Home » Analize »Dezbatere »Global / Europa »Opinie »Orientul Mijlociu » Citesti:

Hezbollah, voluntar în infernul sirian şi cutremurul politic din Turcia

Serban F. Cioculescu iunie 3, 2013 Analize, Dezbatere, Global / Europa, Opinie, Orientul Mijlociu
13 comentarii 2,509 Vizualizari

La ora când scriu aceste rânduri (duminică seară), marile oraşe ale Turciei par să fie la un pas de anarhie. Zeci de mii de tineri furioşi au ocupat străzile şi luptă cu forţele de ordine aruncând pietre şi cocktail-uri Molotov. Nu sunt islamişti fanatici ci manifestanţi sensibili la problematica ecologică: se opun deciziei guvernului de la Ankara de a desfiinţa un parc din Istanbul. Scânteia a pornit de la manifestaţiile din Piaţa Taksim reprimate brutal de poliţie. Deşi seamănă cu revoltele din Egipt, Tunisia, Libia şi Siria, deşi par să se subsumeze fenomenului numit generic „Primăvara arabă”, aceasta este doar o impresie. Pentru că Turcia nu e un stat dictatorial ci o democraţie. Una imperfectă dar totuşi o democraţie. Partidul AKP, islamist moderat, se află la putere din 2002. De atunci a sporit mereu în sondaje şi a câştigat toate alegerile, în mod corect. Nici nu e de mirare: în cei 11 ani a reuşit să cvadrupleze cifra venitului pe cap de locuitor, a întărit moneda şi a scos din sărăcie milioane de turci. Dar cu ce preţ? Regimul de la Ankara a început să reislamizeze destul de agresiv societatea, să impună restricţii care îndepărtează ţara tot mai mult de aderarea la UE. Societatea a reacţionat, finalmente: nu toate femeile vor să poate văl pe chip, tinerii doresc să se sărute pe stradă şi să bea un pahar de alcool la barul din colţul străzii. În calea lor stă însă figura de sfinx cenuşiu şi auster a premierului Recep Tayyip Erdogan. AKP (Partidul Justiţiei şi Dezvoltării) a obţinut în iunie 2011 peste 50% din voturi, zdrobind efectiv principalul rival Partidul Republican al Poporului (CHP), formaţiune de centru-stânga, care a luat doar puţin peste 25% din sufragii. Între timp, conducătorii AKP au continuat lupta lor politică contra acelor lideri militari care susţinuseră vechiul regim kemalist, cel care scosese în afara legii partidele islamiste şi le arestase periodic conducătorii. Procesul Ergenekon a agitat la maxim spiritele în societatea turcă, opunându-i pe adepţii şi adversarii kemalismului. Primii vor ca Turcia să rămână un stat laic, cu garanţii constituţionale pentru pluripartidism şi libertate politică, ceilalţi vor ca statul să fie reislamizat treptat şi să reintre cultural şi geopolitic în matricea fostului Imperiu Otoman. Nu degeaba, liderii AKP şi mai ales ministrul de Externe, Ahmed Davutoglu, folosesc uneori cu plăcere, deşi nu recunosc, denumirea de neo-otomanism. Multor observatori străini acest proces le apare pur şi simplu ca o vendetă. O răzbunare pentru tot ce au suferit islamiştii de pe urma kemaliştilor. Şi evident o decapitare a armatei, cea care zeci de ani a controlat la sânge laicitatea partidelor aflate la putere.

