Au trecut patru ani de acea sesiune, unica in istoria Parlamentului Romaniei, din 18 decembrie 2006, moment deopotriva sublim si penibil, inaltator si degradant. Sublim, pentru ca, pe baza Raportului Final al Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania, intr-un gest fara precedent in lumea post-comunista, presedintele Traian Basescu a condamnat regimul comunist, pe intre parcursul existentei sale, drept ilegitim si criminal. Penibil, pentru ca de la Ion Iliescu la C. V. Tudor, de la „Antelene” lui Dan Voiculescu la „Ziua” lui Rosca Rosca Stanescu, de la cate un politolog ori istoric ofuscat la fostul poet de curte al dictaturii, Adrian Paunescu, intreaga artilerie grea a gemetelor, imprecatiilor si istericalelor patriotard-comuniste s-a mobilizat spre a boicota aceasta condamnare.
Expertiza comunismului
Am discutat mult in aceste ultime luni despre comunism si despre Raportul Final cu profesorul Virgil Nemoianu. Tin sa-i multumesc aici pentru excelentele observatii pe care mi le-a propus. Mi-a si ne-a oferit (autorilor acestui document) remarcabile piste pe care merita sa le urmam in viitor. Pot spune fara urma de exagerare ca am obtinut din sugestiile profesorului Nemoianu mai multe ratiuni de reflectie decat din cine stie ce volum obsedat de „spectrul anticomunismului”. In fine, distanta dintre competenta si amatorism nu mai necesita elaborari speciale. Aflu mai nou ca revista Vatra (din al carei Consiliu fac parte, ca si profesorul Nemoianu) a publicat un numar special despre „Expertiza comunismului”. Ma intreb daca redactorii s-au gandit sa-i solicite si d-lui Nemoianu o contributie (tema fiind direct legata de statutul meu ca expert al comunismului), tot asa cum mi-au cerut mie (si am acceptat cu placere) sa scriu pentru numarul special despre profesorul de la Catholic University. Nu voi comenta hic et nunc acest numar, nu am obiceiul sa vorbesc despre lucruri pe care nu le-am aprofundat, astept sa-l primesc si sa-l citesc atent (am primit prin e-mail de la un prieten cele mai multe dintre texte). Am citit cu interes pe blogul revistei Tribuna comentariile facute de dl Laszlo Alexandru, situate in prelungirea criticii sale pertinente la adresa volumului Iluzia anticomunismului. Daca inteleg bine, unul dintre autorii din revista Vatra crede ca Raportul Final n-ar fi aparut in engleza pentru ca eu m-as fi jenat sa pun in circulatie pe piata internationala a ideilor acest text, in opinia sa, lamentabil. Il asigur ca se inseala. Raportul Final a fost recenzat extrem de favorabil de profesorul Charles King (Georgetown University) in Slavic Review, respectatul trimestrial academic, a fost prezentat la Institut d’Etudes Politiques din Paris, la Fundatia San Egidio de la Vatican, la Institul Harriman de la Universitatea Columbia din New York etc De altfel, la acel eveniment de la New York, jurnalistul si ganditorul politic Traian Ungureanu a formulat memorabil dificultatile Comisiei Prezidentiale: „Voi ati crezut ca faceti autopsia dictaturii comuniste. In fapt, ceea ce faceati era o vivisectie”. Editura Cambridge University Press si-a exprimat interesul pentru o editie sintetica a acestui volum. Este vorba deci de un calendar de prioritati. Intre timp, am scris eu insumi pe subiectul Raportului in The Annals of the American Academy of Political Science. A scris si profesoara Lavinia Stan. In legatura cu Raportul Final, iata ce crede profesorul Nemoianu: „Nu incape nico indoiala ca este vorba de o lucrare majora, fundamentala. Practic orice se va mai scrie in viitor va trebui sa porneasca de la sau sa se bazeze pe aceasta lucrare. Ea ofera, cum ar zice colegii mei, ‘gramatica’ acestui domeniu, sau, mai bine, idiomul in care inevitabil se va vorbi de acum inainte despre tema de fata”. Fie-mi ingaduit sa-i multumesc distinsului carturar pentru aceste cuvinte care ne onoreaza pe toti cei care ne-am unit fortele pentru a scrie aceasta lucrare.
Genocid si eliticid
Acum, despre ideile concrete puse in discutie. In primul rand, chestiunea gencocidului. Profesorul Nemoianu scrie astfel (a mai spus-o si cu alte ocazii) ca termenul de eliticid acopera semnatic mai adecvat chestiunea examinata: „… s-a cautat sistematic, in mare masura cu succes, decimarea elitelor politice (indiferent de cea mai mica vinovatie!), culturale, militare, economice (iarasi: fara urma de vinovatie), magistratura. Da, dar chiar si din paturile muncitoare: mestesugarii mai rasariti, in fond si ‘chiaburii’ ce erau? Erau o patura mai harnica, mai reusita, mai intreprinzatoare etc” Sunt de acord pozitia profesorului Nemoianu: intr-adevar, programul comunist de transformare universala viza tocmai demolarea oricarei meritocratii. O nomenklatura parazitara isi impunea monopolul absolut. In felul sau, Troţki a surpins aceasta problema cand scria: „Lenin a creat aparatul de partid, iar aparatul de partid l-a creat pe Stalin”. Comunismul romanesc, din 1945 si pana in 1989, a fost o copie fidela a patternului inaugurat de Revolutia bolsevica din 1917. Istoria PCR probeaza un atasament total pentru acest model sectar si exclusivist.
A existat o „liberalizare” a comunismului romanesc?
