Home » Dosar Stalin » Citesti:

Cei 7 magnifici. Începuturile disidenței în URSS

Marius Stan august 28, 2013 Dosar Stalin
2 comentarii 1,112 Vizualizari

The simple step of a courageous individual is not to take part in the lie.
One word of truth outweighs the world
(Aleksandr Soljenițîn)

În urmă cu 45 de ani (pe 25 august 1968) avea loc în Piața Roșie din Moscova o manifestație de protest împotriva invaziei din Cehoslovacia. Momentul reprezintă nu doar o mostră de curaj nebun al câtorva indivizi care au spălat practic rușinea a zeci de milioane (Larisa Bogoraz-soția unui condamnat; Konstantin Babitki-fizician la Academia de Științe; Vadim Delaunay-poet; Vladimir Dremliuga-muncitor, Pavel Litvinov-nepotul lui Maxim Litvinov, fost ministru de Externe pe vremea lui Stalin; Natalia Gorbanevskaia și Victor Fainberg-muncitor și student la Filosofie), ci chiar începutul mișcării pentru drepturile omului în Uniunea Sovietică. Ei au purtat banderole pe care era inscripționat mesajul: “Pentru libertatea voastră și a noastră!” Turbulenții au fost arestați imediat și au primit (în procesul care a urmat) ani grei de lagăr sau în spitalele de psihiatrie. Natalia Gorbanevskaia, de pildă, s-a ales cu 3 ani într-un azil de psihiatrie, printre altele și pentru că a manifestat în timpul procesului. Victor Fainberg a fost declarat și el “dement” și a fost trimis în detenție psihiatrică pentru că nu putea apărea în fața instanței fără dantura din față, distrusă violent în timpul anchetelor. Verdictul unei instanțe de psihiatrie era singura modalitate prin care autoritățile sovietice puteau salva aparențele și-l puteau condamna la recluziune în contumacie, fără a-i oferi posibilitatea de a face recurs la o instanță superioară. Comisia de psihiatrie care l-a “investigat” pe Fainberg nu a precizat în raport motivul real al demonstrației, limitându-se la a declara că a fost vorba doar de un “comportament huliganic în Piața Roșie” (și parcă am revăzut cu toții tipul acesta de mistificare securistică în urma acțiunii de protest a muncitorilor brașoveni din 1987, atunci când autoritățile de la București au făcut tot posibilul să pară că nu a fost o demonstrație anti-regim). Fainberg a fost trimis într-un spital de psihiatrie din Leningrad pe perioada ianuarie 1969-februarie 1973. Interesant este și faptul că Marina Vaikhanskaia, psihiatru în cadrul acestei instituții, l-a susținut pe Fainberg prin transmiterea de informații despre acesta către disidenții din exterior. Acest lucru a ajutat foarte mult la eliberarea lui Victor, și, deși demisă din funcție, Marina s-a căsătorit cu fostul ei “pacient” și au emigrat împreună din URSS, în anul 1974. Fainberg a continuat să lupte din exil împotriva abuzurilor psihiatrice din Uniunea Sovietică, inițiind mai multe campanii care au dus finalmente la excluderea URSS din Asociația Mondială de Psihiatrie (1983). În 1977, dramaturgul Tom Stoppard a pus în scenă piesa “Every Good Boy Deserves Favour”, un text ce denunța practica autorităților sovietice prin care orice formă de disidență era tratată drept boală mintală/demență (această piesă a fost dedicată tocmai unora ca Victor Fainberg și Vladimir Bukovski).

