O noua miscare politica in Romania: vis sau prostie?

Alianţa dintre liberali şi televizorul Voiculescu seamănă cu o căsătorie grabnică între o căprioară şi un lup. Evenimentul deschide poarta largă unui vis cu repetiţie: un nou partid, mai curat şi mai uscat. Căci o bună parte dintre alegători nu vor mai hrăni cu voturi căprioara liberală de frica soţului-lup care le va hăpăi odată cu votul şi braţul. Prin urmare, încep căutările unei noi căprioare: una cu coarne ascuţite, copite de aur şi nasul fraged şi tânăr. Un vis. Sau o prostie?

ALIATUL DIN INTERIOR

Există mai multe puncte de creştere din care ar putea înmuguri o nouă mişcare politică. Cel mai evident este cel coagulat în jurul lui Teodor Baconschi şi al fundaţiei sale creştin-democrate. În jurul său sunt adunaţi politicieni şi intelectuali tineri precum Mihail Neamţu (în prezent director ştiinţific la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului), Theodor Paleologu (deputat PD-L), Bogdan Tătaru-Cazaban (fost consilier prezidenţial, în prezent ambasador la Vatican) şi, parcă rătăcită acolo, Sorina Plăcintă (om de afaceri şi actual senator PD-L). Cu excepţia ultimei prezenţe menţionate, miezul dur al acestui nucleu este unit prin empatia cu o anumită parte a Bisericii Ortodoxe Române dar şi printr-o  formare academică filozofico-teologică similară. Dar oricât de inteligent şi competent ar fi, acest mugure nu are şanse de reuşită fără susţinerea unor politicieni deja puternici şi experimentaţi. Vasile Blaga a tatonat terenul construindu-şi cu precauţie o opţiune atunci când a declarat public că sprijină platforma creştin-democrată. Mult mai rezervat, preşedintele Băsescu a stimulat la rându-i construirea acestui pol de creştere în interiorul PD-L, nu în afara lui. Calculul era limpede: la începutul lui 2010 Traian Băsescu declara aderarea României la spaţiul Schengen ca fiind prioritatea numărul unu a ţării. Această chestiune părea atunci a fi una de strict ordin tehnic. Un fruct cărnos şi uşor de câştigat, pregătiţi să-l culeagă fiind Teodor Baconschi, numit la Externe, şi Vasile Blaga, uns la Interne. Doar că socoteala de acasă nu s-a potrivit cu cea din târg şi ceea ce trebuia să fie o mare victorie a celui de-al doilea mandat Băsescu, s-ar putea transforma astăzi într-o răsunătoare înfrângere.

Efectul asupra mugurelui creştin-democrat este neîntârziat: declaraţiile prin care Traian Băsescu îl pune în dificultate pe Teodor Baconschi duc la scăderea ambiţiilor acestui grup şi la un viitor deocamdată incert în interiorul PD-L. Activitatea febrilă a lui Traian Băsescu la începutul acestui an se axează pe teme interne, Preşedintele zărind la orizont posibilitatea unei noi lupte pe tema suspendării sale. În noul cadru, Traian Băsescu nu mai are nevoie de tinerii intelectuali care se vor vedea nevoiţi să-şi deseneze singuri viitorul la congresul PD-L din primăvară. E puţin probabil ca aceştia să abandoneze partidul înainte de alegerile din 2012, dar în acelaşi timp îşi păstrează potenţialul de dezvoltare într-o nouă mişcare politică (cu o importantă coloristică ortodoxă), fie ea în interiorul sau în afara PD-L.

