Home » Dosar Stalin » Citesti:

Lacrimi, ipocrizie și frică la moartea lui Stalin

Adrian Cioflanca aprilie 12, 2013 Dosar Stalin
6 comentarii 2,803 Vizualizari

La Arhivele Naționale s-au păstrat rapoartele interne ale Partidului Muncitoresc Român privind modul în care moartea lui Stalin a fost trăită în România. Din acestea, aflăm un lucru surprinzător: în toată țara, în intervalul 6-9 martie, s-au desfășurat adunări, mitinguri și alte manifestări de doliu – unele spontane, cele mai multe organizate – care au adunat aproape 7 milioane de oameni. Adică 40% din populația de atunci a țării. Or aceasta ar însemna că atunci s-a înregistrat cea mai mare mobilizare populară din istoria României (cu excepția momentelor electorale și plebiscitare). Iată un lucru neștiut, pe care cu greu ni-l putem imagina pomenit în manualele de istorie. Cum s-a ajuns la această mobilizare record? Au trecut 60 de ani de la moartea lui Stalin, între timp a apărut raportul lui N. Hrușciov, comunismul s-a prăbușit, iar despre dictatorul sovietic s-a scris un munte de cărți care dezbracă totul de iluzii. Tentația ar fi să punem totul pe seama aparatului de represiune și mobilizare al unui stat totalitar. Este o abordare corectă până la un punct: regimul comunist a fabricat într-un timp record mecanisme foarte eficiente de a produce mulțimi organizate. Dar nu toți cei strânși în adunări publice au ajuns acolo prin mobilizare mecanică și coerciție. A existat și participare spontană, voluntară, sinceră. Și, în general, istoria comunismului nu este doar istoria represiunii brute. Fără a lua în calcul participarea/mobilizarea, controlul social și cooptarea nu vom înțelege decât o parte din poveste.

Dacă luăm de bună cifra de 7 milioane de participanți este evident că istoria acestui moment nu se lasă ușor scrisă. Cum am putea să rezumăm ce s-a întâmplat atunci, pe ce să punem accentul, care a fost starea dominantă? Tristețea? Da, multă lume a fost realmente tristă, unii, deloc puțini, au plâns. Stau mărturie și documentele, și memoriile. Dar nu toate plânsetele sunt la fel. A fost plânsă dispariția „conducătorului popoarelor”, a unei figuri paternale care le oferea unora iluzia protecției. Alții au plâns empatic doar dispariția unui om, impresionați de misterul etern al morții. Au fost plânsete discrete și plânsete teatrale, expuse în piața publică, menite a fi văzute. Bocetul ritualic, tradițional, s-a găsit alături de deznădejdea ideologică, secularizată. Au fost vărsate multe lacrimi prin efect de contagiune, pe fondul de confuzie emoțională și etică a unei dictaturi. Să nu uităm, vorbim de o țară ieșită nu demult dintr-un război devastator, dominat de adversitate ideologică și fantasmele distrugerii totale, intrată apoi, vrând-nevrând, în războiul rece; de o țară rănită, sărăcită, înfometată; de o societate destructurată prin ofensiva revoluționară comunistă, atomizată, suspicioasă, bulversată de propagandă, înspăimântată de teroarea stocastică, tentată de liniștea compromițătoare promisă de comuniști. În acest vârtej, cine putea fi sigur de ceea ce simțea „sincer” atunci?

În fine, s-a plâns și de fericire. Nici ei puțini, bucuroșii au jubilat, au spus pe ascuns bancuri compuse ad-hoc sau au băut de fericire. Mulți au fost indiferenți, participând spășit la încă un ritual public coregrafiat prin mobilizare mecanică de autoritățile comuniste.