Evident ca daca ne gandim la ultimii trei ani ai domniei lui Gh. Gheorghiu-Dej si la primii sase ani ai perioadei Ceausescu, putem spune ca s-a produs o relaxare, o relativa imblanzire a sistemului represiv. Sunt asadar de acord cu sugestia profesorului Nemoianu ca acesti circa zece ani au purtat amprenta influentei, un timp decisive, a lui Ion Gh. Maurer (devenit premier in 1961 si direct implicat in selectarea lui Ceausescu drept succesor al lui Dej). In Memoriile mandarinului valah, Petre Pandrea il numea pe Maurer „adevaratul Lenin al comunismului romanesc”. Subiectul cere elaborare, ar fi nevoie de o biografie politica a lui Maurer (iata o tema fascinanta de cercetare). Impreuna cu Barladeanu, Rautu si Niculescu-Mizil, Maurer a supervizat scrierea Declaratiei PMR din aprilie 1964. Tot el a facut prima vizita oficiala a unui premier comunist din Europa de Est la Paris (1964). Modificarile de repertoriu teatral din epoca (inclusiv montarea Rinocerilor lui Ionesco cu Radu Beligan in rolul lui Berenger) au fost adeseori aprobate personal de premier. Prin protejatul sau Gh. Gaston Marin, Maurer actiona si linia apropierii de SUA (Gaston Marin a reprezentat Romania la funeraliile lui John F. Kennedy in noiembrie 1963). Superior prin inteligenta si cultura colegilor sai de Birou Politic, Maurer detesta xenofobia pompierista si intoleranta de beton a stalinismului. Ceea ce nu-l facea insa un democrat. A fost toata viata si a murit ca intelectual marxist.
Am discutat adeseori acest subiect cu regretatul matematician si fost disident Mihai Botez. Am scris despre viziunea lui Botez asupra contractului national-comunist (incalcat flagrant, mai ales dupa 1971) de catre Ceausescu si clica sa. In legatura cu Botez, sunt de acord cu profesorul Nemoianu ca principala sa actiune disidenta nu au fost scrisorile catre Vlad Georgescu (neindoios importante), ci intalnirile lor in trei din Cismigiu spre a organiza o universitate subterana, alternativa (al treilea era filosoful Titus Mocanu, emigrat apoi in Germania si care va trebui inclus in textul Raportului la o urmatoare editie). Tot in sensul acuratetii, trebuie mentionat faptul ca poetul Stefan Aug. Doinas a fost printre semnatarii scrisorii de solidarizare cu Mircea Dinescu.
Ramane faptul ca in clipele de maxima „liberalizare”, deci chiar si in 1968, anul cand Ceausescu si-a atins probabil cota maxima de popularitate, dupa condamnarea publica si vehementa a invaziei Cehoslovaciei de catre trupele Tratatului de la Varsovia (minus Romania si Albania care s-a si retras atunci oficial din acea organizatie), regimul comunist din Romania nu a renuntat la principalele sale instrumente de dominatie. Au scazut efectivele de informatori ai Securitatii, dar delatiunile au continuat. Cenzura si-a mentinut nefastele naravuri (retragerea antologiei de poezie interbelica de N. Manolescu a dovedit ca partidul actiona cu nedezmintita „vigilenta revolutionara” atunci cand i se parea ca se pun in discutie, oricat de timid, elementele doctrinare esentiale). A fost reabilitat Lucretiu Patrascanu, nu insa si liderii partidelor istorice. A fost permisa difuzarea pe piata a filmului Reconstituirea de lucian Pintilie, dar cu taieturi dicate de sectia de propaganda. Inscenarea de la Facultatea de Filosofie a Universitatii din Bucuresti (septembrie 1965, deci dupa Congresul al IX-lea al PCR) a fost organizata spre a domoli, a neutraliza orice tentativa de gandire autonoma, dincolo de ceea ce permiteau documentele oficiale. Decretuil de interzicere a avorturilor (1966) era clar o expresie a eforturilor regimului de control asupra trupurilor umane. Recomand aici volumul Politica pronatalista a regimului Ceausescu. O perspectiva comparativa, de Corina Dobos, Luciana M. Jinga si Florin Soare, aparut la Polirom in 2010 sub egida IICCMER.
Memorie si istorie
La nivelul memoriei, acei ani sunt adeseori valorizati pozitiv (mai ales in comparatie cu declinul economic si mizeria morala care aveau sa atinga cote paroxistice in ani urmatori). dar exista o distinctie intre memorie (sau, mai precis, memorii, pentru ca exista mai mult decat o singura memorie) si istorie. In plan istoric, chiar si acei ani, pe care i-as numi ai promisiunilor tradate, au fost marcati de ilegitimitatea si criminalitatea (in sensul respingerii categorice a statului de drept si prin dispretul netarmurit pentru drepturile omului) unui regim nascut si perpetuat prin frauda, violenta, teroare si minciuna. Mostenirile comunismului sunt extrem de prezente, inclusiv la nivelul formelor mentale, al atractiei pentru paternalism, pentru statul-dadaca, pentru demagogi iresponsabili care agita multimile si promit luna de pe cer, tot asa cum comunistii promiteau egalitatea perfecta, paradisul terestru, societatea fara clase. De aici si intensitatea reactiilor agasate, panicate, agresive in raport cu demersul condamnarii comunismului. Reactii care, dupa patru ani, sunt departe de a se fi calmat.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Sint de parere ca sesiunea ‘Condamnarea comunismului’ din 18 decembrie 2006 ar mai trebuie prezentata la TV.
