Home » Dosar Stalin » Citesti:

„Scump general al neamului românesc”: Spectrele lui Stalin

Bogdan Cristian Iacob martie 8, 2013 Dosar Stalin
4 comentarii 1,657 Vizualizari

Trecuse o săptămână de la moartea lui Stalin. Pe 12 martie 1953, Biroul Politic (B.P.) al Partidului Muncitoresc Român (P.M.R.) se întrunește pentru „o scurtă informare a tov. Miron Constantinescu în legătură cu Consiliul CAER[Consiliul de Ajutor Economic Reciproc], și unele chestiuni diverse.” La chestiuni diverse, Iosif Chișinevschi, la acea vreme responsabil în B.P. de Secția de Agitație și Propagandă, printre altele, prezintă „câteva propuneri pentru eternizarea memoriei tovarășului Stalin.” Gheorghiu-Dej ascultă proiectul de hotărâre, ținând să intervină pentru a clarifica linia partidului în raport cu memoria celui care a fost „cel mai mare geniu al omenirii muncitoare” (pentru a folosi formularea lui Miron Constantinescu folosită într-un discurs, la Galați, în cadrul așa-zisei campanii electorale din noiembrie 1952). Dej dorește să evite „o ploaie de denumiri” (cu alte cuvinte, alocarea numelui liderului sovietic unor instituții, localități, obiective economice, etc. din România) la doar câteva zile de la dispariția generalisimului. Consideră că „asta poate chiar să micșoreze importanța gestului nostru”. Liderul comunist din România insistă asupra faptului că eternizarea amintirii „iubitului conducător de popoare” trebuie să fie „o preocupare în timp și aceasta este mult mai sănătos decât de a veni deodată cu toate. Cred că este mai bine așa. Acum să luăm câteva mai importante, după aceia iarăși venim cu câteva. Să fie un fel de plan pentru noi.” Dej continuă, aparent iritat de surprinderea și insistențele camarazilor săi din B.P.: „Sigur, pot să se oprească unii că numai atât ați făcut? Mai bine să facem ca în viața de toate zilele, în munca noastră, să obținem rezultate staliniste și asta o să fie cea mai bună atenție și eternizare a tovarășului Stalin, în domeniul industriei, agriculturii, culturii, ridicarea nivelului conștiinței clasei muncitoare și alte probleme.”i

Apologeții contemporani ai lui Dej vor interpreta intervenția de mai sus drept încă o dovadă a abilității liderului PMR de a-și afirma independența, și implicit patriotismul, odată ce tiranul sovietic dispăruse. Scena de mai sus însă este doar un exemplu suplimentar al „machiavelismului revoluționar” (E. A. Rees) al lui Dej. Precum Stalin, el a fost convins întreaga viață de necesitatea transformării radical-revoluționare a societății. Dej a crezut în inevitabilitatea și centralitatea revoluției leniniste, care trebuia să fie în mod necesar violentă. Orice altă formă de acțiune în construcția socialismului era sortită eșecului și o manifestare de conciliatorism și oportunism. Într-o scrisoare din 1934, din închisoare, Dej își declara credința fanatică în redempțiunea istorică a revoluției: „sunt mândru că am luptat pentru o operă mare, opera pentru eliberarea clasei muncitoare, pentru binele și interesele oamenilor săraci. Gândul meu va fi veșnic la clasa muncitoare. Voi lupta până la cap […] Viața fără luptă nu are nici un sens, treci prin viață ca un simplu fapt divers.”ii Dej va mai sta zece ani în închisoare, acumulând resentiment, ură, plănuind în fiecare zi revoluția care urma să aducă izbăvirea societății comuniste. Ca și Ceaușescu de altfel, care de fapt l-a copiat fidel, Dej a lucrat cu răbdare și neclintită perseverență pentru a ajunge liderul comuniștilor din închisori. Și-a pregătit minuțios evadarea și sosirea în București în 1944. Și-a consolidat apoi gradual, dar inexorabil, puterea în partid, ajungând, odată cu epurările și/sau asasinările lui Ștefan Foriș, Lucrețiu Pătrășcanu, Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu, Iosif Chișinevschi, Miron Constantinescu, Constantin Doncea (liderul grevist de la atelierele Grivița din 1933, pe care Dej îl înlătură în 1958, pentru a-și asigura canonizarea istorică în mitologia antifascistă națională și internațională). Dej s-a adaptat și a interiorizat perfect ethosului leninist, cu ale sale „conspiraționism, obscurantism teoretic, dogmatism criminal, și severitate inumană” (istoricul Sebag Montefiore despre Stalin). Consider că modul în care Montefiore îl caracteriza pe Stalin poate fi cu ușurință aplicat și lui Dej, mai ales dacă luăm în calcul și natura mișcării comuniste din România în perioada interbelică. Așadar, parafrazându-l pe biograful liderului sovietic, este greu de găsit o mai bună sinteză între un om și o mișcare decât mariajul ideal dintre Dej și stalinism.