Ambivalența lui Dej

Dar să vedem evenimentele. Un moment atât de important nu putea fi lăsat la voia întâmplării. Regimul comunist exersase deja îndelung mecanismele mobilizării și tehnicile de controlare a mulțimilor. Gheorghe Gheorghiu-Dej și cei din jurul său au trăit ambivalent momentul. Pe de o parte, știau din istorie că de multe ori dictaturile au durată viageră și că moartea lui Stalin, într-un context internațional complicat, putea pune în cauză stabilitatea „democrațiilor populare” din Europa de Est. După cum formulează Pavel Câmpeanu, „[p]entru Gheorghiu-Dej, odată cu Stalin dispare însuși temeiul supremației pe care de-abia o dobândise  – aprobarea lui Stalin îi îngăduise atât spectaculoasa eliminare a celor trei secretari [Ana Pauker, Tehohari Georgescu, Vasile Luca], cât și desfășurarea anchetei contra lui Pătrășcanu”. Din acest motiv, liderii PMR au decis o mobilizare „exemplară” la moartea lui Stalin, pentru a da un semnal de stabilitate și forță. Pe de altă parte, putem înțelege că Dej a primit vestea morții liderului sovietic cu o anumită ușurare pentru că, după cum afirma Alexandru Bârlădeanu, „cât a trăit Stalin, Dej s-a simțit și el amenințat”. Epurările și represiunile eratice decise de la Moscova țineau pe toată lumea în șah.

MITINGUL DIN PIATA STALIN, FOTO DIN Scinteia 10 martie 1953

Dej își asigurase, prin loialitatea fără rest arătată Moscovei, sprijinul lui Stalin. De exemplu, măsurile luate în 1952 (stabilizarea monetară, reprimarea „devierii de dreapta”, urmată de un val de epurări și măsuri represive) fie au fost inspirate de Stalin, fie au avut girul acestuia. Dej deprinsese o tehnică de utilizare a autorității dictatorului suprem numită de Ian Kershaw, în cazul lui Hitler, „working towards the Führer” (a veni în întâmpinarea voinței Conducătorului). Deși mai atent la micro-management și birocrația decizională decât Hitler, Stalin avea totuși abilitatea de a lăsa marje de interpretare executanților din blocul sovietic, fixând direcții de acțiune și sugerând măsuri, dar lăsând ca detaliile să fie anticipate și asumate de liderii comuniști locali. Dej a învățat să se miște în această marjă, fiind pe de o parte foarte atent la semnalele date de Moscova și, pe de alta, suprainterpretându-le pentru a-și consolida puterea. După îndepărtarea rivalilor din partid, Dej a căpătat o autoritate fără precedent, profilându-se un regim de putere mult mai personalizat și cultul personalității în folos propriu.

Paradoxal, mai tristă de moartea lui Stalin a fost Ana Pauker. „La auzul veștii, ea a început să plângă, dar [Alexandru] Moghioroș a potolit-o spunându-i: «Ană, Ană, dacă el nu murea, noi n-am sta de vorbă acum»”, povestește Gheorghe Brătescu, ginerele Anei Pauker.

Tristețea

Așa cum se știe, vestea deteriorării stării de sănătate a lui Stalin a fost dată târziu. În atmosfera paranoidă de la Moscova, accentuată de povestea cu „conspirația medicilor” evrei, și intervenția medicală a fost tardivă. Atacul cerebral din 2 martie fusese oricum sever și nu se știe dacă se mai putea face ceva. Știrea despre „grava boală a tovarășului I. V. Stalin” s-a răspândit abia pe 4 martie. Știrea a ajuns în „Scânteia” joi, 5 martie, în chiar ziua decesului.

„Scânteia” din 6 martie a publicat Comunicatul Comitetului Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice care anunța că „la 5 martie, ora 9,50 seara, a încetat din viață după o boală grea Iosif Vissarionovici Stalin”.

Un articol pomenea deja de adunări spontane provocate de vestea îmbolnăvirii lui Stalin. Găsim informația și într-un raport intern de partid, care relatează că „[l]a transmiterea Comunicatelor, cetățenii s-au strâns în grupuri mari în jurul megafoanelor din orașe și sate. În mai multe orașe, pe o serie de străzi s-a întrerupt circulația, căminele culturale din multe regiuni erau arhipline cu țărani muncitori care veneau să asculte Comunicatele. Mulți cetățeni nu vroiau să creadă această veste tristă”. Mii de oameni au purtat doliu din 6 martie sau au pus drapele și portrete îndoliate la ferestrele caselor, fără să fi primit indicații de la partid. Unii au spus că și-ar fi dat viața în locul lui Stalin. Minerii de la Petrila au făcut de gardă la portretul lui Stalin  cu lămpile aprinse.

