vineri, martie 29, 2024

Premiul Nobel pentru economie. Doua tangente

Doua comentarii ce iau ca pretext anuntul facut de Academia Regală de Ştiinţe din Suedia potrivit caruia Peter A. Diamond (SUA), Dale T. Mortensen (SUA) şi Christopher A. Pissarides (Marea Britanie) sunt laureaţii premiului Nobel pentru Economie pe 2010. Primul comentariu este putin sarcastic. Dar merita facut. Entuziasmul pentru macroeconomie nou descoperit de catre unii compatrioti, entuziasm cu care ne-au terorizat in ultimele sase luni, n-a fost pentru nimeni usor de indurat. Al doilea este pur si simplu o nota privind un personaj interesant si o dezbatere mai putin obisnuita (unii ar spune “scandal”) ce are in centru, mai nou, institutia ce acorda premiul Nobel pentru Economie.

Preambul

Anuntul Academiei Regale de Ştiinţe din Suedia mentioneaza că cei trei specialişti mai sus amintiti s-au distins prin analizele facute asupra pieţei fortei de munca. Modelele propuse de laureaţi ne ajută să înţelegem modul în care ocuparea fortei de munca (şomajul, locurile de muncă disponibile) şi evident, salariile sunt afectate de reglementarile şi politicile economice ale statului.  O concluzie a teoriilor acestora este că “ajutoarele de şomaj generoase duc la un şomaj mai ridicat şi fac sa creasca durata procesului prin care şomerii încearcă să găsească un loc de muncă iar angajatorii caută muncitori pentru angajare.” Daca asa spun laureatii – si nu unul, ci trei – probabil ca asa o fi.

Sa nu ne amagim. In mod sigur, orice ar zice unul si altul, in lume vor ramane in continuare multi sceptici care (a) vor pastra credinta ca  “ajutoarele de şomaj generoase duc la un şomaj mai scazut şi fac sa scada durata procesului prin care şomerii încearcă să găsească un loc de muncă” si care (b) vor fi convinsi ca acest lucru a fost demonstrat empiric si irefutabil de catre apreciata ganditoare si exploratoare polara Naomi Klein. Dar asta nu mai e problema noastra. Fiecare cu ale lui. Sa ne limitam in continuare la cele doua scurte comentarii promise.

O tacere dubioasa

Primul comentariu pleca de la o observatie: Absenta discutiilor si reactiilor in mass media si blogosfera noastra, romaneasca, la anuntarea premiului. Trebuie sa spunem ca este o surpriza dat fiind faptul ca este unanim recunoscut ca premiul de anul acesta este un premiu acordat pentru o contributie ce vizeaza in ultima instanta macroeconomia. Or, am constatat cu totii, nu de mult, ca Romania este asezata pe un imens zacamant de gandire macroeconomica. Vitalitatea si creativitatea macroeconomica a romanilor, manifestata in special prin sfaturi pertinente date oral sau in scris guvernului si altor decidenti politici (sfaturi  bazate pe autoritatea epistemica absoluta ce deriva din “orice manual de macroeconomie”) ne plasau desigur intre tarile fruntase in productia de macroeconomie pe cap de locuitor.

Asteptarile erau deci mari. Anuntul dat de Academia Regală de Ştiinţe din Suedia ar fi trebuit sa starneasca entuziasm si nenumarate dezbateri. (Asa e intre macroeconomisti: unde sunt doi macroeconomisti, sunt trei opinii diferite. O inmultire simpla ne proiecteaza cam cate puncte de vedere macroeconomic ar fi trebuit sa se faca auzite in Romania zilele acestea). Realitatea romaneasca insa contrazice asteptarile. Tacere si indiferenta. De ce?

Nu e clar. Cert este ca avem aici déjà un patern de istorie intelectuala. Anul trecut analiza institutionala comparativa inflorea. O intreaga scoala de gandire a crescut, s-a maturizat si s-a afirmat public doar in cateva saptamani in jurul dezbaterii legate de unicameral si referendum. Apoi a disparut brusc.

De unde vine expertiza, cand vine? Si unde pleaca ea, cand pleaca? Fiindca e cert ca se duce undeva din moment ce n-am mai auzit nimic de aproape un an despre virtutile “bicameralului” sau despre “modelul constitutional” al “altor tari”.

