Home » Analize »Dezbatere »Educatie »Opinie » Citesti:

Despre utilitatea invatamantului profesional

Mihai Maci martie 28, 2014 Analize, Dezbatere, Educatie, Opinie
27 comentarii 3,458 Vizualizari

Experienţa noastră istorică – mai ales cea recentă – ar fi trebuit să ne înveţe să fim circumspecţi faţă de unanimităţile spontane. Ori, pentru încă o dată, o idee generoasă e plebiscitată pentru că pare a da o soluţie unei probleme, fără ca cineva să se gândească dacă chiar dă o soluţie şi dacă soluţia e adecvată problemei. Problema e aceea a învăţământului liceal şi universitar din România, iar soluţia propusă e aceea a şcolilor profesionale.

Că învăţământul liceal românesc e o caricatură de educaţie este o banalitate pe care o poate verifica oricine are vreo tangenţă – personal, prin copii sau rude – cu ultimul nivel al şcolarizării obligatorii. Liceele sunt ultimul refugiu al mitului “omului multilateral dezvoltat”. Un elev de liceu (în prag de Bacalaureat) se presupune că ştie: matrice şi latice, fizică atomică, informatică şi programare, chimie organică, biologie moleculară şi genetică, astronomie, teoria structurii pământului, geografia economică a lumii, politologie, istoria instituţiilor şi a constituţionalismului, marketingul întreprinderii, pe primii versificatori români, dar şi caracteristicele poeziei ermetice, problematica omului în filosofia contemporană, probabil şi câteva noţiuni de dogmatică la religie, măcar două limbi străine şi ceva materii speciale. Îşi închipuie cineva că toate aceste lucruri pot fi făcute serios de un tânăr de 18 ani, care mai are nevoie şi de un timp pentru el şi problemele vârstei lui? Îşi imaginează cineva că, în absenţa unor biblioteci demne de acest nume şi a unei îndrumări care să depăşească cu mult orarul şcolii toţi tinerii se dedică acestor probleme? Poate să spună orice adult – în mod particular orice profesor – ceva articulat despre fiecare din subiectele de mai sus? Şi, mai ales, îi explică cineva (tânărului, societăţii, nouă tuturor) care e rostul acestui bric-à-brac de tot ce se poate imagina? Ce ne dau aceste cunoştinţe predate fără nici o conexiune între ele şi fără nici o atenţie faţă de cei cărora (se presupune că) le sunt destinate? La ce îi folosesc ele unui absolvent de liceu care urmează o anumită specializare toate aceste lucruri pe care nimeni nu s-a gândit vreo dată să le adecveze interesului lui? Şi cum îi sunt ele utile cuiva care nu va urma studii superioare?

În loc de a încerca o minimă reflecţie asupra acestor întrebări (şi a altora), Ministerul Educaţiei are două răspunsuri eterne: lucrurile acestea trebuie învăţate “pentru că trebuie” şi “toate cunoştinţele sunt utile”. Primul răspuns nu spune nimic, dar trimite la o logică a autorităţii absolute, care impune discreţionar tot ce i se pare potrivit şi suspendă – la fel de discreţionar – tot ceea ce contravine viziunii ei. Nu cred că există cineva, între cadrele didactice de rând, care să poată spune cum se explică structura anilor de studii, care sunt criteriile (raţionale, nu formale) ale programelor materiilor, de ce se face examinarea într-un anume fel, etc. Toate aceste lucruri sunt misterele unei entităţi difuze care îşi schimbă “copita şi blana şi ochiul sticlos” al plăcuţei de la intrare aproape anual. Dincolo de această schimbare – şi de aceea a ocupanţilor fotoliului ministerial – Ministerul Educaţiei e populat de decenii de aceleaşi personaje “tehnice”: multe sunt dinainte de ’89, unele guri – mai rele – susţin că se mai află pe-acolo şi persoane împământenite la “reforma” din 1948 (oameni pentru care şcoala nu înseamnă decât discursuri de deschidere, inspecţii şi copioase “protocoale”). Un lucru e cert, oamenii aceştia n-au avut niciodată a da seama altcuiva decât faimosului Consiliu al Culturii şi Educaţiei Socialiste şi, ca atare, nu au nici măcar ispita de a încerca să-şi argumenteze “măsurile”. Ceilaţi trebuie să le execute pur şi simplu “pentru că trebuie”. A doua teză, aceea că “toate cunoştinţele sunt utile” nu e nimic altceva decât reflexul obişnuit al unei societăţi sărace: orice lucru pe care îl înşfaci şi-l tragi în ograda ta îţi poate fi de folos odată. Şi chiar dacă nu-ţi va fi de folos nicicând, e mai bine să fie acolo, pentru orice eventualitate. Nu contează că-ţi transformi ograda – sau mintea – în depozit, în care stau de-a valma lucruri utile şi lucruri nefolositoare, nu contează nici că, din cauza celor nefolositoare, nu le mai găseşti nici pe cele bune, nu contează nici că – peste toate – se-aşterne praful şi rugina şi ploile le topesc în pământ, important e un singur lucru – să fie acolo. Săracul “ajuns” nu-şi strânge lucrurile pentru a face ceva cu ele, ci doar pentru a le vedea etalate în faţa lui. Cam asta e şi viziunea – dacă e să fie una – a Ministerului Educaţiei cu privire la programa de liceu. Pentru a da o aparenţă de legalitate unor enormităţi, ele sunt înconjurate cu un strat gros de “metodologii”, “proceduri”, “regulamente” şi “ordonanţe” care-i obligă pe dascăli, pe părinţi şi elevi să-şi consume toată atenţia în detalii (cele mai multe lipsite de noimă), blocându-şi orice tentaţie a problematizării. Aşa stau lucrurile cu Ministerul Educaţiei şi mă tem că orice iluzie că de la acesta ar putea veni o gândire articulată a problemelor şcolii ţine de sfânta noastră naivitate. De aceea nu e de mirare că liceul a ajuns o ruină în care coexistă, în devălmăşie, tot felul de lucruri: resturi – mai ales în disciplinele exacte – ale învăţământului ceauşist orientat spre Politehnică, industria comentariilor convertită la postmodernism, materiile “sociale” şi “antreprenoriale” ale reformatorilor postrevoluţionari, religia şi evoluţionismul şi ce-o mai fi să impună diversele lobby-uri influente în diferitele mandate ministeriale. Din când în când, ca un spasm democratic şi patern, “pentru a simplifica curricula” sunt scoase capitole şi uneori materii întregi, iar rezultatul acestui populism derecebrat e acela că mteriile/ manualele greoaie şi fără duh ajung să semene cu o salată indigestă în care se juxtapun – la întâmplare – lucruri care înseamnă prea puţin luate în parte, şi mai nimic luate împreună.

Apariţia “bacalaureatului cu camere (de luat vederi)” şi prăbuşirea dramatică a numărului bacalaureaţilor a fost primul semnal menit a atrage atenţia asupra unei situaţii dezastruoase. În ciuda a ceea ce se spune despre onestitatea acestui tip de bacalaureat, eu unul cred că nu e tocmai în măsură să ne expună întreaga catastrofă a învăţământului preuniversitar. Mai întâi datorită faptului că faimoasele camere au fost dublate de o scădere a nivelului subiectelor. Ceea ce – să fie clar – nu înseamnă şi renunţarea la limba de lemn în care sunt formulate de comisiile Ministerului (poate nu din răutate, ci pur şi simplu pentru că funcţionarii acestor comisii nu ştiu altă limbă). Elevilor perplecşi la citirea subiectelor (la fel ca şi părinţilor şi profesorilor) ar trebui să li se spună că – în România – aceasta e o probă obligatorie de maturitate: decriptarea unor banalităţi ambalate cu o preţiozitate de cancelarie aulică. Al doilea motiv, mai radical decât acesta, îl reprezintă “clasificarea” şcolilor după rezultate. Nimeni nu-şi pune problema că, dintru început, unele şcoli joacă într-o ligă, altele în alta. Tot aşa cum subiectele sunt unice, şi clasificarea şcolilor e unică. Ori – în România – paradoxul face că atunci când se vorbeşte de clasificare, totul e dintr-o dată pervertit. Clasificarea are sens la noi doar dacă toată lumea e pe locul I (nu aceasta a fost morala tentativei de clasificare a universităţilor?). De ce? Dintr-o raţiune foarte simplă: pentru că, în economia noastră de penurie, ni se aminteşte mereu faptul că cei de pe locurile de sus vor primi mai mult, iar cei de pe locurile ultime vor primi mai puţin sau – pur şi simplu – vor fi desfiinţaţi. Ei bine, când aceste lucruri îi sunt aduse la cunoştinţă unui profesor de la un fost Liceu Industrial de provincie (acum, inevitabil, măcar Liceu Teoretic, dacă nu Colegiu Naţional), el va proceda exact aşa cum spunea Umberto Eco că reacţionează omul sub tortură: va declara ceea ce vor să audă cei a căror meserie e să facă clasamente. În speţă că, desigur, avem unele probleme – datorate, evident, crizei globale – dar, pe ansamblu, tinerii noştri învaţă, încearcă şi, chiar dacă notele lasă de dorit, cel mai adesea reuşesc. Cum reuşesc? Cu comentarii învăţate pe de rost, cu meditaţii, cu o înţelegere între profesori (“eu corectez la voi, tu la noi”), cu ceva “protocol” pentru comisie, corectori şi supravegehetori (aceştia din urmă aduşi cu arcanul, adesea pe baza şantajului cu suplinirea), cu o mică mărire a notelor tuturor (ca să nu se supere nimeni), ba – după cum vedem la televizor – chiar cu tehnici mai hard. Singurul lucru care contează pentru şcoală e poziţia în clasament. Toată lumea trăieşte cu spaima că într-o zi – nu prea îndepărtată – după aceasta se va face salarizarea. A vedea examenele ca pe nişte teste menite a diagnostica – evidenţiindu-le – problemele şcolii (pentru a permite gândirea şi rezolvarea lor) ţine, pentru profesorii de rând, de vocaţia sinuciderii. Iar profesorii noştri pot fi acuzaţi de orice, numai de faptul de a avea o rată a pulsiunilor suicidare mai mare decât a altor categorii socioprofesionale nu. Oamenii nu vor decât să-şi păsreze locul de muncă, dacă salariul oricum nu le mai creşte. Cât despre elevi, să facă ce i-o lumina Bunul Dumnezeu: piaţa muncii – de la noi şi de aiurea – e ca o gaură neagră. Să nu ne înşelăm: dincolo de discursul scorţos şi de aerele afectate, şi funcţionarii Ministerului ocupaţi cu statistici vor să-şi păstreze locul de muncă (şi mai vor şi o creştere salarială), drept care nici pe ei nu i-ar avantaja cifrele catastrofice. Prin urmare, dacă lucrurile de pe teren se fac “cum se face” şi nu iese cu scandal media, sunt dispuşi să se uite – momentan – în altă direcţie. Evident, dacă ceva nu merge bine, dacă notele sunt în majoritate sub pragul de trecere sau dacă scapă informaţii “pe surse” (sau cu imagini) despre derularea examenelor, atunci aceeşi reprezentanţi ai Ministerului devin feroci şi se năpustesc asupra câte unui acar Păun: un supraveghetor, un corector, un director, uneori chiar un inspector. Mai sus nu se merge. Iar alte probleme nu există decât acestea ale câte unui mic corupt care îşi închipuie că poate suge sângele săracilor şi înşela vigilenţa autorităţilor statului. Sinistrul exploatator e cărat pe sus la DNA  iar examenele continuă “conform procedurii”. Şi liceul continuă conform mereu “noilor proceduri”. Singurele lucruri supărătoare ţin de numărul tot mai mic de elevi înscrişi în liceu şi de numărul iarăşi tot mai mic (în ciuda unei noi “simplificări” a subiectelor) al bacalaureaţilor. Dacă ar mai fi întrebaţi şi profesorii din facultăţi, s-ar constata cu uşurinţă ca majoritatea absolvenţilor de liceu au – cu generozitate – cunoştinţele unui elev de clasa a VI-a din alte vremuri. De pildă, ca o problemă banală: printre puţinele lucruri pe care elevii noştri le învaţă (sub ameninţarea bacalaureatului) sunt Literatura Română şi (acolo unde se cere) Istoria Românilor. Ori problema e aceea că, exceptându-i pe cei care dau la facultăţi unde se studiază Literatura Română şi pe cei care la dau la Istorie (cu toţii având, totuşi, o pondere foarte mică în numărul proaspeţilor înscrişi în universităţi), celorlaţi li se cer – dintru început – cunoştinţe de istorie, de cultură universală, de logică şi de filosofie. Lucruri pe care ei, neavându-le în programa de bacalaureat (uneori nici printre materiile de studiu), n-au apucat a le cunoaşte. Iar universitatea, cu cei trei ani ai ei, nu mai are când să li le însămânţeze în minte. Drept care le predă două – trei “metode şi tehnici” ţinute a fi universal valabile (deşi – onest vorbind – nici un profesor nu s-ar prea putea lăuda că a pus teoriile acestea în practică altundeva decât la cursurile la care le predă).