Insist sa reafirm ca acest gest cu toata valoarea simbolica pe care o are, neurmat de niste consecinte juridice, are ceva de agronom fara ploaie. Ca nu avem parlamentul si justitia care ne trebuie pentru asa ceva e adevarat. Dar asta trebuie spusa public. Astept de la d-l Tismaneanu sa precizeze care ar fi fost masurile juridice care trebuiau luate ca urmare a acestui gest, repet memorabil. O zi buna!
Bine venita aceasta aducere aminte si va multumesc! Poate mi-ar fi scapat in torentul de stiri, care mai de care…
Mi-as dori si eu o reluare a sesiunii”Condamnarii comunismului”, asa cum spunea Skorpion, si poate o completare la materialul deja realizat. In final, multumesc, inca o data, pentru incantarea de a citi un articol echilibrat dedicat memoriei comunismului…
In nici un caz “liberalizarea comunismului romanesc” nu ar putea sa aiba loc, daca nu o permiteau papusarii de la Moscova ! Drept dovada, intamplator in acea perioada la sovietici se intampla „moina hrusciovista”… Iar nostalgia romanilor dupa comunism se lamureste prin faptul, ca „Exportul comunismului” de catre sovietici se facea cu mare „iscusinta”… De exsemplu in economie sovieticii dadeau materia prima la preturi de damping (gaze, minereu, carbune etc…), ca urmare nivelul de trai in Romania era mai inalt ca in URSS… Inginerul, medicul, profesorul – castigau de 3-5 ori mai mult ca la sovietici samd.
Sunt de parere ca toate aspectele societatii romanesti post-decembriste sunt un cumul de efecte ale unor cauze, cauze atat de subtil disimulate in constiinta ‘nationala’, incat isi vor produce morisca de efecte timp de mult prea multe genaratii.
Imediat dupa ’89, Romania l-a ‘inscaunat’ pe Iliescu si pentru ca Romania nu produsese pana atunci un Václav Havel sau un Lech Walesa. Pe terenul asta virgin, constiintele puteau fi (si au fost) mutilate dupa bunul plac al celui mai iscusit dintre manipulatori. Iliescu a invins. A convins prin alura lui de „om sarac si cinstit”. Au urmat 10 ani de domnie Iliesciana, in care valorile s-au pastrat rasturnate. Politica de stat promova in continuare non-valoarea si agatarea de trecutul comunist. Comunismul nu mai este o idee rea, ci doar o proasta aplicare a unei idei bune. Se identificase chiar si un vinovat. Nu Ceausescu purta vreo vina, ci sotia sa, Elena. Ceausescu putea fi reabilitat, spalat de orice vina.
In epoca asta lipsita de repere, ‘continuatorul’ ne-a propus (si ne-a impus) inca un fals stalp de sustinere in constructia numita Romania; cu 1 an inainte de expirarea ultimului sau mandat, in 2003, ‘tatucul’ a mai lovit o data, folosind metode mult exersate in perioada sa de formare. Lovitura ale carei urme se vor vedea mult timp in urma sa.
Romania este definita astazi de Constitutia din 2003.
Romania functioneaza astazi (sau se incapataneaza sa functioneze) in baza principiilor lasate in urma de Iliescu.
In felul asta, el, Iliescu, ramane pentru Romania generatiilor urmatoare, „parinte fondator al democratiei romanesti” (http://io.constantinul.com/2010/12/parintii-democratiei-romanesti.html, parintii democratiei romanesti).
Ca si constitutia, si Romania de astazi imprumuta multe din chipul si asemanarea sa.
Suntem agatati, aproape fara de scapare, de trecut si de metehnele lui.
Un referendum votat cu peste 80%, n-are nicio valoare si nicio urmare in Romania Constitutiei Iliesciene.
Exceptiile de constitutionalitate sunt cele care definesc sau redefinesc reguli ale jocului in timpul jocului.
Un parlament care voteaza cu 75% o suspendare a presedintelui, decizie urmata apoi de o condamnare a electoratului intr-o aceeasi proportie inversa de 75%, n-are nicio urmare pentru parlamentul care, nu-i asa, „ii reprezeinta pe alegatori”.
Traim intr-o epoca in care, cu cat mai multi parlamentari sunt de-acord cu o idee, cu-atat mai multi romani sunt impotriva acelei idei.
Traim intr-o epoca in care simbolul megalomaniei comuniste (Casa Poporului), este astazi Palatul „depozitarului suveranitatii si demnitatii nationale” (ca sa-l citez pe dnul Adrian Nastase). Pana si simbolurile au fost pastrate si cultivate cu sfiintenie.
Daca ne gandim ca gardul din jurul Casei Poporului a fost construit de catre Nastase, nu de catre Ceausescu, realizam, o data in plus, ca Parlamentul de astazi are toate premisele sa se comporte arbitrar si samavolnic: imunitatea parlamentarului este mai sfanta decat notiunea de justitie.
Traiesc senzatia ca Parlamentul sufera de sindromului sergentului ajuns caporal, care se crede general.
Si tare mi-e teama ca Parlamentul, fundamentat astfel, nu va fi niciodata capabil sa se reformeze. Nu va fi capabil niciodata sa schimbe o constitutie care-l plaseaza atat de bine. Nimeni si nimic nu-l poate atinge. E protejat, nu-i asa, de o Constitutie democratica.
Gand la gand …
Foarte buna metafora nu este o disectie, este o vivisectie :(
@Sile, cred ca pe linga masuri juridice sunt necesare masuri si in alte domenii: Justitie, Legislativ , EDUCATIE. Pentru acestea este nevoie de actiune politica, atat din partea celor din politica cat si a celor care voteaza!