La ambasada URSS din București și la consulatele din teritoriu s-au format cozi cu cei care doreau să semneze în registrele de condoleanțe. Numai la Cluj au semnat 22.000 de oameni. S-au înregistrat nenumărate promisiuni de depășire a planului. Și, mai relatează raportul, „[l]a adunările și meetingurile de doliu foarte mulți muncitori au plâns”. Țăranii au participat și ei la durerea colectivă, organizând gărzi în săli amenajate cu portretele lui Stalin sau participând la seri de lectură. Pentru a proba „democratizarea” durerii, raportul continuă cu exemple din suferința femeilor. Multe femei s-au îmbrăcat în negru, cu basmale negre. În orașul Stalin (Brașov), femeile au depus flori la statuia liderului sovietic sau au făcut de gardă pentru că Stalin „a luptat pentru eliberarea femeilor”.

Din interviuri de istorie orală aflăm cum se petreceau adunările în Universitatea București. Coralia Fotino, pe atunci studentă la Facultatea de Istorie, povestește: „Eram absolut toți în amfiteatru [...]; toată lumea în picioare, cu o anumită figură foarte îndurerată, dacă era posibil să fie cât de cât plânsă, cu atât mai bine”. Solomon Marcus, asistent în acea vreme la Facultatea de Matematică, relatează, la rându-i: „Eram la facultate, s-au pus imediat niște difuzoare în toate facultățile, unde se transmitea permanent [...] Aveai impresia că s-a produs cea mai mare catastrofă care se putea imagina! O catastrofă a întregii omeniri! Ore în șir, zile în șir, la microfon auzeam numai văicăreli, că «Ce ne facem?! Ne-a dispărut părintele…» Și trebuie să vă mărturisesc că nu erau puțini cei care lăcrimau!”.

Dincolo de scenele colective de durere sinceră sau simulată, la nivel individual suferința era trăită agonic de cei care credeau pătimaș în stalinism. După cum își amintește Lilly Marcou, atrasă de stalinism din adolescență, tatăl ei a procedat cu tact: „în dimineața aceea, mai mult decât de obicei se arătă deosebit de prevenitor. «Fetița mea, fii tare și curajoasă. Am o veste proastă, proastă pentru tine… îmi zise el, Stalin a murit!» Am căzut în brațele lui pentru a plânge, pentru a-mi țipa durerea. Pământul îmi fugea de sub picioare. [...] La școală, în grade diferite, toți eram tulburați. Nu păstrez deloc amintirea de a fi zărit la colegele mele vreun semn de indiferență și mai puțin de satisfacție. Trișam toți? Nu cred.”

Nu toți părinții au fost la fel de înțelegători. Politologul Michael Shafir, pe atunci elev și el, s-a întors acasă plâns, impresionat de ceremonia de la școală. Întrebat de tatăl contrariat ce s-a întâmplat, a răbufnit „Cum, nu știi? A murit tătucul nostru!”. În replică, a primit o palmă: „Acum eşti sigur că tac-tu trăieşte!”

Elogiile

Cine nu participa la atmosfera de morgă solemnă risca să fie sancționat. T. Brateș, pe atunci reporter la radio, și-a sărbătorit ziua de naștere la Athénée Palace. A fost reclamat că într-o zi tristă a fost „să chefuiască” și a avut ceva neplăceri. Norocul lui a fost că a scris mai multe reportaje despre moartea lui Stalin și „cheful” i-a fost trecut cu vederea mai ușor. Vigilența exacerbată a autorităților se vedea și din faptul că greșelile de tipar deveneau „acte de sabotaj”. La „România liberă”, un tipograf a cules „Oamenii muncii din țara noastră sub conducerea PMR își strâng și mai mult rândurile în jugul steagului nebiruit al lui Lenin și Stalin” în loc de „în jurul steagului”; altul a făcut să se tipărească „succesele înregistrate pe drumul atragerii țăranilor în gospodării mici și mijlocii pe făgașul socialismului, prin ruinarea lor” în loc de „reunirea lor”. În „Contemporanul”, Malencov a devenit „Melancov”. La Radio, un ziarist a fost dat afară pentru că a făcut o comparație între Hitler și Stalin.