Aceasta e starea Liceului, pe care – mai mult sau mai puţin – o ştim cu toţii. Nu cred că mai sunt mulţi care să privească ultima treaptă a formaţiei preuniversitare ca pe o deschidere a tânărului către lume şi a lumii către tânăr, cum o vedea cândva Constantin Noica. Liceul nu-l învaţă pe tânăr mai nimic nici despre el, nici despre lume, dar îl lasă foarte bine să înţeleagă uriaşa impostură în care trăim cotidian. Pentru cei mai mulţi, Liceul e unul dintre acei nenumăraţi “trebuie” cu care e presărată viaţa. Adolescenţii îl fac pentru că “trebuie”, fără tragere de inimă, fără interes, fără a rămâne cu ceva semnificativ din el şi-l uită înainte chiar de a-l încheia. Profesorii predau şi ei à contre coeur lucruri care se bulversează anual, fără a se mai ţine la curent cu bibliografia materiei lor şi din lipsă de bani, şi din cauza faptului că sunt pusi să trudească precum nişte salahori la munţi de hârtii stupide şi inutile care le consumă ultima brumă de timp si de disponibilitate. Măcar ei îşi încasează salariul şi, dacă sunt “deştepţi”, “le iese ceva” şi din meditaţii şi din alte “materiale didactice”. Elevii sunt cei mai pierduţi: în loc ca Liceul să le dea ceva, nu face decât să le ia nişte ani din viaţă. La capătul lui, în ciuda diplomei, nu-i angajează nimeni decât la munci brute, care nu presupun decât rezistenţă şi efort fizic. Majoritatea se duc în facultăţi pe care le fac la fel de inutil şi care le dau tot atât de puţin ca şi Liceul. La capătul lor se pomenesc posesori a două – trei diplome cu care nu au ce face. Statul nu mai face angajări, iar în sectorul privat valoarea studiilor liceale şi universitare autohtone e (prea) bine cunoscută (dat fiind că, cel mai adesea, şi patronii sunt absolvenţi de asemenea studii). Aşadar, diploma de liceu a ajuns unul din acele lucruri care în principiu “trebuie” obţinute, deşi nimeni nu poate să spună prea bine la ce e bună. Eu unul cred că pe acest paradox se bazează şi abandonul liceului, şi corupţia de la examene, şi opacitatea pieţei muncii faţă de diplomele de bacalureat.

Deloc întâmplător, piaţa muncii e din ce în ce mai des invocată atunci când vine vorba de diagnoza învăţământului românesc. Şi aceasta dintr-o raţiune simplă: piaţa aceasta – bună, rea, aşa cum e – nu ţine cont de rapoartele şi de procedurile Ministerului Educaţiei. Ea îşi are propria ei logică, bazată pe eficienţă, utilitate şi rentabilitate – lucruri despre care organizatorii învăţământului nu ştiu aproape nimic, deşi, ca mai toţi înalţii funcţionari, vorbesc foarte mult. Ori problema pieţei muncii e una foarte simplă: ea nu are ce face cu absolvenţii de liceu. Cei mai mulţi dintre aceştia nu ştiu să facă nimic la modul concret. Majoritatea au eludat – în fel şi chip – şcoala şi au rămas cu nişte amintiri vagi, care nu pot fi articulate pe nimic. Nici cei care învăţat nu sunt mai câştigaţi: cunoştinţele lor sunt abstracte şi nimeni nu i-a deprins cum pot să le lege de lucrurile comune ale existenţei cotidiene. Se spune mereu că ceea ce are cautare pe piaţă este calificarea şi experienţa, nu studiile. Dacă de calificare e vorba, atunci înseamnă că piaţa vizează exclusiv persoanele mature şi-i exlude din start pe tineri. În mod normal aceştia, la cei 18 ani ai lor, nu prea au de unde să vină cu calificare şi cu experienţă. Dar pot să vină cu ceva mai preţios decât orice experienţă, cu ceva care permite calificării să se articuleze în viaţa individului ca măiestrie: înţelegerea. Din păcate, în felul în care e alcătuită şcoala actuală, elevii nu au nici o şansă să descopere că miza întregii educaţii este înţelegerea lumii şi înţelegerea de sine, că matematica se face pentru a educa gândirea riguroasă – care nu se pierde în improvizaţii şi aproximaţii – la fel cum gramatica şi literatura au menirea de a ne da acea flexibilitate a gândului care împlineşte în numire exerciţiul atenţiei. Că, prin toate disciplinele şcolii, nu ne îndepărtăm de lume, ci ne apropiem de ea, o facem a noastră şi devenim ai ei, integrându-ne – fiecare după puterile lui – într-o ordine care care ne dă rost tuturor. Făcută în acest fel şcoala ar fi o deschidere în care s-ar putea articula orice cunoştinţe specifice, căci educarea înţelegerii face cu putinţă orice specializare particulară. Ori problema şcolii noastre este aceea că nu formează înţelegerea. Iar cunoştinţele pe care ea le livrează de-a valma – ca pe un substitut al înţelegerii – nu sunt, onest vorbind, bune de nimic. Ceea ce “învaţă” elevii în şcoli nu e faptul de-a învăţa, ci acela de-a îngâna, de-a fugi de răspuns (şi de răspundere), de-a considera că minimum de muncă îţi dă dreptul la maximum de beneficii şi faptul de-a se dezinteresa (dacă nu de a dispreţui) acele lucruri care – atunci când sunt făcute onest – definesc umanitatea omului. Care e piaţa care ar valida asemenea “performanţe”? Şi totuşi, asta e tot ce oferă şcoala actuală: o grămadă de lucruri fără nici o noimă şi un dram de şmecherie pentru a te descurca – fără nici un fel de scrupule – printre ele. Acel ceva cu care tinerii ies din şcoală este o aversiune tenace faţă de carte şi faţă de cunoaştere, un grad al cunoştinţelor care face un ideal din simpla alfabetizare şi agresivitatea necontrolată a celor crescuţi în cultul succesului fulgerător, pe fondul eşecului permanent. Dincolo de orice statistici cu privire la “orientarea profesionala”, un lucru e cert: cu cât şansele lor reale de a accede la la o meserie onestă sunt mai mici, cu atât aşteptările şi tensiunea lor sunt mai mari. Şi, de asemenea, mai mare e presiunea la adresa întregii societăţi, inclusiv a faimoasei pieţe.