Avem o continuitate a unor oameni si a unora dintre valorile din perioada comunista, de aceea este o vivisectie. http://dexonline.ro/definitie/vivisec%C8%9Bie . Avem o disparitie a comunistilor dupa Decembrie ’89 desi ei sunt bine mersi acolo unde vor sa fie. Mai mult avem o preluare partiala de stafeta in ceea ce priveste unele valori si structuri de putere. Impotriva acestei preluari partiale de stafeta trebuie mai multa putere celor care voteaza si o participare mai mare a acestora (a cetatenilor care voteaza).
O alta idee intilnita este aceea ca votantii sunt divizati de catre continuatori. Votantii au de ales intre cateva partide desi in fiecare dintre acestea, in proportii diferite, se afla continuatori de valori din perioada comunista.
Studiul comunismului si prezentarea lui ar trebui sa creasca intrucat timpul trece si nu mai are rabdare!
Buna ziua:
Sunt de acord ca ar merita reluate la TVR imagini de la sesiunea Parlamentului din 18 decembrie 2006. Eram acolo, tin minte perfect actiunile fasciilor vadimiste navalind in bacoanele unde se aflau Doina Cornea, Andrei Plesu, Constantin Ticu Dumitrescu, H.-R. Patapievici, Gabriel Liiceanu, Mircea Mihaies, surasul sarcastic al lui Dan Voiculescu, interventiile molcom-binevoitoare al lui N. Vacaroiu in raport cu ceea ce era evident o incalcare brutala a regulilor de desfasurare a sedintei etc Dupa acea sesiune a scris H.-R. Patapievici un articol exemplar in EvZ, cerand demisia lui Vacaroiu din functia de presedinte al Senatului (Vadim era vicepresedinte).
Cred ca multe din propunerile Comisiei Prezidentiale au fost ori sunt pe cale de a fi indeplinite. S-a realizat democratizarea Arhivelor Nationale, documentele din arhivele mult timp secretizate ale CC al PCR, CC al UTC, Colegiului Central de Partid etc sunt acum accesibile, fara restrictii. A aparut editia a II-a a Manulaului de liceu consacrat istoriei comunismului in Romania (curs facultativ).
Se lucreaza, in cadrul IICCMER, in colaborare cu Asociatia 21 Decembrie 1989, la proiectul Legii privind imprescriptibilitatea crimelor impotriva umanitatii. S-au oferit noi probe pentru a deschide actiunea judiciara imptriva tortionarului Gh. Enoiu. Se lucreaza la un proiect de lege care sa recunoasca meritele grevistilor din Valea Jiului (august 1977) si ale altor luptatori pentru democratie. Se colaboreaza cu Ministerul Culturi pentru infiintatea Muzeului national al Dictaturii Comuniste. A aparut la Humanitas primul volum din documentele consultate de Comisia Prezidentiala, urmand ca urmatorul volum sa apara in 2011. S-au organizat dezbateri si s-a construit un intreg portal despre mineriada din iunie 1990. Ii invit pe cei interesati sa viziteze site-ul:
http://www.crimelecomunismului.ro
Demersul condamnarii dictaturii comuniste este (cel piutin) tridimensional: epistemic, legal (initiative juridic-legislative) si in planul memorializarii. In planul cunoasterii, amintesc numeroasele volume aparute in acesti ani, amintiri, documente, jurnale, investigatii istorice, politologice, sociologice, economice, filosofice, literare, N-am facut decat sa amintesc aici o parte din numeroasele proiecte care implica IICCMER, CNSAS, Arhivele Nationale, Institutul Diplomatic Roman (mai ales pe linia recuperarii memoriei exislului democratic romanesc). In plus, as mentiona faptul ca exista de-acum cazuri de recuperare de proprietati confiscate in anii regimului comunist in urma invocarii discursului din 18 decembrie ca baza legala. La fel, au fost pronuntate decizii de anulare a unor sentinte din anii 50 pe aceeasi baza. Tocmai din aceste motive, eu unul, si nu doar eu, refuz sa ma plasez pe o pozitie defetista. Este evident ca urmasii nomenklaturii nu au niciun interes sa sustina demersul nostru (ba chiar dimpotriva!), dar, sunt convins, ei nu (mai) pot impiedica avansul decomunizarii..
Cu bune ganduri,
Vladimir Tismaneanu
Cred ca nu mai poate fi vorba doar de o condamnare simbolica. Deja exista sentinte judecatoresti care accepta mesajul prezidential din 18 dec. 2006 publicat in Monitorul oficial ca proba in favoarea victimelor comunismului si a celor care revendica proprietati imobiliare (terenuri;. v. cazul Maramuresului). A relatat chiar presa (un ziar care nu poate fi banuit ca e pro-Basescu, Adevarul, 6 oct. 2008). Anul asta un judecator din cluj a acceptat mesajul din 18 decembrie 2006, prin care regimul comunist era declarat ilegitim si criminal, ca proba si a dat dreptate victimelor. Invocand acelasi mesaj si Raportul Comisiei Tismăneanu, avocatul Kincses Elod a solicitat si a obtinut in instanta anularea sentintei din 1958, pronuntata de Tribunalul Militar Cluj, prin care inculpatii din lotul Aladar Szoboszlay primeau condamnari, multi dintre ei fiind chiar executati. (sursa – Historia, revista din trustul dlui Patriciu).
Bună sinteză! Nu numai în mentalităţi, dar şi în unele legi încă rezidă viziunea zootehnică asupra omului.
Să zicem că doi tineri vor să se căsătorească. Depun toate actele, respectă condiţia de declarare reciprocă a stării sănătăţii (v. Codul Familiei), dar actele nu le sunt primite dacă nu aduce fiecare cîte un certificat care să ateste starea sănătăţii (de obicei, obţinut pe şpagă).