În centrul concepției despre viață, putere și istorie a lui Dej a stat un mesianism pragmatic. În cadrul unei ședințe a activului central al partidului comunist, în iunie 1946, Dej oferă un indiciu asupra a ceea ce el considera modul de acțiunea judicios: „Ceea ce ne interesează este să aplicam just un principiu just. Nu există principii abstracte, orice principiu își găsește valabilitatea numai atunci când îl supune focul experienței practice, când pornește de la analiza împrejurărilor economice, politice, sociale, concrete și ține seama de conjunctura politică internațională”.iii Un astfel de utilitarism era însă statornic dogmatic, în slujba construirii socialismului în România. Dej era convins că, așa cum declară într-o discuție din toamna lui ‘52 privind noul imn de stat, „este prima dată când poporul român și-a căpătat adevărata libertate și independența, și-a deschis calea spre fericire”.iv Dej, ca și Stalin, era total dedicat „Partidului care m-a ridicat, care m-a educat, care m-a ajutat în momente grele.”v El a fost, ca și succesorul și tânărul său protejat, Ceaușescu, un stalinist autodidact. Spun acest lucru pentru că, așa cum și Maurer recunoaște în discuția cu Lavinia Betea, „despre Lenin nu se prea vorbea atunci [perioada interbelică]. Trăiam în vremea lui Stalin și cine era interesat de leninism afla despre el prin intermediul lui Stalin.” Nu cred că poate fi pusă la îndoială, în pofida patetismului exprimării, sinceritatea angajamentului luat de Dej, la ceremonia de aniversare a 50 de ani de naștere, față de delegațiile prezente pentru a-i adresa felicitări: „Asigur ca voi căuta … în mod continuu să-mi lărgesc orizontul cultural, să studiez din clasicii marxism-leninismului, să mă documentez din arsenalul bogat al clasicilor, din experiența bogată a Uniunii Sovietice, a partidului Comunist Bolșevic și să urmez cu sfințenie îndrumările, sfaturile iubitului nostru tovarăș Stalin. […] voi fi un soldat credincios cauzei lui Lenin si Stalin!”vi

Atașamentul existențial al lui Dej în raport cu Stalin nu se putea evapora în martie 1953, odată cu moartea tiranului sovietic. Afirmațiile sale la ședința privind „eternizarea memoriei tov. Stalin” nu sunt un paricid. Doar încă un moment pe drumul testării de către Dej a unui principiu prin focul experienței. Odată cu eliminarea lui Pauker, Luca, Georgescu (așa-zisa „deviere de dreapta”), deci începând cu sfârșitul vara 1952, Dej reușește treptat să devină liderul absolut în Partid. În noiembrie 1950, când împlinește 50 de ani, Deja începe a căpăta calități demiurgice: este iubitul tovarăș care conduce „pe drumul păcii si al socialismului, pentru bunăstarea oamenilor muncii din țara noastră”; este liderul țării unde „se construiesc hidrocentrale elaborate de Dvs, încă la închisoare în timpul teroarei, am reușit cu tehnicienii noștri, cu muncitorii noștri si cu tot ce a fost mobilizat….sa construim ceea ce Dvs ați elaborat”; este conducătorul care, conform lui Ceaușescu în acel moment, beneficiază de forțe armate care „vor lupta pentru întărirea disciplinei militare, că nu vor precupeți nici un efort pentru a apăra cuceririle revoluționare ale poporului nostru și la nevoie nu vor precupeți nici viața, nici sângele lor pentru apărarea scumpei noastre patrii”.vii Începând cu a doua jumătate a lui 1952 nu mai există decât două puncte cardinale ale autorității revoluționare și ale viziunii asupra transformării socialiste a societății în România: Dej și Stalin. Grăitoare sunt discursurile membrilor Biroului Politic ai PMR cu ocazia alegerilor din 30 noiembrie 1952. Chivu Stoica, Alexandru Moghioroș, Miron Constantinescu, Gheorghe Apostol, Emil Bodnăraș, etc. citează doar din Dej și Stalin pentru a-și exemplifica ideile și pentru a-și demonstra partinitatea și identitatea marxist-leninistă. Dej este acum „încercatul conducător al poporului român” (Bodnăraș), cel care „cunoscând sarcinile multiple și de grea răspundere cărora, zi si noapte, le consacri întreaga Dumitale putere de muncă”viii.

În 5 martie 1953, Stalin dispare fizic. În următoarele zile, Dej începe treptat să-l elimine ca prezență simbolică, deschizând astfel drumul propriului său cult al personalității, unul însă extrem de bine temporizat. În acest sens, Dej este un excelent exemplu a ceea ce istoricul Jan Plamper a numit „modestia lipsită de modestie”: își dorește propriul cult, dar trebuie să ascundă acest lucru, atât în contextul destalinizării, dar și „pentru depăși contradicția dintre cultul personalității într-o entitate politică care pretinde că implementează o ideologie colectivistă, marxismul” (Plamper). Nu degeaba, în pofida numirii aparent discutabile a lui Ceaușescu ca succesor, membrii Biroului Politic sunt convinși că trebuie să dovedească atât în 1965, 1968 sau în deceniile următoare, unitatea de monolit a partidului rămânând strânși uniți în jurului liderului recunoscut. Cu alte cuvinte, Dej este (oficial odată cu al doilea Congres al PMR în 1955), pentru a cita din intervenția lui Petre Borilă la Plenara CC a PMR din 30 noiembrie-5 decembrie 1961, „fiu al clasei muncitoare, credincios partidului, exemplu de disciplină și muncă însuflețită, manifestând grijă și dragoste față de cadre, respectând cu scrupulozitate principiile muncii colective, munca și părerile tovarășilor, luptător consecvent pentru unitate partidului. Aceasta tovarăși nu e nici cult, nici lingușire, așa trebuie să simtă față de conducătorii săi, și mai ales după ceea ce s-a petrecut în alte țări și ceea ce nu s-a permis la noi, trebuie să simtă fiecare comunist, fiecare cetățean al țării noastre. Astăzi partidul nostru este asigurată o viață sănătoasă și creatoare”.ix Așadar, urmând fidel modelul impus de Stalin, Dej devine încarnarea Partidului ca agent mesianic al realizării mântuirii comuniste în România. Iar una dintre premisele fundamentale ale acestei transcenderi de autoritate și statut a lui Dej întru putere absolută este chiar obturarea, apoi amnezia simbolică, a lui Stalin însuși.

Un lucru însă trebuie accentuat: cultul lui Dej, în special ca „cel mai bun fiu al Partidului”, nu a însemnat distanțarea, la nivel de esență, de stalinism. Diagnosticul lui Vladimir Tismăneanu este total îndreptățit: după 1953, PMR sub conducerea lui Dej a perseverat în emularea lui Stalin, iar începând cu sfârșitul anilor cincizeci pur si simplu a plusat convingerilor mesianic-pragmatice specifice stalinismului un ethos național. Deja la începutul anilor șaizeci, Dej împreună cu PMR interiorizaseră convingerea construirii socialismului într-o singură țară (rețeta lui Stalin pentru etatizarea utopiei leniniste) ca destin românesc. În 1960, cu ocazia aniversării revoluției bolșevice, Ceaușescu dovedește că învățase bine lecția: „tovarășul Gheorghe Gheorghiu-Dej a subliniat: ‘Nu există alt drum de construire a socialismului – decât acela indicat de marxism leninism…’”x. Dar nu numai atât. Dej, apoi Ceaușescu au decis să urmeze îndemnul lui Stalin de ridica nu doar steagul roșu al revoluției comuniste ci și „steagul independenței naționale și al suveranității naționale”. Dej și Ceaușescu au devenit astfel nu doar stăpânii absoluți ai Partidului dar și, pentru a apela din nou la Stalin, „patrioți ai tării voastre, dacă vreți să deveniți forță conducătoare a națiunii.”xi De foarte multe ori acest mesianism pragmatic, acest, scuzați-mi barbarismul, machiavelism național-revoluționar este uitat sau ignorat. Odată cu anii cincizeci, cel puțin, comunismul românesc a devenit o mișcare totalitară autohtonizată, un val de fanatism și credință care a cuprins largi secțiuni din populația României până la inevitabila rutinizare și dezvrăjire de la sfârșitul ultimului deceniu al regimului. Aceasta a fost moștenirea lăsată de Stalin lui Dej și de Dej lui Ceaușescu. Aceasta este „fantoma lui Gheorghiu-Dej” care încă bântuie imaginarul, istoriografia și memoria societății contemporane românești. Nu întâmplător, la moartea lui Dej, tot în luna martie precum Stalin, dar în 1965, Arghezi scria elegiac „stau și plâng, condeiule al meu, pe un mormânt, revoltat că ziua s-a stins și că pământul care a primit în el, unul după altul, pe Domnitorii noștri, a cutezat să primească și țărâna scumpului general al neamului românesc în cea mai cumplită jale”. A urmat Ceaușescu, dar național-stalinismul era deja tradiția comunismului în România.

Minime sugestii bibliografice:

David Brandenberger, Propaganda State in Crisis. Soviet Ideology, Indoctrination, and Terror Under Stalin, 1927-1941 (New Haven/London: Yale University Press, 2011).

Sarah Davies and James Harris eds., Stalin: A New History (Cambridge, UK : Cambridge University Press, 2005).

Roger Griffin, Modernism and Fascism. The Sense of Beginning under Mussolini and Hitler (London/New York: Palgrave Macmillian, 2007).

Simon Sebag Montefiore, Stalin: The Court of the Red Tsar (New York: Knopf, 2004).

Jan Plamper, The Stalin Cult. A Study in the Alchemy of Power , Hoover Institution Stanford University (New Haven/London: Yale University Press).

E. A. Rees, Political Thought from Machiavelli to Stalin Revolutionary Machiavellism (New York: Palgrave MacMillan, 2004).

Vladimir Tismăneanu, The Devil in History. Communism, Fascism, and Some Lessons of the Twentieth Century (Los Angeles/London: University of California Press, 2012).

Vladimir Tismăneanu, Stalinism for All Seasons. A Political History of Romanian Communism (Los Angeles/London: University of California Press, 2003).

Robert C. Tucker, The Soviet Political Mind. Stalinism and Post-Stalin Change, a revised edition (New York: W. W. Norton & Company, 1971).

i „Stenograma ședinței Biroului Politic al CC al PMR din 12 martie 1953”, Arhivele Naționale ale României, Fond C.C. al P.C.R., Cancelarie, dosar 22/1953, f. 18.

ii Citat în Stelian Tănase, Clienții lu’ Tanti Varvara. Istorii clandestine (București: Humanitas, 2005). Textul integral al scrisorii poate fi găsit în Lavinia Betea, Povestiri din cartierul Primăverii (București: Curtea Veche, 2010), pp. 273-278.

iii „Stenograma ședinței activului central cu privire la punctul de vedere al partidului în problema națională, 22 iunie 1946”, Arhivele Naționale ale României, Fond C.C. al P.C.R., Cancelarie, dosar 38/1946, f. 35.

iv „Stenograma ședinței Biroului Politic al CC al PMR din ziua de 29 decembrie 1952 (Referitor la imnul R.P.R.)”, Arhivele Naționale ale României, Fond C.C. al P.C.R., Cancelarie, dosar 117/1952, f. 20.

v „Stenograma primiri de către tov. Gh. Gheorghiu-Dej a delegațiilor care au venit să prezinte felicitări cu prilejul aniversări a 50 de ani de la nașterea sa, 8 noiembrie 1951”, Arhivele Naționale ale României, Fond C.C. al P.C.R., Cancelarie, dosar 49/1951, f. 12.

vi Idem.

vii Idem.

viii „Scrisoarea lui Ștefan Voitec către Gheorghiu Dej”, Arhivele Naționale ale României, Fond C.C. al P.C.R., Cancelarie, dosar 99/1953, f. 1.

ix Citat în Dan Cătănuș, A doua destalinizare. Gh. Gheorghiu-Dej la apogeul puterii (București: Vremea, 2005), p. 193.

x „Expunerea tov. Noclae Ceaușescu la adunarea festivă cu prilejul zilei de 7 noiembrie 1960”, Arhivele Naționale ale României, Fond C.C. al P.C.R., Secția Agitație și Propagandă, dosar 26/1960, f. 7.

xi „Documentar cu referiri la suveranitatea și independența națională, căile apropierii între națiuni (cuprinde extrase din operele lui K. Marx, Fr. Engels, V.I. Lenin și I.V.Stalin, din Declarațiile consfătuirilor reprezentanților partidelor comuniste și muncitorești (1957 și 1960) și Programul P.C.US.)”, Arhivele Naționale ale României, fond CC al PCR – Secția de Propagandă și Agitație, 63/1964, f. 21.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "4 comments" on this Article:

  1. Blindul Ben spune:

    OK – si de ce sa ne oprim la Stalin? Sa vedem cum s-au studiat dupa 60 de ani crimele comunismului? S-a facut un Institut Central pe tema asta. S-a ales si un nume cu rezonanta- Monica Lovinescu. S-au batut pe ciolan si inca se mai cearta unii si acuma si totul n-a a ajuns decit o sezatoare intocmai ca multiplele subiecte de aici de pe Contributors pe tema asta.

    In timpul comunismului au fost in puscarii peste 5 sute de mii de romani, milioane de romani au suferit – dati afara din facultati, din case, nationalizati, urmariti si sicanati de Securitate, fortati sa faca compromsuri din cele mai jalnice, inscenari pentru a fi compromisi sau fortati sa devina delatori etc

    Nimic din chestiile astea nu s-a spus clar si deschis la acel Institut finantat din bani publici si dupa peste 20 de ani intr-o tara din NATO si UE de abia 20% din nationalizati au fost repusi in drepturi.

    In schimb la Contributors e ingramadeala la bla-bla – cum spunea un clasic inerbelic romanii sint un popor de guristi.

    • T. St. spune:

      Cita dreptate ai, (prea)blindule Ben!

      Si, in plus, in timp ce ei bat cimpii despre stalinism, leninism si alte fleacuri cu ism in coada (felicitindu-se in cerc), categorii inventate chiar de ei ca sa aiba despre ce sa vorbeasca si polemizeze perorind “doct” despre diferentele dintre ele si ce-a mai zis unul si altul despre ce a zis un alt “mare” sovietolog sau nu stiu ce nemaipomenita somitate academica de care n-a auzit nimeni, neomarxismul isi sapa albii, face poteci, drumuri, autostrazi pe sub nasurile lor…

      Vai si-amar…

    • lascu spune:

      E foarte simplu. Sunt scriitori, politologi,ideologi, etc.,multi, solitari, sau agregati in institute, comisii, asociatii, comisii,care din asta traiesc foarte bine: sa ne spuna, sa ne interpreteze, chiar cu fantezie si talent literar, cum a fost. Se stie foarte bine ca generatiile actuale sunt complet dezinteresate de fenomen sau chiar refractare, pentru ca vor sa traiasca in prezent si in viitor si nu-i intereseaza trecutul altora,cum refractare sunt la tot ce e istorie. Si sunt generatiile, putine, supravietuitoare sau urmase direct, care nu mai au forta si nici nu doresc reabilitare prin razbunare, pedepsire, doresc cel mult sa se stie. De studiat comunismul nu se va termina inca un secol, pentru ca nimeni n-are interes, finalizarea inseamna lipsirea de obiect al preocuparilor atator imitatori de activitai clocotitoare de cercetare, incasatori in fapt de fonduri consistente, ca scop abscons.

  2. T. Bucur spune:

    Doua precizari:
    1. Opinia mea e ca asa-zisa indepartare de Moscova a conducerii PMR dupa dezghetul initiat de Hrusciov a fost determinata tocmai de decizia liderilor de la Bucuresti de a nu renunta la stalinism.
    2. O scena pe care am mai relatat-o candva pe acest site, petrecuta in 1960, in restaurantul Perla din Eforie-Sud (cel mai cunoscut pe atunci): intru cu mai alti 3 amici, ocupam o masa, incepem sa servim bere. Cu stupoare observam, dupa un timp, ca la cateva mese distanta, ce-i drept, intr-un colt al salii, la alta masa erau Dej, Borila, Apostol si o femeie (probabil Constanta Craciun). Serveau masa ca orice alti consumatori. Spatiul gol intre masa lor si mesele celorlalti consumatori era de doar cca 2 metri. Desigur ca si alti consumatori au observat prezenta lui Dej, dar nimic semnificativ nu s-a intamplat. Eu si amicii am plecat, Dej si ceilalti au ramas in continuare.
    Relatez scena pentru ca, pentru cei care au trait doar in epoca Ceausescu, o astfel de intamplare ar putea parea incredibila. Dar asa a fost.
    Un amic mi-a relatat mai tarziu ca si el a fost martor tot la o scena incredibila altora, anume ca, tot prin anii 60-61, oprit fiind la o bariera CFR, in alta masina care s-a oprit langa el se afla Dej, doar cu soferul si un insotitor.
    Asta nu anuleaza, domnule Iacob, nimic din cuprinsul articolului dvs., dar e bina sa se cunoasca si astfel de aspecte.



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Bogdan Cristian Iacob


Bogdan Cristian Iacob

Istoric, in prezent Research Fellow la Centrul de Studii Avansate din Sofia. Si-a sustinut doctoratul cu o teza despre istoriografia comunista din Romania la Central European Unive... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

cu ani in urma un prieten cambodgian mi-a povestit cum a fost omorat pe taica-sau pe vremea khmerilo...

de: r2

la "Ce-ar fi să vorbim cu-adevărat corect politic despre Fidel Castro?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)