Există totuşi un risc atunci când vorbim de piaţă: să ne orientăm doar după manifestările ei superficiale – după ceea ce ne dau cifrele “cererii” de la “târgurile de locuri de muncă” şi posturile oferite de Agenţiile Judeţene care centralizează aceste cereri. Ceea ce vedem, parcurgându-le, este faptul că cererea se focalizează prioritar pe “calificări” (nu pe studii – şi, mai ales, nu pe cele superioare), din rândul cărora cele mai bine situate rămân cele elementare, care presupun exersarea unei abilităţi manuale. Iarăşi, să nu ne înşelăm: aici e vorba de meserii slab retribuite, adesea temporare şi, uneori, vizând mai curând rurarul decât urbanul. Dau aceste meserii cerute de piaţă imaginea necesarului de calificare din România actuală? Reflectă ele o tendinţă sau o dinamică a economiei? Sau sunt – pur şi simplu – varianta întregistrată a pieţei muncii sezoniere şi plătite aproape la oră? Când spunem “piaţa cere”, s-ar cuveni să avem o idee cu privire la piaţa la care ne raportăm. Care e, dincolo de aceste cifre – prea des exhibate – piaţa muncii din România? Pentru a răspunde acestei întrebări, cei maturi ar trebui să le explice tinerilor ce e, care e şi cum e piaţa reală a României actuale. Cred că a trecut vremea în care asimilam piaţa hazardului pur; orice economie are o structură şi atât întregul, cât şi elementele acestei structuri manifestă nişte tendinţe care sunt obiectul prognozei şi al reglementărilor. Altminteri ministerele economice precum şi nenumăratele agenţii şi comisii de “management”, “studiu”, “evaluare”, “calitate”, etc. nu şi-ar avea nici un rost. Ori de vreme ce aceste instituţii există – şi se spune că şi funcţionează – s-ar cuveni să avem o imagine asupra economiei româneşti din ziua de azi precum şi a tendinţelor ei de viitor. Doar în funcţie de acestea le vom putea spune liceenilor de azi care e calificarea ce le dă mâine cele mai multe şanse de angajare.

În locul acestor lucruri – o prognoză corectă a economiei şi o şcoală care să formeze înţelegerea şi disponibilitatea de muncă – cu ce ne trezim, ca propunere oficială? Cu Şcolile Profesionale. Cum vor arăta acestea? Nu cumva ca o struţocămilă între liceul clasic şi ucenicia în fabrică? Vrând să fie şi – şi, vor deveni, dintru început, nici-nici. E de prsupus că în ele se vor învăţa aceleaşi materii insipide şi abstracte, după aceleaşi programe absurde, cu aceeaşi profesori constrânşi de formularele Ministerului la acelaşi fel de activitate ca şi la celelalte clase. Eventual, se vor mai scoate nişte capitole “pe ici, pe colo, prin părţile esenţiale”, însă de aşa manieră ca, substanţial, “şcoala să rămână şcoală”. Se vor mai adăuga şi materii tehnice, în general după programa de la Politehnică, pentru a da “o înaltă calificare” acestor liceeni. Şi, ocazional, vor fi duşi prin ateliere şi fabrici (dacă au mai rămas), unde nimeni nu va fi plătit să se ocupe de ei. Vă sună cunoscut? Aveţi nostalgii? Sunt Liceele Industriale de pe vremea lui Ceauşescu. Acesta e tipul de calificare la care se gândeşte Ministerul Educaţiei? Dincolo de faptul că satisface o frustrare a generaţiilor vârstnice (“puneţi-i pe tineri la lucru, că nu-s buni decât să umble prin cluburi!”), o asemenea formulă n-ar spune decât un singur lucru: că se inventează o nouă variantă de diplome fără acoperire. În câţiva ani piaţa va fi inundată de alte generaţii care nu ştiu să facă nimic, care nu au nici măcar pregătirea halucinantă a celor care sunt acum în licee şi care – ajunşi şomeri – vor presa universităţile să-i primească în virtutea faptului că au şi ei o diplomă eliberată de Minister. Greu de crezut că s-ar ajunge altundeva.

E foarte adevărat că piaţa românească are nevoie de competenţă, inclusiv în muncile manuale care nu presupun “înaltă calificare”. Numai că piaţa e cea care decide în acest domeniu, nu Ministerul Educaţiei: un tânăr care a studiat tâmplăria în liceu nu ajunge automat tâmplar – să nu ne iluzionăm! Şansa lui depinde de abilităţile lui tâmplăreşti, de noul pe care e capabil să-l aducă în domeniu, de prospectarea pieţei pe care e capabil s-o facă, de fondurile pentru un atelier şi pentru a începe o afacere, de clientela pe care şi-o găseşte, etc. Într-un cuvânt, de mult mai multe lucruri decât e în stare liceul să-i dea. S-ar putea ca tânărul să descopere că munca lui e mai rentabilă pe piaţa externă şi, în concluzie, să se ducă acolo unde îi e mai bine. Va face Ministerul contracte care-l vor lega de glie? Va inventa acorduri “multilaterale” de formare (cu “mediul de afaceri”)? Ce valoare ar avea toate aceste hârtii? Se aşteaptă cineva ca ele să conteze mai mult decât masa de formulare şi statistici ce sufocă învăţământul românesc actual? Cine ar profita de pe urma acestui tip de şcoală? Elevii? Categoric nu. Ar profita tot Ministerul Educaţiei care şi-ar permuta profesorii rămaşi fără norme prin alte şcoli în aşteptarea binevenitei pensii şi, mai ales, Departamentele de Pedagogie în care ar fi încartiruiţi toţi inginerii şi maiştri care s-ar gândi să predea în şcoli. Căci atunci când primul dintre ei va scăpa o cheie franceză pe piciorul unui tânăr, va răsări din pămând o comisie ca să-l întrebe dacă are “modulul pedagogic”. Partea bună, dacă e să fie una, a acestui mod de gândire e aceea că locurile de muncă sunt nu pentru cei care ies din aceste şcoli cu “calificare”, ci pentru cei care intră în ele ca angajaţi.

Dacă se doreşte cu adevărat un învăţământ profesional, acesta ar putea fi făcut, în cea mai bună variantă, direct la locul de muncă; forma lui cea mai adecvată nu ar fi şcoala, ci ucenicia. Ea i-ar lega – şi prin viaţa comună, şi prin interes – pe tineri de cei ce-i învaţă meseria. Problema, acum, nu e să inventăm trepte mai slabe ale şcolii, ci aceea de-a le permite celor ce n-au ce face cu şcoala actuală să-şi facă un rost în afara acesteia. E cu totului contraproductiv să credem că, în virtutea unui ordin ministerial, vom avea “două-ntr-unul”: şi liceu şi ucenicie, că tinerii vor avea o meserie încă de la finele liceului, care să le permită studiile universitare fără a mai pune presiune pe familie. O asemenea viziune a lucrurilor e mai curând utopică. După cum tot utopică e şi speranţa că, imediat ce-am deschis Şcolile Profesionale, se va umple ţara de meseriaşi harnici, conştiincioşi, competenţi şi ieftini, asemeni nemţilor din imaginarul popular. Puţin probabil: munca se învaţă greu, se practică cu efort şi se cere răsplătită pe măsura greutăţilor şi a efortului. Nu în ultimul rând, munca de care nevoie o societate pentru a se dezvolta şi a progresa e una foarte stratificată şi foarte complex articulată pe fiecare strat. Aşa cum aastăzi trăim eşecul unei viziuni (mai mult decât naive) în virtutea căreia toţi sperau că vor ajunge economişti financiari, arhitecţi de sitem, piari şi diplomaţi, la fel s-ar putea să cunoaştem mâine eşecul unei lumi care situează de o parte o elită cu studii academice (validate de piaţă, nu deversate pe piaţă), şi de cealaltă parte o masă de meseriaşi de cartier: zidari, tâmplari, pantofari şi chelneri. Atunci când vorbim de calificare, trebuie să înţelegem că ea e necesară în toate profesiile şi că nu ţine de o hârtie sau alta emisă de Departementele Pedagogice sau de vreun Minister. Toate aceste hârtii nu sunt nimic altceva decât marfă pe piaţă, care tinde spre preţul minim pe care dispus să-l plătească cumpărătorul. Şi, mâine, ne vom trezi cu aceleaşi poveşti ameţitoare pe care ni le livrează presa de câte ori vine vorba de simulări sau de examene, atâta doar că într-o variantă la alegerea clientului: Liceu sau Şcoală Profesională.

Nu sunt împotriva Şcolilor Profesionale; e nevoie şi de acestea, după cum e nevoie de un învăţământ mult mai deschis şi mai diversificat care să producă reale competenţe pe piaţa muncii. Numai că cine îşi închipuie că hotărând totul prin decrete ministeriale şi făcând noi comisii şi alte asemenea va putea fi rezolvată problema învăţământului românesc, mă tem că se înşeală amarnic. Nu construind o hardughie improvizată alături de ruinele liceului poate fi acesta salvat. Problema prioritară e aceea de-a gândi – în sfârşit! – conţinuturile materiilor (nu tot soiul de aspecte formale, precum numele vacanţelor intersemestriale, numărul de note la materiile cu o oră pe săptămână, etc.), de a le scoate de sub tutela armatelor de inspectori, pedagogi şi metodişti care au desfigurat complet ideea de şcoală în România. Şi de a le trece în responsabilitatea elevilor, a părinţilor, a profesorilor de clasă şi a mediului economic local. Aceştia sunt în măsură a decide cu adevărat ce şi cum merită a fi făcut; cât de departe îşi poate permite o comunitate să-şi formeze (şi cât de bine poate să-şi integreze) oamenii şi care e validarea efectivă a performanţelor lor. Nu va fi nici acesta un lucru uşor: “privatizarea” industriilor ne-a arătat cât de greu de înţeles – şi de uşor de deturnat – e un asemenea proces. Însă, în absenţa lui şi sub tutela Ministerului Educaţiei şi a nenumăratelor lui comisii, învăţământul – oricum i-am boteza componentele – va produce acelaşi lucru: incompetenţă şi impostură. Adică ne va condamna copiii să trăiască într-o lume din care noi n-am avut, sau nu mai avem puterea de-a fugi.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "27 comments" on this Article:

  1. Andrei George spune:

    Domnule Maci, demersul dvs. este cel puțin ciudat, din mai multe puncte de vedere. Haideți să le luăm pe rând:
    1. la noi- ca și aiurea- liceul urmărește să dea elevilor CULTURĂ GENERALĂ. Fraza dvs. ”Un elev de liceu (în prag de Bacalaureat) se presupune că ştie: matrice şi latice, fizică atomică, informatică şi programare, chimie organică, biologie moleculară şi genetică, astronomie, teoria structurii pământului, geografia economică a lumii, politologie, istoria instituţiilor şi a constituţionalismului, marketingul întreprinderii, pe primii versificatori români, dar şi caracteristicele poeziei ermetice, problematica omului în filosofia contemporană, probabil şi câteva noţiuni de dogmatică la religie, măcar două limbi străine şi ceva materii speciale. ” – este polemică- dar totalmente lipsită de sens- nu, elevul trebuie să aibă noțiuni de CULTURĂ GENERALĂ- nu să ȘTIE toate aspectele enumerate de dvs. DE CE ? Pentru că altfel nivelul nostru cultural- ca popor- scade exponențial -trend definitiv. Am făcut- ca elev- un an de latină. N-am căpătat abilități nemaipomenite de utilizator de latină- dar mi-a dezvoltat cultura generală. Dacă acceptați această necesitate- cred că nu mai are sens articolul dvs.
    2. modul prin care această cultură generală este diseminată mai poate fi îmbunătățit. Pot fi re-introduse verificări gen admitere în liceu și treaptă. Aici însă cea mai mare prostie pe care ar putea-o face cineva ar fi să decidă că elevii din zona X nu trebuie să învețe nucleul de cunoștințe de bază- pentru că în zonă e specific oieritul- de exemplu- și de ce să nu-i calificăm noi ca oieri.
    3. învățământul este o chestie orientată în general spre deschidere. Cultura Generală care ar trebui dobândită în anii de liceu reprezintă doar o fundație- de la care pot pleca mii de drumuri. Atunci când eu- ca stat- nu furnizez această fundație- drumurile se închid unul câte unul.
    4. ca să fie benefic învățământul profesional trebuie strict legat de industria funcțională. Învățământul profesional trebuie să fie doar o ramură pe care unii elevi- dornici să intre în muncă la 16 ani- să o poată aborda. Absurdul începe atunci când vor fi planificate n locuri pentru școlile profesionale în timp ce doritori să se apuce de carieră cât mai curând vor fi doar 200…400 de tineri la nivelul unei unități teritoriale. O pedagogie de valoarea unei Eugenii spune că în fiecare generație există un număr relativ redus de oameni cu abilități personale (cu meseria în mânecă) care vor să-și câștige existența cât mai repede. Pe lângă ei există un număr de cel puțin 5 ori mai mare de elevi pe care problemele materiale ale părinților sau lipsa unui interes pe termen lung îi împing spre o astfel de abordare.

    • haralambie spune:

      4. Cu pare de rua, insa cel putin aici gresiti “ca să fie benefic învățământul profesional trebuie strict legat de industria funcțională.”.
      Invatamantul profesional trebuie sa includa in primul rand agricultura, pentru ca cineva trebuie sa stie sa conduca corect tractoare si masini agricole, sa aplice corect un tratament unei culturi, etc. Apoi trebuie incluse si serviciile, inclusiv vanzatorii din magazine – sa vorbeasca frumos, sa prezinte marfa clientului in mod atractiv, etc. La fel mecanicii auto sau chelnerii.
      In profesiile enumerate mai sus ajuns multi absolventi de liceu, care au pierdut timpul de pomana in loc sa invete lucruri specifice meseriei actuale.

      • Andrei George spune:

        Aveți dreptate, dle. Haralambie- agricultura mi-a ieșit complet din minte. N-aveți dreptate- că și pe mecanicii auto i-am putea lega de firme- 30 de mecanici/an pentru Skoda- de exemplu.

    • fefe spune:

      Experienta mea personala legata de liceu, va contrazice teoria cu cultura generala de la liceu. Cunostintele generale, de care ne lovim in viata de fiecare zi fara sa fim neaparat specialisti in domeniu, le dobandim in scoala generala. Teoriile si formulele avansate predate in liceu dispar din minte imediat ce ai iesit din examenul de bacalaureat (cu exceptia celor de care e nevoie mai departe la facultate si in viata profesionala ulterioara). Si sunt doua motive:
      1. Cunostintele predate in liceu nu mai sunt “generale” ci au un anumit grad de sofisticare care le plasează intr-o zona de care nu ne lovim in viata (cu exceptia celor care devin profesionisti ai domeniului respectiv)
      2. Adolescentul este la o varsta la care are preferinte, pasiuni, nu mai este copilul care inmagazineaza orice ca un burete.

      Liceul anglo-saxon este general, insa cu multe parti optionale unde sa se manifeste preferintele, iar cunostintele propuse elevilor sunt la un nivel mai redus decat la noi, se pune mai mult accent pe integrare in societate, decat pe cunostinte, formule, teoreme. De aceea elevi transplantati de la noi in sistemul american de invatamant, cunosc cateva cazuri, apar ca niste genii la nivel de cunostinte asimilate prin comparatie cu colegii lor americani.

      Liceul asiatic, japonez sau chinez, este, dimpotriva, o antecamera a facultatii unde elevul se specializează pe domeniul respectiv şi trage din greu pentru a promova examenele pentru o institutie de invatamant prestigioasa in domeniul respectiv. Americanii au si ei programe scolare adaptate dupa acest model, daca competentele elevului si dorinta parintilor, se manifesta pentru un astfel de parcurs.

      Noi nu facem nici una, nici alta, ci o struto-camila care serveste doar intereselor functionarilor de minister si profesorilor sa-si ia leafa.

      Eu imi amintesc cum era la mine in clasa la liceu, clasa zisa de elita unde se astepta ca toata lumea sa mearga la facultate. Fiecare invata la ce se stia ca va da la facultate. Profesorii actionau in consecinta. Pe cei care se pregateau pentru facultate la materia lor ii munceau cum trebuie. Cu restul era o intelegere tacita sa nu astepte mai mult decat un minim, iar ei dadeau note cu o anumita indulgenta.

      De ce nimeni nu vrea sa accepte realitatea, si nu putem sa construim invatamantul dupa realitati si nu dupa fanteziile unor functionari cretinizati?

      • Andrei George spune:

        Domnule Fefe, problema este că noi nu avem nici cea mai vagă idee pentru ce pregătim niște tineri- dar dintr-un minim bun simț ar trebui să-i pregătim ca să nu ajungă niște analfabeți funcționali. Ori faptul că un procent destul de mare- dacă nu cumva peste 50%- nu-și iau bacalaureatul din prima cam asta înseamnă- că sistemul livrează țării- cu mândrie- analfabeți funcționali. Durerea mare este că acest analfabetism nu se vede pe chipul rozaliu al absolventului care spune prostii cu vervă la TV când e întrebat ce a făcut la Bac- ci se va vedea peste 10-…20 de ani când vei avea forță de muncă care nu e în stare să-și formuleze o cerere- ca să nu mai spunem de un CV.

        • fefe spune:

          Nu pot decat sa va dau dreptate. Eu resimt aceste realitati astazi ca modest angajator. E greu sa gasesti astazi un absolvent de facultate corect alfabetizat, capabil sa completeze un formular simplu.
          In rest, imi cer scuze daca tonul randurilor mele scrise grabit a fost unul nepotrivit si au aparut ca un atac personal.

  2. Mihai Maci Mihai Maci spune:

    Stimate Domnule George,

    va multumesc pentru observatii si va asigur ca si eu impartasesc intru totul convingerea D-voastra asupra necesitatii formarii culturii generale a elevilor. Problema este: cum poate fi facut, in modul cel mai adecvat, acest lucru? Parerea mea este ca nu potrivit actualelor programe care confunda multitudinea informatiei cu cultura generala. Daca vreti, e deosebirea pe care Saint-Exupery o facea intre gramada de pietre si catedrala. In vreme ce prima e o simpla adunatura de lucruri heterogene, cea de-a doua e insumarea lor dintr-un punct focal. Ori, asa cum arata ea astazi, scoala romaneasca seamana – asta e parerea mea – cu o gramada de lucruri destul de fara rost. Doua mi se par aici a fi problemele; cum selectam lucrurile care, in acelasi timp, sa-i dea elevului o deschidere cat mai universala articulandu-se atat in interiorul anilor de studii, cat si in succesiunea acestora si, in al doilea rand, care e punctul focal ce permite unificarea cunostintelor. Cred ca acestea sunt lucrurile asupra carora s-ar cuveni sa meditam.
    Cu privire la ultimul punct, iarasi va dau dreptate: parerea mea e aceea ca nu scoala da calificare – ea trebuie sa dea o buna intelegere – ci ucenicia la locul munca. De aceea ideea unor posibile Licee Industriale nu ma incanta de loc.

    Cu toata consideratia,

    Mihai Maci

  3. Mihai Damian Mihai Damian spune:

    Articolul pleaca de la niste observatii juste : situatia invatamantului liceal este rea ; nu trebuie sa acceptam solutii pe negandite la problemele constatate chiar daca ele par sa fie unanim acceptate. Dar urmarea este foarte inegala, mergand pana la a invoca (probabil in mod involuntar) ideea gresita si periculoasa ca teoria facuta la liceu e inutila.

    Cred ca trebuie sa facem de la inceput distinctia intre solutia de principiu la o problema data si modul in care aceasta se aplica. Or solutia de principiu la nivelul slab al liceenilor reflectat de rezultatele slabe de la bacalaureat este in mod clar scoala profesionala. Autorul nu ofera de altfel alta.

    Ramane de vazut cum am dori sa functioneze o scoala profesionala. Fireste ca n-ar fi de dorit ca acestea sa fie precum liceele industriale din vremea comunista (dar in acea perioada erau si scoli profesionale !!). Acesta insa nu este un argument impotriva solutiei de principiu, ceea ce textul lasa sa se inteleaga. Nu cred nici ca infiintarea scolilor profesionale ar trebui precedata de o prognoza economica : o astfel de prognoza fiabila e greu de facut fiindca piata muncii este versatila (acum zece ani in plin avant al pietei imobiliare era o cerere f mare in constructii care ulterior a cazut brusc). Este limpede ca scoliel profesionale trebuie facute in legatura cu intreprinderile locale sunt interesate sa angajeze viitorii absolventi. Dar nu cred ca este bine ca acestea sa fie echivalente cu niste scoli de ucenici. Fiindca intr-un sistem de invatamant performant trebuie sa existe cat mai multe “pasarele”, care sa permita unui elev de liceu sa se reorienteze catre invatamantul profesional dar si unuia care absolva sistemul profesional sa continue cu bacalaureat si studii superioare in domeniul respectiv.

