mi-as fi dorit sa scrie cineva!
    Mult succes in ceea ce iti propui sa faci!

    • VALI spune:

      @stefan:

      “cutare nu e “bun” ca nu a publicat ceva ce intra sub obladuirea nu stiu caror indicatori scientometrici obscuri ( a se vedea scorul de influenta al revistei, pe care nici o universitate occidentala serioasa nu il ia in considerare ca si prim criteriu de calitate, deoarece exista un risc major de a pune carul inaintea boilor – recte publicarea, accidentala sau nu – “prietenii stiu de ce” :) , intr-o revista cu scor de influenta bun pe domeniu poate da “girul stiintific” unui articol prost, fapt ce poate fi dovedit usor mai apoi prin numarul redus de citari ale acestuia”

      pentru ce mai ai peer-review anonim daca fiecare isi publica “prietenii”, dupa cum sustineti? un articol cu putine citari nu este neaparat prost, poate ca subiectul abordat in el nu necesita comentarii ulterioare ale altor cercetatori pe respectivul subiect … Poti sa ai citari multe si fara sa publici in jurnale cu factor mare de impact, depinde cat de mult de implici sa aduci in atentia unui numar mare de cercetatori interesati articolul tau ( prin postare in repository OA, nu ascuns dupa pay-for wall). Este adevart, in Ro publicatul in reviste ISI poate implica prietenii balcanice…

      “La noi in schimb “cerintele noii reforme” vor duce la disparitia revistelor romanesti ISI, fie ele bune sau rele, deoarece nimeni nu va mai publica in ele pentru ca au scor de influenta zero, pentru simplul fapt ca cele mai multe nu sunt in sistemul ISI de mai mult de 5 ani – timpul minim necesar pentru a putea calcula un astfel de scor).”

      Nu este adevarat (termenul este de 2 ani):
      http://en.wikipedia.org/wiki/Impact_factor

      • Factorul de impact se calculează pe 2 ani, dar poate fi ușor manipulat. Factorul de influență (ceva mai exotic-nu apare pe wikipedia) ponderează numărul de citări cu factorul de impact al revistei care face citarea. Amîndoi factorii pot fi folosiți eventual pentru o ierarhie a revistelor. Oricum pentru ștințele umane și mai ales pentru filozofie, toți indicatorii bibliometrici sînt încă mai nerelevanți decît în „hard sciences”. Mai multe despre f. de impact aici:

        http://isbromberg.wordpress.com/2011/09/25/isi/

      • stefan spune:

        Stimate Dle Vali,

        1. Ma vad silit sa constat ca faceti o grava confuzie intre “factorul de impact” al unei reviste si mult mai obscurul ( repet termenul) “scor relativ de influenta al revistei” (SRI) – ” o mărime care reflectă, pentru o anumită revistă ştiinţifică, influenţa medie a unui articol din acea revistă într-un interval de 5 ani după publicare, prin luarea în considerare a numărului de citări primite de articolele din acea revistă, ponderate cu influenţa revistelor care citează articolele”. Aici am citat definitia UEFISCDI, gasita cu greu pe net :) , pt. ca la universitatile din afara nimeni nu prea tine cont de un astfel de indicator (considerat secundar chiar si de Thomson Reuters).
        2. Afirmati ca “un articol cu putine citari nu este neaparat prost, poate ca subiectul abordat in el nu necesita comentarii ulterioare ale altor cercetatori pe respectivul subiect”. Ar fi cazul sa aflati ca cele mai mult citari ale unui articol cu adevarat bun nu se fac pentru “comentarii” la adresa lui, ci pentru ca este folosit ca baza pentru noi demersuri de cercetare intr-un anumit domeniu :)
        3. “pentru ce mai ai peer-review anonim daca fiecare isi publica “prietenii”, dupa cum sustineti?”. Va invit sa va raspundeti singur la acest subiect: luati unele dintre cele mai bine cotate reviste ISI romaneasti/cu romani in “editorial board”. Cautati numele acestora, vedeti cu cine au pubiicat de-a lungul timpului. Apoi cautati-le numele fostilor coautori in revistele “patronate” de primii … QED. Si situatia nu e numai in revistele romanesti. Nu mai vorbesc de articole publicate frecvent in propria revista de catre “editor-in-chief” cu diversi colaboratori:). Pt. informarea Dvoastra, de obicei editorul principal stabileste cine vor fi referentii :) ! Ca principiu, nu cred ca este etic ca un editor al unei reviste sa publice in propria revista. Personal, in momentul in care am devenit membru intr-un “editorial board”, am evitat pe cat posibil sa mai public in acea revista…sunt destule altele intr-un domeniu anume…
        4. In ceea ce priveste peer-reviewul “anonim”: da, este anonim, doar ca daca vorbim de reviste cu domeniu relativ ingust, bine cotate, in care publica colective ce fac cercetari de ani de zile in domeniu, orice peer-reviewer serios cam stie din ce colectiv vine ( e adevarat ca anonim) un nou articol. Si daca va imaginati ca va fi drastic cu un colectiv apropiat de cei din editorial board…s-ar putea sa fiti naiv…
        5. Sustin ca munca stiintifica a unui om trebuie si poate fi cuantificata personal (exista suficienti astfel de indicatori scientometrici), nu neaparat pe baza prestigiului unei reviste sau alta in care a publicat
        6. Nu era momentul aici sa ne lansam in discutii contradictorii pe baza indicatorilor scientometrici. Eu am vrut doar sa ii transmit un mesaj de incurajare Dlui Irimia.Vreau sa cred insa ca sunteri tinar si entuziast, asa ca ar fi bine sa intelegeti acesti indicatori, deoarece s-ar putea, la un moment dat, ca un decident sau altul sa ii tot invarta, pentru a demonstra ca nu sunteti destul de bun si e bine sa puteti avea contraargumente
        6. Consider ca Dl. Bromberg a raspuns la restul nelamuririlor Dvoastra…
        Cu stima,