Aparent totul mergea bine la turci în acest an, dată fiind spectaculoasa creştere economică şi evitarea în mare parte a efectelor crizei economice globale. Da, numai că AKP a instaurat o societate destul de represivă: nu doar că femeile sunt tot mai presate să poarte văl, bărbaţii să nu mai bea alcool în public, ori stewardesele de pe Turkish Airlines să renunţe la minijupă şi coafura cu coc, occidentală, în favoarea hainelor lungi islamice, şi a capului acoperit. Mai grav, ţara e prima din Europa la capitolul ziarişti arestaţi şi ziare sau posturi de TV anchetate şi chiar suprimate. A ajuns să concureze în mod nedorit cu Rusia condusă cvasi-autocratic de “ţarul” Vladimir Putin. Iar în acest punct, tinerii din marile oraşe par să fi ajuns la un maxim al suportabilităţii. Poate că unii sunt ecologişti şi vor să salveze acel frumos parc din Istanbul (parcul Gezi din Taksim), caz în care merită felicitaţi. Dar poate că e un doar un pretext!

Personal cred că e vorba şi de oameni “normali”, care nu vor ca ţara lor să se asemene cu Arabia Saudită sau cu Iranul. Vor ca soţiile şi prietenele să se plimbe pe stradă cu faţa neacoperită, cu haine occidentale şi să bea cola cu whiskey la orice oră din zi şi din noapte doresc. Fără ca acest lucru să fie decis de un Recep Erdogan, care probabil că în sinea lui se şi vede noul sultan otoman, pardon preşedinte al Turciei neo-otomane. Nu degeaba în Taksim, zecile de mii de tineri au făcut cerc în jurul statuii lui Mustafa Kemal Atatürk, fondatorul republicii, ca un simbol al moştenirii politice pe care o apără.

Un element pitoresc a fost dat de prezenţa pe stradă a popularului actor Halit Ergenc, cunoscut de aproape toată suflarea turcă şi de trei sferturi din femeile carpato-danubiene ca fiind Suleyman din telenovela omonimă. Venit cu soţia şi aclamat de manifestanţi, acesta a vrut atât să fie solidar cu ideile apărate de tineri, cât şi să plătească o poliţă premierului Erdogan, care criticase filmul, actorii, regizorul şi producătorul cu “memorabilele vorbe” : “El (adică Soliman) si-a petrecut 30 de ani din viaţă în şaua calului, nu în palate, aşa cum ne este arătat la televizor. Ii blestem şi îi condamn pe realizatorii acestui serial şi pe proprietarii acestui post de televiziune, care se joacă cu valorile poporului. Ei trebuie sa primească o lecţie.” Iată că de fapt actorul i-a aplicat o lecţie de bun simţ şi normalitate premierului care crede că ştie el cel mai bine cum şi cine a fost sultanul Soliman, de parcă s-ar fi teleportat în palatul acestuia ca să-l vadă în acţiune. Cât despre cine apără mai bine valorile turceşti mai bine mă abţin să comentez, pentru că nu risc un protest din partea ambasadei Turciei la Bucureşti. Oricum, dacă lucrurile merg în acest fel, nu m-aş mira ca peste vreo 5 ani preşedintele Turciei să fie un actor de telenovele, mai liberal în gândire şi mai puţin încrâncenat decât politicienii din aripa dură a AKP. Fenomenul Beppe Grillo din Italia se poate repeta oriunde…

Lângă Piaţa Taksim, un tânăr numit Akin, spune că năduf “nu plecăm de aici. Singura soluţie acum e să cadă acest guvern. Ne-am săturat de acest guvern opresiv care ne supune mereu la presiuni.” Manifestanţii nu vor ca o parte din parcul Gezi să devină zonă cu mall-uri sau uriaşe blocuri de sticlă, nici ca reconstrucţia cazarmei otomane Topçu Kişlasi să se facă cu acest preţ. Poate că aceste elemente ale arhitecturii moderne sugerează prosperitate dar sunt şi un şut în fundul imaginii vechiului Istanbul, cel care îşi apără spaţiile verzi, deja foarte împuţinate. Iar demonstranţii au spus un nu furios şi clar. E cazul ca politicienii AKP să deschidă bine urechile…sau să înceapă să se teleporteze în epoca lui Soliman, cu ale cărui idei sigur sunt de acord.