    In legatura cu liceul acum. Ideea ca facem multe lucruri care nu ne folosesc in viata sau pe piata muncii este gresita. Am facut si eu chimie organica in liceu al utiat-o si nu mi-a folosit la nimic. Iar altii au facut calcul integral desi ar fi putut trai si munci fara sa stie o asemenea bizarerie. Dar daca plecam de la ipoteza ca intr-un liceu teoretic trebuie sa facem doar lucruri care folosesc ulterior majoritatii elevilor atunci concluzia va fi ca nu vom mai face nimic. Fireste ca trebuie vazut in ce masura unele materii se predau prea intensiv. Si mai ales trebuie o diversificare a tipurilor de bacalaureat care sa conduca in mod logic la o diversificare a accentului pus pe anumite materii in anii terminali de liceu. Dar, spre deosebire de o scoala profesionala, un liceu teoretic nu se adapteaza la piata muncii, acest lucru mi se pare imposibil.

    Sunt in schimb absolut de acord ca scoala romaneasca pune prea mult accent pe memorare si prea putin pe intelegere.

    • Mihai Maci Mihai Maci spune:

      Va multumesc pentru observatii. In mare sunt de acord cu ele. Ma vad totusi nevoit sa repet ca o formula de invatamant care se va voi si liceu si scoala de ucenici, risca – foarte usor! – sa nu fie nici una, nici alta. Pe de alta parte, cred ca problema reala a unei calificari manuale nu e aceea a formei de scoala, ci aceea a economiei si a societatii care valorizeaza pozitiv o asemenea calificare si beneficiile ei. Daca orice elev/ student are in minte doar o munca de birou in aparatul de stat, e limpede ca nu ajungem prea departe, ca toti napadesc pe un singur tip de scoala si ca piata e repede inundata de o masa de diplome fara debuseu. Un ceasornicar elvetian, un bucatar francez sau un constructor englez nu plaseaza centrul interesului lor intr-o scoala formala care sa accentueze multitudinea cunostintelor (insusite fortat), ci intr-o experienta a muncii care, ea, deschide (sub forma cautarii personale) spre foarte multe domenii. Si, mai ales, munca lor e una validata de comunitate si, mai nou, la scara mondiala. Ori atata timp cat, la noi, munca fizica e asimilata purei sclavii, in vreme ce doar munca de birou e valorizata, ma tem ca orice tip de Scoala Profesionala va avea ca efect doar absolventi mai slabi, care tot catre Facultati se vor indrepta.
      Cat despre prognozarea pietei locale, eu unul cred ca e necesara. Fara ea, avem o foarte mica idee despre ce poate fi facut – realmente – in concret. Tinerii nostri invata chimie organica, dar nu stiu ce intreprinderi (mai) sunt in orasul lor; invata geografia Caraibelor, dar cu greu ar putea numi patru orase din judetul lor. Tipul de scoala la care ma gandesc eu e unul care sa inradacineze elevii in realitatea vie a lumii in care traiesc. Nu unul care sa-i faca multilateral incompetenti si pierduti “pe aripile vantului” ce-i duce dintr-o tara intr-alta.

      Cu toata consideratia,

      Mihai Maci

      • Andrei George spune:

        Domnule Maci, haideți să învățăm din lecțiile istoriei. Nu o să folosesc tipare de gen ”munca e pentru roboți” pentru că, în realitate, ponderea muncii manuale pe totalul activităților cred că a scăzut cu vreo 50…60% de la începutul secolului XX încoace- așa foarte aproximativ. Dar reîntorcându-ne la lecțiile istoriei recente- în comunismul ceaușist toată lumea vroia să-și aibă copiii la facultate- de preferință ingineri. Asta nu însemna că ”fabricile” de ingineri nu erau școli foarte bune- însemna că exista o economie funcțională care avea nevoie de acești ingineri. Evident că nu toți ajungeau ingineri pentru că era un sistem meritocratic și competitiv care făcea separarea pe nivelele Admitere în liceu, Treapta II, Admitere în facultate, Examene de an. Sistemul funcționa extraordinar și dădea oameni pregătiți la nivel mondial- pentru că un inginer român se adapta plecând de la bazele meseriei- pe care le învățase în facultate- către ceva mai bun și nu invers. Mai mult decât atât- învățământul românesc avea output-uri vandabile- era o marfă care se putea vinde rapid și relativ sigur. Sistemul regla și numărul de specialiști din alte domenii, de la economie și până la umanioare. Nu se produceau pe bandă rulantă avocați de exemplu- iar importanța în societate era cea a omului cu facultatea făcută- care lucrează ca specialist.

      • Mihai Damian Mihai Damian spune:

        Cateva observatii : Este obligatoriu ca scolile profesionale sa functioneze in parteneriat cu intreprinderile locale. Si ca acestea sa aiba un cuvant de spus in alactuirea programelor pana la un punct. Nu este nevoie de o prognoza (locala ? din text am inteles nationala !) pentru aceasta, intreprinderile mari care au nevoie de mana de lucru si n-au unde s-o ia se cunosc pe plan local.

        Inainte ca Adnronescu sa le faca felul, existau scoli profesionale care functionau pe acest model. Cunosc exemple.

        O intreprindere nu este o scoala. Oamenii de acolo nu sunt neaparat profesori si pedagogi. Sigur din cauza disparitiei liceelor industriale si ale scolilor profesionale traditia invatamantului tehnic s-a pierdut. Si cum nu exista profesori exista intr-adevar riscul ca in aceste scoli profesionale sa se faca lucruri inutile. Solutia corecta este de-a atrage cadre din intreprinderi catre acest invatamant tehnic asa cum de exemplu exista medici care predau la facultati.

        Totusi, predarea unor materii “scolare” chiar si in aceste scoli profesionale nu este neaparat o idee rea. Maistrul de la fabrica de dulciuri nu stie neaparat chimie alimentara.

        Ideea ca munca fizica este degradanta nu exista numai la noi. In Franta ea are chiar proportii dramatice. Nu degeaba au aparut “instalatorii polonezi”. La noi s-a intamplat mai degraba invers : pe vremuri a avea o facultate iti conferea un statut social exceptional. Cred ca dupa abundenta de fabrici de diplome aceasta idee a disparut. Mai cred ca daca invatamantul profesional va fi pus pe baze bune (si in particular in parteneriat cu intreprinderi performante care ofera salarii decente), el va atrage suficienti elevi.

        Ca o concluzie : nu putem abandona o idee in principiu buna (scoala profesionala) doar din teama ca ea va fi gresit pusa in aplicare. In invatamant reformele sunt greu de aplicat si efectul lor -mai ales dupa sctricaciunile produse de prostiile lui Andronescu si ale predecesorilor- trebuie evaluat pe termen mediu si lung.

        • Mihai Maci Mihai Maci spune:

          Va multumesc inca o data si ma vad nevoit sa precizez inca o data: nu sunt impotriva culturii generale pe care scoala ar trebui sa i-o dea elevului. Dar, din actuala formula a invatamantului, tocmai cultura generala e cea care sufera cel mai mult. (Intrebati elevii de liceu de cate ori au intrat, in ultimul an, intr-o librarie!) In cel mai bun caz elevul ramane cu niste cunostinte disparate care sunt imposibil de adunat si de sistematizat. Ramane, adesea, doar cu cele cateva elemente pe care le conecteaza ulterior gnozele de circumstanta si teoriile conspiratiei. Iertati-ma, dar e greu de crezut ca asa ceva s-ar putea numi cultura generala. Pentru ca aceasta sa poata fi facuta onest, e nevoie de o programa care sa conexeze materiile, sa puna accentul pe intelegere (nu pe multitudinea datelor) si – mai ales – sa-i dea elevului setea, nu apa; pasiunea de-a cunoaste, nu suprasaturarea cu furmule si abstractii. Apoi, diferentierea scolii ar trebui sa se faca cat mai devreme: de ce trebuie un elev de la filologie sa faca aceeasi chimie ca unul de la clasele speciale de chimie si de ce trebuie ca acesta din urma sa faca aceeasi literatura ca cel de la filologie? Nu gasesc alta explicatie decat pe-aeea a unui egalitarism prost inteles: toti trebuie sa dea acelasi Bacalaureat si sa aiba aceleasi sanse la orice Facultate. Dar asta nu inseamna nimic altceva decat faptul de-a deplasa problema in Universitate – fara a-i da o baza reala in preuniversitar. Din punctul meu de vedere (s-ar putea sa ma insel, dar acesta e punctul meu de vedere), problema reala e urmatoarea: ce chimie trebuie sa stie un om care nu va studia chimia si/sau nu va deveni chimist? Si, la fel, pentru orice materie. Nu vreau sa scot chimia din programa, nici s-o reduc la cinci pagini de formule, ci vreau – pur si simplu – sa stiu care e acea chimie (matematica, istorie, etc.) care-i e necesara unui om contemporan dincolo de specializare. Si asta, cred, e o problema de gandire a celor care elaboreaza programele si manualele. Nu cred ca o putem eluda afirmand transant: totul e bun, formarea elevului trebuie sa fie completa. Va spun inca o data: cati maturi ar rezista avalansei de date, cifre si formule careia-i e supus un elev de gimnaziu/ liceu? Cei mai multi elevi se resemneaza sa copieze, sa se faca ca fac, sa se fofileze, etc. Din pacate aceasta e morala unui invatamant care se vrea multilateral si suveran, fara a se interesa deloc de omul caruia i se adreseaza. Cred ca ar trebui sa mai modulam putin extensia cunostintelor si sa accentuam mai mult intensia lor, adica felul in care ele sunt intelese si convertite in experiente de viata si in proiecte personale de elevi.

          Cu toata consideratia,

          Mihai Maci

          • Mihai Damian Mihai Damian spune:

            Sunt absolut de acord cu dvs ca modul de predare din scoala româneasca nu e bun. Se face prea multa teorie si prea putina “practica” in sensul in care elevul nu este invatat sa foloseasca notiunile predate ci trebuie doar sa stie sa le reproduca. Este o tara veche a scolii romanesti care nu se poate indrepta prea usor.

            Nu cred ca termenul de “cultura generala” este cel mai potrivit pentru ceea ce ar trebui sa se faca la un liceu teoretic. Daca vorbim de cultura generala atunci fara indoiala ca ar fi preferabil ca elevii sa studieze istoria artei si stilurile arhitecturale decat motorul Otto in patru timpi. Dar scopul liceului este mai ales de-a-i pregati pe elevi pentru ceea ce va urma si cum posibilitatile de-a gasi de lucru cu o formare stiintifica sunt mult mai mari decat cele date de o formare literara/artistica este absolut normal ca studiile liceale sa tina cont de acest fapt. Ceea ce implica si o anumita doza de formule si abstractiuni.

            Nu sunt de acord nici in privinta diferentierii precoce a materiilor predate in liceu. A introduce posibilitatea alegerii unor clase “speciale”, sau a unor optiuni la inceperea liceului nu este o idee buna in opinia mea. Astfel de alegeri implica o maturitate din partea celui care alege si nu cred ca un elev de paisprezece ani are aceasta maturitate de-a decide ca doreste sa faca mai degraba filologie, chimie sau matematica mai tarziu. In general nu cred ca optiunile trebuie introduse la inceputul unui ciclu de invatamant ci la sfarsitul acestuia. Mai trebuie spus aici ca in conditiile in care sunt inca facultati care recruteaza in functie de media la liceu, o generalizare a optiunilor ar face ca elevul sa nu aleaga neaparat ce e mai util ci mai degraba ce e mai simplu sau cursul unde profesorul e mai de treaba, unde se poate copia, etc. Bacalaureatul trebuie in schimb diferentiat si in functie de aceasta diferentiere trebuie introduse optiuni la sfarsitul ciclului liceal.

            Tinand cont de ceea ce precede cred ca raspunsul la intrabrea “ce chimie trebuie sa stie cineva care nu va studia chimia mai departe ?” este : o chimia predata intr-un trunchi comun la inceputul liceului care nu trebuie sa fie nici foarte specializata, dar nici foarte “povestita” pentru a nu-i penaliza pe cei care o vor face mai tarziu. Trebuie sa acceptam deci ideea ca se invata peste tot si lucruri care nu vor folosi ulterior. Eu am invatat si in facultatea de matematica notiuni pe care nu le-am mai folosit de atunci, ceea ce nu inseamna ca aceste lucruri nu sunt utile altor matematicieni. Si in facultate inveti mai intai “un trunchi comun general” iar ulterior te specializezi in fuctie de ceea ce te atrage in acest trunchi comun, fara a mai folosi o parte din restul materiilor.

            In fine nici cultura generala facuta in scoala nici materiile mai specializate care se predau nu au legatura cu dorinta elevilor de-a intra in librarii. Generatia actuala nu mai citeste carti si profesorii care s-au format pe vremea cand inca nu existau internet, blog si facebook trebuie sa se adapteze la aceasta stare de fapt. Adaptarea inseamna a face altfel, dar nu neaparat a face mai putin.

    • iosiP spune:

      “Dar daca plecam de la ipoteza ca intr-un liceu teoretic trebuie sa facem doar lucruri care folosesc ulterior majoritatii elevilor atunci concluzia va fi ca nu vom mai face nimic.”

      Aveti dreptate! Pe de alta parte insa putem elimina materiile care nu folosesc aproape nimanui.
      Am obtine astfel o programa mai lejera, la care sa se adauge, eventual doar in ultimii doi ani de liceu, materii “la alegere”, in functie de preferintele si orientarea fiecarui elev. Desigur, s-ar putea ajunge la situatia ca elevii sa prefere materiile mai usoare, dar acest lucru ar putea fi evitat daca materiile la alegere ar deveni probe de admitere in facultatile de profil.
      Desigur, ma indoiesc ca aceasta ideea va fi aplicata: exista interese la mijloc (in primul rand ale profesorilor, dintre care unii ar risca sa-si piarda posturile).

      P.S. Practic, este vorba de sistemul de “credite” folosit in universitatile americane.

      • Mihai Damian Mihai Damian spune:

        Nu stiu cum evaluam “materiile care nu folosesc nimanui”. Cui foloseste relativitatea restransa predata la fizica de exemplu ? Bineinteles ca in ultimii ani de liceu cand elevii se orienteaza deja e bine sa se introduca materii optionale si sa se diferentieze bacalaureatul (vezi alt raspuns mai jos)

  4. diana spune:

    Is exactly what I felt ,directly ,on my skin. I am building engineer and I work in England like nanny. My university degree is none, here and also in Romania. But ,I hope, I was enough too smart to understand the situation and I tried to have a qualification…..Now, I am more than happy, with this job…..but I am very concerned about my son,he studies in Romania, and he is the last year in the college.

  5. Cristina spune:

    Meh, eu sunt de acord. Daca ai o pasiune in liceu, ar trebui sa fii convins ca, daca te concentrezi pe materia respectiva, ai sa ajungi departe. Asta inseamna sa nu te interseze o medie perfecta de absolvire a liceului sau de bacalaureat. Sa ai, bineinteles, nevoie de o medie minima ca sa fii acceptat mai departe (7,5-8), dar sa fii linistit ca nu iti trebuie zece la romana sau la istorie daca tu vrei sa te faci fizician. Sau, mai rau, la religie. Cultura generala e ok in gimnaziu, dar in liceu deja trebuie sa te specializezi mult mai tare pe ceea ce urmeaza sa faci. Imi pare rau de cat timp am irosit in liceu, vanand media zece, in loc sa citesc si sa invat ceea ce imi place. Nu ar trebui sa conteze media de bac si media din liceu la admiterea la facultate. Poate doar media la unele materii, in functie de profilul facultatii. Asta pe langa examenul de admitere, care ar trebui sa fie obligatoriu la toate facultatile. In plus, ca elev de liceu, esti foarte putin informat in legatura cu posibilitatile de munca pe care ti le va deschide fiecare facultate. De scoli profesionale nu stiu ce sa zic. Poate ca ar functiona mai bine ca stagii de 30-40 h/sapt in firme sau ateliere, cu 1-2 seminarii teoretice/sapt in plus. Dar nu stiu, e doar o parere.
    Ar trebui sa conteze mai mult si proiectele extracuriculare, de care foarte putini liceeni au curaj sa se apropie, din lipsa de timp (au lucrare/teza/ii asculta, nu pot sa participe la concursuri de robotica sau de cinematografie sau mai stiu eu ce ii poate pasiona, de teama sa nu isi strice pretioasa “medie”). Ca daca ti-ai stricat media, consecintele sunt catastrofale, parintii te reneaga, nu mai ai, cu siguranta, nici un viitor!!!…:)). Dupa nici doi ani de la terminarea liceului, ajungi sa nu mai dai tu insuti nici doi bani pe acea medie, de care se presupunea ca va fi depins intreaga ta fericire ulterioara.

    • Mihai Damian Mihai Damian spune:

      exista o solutie care se aplica cu succes in Franta. Anume bacalaureatul este diferentiat si in functie de tipul de bacalaureat ales ponderile notelor luate la diferite materii sunt diferite. De pilda, pentru cine vrea sa faca un bacalaureat stiintifica nota de la matematica are o pondere foarte mare in timp ce pentru cine vrea un bac literar cea de la literatura e mai mare, samd. Activitatile extra-curiculare sunt incurajate si pot aduce puncte in plus la bac dar cu pondere mica. Astfel daca cineva vrea sa dea bacul (optional) la pian sau la o limba exotica, acest lucru este posibil, iar nota are pondere de 1 (fata de 9 la matematica de exemplu).

  6. Jimmy Carter spune:

    Să pregătim elevul pentru societatea informaţională sau pentru societatea de consum? Care noi? Care elev? Noi-unii, noi-toţi sau alţi “noi”? Elevul este influenţat genetic, familial, social, cultural, mai puţin educaţional.

  7. DanBruma spune:

    Probabil ca intr-un viitor articol se va da si o solutie. In fine, sper ca autorul nu a scris chestia asta lunga chiar degeaba.

  8. Iancu Lupu spune:

    Ar fi bine să-i spună cineva domnului Maci că se scrie ”or”, nu ”ori”, în construcții de genul ”Ori, pentru încă o dată, o idee generoasă e plebiscitată”. ”Ori” e o conjuncție disjunctivă, pe când ”or” e conjuncție adversativă. E o eroare pe care o comite destul de des. Cam trist, având în vedere că vorbim despre un cadru universitar, totuși…

  9. Dan Chisu spune:

    Recitesc si nu-mi vine a crede: “religia şi evoluţionismul şi ce-o mai fi să impună diversele lobby-uri influente”? Adica pentru dvs. predarea evolutionismului la biologie este (sau ar trebui) impusa de vreun lobby? Nu vi se pare ca va descalificati academic si intelectual cand, sper dintr-o neatentie, echivalati studiul ‘evolutionismului’ in scoala -adica paradigma care structureaza intelegerea noastra in biologie de mai bine de 150 de ani- cu predarea ‘religiei’ in regim confesional, de cateheza ca si cum ar fi vorba de lucuri similare sau comparabile?

  10. Autorul cuprinde in cea mai mare masura, racilele invatamintului romanesc, incit aproape ca nu mai sint necesare comentarii ori completari.Vreau totusi sa ,,filosofez” pe marginea articolului, exprimind opinia ca exista doua viziuni asupra invatamintului, profesate ,,politic”, care apoi se impun scolii rominesti, cu sau fara voia ei.
    1.Presedintele spunea (metaforic) ca Romania nu are nevoie de filosofi, ci de tinichigii.Adica de cei care sa lucreze in Vest si sa trimita bani acasa, fiindca in tara nu exista locuri de munca.
    2.A doua viziune, uneori negata, este cea a nevoii de cultura generala, fiindca posesorul ei o va utiliza in lupta pentru realizarea proiectului personal, mai devreme sau mai tirziu.
    Pentru a face referire ,,utilitara” la una sau alte din aceste viziuni, orice analiza trebuie sa plece de la ,,piata nationala a muncii”, care determina nu doar structura cererii de studii si calificari, ci mai ales, interesul si sirguinta elevului/studentului pentru invatatura.
    Fara a analiza orice fenomen de ,,suprastructura”, cum este invatamintul in raport cu economicul si adecvarea la starea si cererea ofertei de locuri de munca, concluziile cu privire la starea si rostul liceului, la cea a scolii profesionale si in ce mod trebuie articulat invatamintul cu practica economica, sint lipsite de orice legatura cu realitatile care le determina sau influenteaza.
    a.Liceul este absolut necesar, deoarece asigura o cultura generala de ”plecare” in viata, fie la cei ocupatii fizice/manuale, fie intelectuale, functie de capacitatea intelectuala si volitiva a individului, care de regula nu ,,da tot ceeace poate” pina la 18 ani si se poate realiza mai tirziu, avind zestrea ,,culturala” necesara, din liceu.
    b.Scoala profesionala este la fel de necesara, ea avind rolul de a pregati pentru viata persoanele cu aplecare spre ocupatiile ,,manuale”, fiind limpede ca intelectual nu toata lumea poate faca fata rigorilor unui liceu care se respecta.
    Problema nu este ceeace absolveste elevul, ci lipsa ingredientelor de pregatire personala:institutii de evaluare-indrumare profesionala, imposibilitatea unei pregatiri practice la liceele de specialitate cit si la scolile profesionale, lipsa industriei si serviciilor industriale, in care facultatea,liceul si profesionala sa ,,califice” absolventii.Intreprinderile nu pot fi centre de calificare profesionala, pentru ,,necalificatii, cu diplome de calificare.
    Inainte de aceste lipsuri, se afla inexistenta a 5-6 milioane de locuri de munca in.tara, situatie care se reflecta statistic in ocuparea cu locuri de munca a numai 20 la suta din populatia activa.Inexistenta de locuri de munca, pentru restul de 30-35 la suta din populatia activa, arunca in derizoriu, intreaga viata culturala si scolara, facind inutila scoala profesionala, liceul cit si facultatea, care ofera locuri de munca de someri la AJOFM, dupa absolvire.
    Aceasta lipsa cronica de locuri de munca, face imposibila si orice administrare optima a cererii pe piata muncii nationale, piata care practic nu exista.
    Modul in care influenteaza sau determina atitudinea de refuz a unui efort de invatare, imposibiitatea profesorilor si parintilor de a ,,cointeresa” elevul-studentul sa invete, pentru a fi competitiv pe piata (inexistenta a) muncii, nu mai trebuie inventariate, fiind de domeniul comun.
    In concluzie, esecul invatamintului romanesc, este copia in oglinda a dezintegrarii economice si industriale a tarii, iar un reviriment al acestuia nu este de asteptat, pina cind un proiect de ,,reconstructie economica si industriala”, nu va da semnalul elevului si studentului, ca invata pentru sine, pentru competitivitate personala profesionala si realizarea unui proiect de viata – irealizabil intr-o tara esuata economic!
    Abia dupa aceea, functie de structura incipienta si ,,planificabila” a reconstructiei industriale si agricole, vom putea vorbi la modul realist, de modelul adecvat de invatamint Romaniei, de structura liceu/scoala primara si raportul cantitativ dintre ele, de modul de pregatire profesionala la scoala profesionala, liceu si facultate, pentru a corespunde cerintelor pietei muncii in dezvoltare cantitativa si calitativa.
    Pina atunci, in lipsa a insasi ,,economiei nationale” si a pietei muncii, toate analizele,observatiile si sugestiile sint teoretic corecte si respectabile, dar nici una nu poate oferi solutii si proiecte de imbunatatire radicala a invatamintului de toate gradele.

  11. Cetatean spune:

    Dl. Mihai Maci scrie articole incomode pentru cei care au un interes egoist in pastrarea “filozofiei” actuale a sistemului de invatamant. Merita tot respectul pentru curajul de a spune lucrurilor pe nume, fara ocolisuri, in contrast cu tactica des intalnita in randul celor care doresc (nemarturisit) pastrarea statu-quo-ului: camuflarea problemelor sub un strat gros de sofisme.

    Preocuparea principala a oricarui sistem de invatamant trebuie sa fie motivarea elevului, precum si mentinerea vie a motivatiei pe intreg parcursul scolar al acestuia. Daca acest obiectiv este atins, performantele scolare vor veni de la sine (pentru majoritatea elevilor, nu doar pentru o minoritate). Fara motivatie, elevul va merge la scoala sub presiunea autoritatii parintilor (mai mult sau mai putin explicita – o combinatie de constrangere si manipulare, in diferite proportii, in functie de calitatea relatiei parinte-copil).

    Pentru a intelege mai usor “pozitia copilului”, sa incercam mai intai sa ne punem in locul unui salariat caruia nu ii place munca pe care o presteaza, care merge la serviciu doar pentru salariu. Sa ne imaginam cum ar reactiona acesta daca angajatorul i-ar spune: de maine te concediez, insa tu poti sa vii in continuare la munca daca doresti, insa fara sa fii platit. Pe urma sa ne imaginam situatia in care in locul angajatului din scenariul de mai sus avem un elev, care trebuie sa mearga zilnic la scoala fara stimulente materiale, in plus mai trebuie sa si invate (sa isi faca temele) dupa ce vine de la scoala (adica sa faca “ore suplimentare”). Acest elev face toate aceste lucruri in lipsa recompensei naturale pe care educatia trebuie sa o asigure – bucuria intelegerii lumii incunjuratoare, satisfacerea acestei curiozitati specifice firii umane. El este “motivat” doar de promisiunea unor recompense vagi, indepartate (se pregateste pentru “a reusi in viata”), sau de obtinerea unor trofee care ii hranesc orgoliul – notele si premiile scolare. Astfel, obtinerea unei diplome (atestare formala) devine singurul obiectiv pentru majoritatea tinerilor romani (chiar si prin mijloace necinstite – copiat, plagiat).
    Intr-un sistem de invatamant performant, motivatia cea mai importanta este cea data de dorinta de a cunoaste si nu cea legata de “REcunoastere sociala”.

    In situatia descrisa mai sus se afla elevii romani, carora sistemul actual de invatamant, bazat pe acumularea mecanica a unei mari cantitati de informatii neesentiale (imposibil de procesat/aprofundat), le distruge (perverteste) motivatia.

    Am vazut cadva un serial stiintific al lui Carl Sagan in care acesta descria sentimentele care l-au cuprins atunci cand, fiind in fata rafturilor interminabile cu carti ale bibliotecii publice din New York, si-a dat seama ca in toata viata lui, citind fara intrerupere, ar putea citi o parte nesemnificativa a acestor carti.
    Informatiile care se memoreaza in timpul procesului de educatie scolara trebuie sa fie cele esentiale (necesare trezirii interesului – intelegerii semnificatiei si fundamentelor subiectelor studiate, precum si dezvoltarea competentelor necesare viitorului cetatean). Trebuie stabilit foarte clar care sunt cunostintele generale strict necesare unui tanar, avand in vedere si o educatie continua, pe tot parcursul vietii. De asemenea trebuie sa apara diferentieri de programa scolara mult mai accentuate si mai devreme, in functie de traseul ales de elev. Aceste diferentieri vor permite aprofundarea cunostintelor doar in domeniile de interes (deci fara distrugerea motivatiei), cu efecte benefice pentru performantele profesionale viitoare.
    Cantitatea de cunostintele umane se dubleaza intr-un ritm tot mai accelerat. Cresterea calitatii vietii depinde de dezvoltarile din domeniul stiintei si tehnologiei. In aceste domenii, cresterea cantitatii de cunostinte noi este cea mai accelerata. Tarile care vor constientiza aceste adevaruri (decidentii) vor asigura prosperitate pentru cetatenii lor.

    P.S. Albert Einstein: “Si eu vream sa parasesc scoala … principalul motiv era metoda de predare stupida, mecanica. Din cauza memoriei mele slabe pentru cuvinte, aceata metoda imi crea mari dificultati, a caror depasire imi parea fara sens. De aceea am preferat sa suport tot felul de pedepse decat sa invat sa turui pe de rost”.

    Modern Science, 1896-1945 – Ray Spangenburg & Diane Kit Moser, pag. 28

    • marius spune:

      De acord cu pozitia dvs. Si pe mine ma unge la suflet sa vad oameni din interiorul sistemului, ca dl. Maci, care recunosc falimentul actual al invatamantului (pe mine unul nu ma intereseaza trecutul, invatamantul din trecut nu-l mai putem imbunatati, doar pe cel actual are sens sa-l discutam).
      Invatamantul este un serviciu pe care statul (si unii operatori privati, dar pe regulile statului) il ofera societatii. Sa le reprosezi tinerilor ca au rezultate slabe la bacalaureat tine de domeniul absurdului. Normalitatea ar fi invers: parintii si tinerii sa reproseze statului calitatea slaba a invatamantului. Si nu vorbim aici doar de rezultatele la bacalaureat, pentru ca notele in sine conteaza mai putin, ele nu sunt atat un indicator al nivelulului scazut al competentelor elevilor cat al ipocriziei Ministerului (nu este in stare sa-i invete nimic pe elevi, dar le testeaza cunostintele ca si cum i-ar fi invatat de fapt). De fapt esecul invatamantului oficial este mult, mult mai mare, si se vede in lipsa de competente, abilitati si valori a acestor tineri dupa ce au fost efectiv chinuiti 12 ani in scoala. N-am auzit niciodata un angajator sa se planga de faptul ca proaspetii absolventi angajati de el nu stiu sa rezolve exercitii cu limite, ca nu stiu toate formulele de la trigonometrie, sau diferentiale, sau ca au uitat ecuatia lui Bernoulli. Ci se plang de suficienta lor, de lipsa lor de etica a muncii, de lipsa lor de creativitate, de lipsa lor de responsabilitate, de incapacitatea lor de a invata lucruri noi, de lipsa lor de gandire logica, de frica lor de a incerca lucruri noi si de a gresi. Acesta este esecul scolii, nu notele de la bacalaureat!
      Eu am doi copii adolescenti care invata si descopera si absorb o multime de cunostinte si abilitati si valori si competente pe orice alt subiect cu exceptia celor predate in scoala si pe orice canale cu exceptia scolii. Oare de ce pentru ei aproape orice lucru care tine de scoala are o conotatie negativa? Pentru ca asta e realitatea pe care o traiesc ei zi de zi in scoala:
      - manuale stufoase, pe care orice adult in toate mintile le-ar arunca la gunoi dupa primele pagini, dar pe care ei sunt obligati sa le inghita.
      - profesori fara har, dezinteresati, profitori, anosti, pe care noi, adulti fiind, daca i-am intalni la un seminar i-am respinge imediat
      - subiecte pentru care ei poate nu au o inclinare nativa dar pe care sunt obligati sa le aprofundeze la acelasi nivel cu cei care chiar au o inclinare nativa pentru ele, fara a putea opta
      - 10-12 ore pe zi ei se ‘muncesc’ in acest mediu total neprietenos pentru ei, fara nicio motivatie si fara niciun ‘beneficiu’ direct, sesizabil.

      Ganditi-va inca o data daca dvs. ca adulti, ati accepta un astfel de tratament: sa lucrezi pe gratis, 10-12 ore pe zi, chinuiti de niste sefi care au drept de viata si de moarte asupra ta si care nu au alta placere decat sa te supuna la tot felul de teste si sa-ti dea mustrari scrise, verbale, penalizari, etc. Cati ani ati rezista?

      Veti intreba dar noi cum am rezistat la randul nostru, cand eram elevi? Da, dar noi nu traiam intr-o societate libera si nu aveam o alternativa. Ei o au. Noi nu am vazut altceva decat manualele alea insipide . Ei au vazut. Pentru noi accesul la informatii era foarte limitat si intr-un fel scoala era singurul loc unde mai aflai cate ceva. Nu mai este si cazul lor. Si atunci cum sa ne miram ca ei nu dau doi bani pe scoala si pe ce se intampla intre zidurile ei?

      Va sfatuiesc sa aruncati o privire pe acest proiect: http://aroi.ro/educatie-prin-coaching/, ca sa vedeti ca de fapt conteaza in primul rand cum se face scoala, nu ce anume se face la scoala.

  12. Florin Oprea spune:

    Domnule Maci,
    Va apreciez.
    As vrea sa fac o precizare: am facut un liceu industrial intre 1969 si 1974 (cinci ani). Absolvirea mi-a permis intrarea la facultate (am ajuns intre timp profesor universitar si predau ingineri chimica). Multi colegi de ai mei au terminat aceeasi facultate si au devenit foarte buni ingineri. Altii au ajuns in productie si au facut fata cu brio, ajungind nu simpli muncitori, ci tehnicieni sau maistri. Marea majoritate au fost sau sunt buni profesionisti dupa orice standard.
    Ce am studiat noi? Aproape la fel materiile teoretice de la liceul real, discipline tehnologice si practica la greu. Despre disciplinele tehnologice si practica trebui sa va spun ca ne-au dat o buna baza care ne-a permis sa inteleg altfel profesia de inginer inca din facultate. Acum la facultate nu s efface practica si nu se invata ce invatam noi acolo intr-o luna de vara. Sa va spun ca am invata chimie dupa manualele marelui Nenitescu care sunt mult, mult superioare celor de acum? Sau matematica dupa Caius Iacob, la fel superior celor de acum! Atunci despre ce vorbim, nu sunt nostalgic, dar as vrea sa am ca studenti absolventi de liceu care sa stie macar 50% din ce stiam noi la nivel mediu (nu vorbesc de virfuri, ca nu e cazul). La terminarea liceului colegi ai mei au ajuns in 1-2 ani sa conduca procese tehnologice complexe si mai ales periculoase. Nimeni nu a avut accidente si esecuri majore. Cum putem aduce lucrurile la acea situatie? Nu stiu foarte exact, ele s-au degradat inca din anii de dupa 1980. Dar trebuie sa incercam.

    • Cetatean spune:

      Domnule Florin Oprea, prezentati o imagine idilica, deformata, a sistemului de invatamant din “epoca de aur”. Atmosfera era una de teroare (pentru cei cu mintea deschisa), in multe licee din Romania. De exemplu, la singura poarta (deschisa) de acces in liceu (liceu industrial, un caz concret pe care il cunosc foarte bine) statea un portar care verifica daca elevii se conformeaza regulamentelor scolare: daca uniforma scolara era cea standard (dintr-un material execrabil, care se scamosa si “facea genunci” in scurt timp), daca aveau matricola (care avea brodat si un numar unic, ca la puscarie) cusuta corect pe maneca (pe tot perimetrul, nu doar in colturi), daca baietii aveau chipiu pe cap (care semana cu cel al ceferistilor) si fetele “cordeluta”, si cel mai important, daca baietii erau tunsi la fel ca si tovarasu’ Ceausescu (adica “pierdut”), intr-o epoca in care aceasta tunsoare era unul dintre semnele distinctive ale comunistilor (activistilor de partid). Daca elevul nu trecea de “controlul tehnic de calitate”, nu i se permitea sa intre in scoala decat dupa ce isi remedia problema (fara drept de cuvant/explicatii, fara compromisuri). Nu avea nici o importanta faptul ca lipseste de la ore, pentru comunisti conformarea era mult mai importanta decat pregatirea (competenta).

      Dar sa trecem peste aspectele “formale” (uniformizarea aspectului exterior). Metoda de “predare” cea mai des intalnita era “scrierea dupa dictare”. Imi aduc aminte cum isi scuturau elevii mainile in scurtele pauze pe care profesorul le facea in timpul “predarii” lectiei. Existau si profesori de exceptie, insa era ca la loterie: clasele care aveau noroc aveau parte de ei, celelalte aveau parte de niste “mici dictatori” :-) (scriau “dupa dictare”). Metodele de notare erau si ele (la multi profesori) specifice mentalitatilor dictatoriale din acea perioada. De exemplu, am avut mai multi profesori (si in clasele V-VIII, si la liceu) care obisnuiau sa “scoata la raspuns” (atunci cand dormeau prost noaptea) un numar mare de elevi, sa puna o intrebare incuietoare la care nu raspundea corect nici unul, dupa care le arata cine e sefu’ si ii nota cu 3 sau cu 4 in urma “raspunsului” la acea singura intrebare. O alta metoda de a arata cine e sefu’ era aceea de a pune elevul sa isi aprecieze singur prestatia: profesorul ii cerea acestuia sa scrie pe tabla nota pe care credea ca o merita. Era o metoda de modelare a comportamentului social (acceptarea arbitrarului deciziilor, supunerea fara obiectii fata de superior, aprecierea bunavointei acestuia). Daca elevul isi supraestima prestatia, profesorul il penaliza si ii dadea o nota mai mica decat cea meritata. Daca elevul era umil (“smecher”) si isi subaprecia prestatia, profesorul ii dadea o nota mai mare decat cea pe care o merita. Era un mecanism cinic foarte eficient de “educare” a obedientei si a schizofreniei “omului nou” (una gandea, alta spunea).

      Ma opresc aici, desi as putea sa scriu un roman despre cum functiona sistemul de invatamant in “epoca de aur” (cele descrise mai sus s-au intamplat intr-un oras din vestul Romaniei). Ideea importanta este aceea ca acel sistem de invatamant trebuia sa “produca” cetateni (“omul nou”) a caror principala “calitate” trebuia sa fie obedienta, valoarea profesionala a cestora fiind un fel de “bonus”. Datorita acestui fapt, preocuparea principala a acelui sistem nu era motivarea elevului, mentinerea vie a motivatiei pe intreg parcursul scolar al acestuia. Performantele se obtineau prin constrangere si/sau indoctrinare. Acel sistem trebuie sa ramana doar un vis urat, nu sa “aducem lucrurile la acea situatie”, asa cum propuneti dvs.

      Performanta scolara nu trebuie obtinuta cu pretul pervertirii personalitatii elevului. Motivatia intrinseca procesului cunoasterii si intelegerii lumii incunjuratoare, satisfacerea acestei curiozitati specifice firii umane trebuie sa fie izvorul performantei. Constrangerea (activa – inocularea fricii, sau pasiva – limitarea optiunilor) poate sa duca pe termen scurt la obtinerea performantei, insa efectele negative (mai ales pe termen lung) pentru individ si pentru societate sunt devastatoare.

      P.S. Pentru cei care tot lauda perioada comunista pentru performantele de exceptie obtinute atunci:

      Emilia Eberle, medaliata la Olimpiada de la Moscova din 1980 si la campionatele mondiale de gimnastica:

      “Iubesc gimnastica chiar si dupa tortura pe care am indurat-o. Este ingrozitor, si acum ma trezesc plangand. A fost brutal. Nimeni nu e perfect, faceam greseli si primeam palme, pumni… Aveam urechile rupte, pielea dupa urechi era zgariata, dar nimanui nu ii pasa. Si Martha ne zgaria si ne tragea de par, aveam urme pe tot corpul”.

      http://tinyurl.com/mggwxeo

      Ecaterina Szabo, multipla medaliata cu aur la Jocurile Olimpice din 1984 (Los Angeles, SUA) si la campionatele mondiale de gimnastica:

      “Mi-a fost frica mereu sa chiulesc de la programul pe care-l aveam in timpul cind eram gimnasta. Stiam ca ma asteapta o portie dubla de munca drept pedeapsa. … Eram niste copile atunci. Teleghidate! Ni se cam filfiia de ce se intimpla in jurul nostru. Noi stiam doar atit: antrenamente, concursuri, odihna, regim”.

      http://tinyurl.com/knwodko



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Mihai Maci


Mihai Maci

Lector la Universitatea din Oradea. Studii de licenţă (1995), de masterat (1996) şi de doctorat (2007) la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj. Preocupări iniţiale legate de S... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

cu ani in urma un prieten cambodgian mi-a povestit cum a fost omorat pe taica-sau pe vremea khmerilo...

de: r2

la "Ce-ar fi să vorbim cu-adevărat corect politic despre Fidel Castro?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)