  17. felicitari spune:

    va admir pozitia, cu atat mai mult cu cat ea rezista in ciuda naivitatii.

    nu stiu cam ce ar putea insemna contributiile “literare” ale domnului Liiceanu – stilul lui e destul de impiedicat o data ce incepe sa faca literatura – dar ii respect autoritatea de profesor si specialist in filosofie.

    si totusi, tocmai pentru ca lipsa acuta de simt moral m-a speriat, am ales sa nu ma las purtata de entuziasmul fata de “idei”. “ideile” nu inseamna absolut nimic fara moralitate. daca filosofia m-a atras, prezenta d-lui Liiceanu la Universitatea Bucuresti a fost o recomandare negativa si am spus pas – am cautat un loc unde ideile sa nu fie intinate de amoralitate. neindoielnic ca am pierdut ceva, dar mi-am pastrat abilitatea de a recunoaste cu usurinta duplicitatea si ipocrizia acolo unde exista.

    astfel ca mi se pare minunat demersul dvs – si faptul ca, in ciuda unei afinitati pentru (nu gasesc cuvinte din tipologia ‘art for art’s sake’ :D : “personalitatea” nu functioneaza fara morala, “ideile” nici atata), sa zicem farmecul si cultura d-lui Liiceanu, ati reusit totusi sa observati Lipsa.
    aceasta imi confirma ca dreptatea si simtul moral nu sunt cauze pierdute nici chiar in Romania. dea Domnul sa ne deschida cineva tuturor ochii.

  18. kiti spune:

    Superb articolul, util, foarte bine scris, foarte frumos si face lumina in “mlastina” acestui stupid concurs de lector (pacat ca nu se discuta atat si cand se alege presedintele tarii, ca vorba aia: asta chiar are puterea sa distruga sau sa creeze, depinde de om, caracter si minte). Acest damnat asistent universitar (am vazut in grila de salarizare care a fost, la inceputul discutiilor, afisata pe site-ul facultatii) trece de la o leafa de 1200 lei/luna (aprox 275euro) la imensa leafa de 1330 lei/luna (300 euro), daca tin bine minte!!!! Luptati oameni buni ca poate pleaca din tara si acest om sacrificat (zic sacrificat pentru ca a ramas in aceasta “balta” care e tara noastra) incercand sa faca ceva pentru acest invatamant romanesc (am inteles din scrisoarea dumneavoastra domnule Florin Irimia ca a si reusit) care usor, usor, cu oameni ca Liiceanu care acuza fara a avea dreptate, care umbla cu masinatii si pile, sforarii, si alte lucruri abjecte, care stiga “hotii” cand de fapt el e “hotul”, sigur invatamantul se va duce de rapa! Iar dlui Ciocan ii spun doar: pleaca domnule daca esti asa de bun (sau in strainatate aripa dlui Liiceanu nu ajunge??)



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Florin Irimia


Florin Irimia

Florin Irimia a fost student al Facultatii de Filosofie din Bucuresti intre 2006 si 2010. In prezent este student la limbi clasice si filosofie la Universitatea din Burgundia. Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

cu ani in urma un prieten cambodgian mi-a povestit cum a fost omorat pe taica-sau pe vremea khmerilo...

de: r2

la "Ce-ar fi să vorbim cu-adevărat corect politic despre Fidel Castro?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)