În „Scânteia”, au început să curgă elogiile sub semnături cu rezonanță. Mihail Sadoveanu scrie despre „Marele geniu al omenirii progresiste”. Iosif Vissarionovici, care doar a trecut în adormire, îi pare o expresie a bunătății și blândeții. George Călinescu scria despre „O figură gigantică a istoriei”. Eugen Frunză a compus o poezie, „Așa ne-nvață Stalin”. O strofă sună așa: „Oricât ar fi de tare / Al morții braț cumplit, / Mai tare este Stalin! / Nu, Stalin n-a murit!” Alți academicieni și scriitori și-au adus prinosul.

La Moscova a mers o delegație oficială a României, condusă de Dej. „Personal – nu văd de ce aș ascunde – eram foarte impresionat”, mărturisea un membru al delegației, Sorin Toma. Delegația a fost cazată aproape de Casa Coloanelor, unde era depus sicriul, și s-a putut deplasa pe jos până acolo, împreună cu mari fluxuri de oameni. Mulți, mai ales femei, lăcrimau. Calea de acces era flancată de camioane militare așezate unul lângă altul. La câteva din punctele de acces s-au creat busculade, iar poliția călare a intervenit cu brutalitate. Au murit mulți călcați în picioare. Delegației României i s-a acordat privilegiul de a face de două ori de gardă lângă catafalc. Funeraliile au fost impresionante, dar oficiale și reci. Au vorbit Malenkov, Beria și Molotov. Doar în vocea lui Molotov s-a simțit un pic de emoție. Mai târziu, primii doi aveau să fie înlăturați de Hrușciov, iar Molotov păstrat doar ca personaj decorativ.

Ritualul

Și în România, ceremoniile funerare au avut dimensiuni grandioase. Pe 8 martie 1953, CC al PMR împreună cu Consiliul de Miniștri al RPR au emis o hotărâre care merită reprodusă pentru că a fost aplicată întocmai la nivel național:

„1. În ziua de luni 9 Martie a.c., în momentul începerii funeraliilor tovarășului Iosif Vissarionovici Stalin, la ora 11 a.m. se va întrerupe lucrul pe timp de 3 minute la toate întreprinderile și instituțiile din întreaga țară [...]. La aceeași oră se va întrerupe în întreaga țară, pe timp de 3 minute, circulația trenurilor, tramvaelor, automobilelor și altor vehicole, precum și a pietonilor din orașe.

2. La ora 11 precis se vor trage în semn de salut în orașul București, capitala Republicii Populare Române și în Orașul Stalin, câte 24 de salve de artilerie.

3. De la ora 11 până la ora 11 și 3 minute vor suna în semn de ultim salut sirenele tuturor întreprinderilor, locomotivelor, vaselor maritime și fluviale.[...]”

Pe lângă această decizie făcută publică, au fost luate și alte măsuri, care au fost transmise pe canelele partidului. Astfel, „pentru asigurarea bunei desfășurări și a unei participări masive din partea cetățenilor la meetinguri și adunările de doliu”, Partidul a instruit și trimis peste tot în țară, în orașe și sate, un mare număr de activiști. În total, au fost pe teren peste 11.000 de activiști de partid și ai organizațiilor de masă, 7.000 de elevi și studenți ai școlilor de partid, alături de zeci de mii de agitatori și propagandiști și 26.000 de „tovarăși” convocați pentru menținerea ordinii.

Muncitorii de la Uzinele 23 august

Din rapoartele PMR aflăm cifre privind participarea. Pe 9 martie, în ziua înmormântării, la mitingul din Piața Stalin din București (actuala Charles de Gaulle) au fost prezente 350.000 de persoane. La mitingul de la Cluj au fost 95.000 de suflete, la Timișoara – 90.000, la Reșița – 35.000, în raionul Deta – 17.000 etc. Alt raport face suma participanților: „În toată țara, în zilele de 6-7-8 și 9 Martie s-au ținut 22.800 adunări și 300 de meetinguri de doliu, cu o participare totală de aproape 7.000.000 cetățeni”. Concluzia: „o asemenea impresionantă participare și disciplină muncitorească n-a mai fost cunoscută până acum.”