Mă pun în pielea acelor tineri furioşi şi cred că dacă aş fi exact la vârsta şi în situaţia mea socio-profesională, ca locuitor al capitalei turce, dornic să trăiesc liber, neîncorsetat, nesupravegheat de big brothers “de meserie” precum Erdogan sau Davutoglu, fără teama că dacă public pe un site sau blog de tipul lui Lapunkt sau Contributors un punct de vedere critic faţă de regim eu sau familia mea vom petrece câteva nopţi “magice” în sordidele şi super-aglomeratele puşcării turceşti. Nici nu ar mai conta că mi-a crescut salariul cu 50% sau 100% în ultimii 10 ani dacă aş şti că trăiesc cu sabia lui Damocles deasuprea capului! Că la primul articol critic aş sta cu teamă să nu vină un soi de “oameni în negru” să mă ridice. Nu ştiu cum se va soluţiona acest protest colectiv uriaş din Istanbul, Ankara şi alte oraşe, vreau să sper că nu prin violenţă. Deja au murit doi oameni şi sute sunt răniţi. Mai există o şansă pentru dialog paşnic şi compromis. Poate că elitele AKP vor înţelege în fine că nu se pot legitima doar prin buzunare şi stomacuri pline care oricum aparţin doar unei părţi a turcilor. Ci şi prin avans pe calea democraţiei, prin respectarea pe bune a drepturilor omului, mai ales că teoretic Turcia se află încă în cărţile integrării europene. În caz contrar vor da apă la moară acelor cercuri din Germania şi Franţa care se opun primirii Turciei în clubul european.

Ca un făcut, aceste lucruri se întâmplă în Turcia, stat membru al NATO, care susţine destul de clar rebeliunea din Siria, pornită spre a răsturna regimul lui Bashar Assad şi devenită treptat un conflict sectar între sunniţii majoritari (pe ei îi reprezintă rebelii, la nivel declarativ) şi alawiţii minoritari, baza de susţinere a lui Assad.

Recent, s-a produs un eveniment greu de consecinţe pentru situaţia din Siria. Mişcarea şiită Hezbollah din Liban a trimis mii de luptătoti care să îl ajute pe Assad să reziste şi chiar să câştige bătălia finală. Nu ştim cîţi exact – poate 3000, poate 5000 sau chiar 10.000 cum susţin rebelii sirieni. Mai probabil a doua cifră, deoarece a treia este numărul total estimate al combatanţilor pe care mişcarea îi are, or e greu de crezut că au părărit Libanul cu purcel şi cu căţel, mutându-se toţi pe meleaguri siriene. Aşadar, Hezbollahul, actor transnaţional non-statal, a devenit un inamic major nu doar la Israelului, ci şi al multor sunniţi din Siria, Irak şi alte ţări din regiune. Forţele Hezbollah au fost create, cu masiv sprijin iranian, spre a combate invazia israeliană din Liban acum circa 30 de ani dar luptă acum cu arma în mână în Siria, ajută regimul Bashar Assad să recucerească de la rebeli oraşe precum Qusair. Daca forţele pro-guvernamentale ajung aproape de obţinerea victoriei, cred că rebelii sirieni vor lansa semnale de deschidere către Israel, considerând că e un „rău” acceptabil şi necesar. E doar o problemă de timp şi un mare motiv de angoasă pentru tabăra preşedintelui sirian, de asemenea pentru Teheran. E şi o mare dilemă strategică pentru adversarii lui Assad, care ştiu că Israelul e detestat de marea majoritate a musulmanilor din Orientul Mijlociu şi Africa de Nord, indiferent că sunt şiiţi sau sunniţi. Însă dacă va fi vorba de supravieţuire, rebelii sirieni nu prea vor avea încotro…