for-your-freedom-and-ours-jpg

Într-un articol din World Affairs (din data de 23 august 2013), intitulat “Remembering Seven Dissidents and Soviet Brutality” (articol accesibil la adresa:http://www.worldaffairsjournal.org/blog/vladimir-kara-murza/remembering-seven-dissidents-and-soviet-brutality), Vladimir Kara-Murza punctează succint și necesar acest moment remarcabil din istoria disidenței sovietice și universale. Începea cu alte cuvinte o etapă post-totalitară, sau a unui “totalitarism cu dinții sfărâmați” (pentru a utiliza sintagme vehiculate de unii gânditori precum Ágnes Heller, Leszek Kołakowski, Havel sau Michnik). Același Kara-Murza (un foarte tânăr istoric și om politic rus, oponent al lui Putin încă din anul 2000) a lansat de curând un interesant documentar în 4 episoade despre disidența sovietică (“They Chose Freedom: The Story of Soviet Dissidents”):http://www.imrussia.org/en/project/534-they-chose-freedom-the-story-of-soviet-dissidents. Filmele se bazează în primul rând pe interviuri cu mari figuri ale disidenței ruse (Vladimir Bukovski, Elena Bonner, Pavel Litvinov, Victor Fainberg, Alexander Esenin-Volpin, Eduard Kuzentsov ș.a.m.d.).

Când vorbim de disidența sovietică (în acest caz), trebuie să avem mereu în vedere câteva din trăsăturile fundamentale ale regimurilor leniniste. Leninismul reprezintă, foarte pe scurt spus, domnia activiștilor, cristalizați în jurul Partidului Comunist, cei care își trag coerența organizațională și caracterul viabil din misiunea de luptă negativă împotriva oponenților, într-un soi de sete patologică pentru deținerea controlului și puterii absolute. În regimurile leniniste procedurile nu sunt predictibile, în vreme ce rezultatele sunt cât se poate de sigure. În acest sens, noțiunea de legitimitate devine extrem de înșelătoare. Domnia leninistă este așadar, prin definiție, ilegitimă. Partidul de cadre comuniste este în fapt o “organizație politică războinică” (Robert C. Tucker, “Towards a Comparative Politics of Movement Regimes”, in American Political Science Review, 55(2): 281-9) și, în același timp, o “armă organizațională” care caută să cucerească și să mențină puterea totală prin mijloace subversive și violente (evident, neconstituționale). Noțiunea de leninism reflectă în mod evident primatul mijloacelor asupra scopurilor unei guvernări, o realitate care a bântuit de atunci încoace tradiția marxistă (Steven Lukes, “Marxism and Morality”, Oxford: Clarendon Press, 1985). Ceea ce au realizat cei “7 magnifici” pe data de 25 august 1968 trebuie privit tocmai în acest context!

Pe de altă parte, există autori care vorbesc despre 3 faze ale regimurilor leniniste: (1) preluarea puterii; (2) mobilizarea și (3) post-mobilizarea. Mișcările de opoziție (pentru ceea ce face subiectul acestui articol) sunt posibile doar în faza de post-mobilizare. Este de altfel o etapă a terorii politice diminuate în care regimurile leniniste se confruntă cu dilema negării (de jure) și tolerării (de facto) mișcărilor de opoziție. Huntington vorbea în 1970 (Authoritarian Politics in Modern Society, New York: Basic Books) despre faptul că într-o a doua generație a conducerii unui astfel de regim nu-și mai au locul intelectualii, ci doar birocrații de partid. Pe cale de consecință, intelectualilor nu le mai rămâne altceva de făcut decât să performeze pe acordurile unei piese critice. Astfel, ei sunt condamnați să joace un rol central în politica de opoziție. Și tot astfel, tranziția de la “revizionism” la “disidență” se traduce în termenii unei eliberări treptate a intelectualilor de sub vraja comunistă. Impulsul către diferență a fost cel mai lesne ostensibil prin mișcările disidente est-europene post-revizioniste. Disidența devine în acest fel cea mai logică formă de opoziție în regimurile leniniste. Concluzia poate fi aceea că efectul deturnatei politizări a societății în regimurile leniniste este tocmai negarea politicii (adică acea activitate umană care, în termenii Hannei Arendt, trăiește prin discurs și nu prin forță).