Absurd, nu? Statul vrea zor, nevoie mare, să ştie VSH-ul femeii şi hematocritul bărbatului. Pe cînd certificatul de fertilitate? Dar „auditul” zestrei genetice? Dar viza eugenistului de circumscripţie?
Rîdeţi? Dacă nu vă opuneţi ACUM, pasul pînă la (re)confiscarea corpului vostru e mai mic decît credeţi.
Stimate domnule Vladimir Tismaneanu!
Va multumesc anticipat daca imi veti raspunde in cateva cuvinte la cele de mai jos, in sensul de a face scurte comentarii:
1. Prin 1957 sau 58, student fiind, am intrat, impreuna cu alti doi colegi, in restaurantul „Perla Marii” din Eforie-Sud. Ne-am asezat la o masa. Dupa cateva minute, privind mai atent, pe cine recunoastem prezent la o masa aflata la cca 10 metri de masa noastra? Pe Gheorghiu Dej, care lua pranzul impreuna cu alti 4 membri ai Biroului Politic de atunci. E drept, masa lor era intr-un colt, ceva mai distantata de celelalte, in sensul ca era la cca 2-3 metri de mesele celorlalti consumatori. Cred ca nu am fost multi cei care l-am observat. Nimic nu trada prezenta lui acolo.
2. Tot atunci, noi aflandu-ne acolo ca instructori (supraveghetori) in tabara de pionieri care apartinea C.C. al PCR, am luat cunostinta de urmatoarea intamplare:
S-a prezentat la gardul care limita plaja taberei de plaja publica un barbat care a rugat-o pe o colega a mea, tot instructoare, (de serviciu in acel moment, in timpul somnului obligatoriu de dupa amiaza), sa anunte un copil sa vina la gard, ca sa vorveasca cu el. Colega mea l-a refuzat scurt. Barbatul a insistat, recomandandu-se Gheorghe Apostol. Numele nu i-a spus nimic colegei mele, asa ca barbatul a plecat. Seara, la intrunirea obisnuita cu directoarea taberei, aceasta ne-a relatat intamplarea si ne-a rugat ca, in astfel de cazuri, sa o anuntam pe dansa, ca sa decida.
3. In tabara erau copii atat ai nomenclaturii, cat si ai femeilor de serviciu de la CC al PCR. Se jucau impreuna, uneori se mai si bateau, dar asta nu avea nici-o urmare pentru unii sau altii. Interesant ca parintii unora, nomenclaturisti de prim rang, se aflau concomitent la mare, dar copiii lor erau in acea tabara. De ex., chiar in detasamentul al carui supraveghetor eram eu, se aflau Petre Roman (pe atunci cam de 13-14 ani, dar deosebit de serios, chiar matur), si un baiat al lui Petre Lupu.
Ma limitez la atat.
Oricum, mai tarziu, peste ani, asa ceva nu mai era de imaginat.
Condamnarea unei perioade istorice si nu analizarea, intelegerea si, in final, condamnarea unor crime mie mi se pare o abordare destul de … bolsevica. Ce ma deranjeaza personal cel mai tare, fiind prea tanar ca sa-mi amintesc ceva nici macar de la revolutie, este faptul ca altceva decat „condamnarea comunismului” aproape ca nu are loc in spatiul public romanesc (fotografiile lui Andrei Pandele fiind singura exceptie care-mi sare acuma in minte). Ori asta pe mine nu ma ajuta cu mai nimic sa-mi creez o imagine despre o perioada, din care totusi au iesit personaje remarcabile, cum ar fi parintii mei.
Referitor la mostenirile lasate de comunism/totalitarism pe mine ma mira cum de se accepta astazi asa usor anumite lucuri, de exemplu: acceptarea cu atata usurinta ca omul exista pentru piata si nu invers, impresia ca o democratie si economie de piata autentica se pot realiza numai dupa aparitia omului „nou-vestic-cel mai bine german”, increderea ca presedintele poate reprezenta mai bine un popor decat parlamentul, increderea in autenticitatea continutului din dosarele securitatii (a trebuit sa-l descopar pe Adam Michnik ca sa-mi dau seama ca de fapt nu vreau ca opinia publica sa ia drept adevarat ceea ce scrie prin acele dosare) sau lipsa de reactie aproape completa a societatii atunci cand proteste la adresa NATO se impiedica cu bastoane.
Nu cred, stimate domnule Vladimir Tismăneanu, că a fost numai eliticid. Este clar că lichidarea, nu neapărat fizică, a elitelor, a constituit o componentă dintre cele mai importante a politicii de implementare a dictaturii aşa-zise a proletariatului!
Dar, totodată a fost şi genocid. Cum altfel putem numi politica sistematică de lichidare, nu neapărat fizică, a unei întregi clase sociale, cea mai mare din societatea românească, a ţărănimii?
Unde altundeva putem clasifica transferul de resurse, prin diabolicul sistem al cotelor obligatorii, iar apoi prin procesul de colectivizare, de la ţărănime la firava clasă în formare a proletariatului? Clasă care, trebuie să recunoaştem, a dus-o bine la începuturile dictaturii! Dar relativa sa bunăstare a încetat, treptat, pe măsura secătuirii ţărănimii, atât economic cât şi numeric, prin transferul de persoane, unidirecţional, de la o clasă la cealaltă…Când nu a mai fost de unde lua, a apărut perpetua criza alimentară (şi de bunuri de consum, în general) din ultimele două decenii ale SSMD (societăţii socialiste multilateral dezvoltate). Ţăranii cooperatori, câţi au mai rămas până la urmă, au supravieţuit şi au dus-o, unii dintre aceştia, destul de bine, practicând un fel de haiducie, adică însuşindu-şi, fiecare cât putea, din resursele comune.
Sunt multe aspecte de discutat aici, mă tem însă că aş depăşi spaţiul firesc al unui comentariu pe blog…
Reflexele sunt comuniste ii clar dar serul de abia a fost injectat asa ca mai așteptăm sa se producă anticorpii deocamdată operația este pe un organism viu puțin vișiniu.,
Foarte bine conceptualizat si explicat fenomenul de „eliticid” (si adevarat istoric, in acelasi timp). Cel putin macar o asemenea compensatie, in planul rememorarii si comemorarii la nivelul mentalului colectiv, sa oferim miilor de intelectuali care au cazut victime barbariei comuniste (oameni politici, de cultura, litere si arta, preoti, militari etc.). Cred insa ca analizele noastre ar fi tendentios eludante daca nu ne-am referi critic si la un alt fenomen din zilele noastre, pe care l-as numi „elitoid”, pentru indiferenta (si poate chiar egoismul) in fata crizei si pauperizarii crescande, cu puzderia de probleme sociale, unele intr-o proportie ingrijoratoare (social-liberalismul pare a se preocupa de ele, dar, ca si in vechile democratii occidentale, intampina o rezistenta greu de depasit, sa ne uitam de pilda la ce se intampla cu politicile sociale ale presedintelui Obama…).
Condamnarea comunismului ca de altfel a oricarui regim totalitar, daca nu este insotita de reparatii morale pentru cei a caror viata a fost intru’totul distrusa de dictatura nu ramande decat un exercitiu populist. Aceasta iese repede in evidenta in momentele in care puterea gafeaza, uita de condamnare si face afirmatii se simpatie pentru primii ani de comunism, aformatii repede retractate. Orice adevarat dictator stie ca stanga si dreapta nu sunt decat numele unor optiuni asa cum sunt si mainile lui pentru diverse activitati.
Mai grava este amanarea aplicarii legilor, tergiversarea birocratica a unor institutii guvernamentale care practic se gasesc fara supravieghere.
De exemplu: 3 Luni a trebuit sa astept un raspuns simplu la intrebarea cine raspunde de activitatea ANRP si Corpul de control al Primului Ministru, Guvernul mi’au raspuns trimitand inapoi scrisoarea mea la ANRP sub pretextul ca era gresit adresata. Adica nu exista o institutie superioara ANRP…
Acesta e doar un exemplu de situatie Kafkiana care imi aduce aminte in modul cel mai direct de absurda birocratie comunista. Dar birocratia comunista era sensibila la memorii si la argumente umaniste etc. Aceasta birocratie nu poate fi batuta.
Imi pastrez parerea ca multi intelectuali au fost inselati de aceasta condamnare care pentru puterea politica care a orchestrat’o nu a insemnat mai mult decat o oarecare strategie populista ca orice promisiune electorala. Nu neg ca existenta condamnarii in sine este un act relevant, dar stiind modul in care a fost asumat de puterea politica care l’a initiat si asumat imi lasa un gust amar.
Altfel, condamnarea comunismului nu avea nici un sens. Nu un discurs in camera convinge pe cineva ca regimul comunist a fost rau. Dovada numarul nostalgicilor dupa comunism a crescut. Oamenii simpli vor gandi tot asa indiferent de argumente. Cei cu studii superioare vor aprecia regimul dupa cariera pe care au avut’o ei sau familia lor in acel regim. Unii au dus’o bine altii mai putin bine. Iar intelectualii vor aprecia istoria recenta in masura in care au sprijinit regimul. Nu multi for fi capabili sa recunoasca precum Postelnicu ca au fost niste…
Putini vor fi cei care vor putea sa se detaseze iar pozitia lor depinde de experiente personale, dezamagiri, anturaj. Un proces autentic s’ar fi putut intampla la 10-12 ani de la instaurarea comunismului cand victimele lui mai putea fi active social.
In aceaste circumstante, asemeni altor regimuri declarate criminale si nefaste pentru societate, logica unei declaratii oficiale ar fi fost de a impulsiona un sisdem recomensator care sa balanseze suferintele celor care au fost tinele regimului. Dar nu s’a intamplat asa! Puterea politica poate sta linistita. Nu are mult de amanat. majoritatea au decedat deja si mai sunt foarte putini in vreme ce copiii fostilor nemenclaturisti conduc tara. Nu stiu ce este sublim in asta.
Ca exercitiu de analiza a unei dictaturii trebuie ca este un caz interesant care merita tinut minte. Din acest punct de vedere criticii Comisiei, sectanti, partinici sau veleitari nu merita credit.
Documentul ca si actiunea de prezentare a lui in Parlamentul Romaniei, reprezinta CEA MAI INALTA forma de demascare a cumunismului in istoria omenirii ! Nimeni nu a avut curajul si indrazneala sa faca un document similar si PRESEDINTELE TARII, sa il prezinte in plenul suprem al natiunii !!
Nu cred ca au fost si vor exista demascari similare..Comunismul are radacini adinci si solide in intreaga lume ! Este chiar aparat de West…??
De aceia, ar trebuii organizate MACAR anual , sesiuni de comunicari si INTREGIRI ALE RAPORTULUI , CARE SA MENTINA VIU acest document, ca si intentia Pres Basescu, singulul care a avut curajul sa sponsorizeze direct un asemenea RAPORT !