Aşadar, Hezbollahul a fost creat să combată Israelul ca să apare şiiţii libanezi în epoca războiului civil în care desigur Israelul, dar şi Siria şi Iranul s-au amestecat masiv. Există, prin urmare, tradiţia de “proxy war” în această sub-regiune. Însă sprijinirea taberei pro-Assad îl va face, cred, foarte nepopular în ochii arabilor sunniţi din Golf si Magreb. Efectiv Hezbollah ar putea fi văzut acum în lumina sa reală – ca braţ armat clandestin al Iranului, trimis de Teheran să salveze de la colaps regimul dominat de alawiţi (ramură a şiitilor) din Siria. A devenit clar că Hassan Nasrallah, liderul Hezbollah, a decis să participe la războiul civil sirian spre a ajuta Iranul să îşi păstreze capacitatea de influenţă în Siria. Ca efect direct, în Liban au reizbucnit violenţe de stradă în oraşul Tripoli, între sunniţi şi şiiţi, legate de participarea ambelor grupuri la violenţele sectare din Siria vecină. De pe teritoriul sirian, rebelii au lansat mortiere în Liban, lovind ţinte din Valea Bekaa, zona de iradiere a Hezbollah. În acest fel, au vrut să pedepsească grupul şiit, pentru amestecul în războiul sirian. Iar principalul adversar al Hezbollah din Liban, Mişcarea de coaliţie 14 Martie a chemat la acţiuni de protest şi sprijină discret înrolările unor libanezi sunniţi pe frontul sirian. Principalul partid al acestei coaliţii se numeşte chiar…Sunni Future Movement. Aceşti combatanţi sunniţi capătă deja experienţa războiului pe frontul sirian şi e probabil că, odată întorşi în Liban, vor fi capabili să se opună Hezbollah-ului, chiar în mod foarte violent.

Qusair e relativ aproape de graniţa cu Libanul, aşa încât e logic de ce forţele pro-Assad vor să păstreze controlul asupra acestei regiuni, mai ales că în Liban există Valea Bekaa, stronghold al Hezbollah. În cazul în care Assad ar pierde Damascul şi restul Siriei, probabil că ar fi tentat să desprindă o bucată din teritoriul sirian, zona învecinată cu Libanul. În acelaşi timp şi graniţa cu Irakul e valoroasă, asigurând contactul cu Iran, unul dintre principalii susţinători ai lui Assad.

Să mai spunem că în războiul civil din Liban, Siria şi Israelul au jucat un rol masiv în prelungirea ostilităţilor (fără a neglija nici rolul Iranului), dar diferenţa majoră ar fi că taberele multiple – creştini maroniţi, arabi de stânga pro-palestinieni, arabi islamişti sunniţi, arabi şiiţi – au schimbat adesea alianţele. Acum, decizia lui Hassan Nasrallah de a implica decisiv Hezbollahul libanez şiit în războiul civil sirian, a atras reacţia „în oglindă” a unor lideri religioşi sunniţi extremişti din Liban şi chiar din Irak, care au început să recruteze luptători şi să strângă arme spre a îi ajuta pe rebelii sirieni. Libanezii au ajuns să lupte pe baricade în Siria, redeschizând vechile clivaje religioase care au stat la baza războiului civil din această ţară. Deşi Nasrallah a cerut şiiţilor şi sunniţilor libanezi să se lupte doar în Siria şi să nu „importe” conflictul lor din nou în Liban, este puţin probabil că lucrurile vor sta astfel. Tot Nasrallah, un manipulator grosolan, le-a spus adepţilor săi că dacă nu merg în Siria să apere cu armele regimul Assad contra extremiştilor sunniţi, aceştia vor ataca primii pe teritoriul libanez! Evident, o manipulare de joasă speţă, dar care îi serveşte pentru o legitimare de ultim moment. Aşadar a prezentat acţiunea militară pro-Assad a Hezbollah ca fiind un anume tip de război pre-emptiv! A plasat-o, cu alte cuvinte, sub semnul necesităţii, ceea ce denotă o logică profund viciată şi mai apropiată de paranoia anti-sunnită a Iranului decât de viziunea unui libanez din anii ’60 obişnuit să convieţuiască cu creştini, druzi, sunniţi etc. În realitate implicarea grupului Hezbollah-ului în Siria este un „war of choice”, nicidecum un „war of necessity”! Gruparea nu va putea arunca veşnic vina pe Israel pentru toate deciziile sale riscante şi nici nu mai poate ascunde conexiunea directă cu Iranul. Iar imoralitatea liderului şiit a devenit evidentă când a îndemnat toţi „furioşii” Libanului să meargă să lupte în Siria, ca şi cum acolo ar fi no man’ s land, un poligon de teste militare! Dacă Hezbollah îl ajută pe Assad să câştige războiul, va deveni duşmanul numărul unu al arabilor sunniţi din Golf. Dar va fi „îndrăgit” de Iran şi poate de Rusia, care îl vor recompensa discret. Dacă pierde lupta, va suferi mari pierderi de efective şi va fi extrem de slăbit şi în Liban, tentând din nou Israelul să îl suprime prin tactici din cele mai diverse.

* * *

Bun, aşadar ce legătură există între Turcia şi Siria? În afara vecinătăţii geografice şi a implicării Turciei prin sprijinirea clară a rebelilor cărora le oferă adăpost, în ambele cazuri mii, zeci de mii de bărbaţi tineri luptă. Cu pietre, sticle incendiare şi pancarte în Turcia, cu arme de foc în Siria. Prima e o democraţie care tinde să se îndepărteze de modelul occidental, a doua o dictatură orientală camuflată în democraţie baath-istă. În prima, o parte a populaţiei se teme de reislamizare şi opresiune, în a doua, o bună parte din rebeli vor mai mult Islam în viaţa lor şi să scape de un dictator pe care îl percep şi ca pe un eretic (ca pe toţi alawiţii). Comun este sentimentul de revoltă, de frustrare şi de speranţă. Rămâne să sperăm şi noi că Turcia nu va călca defel pe urmele Siriei, ci, din contră, că Siria se va transforma într-o Turcie arabă. Una care nu e perfectă dar perfectibilă.

(o versiune a apărut pe www.lapunkt.ro)

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "13 comments" on this Article:

  1. codrin spune:

    foarte interesant articolul, cu o analiza destul de buna a situatiei in ambele state.
    insa cred ca legatura dintre turcia si siria este fortata.

  2. Ion spune:

    nimic despre masacrele impotriva crestinilor facute de rebelii sirieni? e plina presa internationala despre rapiri, violuri sau folosirea gazului sarin (confirmat de comisia Carlei del Ponte) de catre rebeli (cati teroristi s-au infiltrat acolo??)..

  3. alfonso spune:

    Dom’ professor, acum pe bune, dupa un asemenea articol ar fi extreme de util sa stati 2 zile in casa nu de alta dar cei de la ambasada otomana din Bucuresti au si iatagane, si pistoale, va dati seama ca deja s-au trasat sarcini pentru gealatii care apara “onoarea” PKK. In rest, camn asa e, Turcia devine tot mai despotica si mai orientala, dorinta de a fi in UE paleste fata de cea de a ingloba Siria si Liban in sfera sa de influenta….ca sa nu mai zic de Nordul Irakului, acolo unde zburda kurzii!