soviet-jpg

Ceea ce au făcut cei “7 magnifici” în 1968, în mijlocul Pieței Roșii, este într-adevăr o formă de nebunie, dar cu siguranță nu din acea specie descrisă de comisiile trimise de partid să-i claseze. Nebunia lor a însemnat o formă de negare de sine, de renunțare la cele mai elementare principii și instincte de auto-conservare, de asumare totală și voluntară a unui mesaj direct și profund anti-leninist. Ei au fost cei care au pus bazele mișcării pentru drepturile omului din Uniunea Sovietică și tot ei au fost primii care și-au sacrificat propriile vieți, dedicându-se fără “plase de siguranță” unei misiuni ce părea inițial pură sinucidere. Cei “7 magnifici” au spălat cu siguranță onoarea a zeci de milioane și au arătat că, în anumite circumstanțe, “mobilizarea” în regimurile leniniste nu a fost doar apanajul elitei politice. În contextul complicat al anului 1968, gestul lor este cu atât mai puternic și semnificativ (nemaivorbind, riscant!). Disidența a fost privită ca simptom al demenței și, în multe cazuri, disidența este singurulsimptom al nebuniei. Într-o cameră a conspirației tăcerii (regimul de tip leninist), vocea lor sună precum un zgomot de pistol (în cuvintele lui Czesław Miłosz). În cazul celor “7 magnifici” este vorba tocmai de “pistolul” care a dat startul uneia din cursele către normalitate…

Articol aparut pe site-ul LaPunkt

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "2 comments" on this Article:

  1. Ion Vianu spune:

    citit amintit-va, daca nu stiati, aflati…

  2. T. Bucur spune:

    Domnule Profesor, spuneti ca mesajul disidentilor era “direct si profund anti-leninist”.
    Daca prin aceasta se intelege “anticomunist”, am probleme de intelegere a fenomenului disidentei. Din ceea ce am citit de-a-lungul timpului, eu intelesesem ca formal, disidentii, dimpotriva, faceau trimitere la ideile/principiile “umanitare” ale comunismului, la prevederile statutului partidului, cerand respectarea intocmai a acestora. Daca s-ar fi pronuntat clar impotriva sistemului, a regimului, ar fi intrat sub incidenta acelor articole din Codul Penal care sanctionau actiunile antipartinice/antistatale. Un detinut dintre cei eliberati in decembrie 1989 imi relata ca un coleg de celula care se pronuntase impotriva lui Ceausescu, a fost pacalit de anchetatori sa declare ca, de fapt, el nu are nimic impotriva lui Ceausescu, ci impotriva comunismului; astfel, a putut fi condamnat. Daca nu ma insel, disidentul Dan Petrescu se pronuntase impotriva realegerii lui Ceausescu la nu stiu care congres si nu a putut fi condamnat, deoarece opinia lui nu contrazicea statutul PCR. Tot daca nu ma insel, si ceilalti disidenti cunoscuti (Doina Cornea etc) criticau poitica personala a lui Ceausescu, nu comunismul si drept urmare nu au fost condamnati penal. Iar cei 6 semnatari ai scrisorii celebre (Brucan etc) cu atat mai putin erau impotriva comunismului, ba, dimpotriva, il criticau pe NC pentru derapaje de la principiile comunismului. La fel interventia lui Parvulescu la acel congres al PCR. L-am intrebat odata pe Brucan daca actiunea lor era contra lui NC dinspre dreapta sau dinspre stanga, insistand sa nu ocoleasca raspunsul; raspunsul lui: dinspre pozitia democratiei (presupun ca se referea la “democratia de partid”)
    Masurile nu puteu fi deci juridice, ci doar administrative (lasarea lor fara un loc de munca, amenintari telefonice, hartuiri pe strada etc).
    Cele de mai sus nu ascund nimic subvesiv din partea mea ci doar dorinta de a ma lamuri asupra problemei. Va multumasc anticipat pentru clarificare.
    Inca ceva: imi amintesc faptul ca Hrusciov declarase la un congres al PCUS ca, din moment ce Socialismul a invins definitiv, numai nebunii mai pot contesta sistemul, dupa care au inceput internarile in spitalele de psihiatrie.



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Marius Stan


Marius Stan

Politolog și fotojurnalist pentru Radio Europa Liberă. Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

Că incompetența și corupția sînt legate, merg mînă în mînă, stau la aceeași masă, etc., ...

de: vintila mihailescu

la "Corupție sau incompetență?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)