Parerea mea ca Dl Tismaneanu, ar trebuii sa creieze o Comisie de Permanentizare si Actualizare a Raportului..si ar trebuii atrasi in aceste comisii CIT MAI MULTI TINERI, care sa poarte mai departe aceste idei de DEASCATUSARE a acestei natiuni oropsite !
Sper ca ideia de Consituire a UNUI MUZEU de orori a comunismului nu este disparuta, echipa din jurul Dlui Tismaneanu aveau sperante de atribuire a unui spatiu corespunzator…
Personal i-am cerut Dlui Presedinte sa ajute echipa formata, si sper ca acest deziderat MAJOR al unei natiuni care sufera si in prezent de alienarea comunista : DIASPORA nu vrea mai mult, de aceia sustine PDL si pe Dl Basescu !
Fie ca initiativele parlamentare care lupta pentru introducerea „votului prin proxy”, sau pe Inernet atit de necesar DIASPOREI, sa reuseasca sa treaca prin Parlament o astfel de lege, care ar asigura particparea larga a Diasporei (estimata la cca 10 Milioane de Romani !!) sa devina realitate in 2011 !! Felicit initiativa Deputalui Disaporei Dl Mircea Lubanovici – Portland Oregon PDL si sper ca sa aiba success in primavara lui 2011 !!
Orice interventie personala a Dvs Dle Tismaneanu este binevenita si asteptata de toti cititorii acestui site !!
cu stima si consideratie pentru efortul Dvs ai al altora !
john bilco
Daca veniturile tortionarilor comunisti si a victimelor acestora ar fi trasate grafic in timp ca liniile unui seismograf, atunci nu s-ar inregistra nici un cutremur in decembrie ’89. Tortionarii au in continuare pensii foarte mari iar victimele lor sunt umilite in continuare cu pensii de mizerie.
Dar trebuie sa recunosc faptul ca basescu are un simt deosebit al spectacolului. E cel mai bun producator de emisiuni „reality show”. Acushica putem adauga si ultimul referendum la colectia „Daca doriti sa revedeti”. Mai auziti ceva de reducerea numarului de parlamentari? Acelasi rezultat ca arestarile televizate sau condamnarea comunismului: doar spectacol si nimic mai mult.
Asa ca mai bine s-ar editat pe suport DVD productiile basesciene pt ca poporul spectator sa nu depinda de retransmisiile TV.
Comunismul în Cuba şi Nicaragua – instaurat cu ajutorul Statelor Unite
Earl E. Smith, fostul ambasador al Statelor Unite în Cuba a declarat: „Castro nu ar fi putut prelua puterea fără ajutorul Statelor Unite. Instituţiile de stat ale Statelor Unite, precum şi presa americană au jucat un rol important în aducerea la putere a lui Castro… Departamentul de Stat a intervenit în mod frecvent pentru a ajuta la căderea lui Batista, făcând posibilă astfel trecerea guvernului cubanez în mâna lui Castro.” (Scrisoare către redacţie, The New York Times, 26 septembrie 1979, p. A 24). Istoricul Jean Boyer a afirmat faptul că banii pentru susţinerea lui Castro nu au venit de la Moscova, ci din Statele Unite. Preşedintele Eisenhower a fost cel care l-a ajutat să pună mâna pe putere. Castro a exploatat ajutorul extern pentru a deveni bogat. El a avut cel puţin 32 de case în Cuba, dintre care 3 în Havana. Pentru paza lui personală şi a bunurilor sale au fost plătiţi 9.700 de bodyguarzi. El a avut cel puţin 14 copii cu diferite femei (Georgie Ann Geyer – Prinţul guerilei: Povestea nespusă a lui Fidel Castro, Boston, 1991). Averea personală a lui Castro era estimată la aproape un bilion de dolari, fiind de patru ori mai bogat decât Regina Elisabeta a II-a.
Statele Unite au oprit totodată orice ajutor acordat aripii de dreapta, preşedintelui Nicaraguei, Anastasio Somoza, direcţionând în secret ajutorul către Frontul Marxist Sandinist, pe care l-au ajutat să preia puterea. Statele Unite au pretins faptul că Anastasio Somoza a instaurat teroarea în Nicaragua şi au cerut totodată eliberarea deţinuţilor politici care nu au fost găsiţi vinovaţi. Casa Albă a început o campanie frenetică de îndepărtare a Preşedintelui Somoza. Atunci când Frontul Sandinist a ajuns la putere s-a descoperit că în închisorile din Nicaragua se aflau doar 59 de deţinuţi comunişti terorişti, care erau consideraţi de către americani drept deţinuţi politici. După preluarea puterii de către sandinişti, la data de 17 iulie 1979 lumii guvernate de către francmasoni nu i-a mai păsat de zecile de mii de prizonieri politici sau de faptul că 150.000 de nicaraguani au părăsit ţara pentru a scăpa de teroarea comunismului. În memoriile sale, Somoza a declarat mai târziu faptul că Nicaragua a fost victima unei conspiraţii internaţionale.
FMI (Fondul Monetar Internaţional) a blocat toate creditele acordate guvernului Somoza. Statele Unite s-au asigurat că celelalte ţări membre ale înţelegerii mutuale asupra proiectului centralei electrice se vor retrage. Piaţa de cafea din Nicaragua a devenit o ţară închisă pentru toată lumea. Exportul de carne către Statele Unite a încetat. Statele Unite au închis apoi şi piaţa de ulei pentru Nicaragua. Sandiniştii au fost siguri atunci că victoria le aparţine (ibid, p. 259). Statele Unite au încetat să mai trimită provizii militare la Managua, în timp ce sume uriaşe de dolari plecau din Nicaragua, împiedicând astfel guvernul să cumpere arme din altă parte. În cele din urmă, Statele Unite au închis şi piaţa de arme pentru Nicaragua. Lipsită de muniţie, armata nicaraguană a devenit incapabilă să mai lupte împotriva comuniştilor.