  4. Alina spune:

    Sunt profesor de 18 ani si in luna aprilie am fost intr-un schimb de experienta la Istanbul. Pe langa obiectivele turistice pe care le are Istanbulul, si care sunt unice, am avut ocazia sa vizitez cateva scoli din Istanbul. M- a frapat faptul ca incepand de la clasa a-V-a si pana la clasa a XII-a eleviii au 40 de ore pe saptamana. La noi este o “problema” finantarea a 30 de ore pe sapatamana. Orarul unui elev continea cam 8-9 materii. De exemplu, la clasa a VI-a eleviii turci au 6 ore de limba engleza, 6 ore de limba turca, 6 ore de limba germana/chineza/…, 6 ore de matematica, ore de leadership. In invatamantul romanesc, la 30 de ore pe sapatamana sunt 12-16 materii. Unul din ghiziii profesori care ne-au organizat schimbul de experienta ne-au spus ca in ultimii 30 de ani s-a pus accent pe educatie in Turcia, iar, de cativa ani Turcia este in boom economic. La finalul clasei a VIII-a, eleviii dau un examen national compus din 6 materii: Matematica, Stiinte, Limba Turca, Limba engleza, Istorie si stiinte socio-umane. M-a surprins faptul ca la clasa a VIII-a se sustine 6 examene, nu doar doua ca la noi. La finalul liceului eleviii primesc diploma de absolvire. Nu exista examen de bacalaureat. Dar exista admiterea la facultate. Care este foarte dura. Universitatile nu au autonomie pentru a-si organiza singure admiterea. Admiterea este organizata, la nivel national de catre guvern. Se intra foarte greu la facultate. In Turcia se invata pe branci. Dupa cele 40 de ore petrecute la scoala, eleviii turci invata multe alte ore acasa, ma refer la cei care doresc sa se realizeze profesional. Doua examene grele si foarte serios organizate, doua filtre puse in diferite momente in viata educationala a ridicat foarte mult standardele societati, si societatea insasi. Acum 30 de ani, Turcia nu exista la Olimpiadele Internationale. Acum, Turcia este in fata Romaniei la multe discipline. Pe mine personal nu ma mira nivelul de constiinta sociala a tinerilor turci. Am fost mirata sa vad o societate care o depaseste cu mult pe cea romaneasca in aprilie. Acum mi se pare firesc. Si ii admir. Asta inseamna sa investesti in educatie, si sa pui educatia mai presus de orice. La noi, ca sa se plateasca cat mai putine ore pe cap de elev, se spun numai minciuni. Noi, profesorii, stim cel mai bine ca 40 de ore pe saptamana inseamna educatie mai buna decat 30 de ore pe saptamana. Si mai stim ca 6 ore de engleza inseamna sa vorbesti mai bine o limba straina decat 2 ore pe saptamana.

    • maximus spune:

      Stimata doamna ALINA,ma surprinde ca o persoana atat de inteligenta ca dvs se lamenteaza in fatza fenomenului ”de neinteles”al tembelizarii tineretului roman;este oare atat de greu de vazut CA NU ESTE UN ACCIDENT,CA ESTE UN FENOMEN DIRIJAT,UN EXPERIMENT SOCIAL,care in mod deliberat si constient urmareste sa scoata acest popor de pe harta lumii,avand ca metoda lichidarea batranilor prin infometare,lipsa de medicamente si caldura, iar tineretul,prin tembelizare urmand sa devina o turma de sclavi?de ce va plangeti ca la noi ”se spun numai minciuni”?pai ati vrea sa apara la protv si sa ne spuna in fata care este noua magalis idea (ca sa citez numele altui plan maret din alt secol,de transformare a acestui pamant in casa pt venetici smecheri si plini de bani veniti de aiurea)? Tot ce s-a facut deceniile trecute prin scolarizare mai mult sau mai putin reusita,este acum supus unui proces distructiv accelerat.Rezultatele le vedem cu totii. popor saracit,infometat,indobitocit,intra sub o noua epoca fanariota in care ciocoii nationali si stapanii lor din afara transforma tara asta intr o colonie de munca pt fiinte omenesti nascute sa roboteasca pt prosperitatea altora.Vorba ceea: aici e raiul,aicie iadul!
      In rest,binevenita si edificatoare interventia dvs. Articolul-excelent!!

  5. yo spune:

    parerea mea ca esti mult departe de adevar… n-are nici o legatura siria cu turcia… in luna mai premierul turciei a anuntat plata integrala a datoriilor externe, cu 4 sau 5 ani inainte de termenul limita pentru a evita plata sdobanzilor catre FMI. Seamana izbitor cu o intamplare traita de mine si de multi altii…..