Ce-și amintește Annie Bentoiu

Cea mai bună descriere neoficială a mitingurilor din București ne-a lăsat-o Annie Bentoiu, în cartea sa de memorii, una dintre cele mai bune despre anii ’40-’50 scrisă la noi. Cea care a scris Timpul ce ni s-a dat se găsea convocată la mitingul din Piața Victoriei în timp ce soțul era într-un batalion disciplinar, tatăl se găsea internat administrativ într-o colonie de muncă, iar socrul era în închisoare. Iată relatarea ei:

„Mitingul de doliu a avut loc în Bucureşti, luni 9 martie 1953. A fost, pentru cei care au participat la el, una din cele mai ciudate şi impresionante experienţe. Toate ţările din sistem au coordonat participarea lor la funeralii cu ora Moscovei. Simultaneitatea realizată, într-o vreme când nu exista procedeul unificator al televiziunii, era ceva cu totul nou. La noi, centrul ceremoniei a fost în piaţa Stalin, unde se aflau cele două tribune oficiale, una pentru demnitarii români, alta pentru ambasadori, iar coroanele şi florile se adunau pe un postament central. Dar şi Piaţa Victoriei, şi cea a Dorobanţilor erau, cum spune Scânteia, o mare de oameni. În Piața Victoriei m-am nimerit și eu.[...] Eu eram fascinată în primul rând de întinderea geografică asupra căreia purta acea manifestație: niciodată, în istorie, nu avusese loc ceva comparabil. [...] [N]imeni, niciodată în istorie, nu fusese adulat de un număr atât de mare de oameni. [...] Tăcerea extremă care domnea în piaţă, în ciuda atâtor zeci de mii de prezenţe umane, răspundea unui cer cenuşiu, aproape compact. Nu ne uitam unii la alţii, ştiind că arătam la fel: cenuşii, săraci, docili. Unii, fără îndoială, plângeau: misterul morţii era mai prezent ca niciodată şi ne aştepta pe toţi, pe cei mai umili ca şi, iată, pe cei mai puternici. Difuzoarele transmiteau muzică funebră; drapele şi câteva rare portrete cu însemne de doliu punctau prezenţa tăcută a uriaşei mase de oameni. La un moment dat a început o transmisie în limba rusă – vorbea tovarăşul Malencov -, apoi i-au urmat, pe româneşte, glasurile lui Chivu Stoica, Leontin Sălăjan, acad. Traian Săvulescu şi ale diferitor stahanovişti. Partea asta a «slujbei» semăna cu manifestaţiile obişnuite şi ne-am fi desconcentrat, dacă nu ar fi sosit ora unsprezece, care corespundea cu ora 12 a Moscovei. Atunci a izbucnit bubuitul tunurilor, cutremurând văzduhul, urmat de plângerea repetată a sirenelor. Cine mai auzise aşa ceva? [...] Cât timp au urlat sirenele (câteva minute foarte lungi), circulaţia vehiculelor s-a oprit, conform instrucţiunilor, în toate oraşele ţării, şoferii şi vatmanii au coborât, descoperindu-se. Chiar şi trenurile au stat în drum. Difuzoarele au transmis, de la Moscova, imnul de stat al URSS şi în final, Internaţionala, care a răsunat atunci în toată grava, complexa şi semnificativa ei putere. Şi în sfârşit, în tăcere, lumea s-a risipit”.

Soțul lui Annie Bentoiu, Pascal Bentoiu, aflat în batalion disciplinar la Doaga, a așternut și el pe hârtie amintirea acelui moment: „Cea mai plăcută amintire de la Doaga (unde insecte diverse, alternând cu viermi intestinali, apăreau când și când – baia era tocmai la Mărășești – și unde adesea beam la fântâni din aceleași găleți cu caii de corvoadă, dar caii erau animale minunat de curate), cea mai fermecătoare amintiri – zic – a fost cea de la moartea lui Stalin, anunțată cu sughițuri de plâns fățarnic de un nenorocit de subofițer care era – temporar – comandantul nostru. [...] Iar noi am jucat trei zile table și am băut tot ce aveam, închinând cu «trăiască mortul!»”

_____________

Articol semnat de  Adrian Cioflanca & Adriana Radu (CNSAS)

Text publicat inițial în Revista 22

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "6 comments" on this Article:

  1. Mircea Paul Vasiliu VASILIU MIRCEA PAUL spune:

    Ticăloșia capului plecat (sabia nu-l taie) combinată cu oportunismul secular al românilor, plus conformismul gregar al maselor de pretudineni și totdeauna – cu asta am explicat TOT. Deși o asemenea participare la doar cîțiva ani (degetele de pe o mînă) după abjecta instalare a bolșevismului DOARE RĂU DE TOT. Încă o dovadă că „partizanii” anti-comuniști s-au retras în munți și păduri TOCMAI fiindcă intuiau absența unui SPRIJIN FERM din partea compatrioților.