Imediat, Statele Unite au ajutat cu 75.000 de dolari noul regim marxist, trimiţându-le apoi şi medicamente şi alimente în valoare de trei milioane de dolari. Congresul Statelor Unite a retras 8 milioane de dolari din fondul de ajutorare al statului, trimiţând aceşti bani guvernului comunist din Nicaragua. Aceşti bani fuseseră iniţial destinaţi altor ţări. (Jack Cox, Anastasio Somoza – Nicaragua trădată, Boston, 1980, p. 288). Înainte ca Preşedintele Jimmy Carter să ordone ajutarea Nicaraguei, liderii sandinişti au declarat: „Noi suntem marxişti!” Aparent, Carter a fost de acord cu aceasta.
În Statele Unite era cunoscut faptul că liderii comunişti Tomas Borge şi Moises Hassan erau prieteni apropiaţi ai dictatorului Fidel Castro, iar Borge, ministrul de interne era un criminal notoriu, care a aranjat execuţia lui Bravo, liderului din opoziţie. Humberto Ortega a fost comunist, şi-a făcut studiile la Moscova. După această lovitură de stat, Preşedintele Somoza nu a mai fost binevenit în Statele Unite.
Buna zioua:
Ptr T. Bucur: In perioada Dej, se simula (se s practica) un stil mai putin scrobit, mai putin ceremonios in comportamentul oficial. In primii ani (1945-1947), liderii erau abordati, de catre membrii PCR, direct, pe nume. Dar ierarhia era de fapt rigida, sefii aveau garzi personale, aparenta cordialitate ascundea o distanta uriasa intre cei de la varf si mult-invocatele „mase populare”. Dej avea obiceiul sa se intoarca pe jos din centru (dinspre Piata Victoriei spre locuinta sa de pa B-dul Aviatorilor, apoi de la Lac). Era de-obicei acompaniat de Draghici, Moghioros, Borila, Chivu Stoica, uneori Apostol. In urma lor veneau securistii. Pana in 1957, se plimba in special cu Iosif Chisinevschi. Masinile veneau si ele, incet, din spate. Ceausescu a schimbat datele, a instaurat un protocol extrem de apasator, disparuse de fapt orice comunicare directa cu cei pe care liderii pretindeau ca-i reprezinta. In 1962, Emil Bodnaras a fost sever criticat in Biroul Politic pentru ca prefera sa mearga (singur) la restaurantele din Mangalia in loc de a participa la agapele echipei lui Dej. A fost intrebat transant: „Ce vrei sa dovedesti?”
In anii despre care scrieti, Valter Roman (important aparatcik ideologic, neindoios) era director al Editura Politice, nu era membru al CC (a fost ale abia in iulie 1965, la Congresul al IX-lea). Petre Lupu era sef de sectie la CC al PMR, nu facea parte din Biroul Politic. Copiii liderilor („stabilor”), spre a folosi expresia epocii) beneficiau de privilegii incontestabile: masina la scara, policlinica 10 si Spitalul Elias, uniforme de comanda, imbracaminte importata, biciclete din Vest si cate altele. Nu mai vorbesc de gheretele cu militian la poarta (24 de ore din 24). In 1961, Nicu Ceausescu era trimis in Elvetia ptr indreptarea danturii (documentele, semnate de seful Sectorului Special al Secittiei Goospodarie, dr Vsevolod Bylik, au fost consultate de Comisia Prezidentiala). In timpul acesta, care era soarta copiilor de „dusmani ai poporului”? Ori, pur si simplu, a copiilor de muncitori, tarani, profesori s.a.m.d.? Erau anii in care se intra in invatamantul superior pe baza de dosar (origine sociala, adica o forma de discriminare care anula meritele individuale). Ceausescu a exacerbat comportamentul de parveniti al acestor lideri care formau de-acum ceea ce Milovan Djilas a numit noua clasa (burghezia rosie).
Ptr John Bilco: Cordiale multumiri. Va asigur ca ne vedem de treba si ca vom face ceea ce ne-am propus., Cand am spus, in 2007, ca Raportul a fost lucrarea cea mai importanta a vietii mele, am spus exact ce simteam si ce simt si acum. Rolul meu a fost mai presus de orice sa constitui o echipa de cercetare, sa propun o serie de teme, sa asigur coodonarea acestei echipe, unitatea sa interna, rezistenta in raport cu eforturile insistente de a ne decredibiliza. Le sunt indatorat colegilor din Comisiei, expertilor, pentru munca lor altruista, entuziasta si consecventa. Acest Raport nu ar fi putut fi scris fara contributiile tinerilor istorici, politologi, sociologi. Este o opera colectiva, am spus-o apasat si o repet aici. Toti membrii Comisiei Prezidentialae si-au asumtat Raportul in spiritul si in metoda sa. Presedintele Traian Basescu nu s-a amestecat niciodata, sub nici o forma, in activitatile noastre, dar ne-a asigurat sprijinul logistic de care aveam nevoie, ne-a sustinut moral exprimandu-si constant increderea in demersul nostru.
Cu bune ganduri,
Vladimir Tismaneanu
Bun articol. As avea totusi o mica rugaminte, sub forma de sugestie: incercati sa fiti mai simplu in exprimare, in sensul folosirii unor fraze mai scurte si mai directe. Majoritatea nu suntem atat de rapizi in gandire si in memorie si ne cam pierdem in frazele lungi actuale. In rest, numai de bine.