La fel si cu macroeconomia. Cand sa comentam si noi niste premii date pentru macroeconomie, sa aflam si noi care e treaba cu ele si cam care ar fi implicatiile ideilor respective pentru (evident!) “guvernul Boc”, iata-ne lipsa la apel! Marirea si decaderea scolii macroeconomice romanesti : Aprile 2010 – Octombrie 2010. Pagini de istorie intelectuala. Vestea buna: macar am incercat. Bulgarii n-au nici atat.

Un tip interesant, un scandal interesant

Al doilea comentariu nu face decat sa noteze ca in preziua decernarii premiului, Nassim Nicholas Taleb a facut o declaratie spectaculoasa. Pentru cei ce nu stiu, Nassim Taleb, profesor la New York University este autorul cărţii, devenite best-seller extrem de influent, The Black Swan (Lebăda neagră). Metafora lebedei negre este folosită pentru a descrie acele evenimente rare, neaşteptate, pe care oamenii nu le pot prezice pentru că privesc lumea dintr-o perspectiva schematica si care le induce senzatia ca tot ceea ce se intampla in jur este structurat stabil, rutinier şi comprehensibil. „Lebăda neagră” a devenit omniprezentă în cultura populară şi mediul de afaceri in ultimii ani, fiind folosita curent in referirile la evenimente nefavorabile şi neprevăzute.

Ca sa intelegem mai bine contextul declaratiei lui Taleb, sa spunem ca in repetate randuri acesta a descris modul in care evenimente neprevăzute pot rasturna dinamica sau insasi structura pietelor financiare.  El a avertizat că bancherii si comunitatea financiara gresesc bazându-se prea mult pe modele probabiliste si ignora posibiliatea unor socuri date de evenimente neaşteptate. Mai mult, a intrat in polemica cu acei autori care afirma ca pot construi modele predictive de control al riscului ignorand incertitudinea structurala a lumii inconjuratoare.

Acesta este deci contextul in care pe 10 octombrie, Taleb declara ca investitorii care au pierdut bani în criza financiară ar trebui să dea în judecată Banca Centrala a Suediei pentru acordarea Premiului Nobel unor economişti ale caror teorii, a spus el, au adus economia globală in pragul colapsului. Sa urmam mai jos declaratia asa cum apare ea pe fluxurile de presa:

„Vreau ca Nobelul sa fie facut responsabil”, a declarat Taleb într-un interviu in Londra. „Cetăţenii trebuie să-i dea în judecată în cazul în care şi-au pierdut locul de muncă sau au dat faliment ca urmare a prabusirii sistemului financiar.” Premiul Nobel pentru Economie a conferit legitimitate unor modele de risc care au provocat pierderi investitorilor şi costuri pentru contribuabilii obligati sa achite nota de plata prin intermediul bugetelor de stat. El a fost si mai specific: Premiul Nobel dat în 1990 pentru Harry Markowitz, Miller Merton şi William Sharpe, a validat ca stiintific ceea ce de fapt era un pericol social.

„Oamenii folosesc teoria lui Sharpe, o  teorie care subestimeaza foarte mult riscurile la care sunt expusi. Nu dau vina pe ei [pe cei trei nobelisi mai sus mentionati]”, a declarat Taleb. „Nu sunt de vina ei pentru că au venit cu ideea, de vina sunt cei de la Nobel pentru ca le-au conferit legitimitate. Nimeni nu l-ar fi luat în serios pe Markowitz fără validarea data de premiul respectiv. ” Apoi a adugat:  „În cazul în care nimeni altcineva nu ii dă în judecată pe cei de la Nobel, o voi face chiar eu”.

Markowitz, profesor de finante la Universitatea din California, San Diego, nu a returnat apelurile care ii solicitau comentariul. „Oamenii au folosit formula si au facut previziuni pe baza unor numere introduse in formula”, a spus Sharpe, profesor la Stanford, într-un interviu telefonic. „Dar eu nu am de gând să accept vreo responsabilitate pentru ce numere au pus ei in formula” .

Cred ca este clar ca daca nici  aici nu avem material pentru o dezbatere interesanta, atunci nu stim ce mai e interesant si ce nu pe lumea asta. Implicatiile sunt fabuloase.

Sa lasam insa cititorului placerea de a-si extrage implicatiile favorite. Autorul acestor randuri se limiteaza la a deduce, cu precizie matematica, doar un singur lucru. El prezice fara ezitare, cu cea mai mare certitudine, urmatoarele: Oricate merite prezente si viitoare va acumula, Nassim Nicholas Taleb nu va ajunge niciodata laureat al premiului Nobel pentru Economie oferit de Academia Regală de Ştiinţe din Suedia.