CATALIZATORUL DIN EXTERIOR

Alina Mungiu-Pippidi scrie într-un editorial din România Liberă despre noii lideri ai anului 2011. Mişcarea civică iniţiată de Alina Mungiu, „Alianţa pentru o Românie Curată” (un nume cu mare potenţial pentru un viitor partid) este construită dintr-o constelaţie de ONG-uri şi nume importante ale societăţii civile. Este o „partidă” a societăţii civile, nu un partid. Dar există toate şansele ca de aici să răsară în viitor o nouă mişcare politică. Nu ar fi pentru întâia oară în România. Alina Mungiu se raportează la PD-L, şi implicit la gruparea Baconschi, într-un antagonism feroce, specific dezamăgirilor adânci. Argumentele sale sunt pertinente, entuziasmul cu asupra-măsură, dar pariul este foarte riscant: schimbarea partidelor prin exercitarea unor presiuni venite din exteriorul mediului politic. Reuşita ar fi o premieră în istoria statului român, până şi organismele europene fiind înfrânte de rezistenţa la reformă a partidelor politice româneşti (vezi „Deceniul pierdut al României”, de Tom Gallagher).

„Alianţa pentru o Românie Curată” propune o serie de lideri tineri, specialişti consistenţi pe domenii specifice, printre ei numărându-se Cristian Ghinea (directorul Centrului Român de Politici Europene) sau Ligia Deca (coordonatoarea secretariatului Bologna). Intelectualii care sprijină această platformă vin şi ei din sferele opuse curentului creştin-democrat dar fără niciun fel de aplecări pentru che-guevarismul lui Victor Ponta, un exemplu fiind Vasile Ernu (pe nedrept catalogat drept un nostalgic sovietic). Magma acestei noi generaţii poate erupe în moduri interesante dar cu toţii sunt conştienţi că vor fi puşi, mai devreme sau mai târziu, în faţa deciziei de a se implica sau nu într-o mişcare politică. Catalizatorul acestei decizii ar putea fi un personaj care provine din societatea civilă şi este apropiată de personalităţile „Alianţei”. Fost preşedinte APADOR-CH, actual europarlamentar PD-L, Monica Macovei nu a scos cu totul din discuţie posibilitatea formării unui nou partid. O decizie în această direcţie ar cristaliza statutul, incert în prezent, al „Alianţei pentru o Românie Curată” dar, desigur, sprijinul financiar va trebui căutat în altă parte.

DOUĂ JUMĂTĂŢI ALE ACELEIAŞI ARMATE

Există iată aceste două abordări diferite: producem schimbarea mediului politic acţionând din interior sau punând presiune din exterior? Riscurile sunt şi ele egale: în primul caz există posibilitatea asimilării până la identificare a modelului parvenitismului politic, în al doilea cea a unui idealism naiv care lasă urme doar pe suprafaţa apei. Practica intervenţiilor sistemice susţine că schimbarea unui sistem (cel politic românesc, în discuţia de faţă) poate fi declanşată doar prin inducerea unei crize din exterior care să-şi găsească un aliat în interior. Aceasta ar fi strategia dezirabilă, existând atât factorii declanşatori din exterior cât şi prezenţa în interior a unor elemente cu potenţial receptor. Problema este că cele două mişcări nu se simpatizează defel. În ciuda faptului că ambele urmăresc (cel puţin declarativ şi, până la proba contrarie, e de bun simţ să acordăm prezumţia de onestitate) acelaşi obiectiv: normalizarea mediului politic şi oxigenarea instituţiilor statului. Sunt cele două jumătăţi ale aceleiaşi armate dar care, din păcate, nu se vor întâlni niciodată.

În aceste condiţii, deşi aşteptările există şi sunt ridicate, rostul discuţiilor despre o nouă mişcare politică este sortit sterilităţii. Naşterea unei astfel de creaturi are nevoie de trei ingrediente: bani, un lider capabil să comunice şi să înţeleagă poporul şi o reţea de lideri proaspeţi şi competenţi care să colaboreze pentru îndeplinirea unui obiectiv comun. În lipsa satisfacerii acestui ultim aspect, existenţa celorlalte două devine irelevantă. Să cauţi căprioara cu coarne ascuţite şi copite de aur e astăzi şi vis şi prostie. Deocamdată rămâne să alegem între celelalte două: cea măritată cu lupul sau cea înfrăţită cu porcul.