    • maximus spune:

      intr-adevar,pare de necrezut ca un politician atat de versat ca erdogan si-a permis sa sfideze marea finanta internationala,platind integral si inainte de timp datoriile tarii. va suporta consecintele,si el si neamul lui. o tzara ca turcia,putere regionala in boom economic,fara datorii… suna urat! un ochi mereu treaz vegheaza! incep probleme mari pt turcia! nu poti fi prosper si puternic in sec 21 fara sa suporti consecintza.

    • eu****** spune:

      Faptul ca s-a grabit cu plata spune ceva despre modul sau de a gandi – ceea ce este reflectat si in articol.

      Cred ca legatura intre Turcia si Siria este explicata intr-o fraza:

      “Prima e o democraţie care tinde să se îndepărteze de modelul occidental, a doua o dictatură orientală camuflată în democraţie baath-istă.”

      SI din acest punct de vedere cred ca articolul merita atentie.

      Democratia se cladeste greu si se pierde usor!
      Liderul turc Mustafa Kemal Atatürk, fondatorul republicii, poate sa fie considerat un lider important in lumea islamica. Mustafa Kemal Atatürk a demonstrat ca transformare poate sa inceapa din interior si ca reusita ei asigura bunastarea unei natii care nu isi uita insa traditiile – dar nu le exagereaza.

      Am vazut in 2003 femeie cu masca de fier pe fata si imbracata numai in negru intr-un mall din lumea araba. Puteti sa credeti asa ceva? Ei bine, nu am facut o poza ca sa arat acum dovada, dar va rog sa ma credeti ca este perfect adevarat.Sincer, m-a ingrijorat serios o astfel de stare.

      Pana sa ajungi cu adevarat la democratie ai de parcurs un drum lung si te poti impiedica pe drum, ceea ce este un mare pacat pentru mine, tine, noi si natiuni, in general!

  6. paulescu spune:

    In general sunt de acord cu cele afirmate de dv, dle autor, insa stau si ma intreb daca nu cumva ce se petrece acum pe strazile din Istanbul are legatura cu ce face Turcia in Siria. Poate ca Siria si Iranul au destule conexiuni in randul unor retele extremiste turcesti cat sa provoace agitatie stradala. E doar o ipoteza….
    Cat despre actorul acela din Suleyman, aflu de la TV ca ieri a scapat “la mustata” de o grenada lacrimogena aruncata de jandarmi. Presupun ca a scapat si de jeturile de apa pentru dispersarea maselor. va dati seama cum ar fi fost sa apara in sezonul 3 cu barba arsa, ochii rosii si hainele ude?

  7. Radu D.L. Popescu spune:

    stati linistiti, NATO vegheaza.

  8. maximus spune:

    o scurta observatie pe marginea unui articol dealtfel f bun: priviti cate campanii a avut soliman magnificul si veti vedea ca erdogan nu era departe de adevar cand spunea ca marele padisah a petrecut 30 ani in saua calului…nu se construieste un imperiu stand cu cadanele in harem,chiar daca ai cei mai buni generali la ordinele tale… dar probabil serialul ar fi costat mult mai mult daca ne ar fi prezentat campanii militare in locul dezgustatoarelor intrigi din sarai/harem…

  9. eu****** spune:

    Excelent articol!

  10. Liviu spune:

    bun articol domnule profesor, sa publicati mai des, presa romaneasca duce lipsa de articole pertinente pe problematica externa!



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Serban F. Cioculescu


Serban F. Cioculescu

Dr. Şerban F. Cioculescu (n. 1972) este cercetător ştiinţific în domeniul studiilor de securitate la Institutul pentru Studii Politice de Apărare şi Istorie Militară din Bu... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

cu ani in urma un prieten cambodgian mi-a povestit cum a fost omorat pe taica-sau pe vremea khmerilo...

de: r2

la "Ce-ar fi să vorbim cu-adevărat corect politic despre Fidel Castro?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)