Distribuie acest articol

5 COMENTARII

  1. “ajutoarele de şomaj generoase duc la un şomaj mai scazut şi fac sa scada durata procesului prin care şomerii încearcă să găsească un loc de muncă” -e o afirmatie foarte corecta. Un lucru cunoscut in lumea manageriala e faptul ca angajatii nu trebuie motivati cu salarii mari, deoarece isi vor pierde motivatia de a munci. Salariile trebuie mentinute la minimul suportabil de catre angajat, folosind in acelasi timp promisiunea unei mariri in schimbul muncii. In acest fel, angajatul are perpetuu impresia ca daca munceste mai mult, va castiga mai mult. In momentul in care angajatul castiga prea mult, apare tendinta de complacere, iar banii pe care acesta ii cheltuieste genereaza inflatie. Trebuie stimulata munca, trebuie descurajata cheltuirea banilor. Modelul economic al Chinei in prezent este excelent. Prin pastrarea salariilor la limita de subzistenta, se asigura o forta de munca ieftina si in acelasi timp o productivitate excelenta. China a luat locul USA de mult in topul economiilor, si numai datorita politicii Democratilor, acesti comunistoizi mascati, de a stimula salarii mari si cheltuirea banilor. Iesirea din criza economica (care nu prea se intrevede) va fi contraintuitiva, prin reducerea consumului in loc de stimularea acestuia. Respectele mele pentru cei care au prevazut spirala economica a mortii.
    Acest lucru era vizibil inca din 2005.

    • Asta-i o aberatie! Aici vorbim de bani multi acordati celor care nu muncesc, nicidecum de bani acordati celor care muncesc cu adevarat!

      Evident ca salariatii concureaza intre ei pentru locuri de munca mai bine platite!

      Pentru angajatori salariul este un cost si in consecinta vor sa-l minimizeze, pentru salariati reprezinta un venit si vor sa-l maximizeze. In confruntarea pe o piata libera a muncii se asigura salariul just (vezi perechile marginale). Interventia statului nu face decit sa reduca pe ansambu nivelul salarial. Cel mult poate creste salariile unui grup restrins in detrimentul majoritatii!

    • Consider deosebit de interesanta teoria prezentata de dumneavoastra cu privire la strategia economica „cunoscuta in lumea manageriala”, precum spuneti, conform careia angajatii nu trebuie motivati cu salarii mari, pentru ca nu vor mai munci. Eu nu o stiam. Conform acesteia, salariile mai mici vor motiva angajatii sa munceasca din ce in ce mai bine. Rezultatul optim se obtine in momentul cand salariatii se afla in situatia de a nu mai fi platiti deloc. Se obtine in acest fel un randament maxim al fortei lor de munca si o dedicare deplina a acestora pentru intreprinderile in care activeaza. Intr-adevar, remarcabil! Cum de nu s-au gandit cei din „lumea manageriala” sa-l propuna pe autor la Premiul Nobel pentru stiinte economice?

  2. Domnule Aligica, am incercat sa citesc in urma cu 2-3 ani studiul Mortensen- Pissarides in privinta somajului. In afara faptului ca se referea la somajul frictional (care nu depaseste 5% din totalul somajului) este plin de formule matematice extrem de complicate si deloc explicate.Somajul frictional este produs exclusiv de asimetria informatiei dintre cererea si oferta de munca. Dar in contextul informatizarii si mai ales a internetului, tinde catre zero.

    Stim inca de la A.C. Pigou ca adevaratul somaj, cel care creeaza probleme grave, este somajul involuntar! Stimularea nemuncii, este o consecinta a acestor bariere la intrarea pe piata muncii. Daca statul creeaza bariere la intrarea pe piata muncii, acestea vor genera somaj iar somerii vor trebui compensati prin ajutorul de somaj (bani luati de la cei care au norocul sa ramina salariati).

    Pe de-o parte salariatii sint saraciti ca urmare a impozitarii suplimentare, pe de alta parte apare o cultura a cersetoriei in rindul somerilor (ca rezultat a situmularii nemuncii)!

    Somajul este efectul secundar al legislatiei muncii , efectul principal fiind crearea de privilegii pentru sundicate, patronate si functionarii de stat!

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Dragos Paul Aligica
Dragos Paul Aligica
Dragos Paul Aligica este publicist al Revistei 22, cerceteaza si preda sisteme economice comparate si analiza institutionala la George Mason University si este membru fondator al Centrului de Analiza si Dezvoltare Institutionala din Bucuresti.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro