vineri, martie 29, 2024

Țintirea inflației, independența și credibilitatea băncii centrale (II)

Independența băncii centrale

Concluzia care se desprinde din cele arătate în prima parte a acestui articol este că o condiţie importantă pe care trebuie să o îndeplinească statutul băncii centrale este să creeze o structură de stimulente care să asigure plasarea conducerii instituţiei respective într-o perspectivă pe termen lung. Deoarece majoritatea politicienilor se caracterizează mai degrabă printr-un comportament ghidat de considerente pe termen scurt („miop”), este necesar ca deciziile de politică monetară să fie scoase pe cât posibil de sub influenţa procesului politic general. Se explică, astfel, motivul pentru care, la ora actuală, independenţa băncii centrale este considerată aproape unanim o condiţie necesară pentru o politică monetară eficientă.

În literatură, există mai multe definiţii ale independenţei băncii centrale. Astfel, unii autori fac distincţie între „independenţa în alegerea obiectivelor” şi „independenţa în alegerea instrumentelor”. Conform acestor autori, banca centrală se bucură de independenţă în ceea ce privește alegerea obiectivelor în situaţia în care este liberă să-şi stabilească obiectivele (stabilitatea prețurilor; stabilitatea financiară; creșterea economică etc.) sau cel puţin valoarea curentă a ţintelor referitoare la anumite obiective. (1) Banca centrală are independenţă instrumentală, dacă are un anumit control asupra pârghiilor de politică monetară şi poate realmente folosi instrumentele respective.

Alți autori fac distincţie între „independenţa economică” şi „independenţa politică”. (2)Independenţa economică înseamnă că banca centrală este complet liberă să efectueze toate operaţiunile monetare necesare pentru a-şi realiza obiectivele operaţionale. Prin independenţă politică, autorii citați înţeleg capacitatea băncii centrale de a urmări obiectivul stabilităţii preţurilor fără ingerinţe formale sau informale din partea politicienilor.

Toate aceste definiţii au virtuţi şi limite cognitive şi operaţionale, iar, ca urmare, este utilă o încercare de sintetizare a celor două abordări. (3) Fără a intra în detalii, menționăm că se pot distige trei accepţiuni ale noţiunii de „independenţă”:

1) Independenţa în alegerea obiectivelor: presupune că guvernul nu are influenţă directă asupra stabilirii obiectivelor politicii monetare.

2) Independenţa în alegerea instrumentelor (independenţă instrumentală): presupune că banca centrală poate să-şi stabilească în mod autonom atât obiectivele operaţionale (rata dobânzii; agregatele monetare; cursul de schimb etc.), cât și intrumentele de politică monetară pe care le folosește (mecanismul de refinanțare a băncilor comerciale; mecanismul de absorbție a lichidităților din sectorul bancar; operațiunile open market; rezervele obligatorii etc.).

3) Independenţa personală: presupune că membrii organismului de conducere al băncii centrale pot rezista directivelor formale sau presiunilor informale venite din partea guvernului sau a altor foruri politice.

Studiile empirice consacrate problemei independenţei băncii centrale ajung la concluzia că un asemenea statut constituie un important factor de reducere a inflaţiei. Astfel, în lucrarea citată la nota 2) supra, autorii arată că între independenţa politică şi economică, pe de o parte, şi nivelul ratei inflaţiei, pe de altă parte, există o legătură inversă semnificativă. Ei nu găsesc însă nici o corelaţie semnificativă între diverse forme de independenţă şi rata de creştere a PIB real. De aceea, autorii amintiți consideră că, în termeni de performanţă economică, independenţa băncii centrale are numai beneficii şi nu are nici un cost.

Această constatare este confirmată de numeroase alte studii empirice, pe care, pentru a nu încărca prea mult textul, nu le cităm aici. Vom spune doar că toate investigaţiile empirice se confruntă cu problema alegerii criteriilor în funcţie de care se ponderează elementele în funcție de care se calculează gradul de independenţă al băncii centrale (independenţă în alegerea obiectivelor, instrumentală şi personală), problemă pe care diverși autori o soluţionează în mod diferit, ceea ce face ca rezultatele să fie diferite. Însă, rezultatele obţinute prin cercetări empirice pot fi completate prin judecăţi de valoare în legătură cu îndeplinirea unui criteriu sau altul, iar în modul acesta rezultatele pot fi rafinate.

O problemă teoretică a tuturor studiilor empirice cu privire la relaţia dintre independenţă şi inflaţie este a şti dacă un asemenea statut de independență este necesar în toate cazurile sau doar atunci când guvernul este tentat să ducă o politică inflaţionistă pentru a reduce rata şomajului. Căci, chiar şi în cazul unei bănci centrale care nu este independentă, o distorsiune inflaţionistă (inflation bias) se produce doar atunci când sunt îndeplinite anumite condiţii: 1) în ţară există şomaj; 2) spre deosebire de şomaj, inflaţia nu este considerată o problemă serioasă nici de guvern şi nici de societate; 3) guvernul se teme că nu va fi reales, iar ca urmare recurge la o strategie „mioapă”.

Cu alte cuvinte, în ţările cu şomaj redus, în care există un puternic sprijin social pentru stabilitatea preţurilor şi un mediu politic foarte stabil, faptul că banca centrală este dependentă de sfera politică nu duce automat la creşterea probabilităţii apariţiei unei distorsiuni inflaţioniste. Exemple în acest sens sunt Anglia şi Japonia, în care, până în anii ’90, băncile centrale erau dependente de guvern, însă, cu toate acestea, politicile monetare erau orientate spre asigurarea stabilităţii preţurilor.