    O prefigurare A SUPUȘENIEI TOTALE din anii 1970-80. Și a debusolării ce i-a urmat – o simțim din plin ASTĂZI.

  2. dusu spune:

    vai ce bine se aseamana cu revolutia intregului popor din dec 89!

    • dorin valeriu spune:

      Aveam 15 ani atunci, imi amintesc perfect. Tatal meu era arestat de un an, nu stiam motivul arestarii si nici locul detentiei. Parintii mei erau profesori,i, nu facusera niciodata politica, nu aveau avere. Mama era intr-o situatie grea, cu patru copii la scoala, fara ajutorul rudelor nu am fi putut supravietui.
      Colegii mei si cadrele didactice au primit cu indiferenta momentul. Doar trei colegi ai fratelui meu, mai mic, copii de refugiati greci, plangeau de mama focului, , ironizati de ceilalti copii.
      Nu e cazul sa luati in serios rapoartele örganelor”, se mintea de zor, asta au facut pana in 89 si, din pacate, si dupa aceea.
      Urmarea fericita a mortii lui Stalin a fost oprirea lucrarilor la Canal. Tatal meu, care a petrecut iarna 52/53 in lagarul dela Ghencea, urmand ca din primavara sa fie trimis la Canal a ramas pe loc, in octombrie atat el cat si alte zeci de mii de romani se intorceau acasa .
      Sa ne ierte Dumnezeu dar tare ne-am mai bucurat de moartea lui Stalin !

  3. amanda13 spune:

    Un articol excelent si foarte riguros documentat – mi se pare extrem de nociva amnezia romaneasca in privinta unor asemenea excese istorice. De aici de departe in Romania de astazi orice este posibil, inclusiv reeditarea unor astfel de episoade. Atata vreme cat exista atat de putine voci care mai reusesc sa strabata galagia mediatica romaneasca si sa vorbeasca despre acest trecut (iar din acest motiv, demersul dvs. este cu atat mai meritoriu), Romania este capabila oricand sa-l repete.

  4. constantin spune:

    Din articol am retinut marturiile unor minoritari privind evenimentul, dar marturii ale unor romani n-ati gasit in arhive ? Ar fi fost interesant si ce au simtit romanii.

  5. Kartouche spune:

    @amanda 13: Dna nu e nici o amnezie ! Nu mai vrem sa ne aducem, aminte de ororile comunismului instalate de alogeni in Romania. In 1944 erau 330 de romani comunisti. Restul, si cei ce au venit pe tancurile sovietice, erau de alte nationalitati !.
    Se pot evoca asemenea momente, dar in carti de istorie ! Nu bombardam romanii si ii facem vinovati ca ar fi “pactizat” cu comunistii. Nu e adevarat !………………………………………………..
    @dorin valeriu: regret ca ati avut asa necazuri atunci; maortea lui Stalin a fost o descatusare pentru romani – credeau ei – dar au ramas in urma “continuatorii”, alogeni veniti pe tancurile sovietice. Care, vorba dv., nu se dau plecati nici acum !……………………………………………
    @Vasiliu Mircea : Gresiti profund ! Nu romanii au capul plecat, ci, atunci, ca si acum, strainii ne obliga, ne santajeaza, ne persecuta si ne pun capul pe esafod, ridica securea sa-l taie, nu este doar “capul plecat”. Ne despoaie de tot ce este al nostru.
    Se credea ca in Romania nu mai este “de furat”, s-a furat totul. Nici vorba ! Ati vazut Gitenstein, fostul ambasador, vrea sa revina in Romania, deoarece a mai indentificat el ceva oportunitati .



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Adrian Cioflanca


Adrian Cioflanca

Cercetător ştiinţific la Institutul de Istorie „A.D. Xenopol” şi membru al Colegiului Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității. Membru în Comisia Wie... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

cu ani in urma un prieten cambodgian mi-a povestit cum a fost omorat pe taica-sau pe vremea khmerilo...

de: r2

la "Ce-ar fi să vorbim cu-adevărat corect politic despre Fidel Castro?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)