În prezent, în majoritatea ţărilor, sprijinul social pentru stabilitatea preţurilor este foarte puternic, iar ca urmare s-ar putea trage concluzia că o bancă centrală independentă nu mai este necesară. Experienţa ultimilor ani arată însă că reizbucnirea inflaţiei nu poate fi niciodată exclusă, chiar şi după o lungă perioadă de inflaţie scăzută. De aceea, independenţa băncii centrale constituie şi la ora actuală un important mijloc de siguranţă împotriva unui derapaj inflaţionist.

Responsabilitatea băncii centrale

Faptul că majoritatea băncilor centrale din lume se bucură la ora actuală de un mare grad de independenţă necesită monitorizarea acestor insituţii publice de către populaţie şi parlament. Aplicarea consecventă a principiului responsabilităţii publice (public accountability) implică răspunderea juridică a membrilor organismului de conducere al băncii centrale, inclusiv concedierea acestora – în caz de incompetenţă.

În ultimii ani, problema responsabilităţii băncii centrale este intens discutată, iar aceasta, de cele mai multe ori, în strânsă legătură cu noţiunea de „transparenţă”. În general, conducerea băncii centrale nu este considerată responsabilă decât pentru realizarea sau nerealizarea obiectivelor declarate ale politicii monetare. Ca urmare, pentru înţelegerea problematicii responsabilităţii şi transparenţei băncii centrale, trebuie avute în vedere principalele concluzii desprinse din analiza obiectivelor politicii monetare. (4) În lumina acestor concluzii, există două forme de responsabilitate: 1) responsabilitatea ex post, care presupune că banca centrală justifică ulterior motivele pentru care nu şi-a atins obiectivele; și 2) responsabilitatea ex ante, care presupune că banca centrală justifică în manieră prospectivă abaterile valorilor previzionate de la valorile stabilite ca obiective; o asemenea perspectivă se justifică, în principal, din cauza marilor decalaje de timp existente în procesul de transmisie a politicii monetare.

Responsabilitatea ex post presupune că banca centrală este ţinută să justifice motivele pentru care nu a fost în măsură să evite următoarele situaţii negative: a) apariţia unui şoc pozitiv sau negativ în domeniul cererii, şoc asociat cu o rată a inflaţiei mai mare (mică) decât ţinta de inflaţie; și b) apariţia unui şoc pozitiv sau negativ în domeniul ofertei, şoc asociat cu stabilitatea preţurilor şi cu un gap pozitiv sau negativ al nivelului producţiei (în raport cu nivelul potenţial).

Responsabilitatea ex ante se bazează pe un raţionamentul similar. Singura deosebire este că ceea ce se utilizează în acest caz sunt valorile preliminate ale ratei inflaţiei şi ale abaterii volumui producţiei (gap). În cazul ţintirii inflaţiei, orizontul de timp uzual este de doi ani, iar ceea ce trebuie să justifice banca centrală este situaţia în care rezultatele prevăzute sunt negative.

Din punct de vedere analitic, responsabilitatea ex ante este mai dificil de stabilit, deoarece este legată de valori previzionate. Datele respective pot proveni de la banca centrală sau de la alte organisme de prognoză. Este evident că prognozele externe sunt mai obiective decât propriile prognoze ale băncii centrale şi că, deci, cele dintâi sunt mai adecvate pentru evaluarea performanţei băncii centrale. Această afirmaţie este valabilă în special în cazul în care banca centrală încearcă să provoace inflaţie-surpriză, ceea ce implică publicarea de către aceasta a unor prognoze în care rata inflaţiei previzionată este relativ mică. (5)

Problema capacităţii unor organisme de prognoză externe de a produce previziuni utile pentru exercitarea responsabilităţii ex ante a băncii centrale conduce la conceptul de „transparenţă”.

Transparența

Analiza dublei dimensiuni – ex ante şi ex post – a responsabilităţii publice a băncii centrale permite clarificarea ideii de „transparenţă” a instituţiei respective. În lumina analizei din paragraful precedent, transparenţa apare ca o valoare în sine, care impune ca banca centrală să furnizeze publicului volumul maxim de informaţii de care dispune.

În condiţiile în care principalul criteriu al politicii de comunicare a băncii centrale este responsabilitatea, informaţiile oferite publicului trebuie să-i permită acestuia din urmă să evalueze în manieră ex post şi ex ante capacitatea băncii centrale de a-şi îndeplini obiectivele.

În ceea ce priveşte responsabilitatea ex post, nu există realmente nici un motiv ca banca centrală să aibă informaţii care nu pot fi dezvăluite publicului. În această privință, principalul mijloc de comunicare este reprezentat de conturile naţionale, care cuprind date considerate general accesibile.

Lucrurile sunt însă oarecum diferite în ceea ce priveşte responsabilitatea ex ante, care necesită publicarea doar a previziunilor pentru indicatorii macroeconomici relevanţi. Or, la ora actuală, există numeroase informaţii publice, care provin de la un mare număr de instituţii – publice şi private – a căror activitate constă în efectuarea regulată de prognoze exhaustive cu privire la indicatorii importanţi ai principalelor ţări ale lumii. În plus, unele instituţii internaţionale, cum ar fi, „Consensus Economics”, FMI, BCE etc., publică regulat sinteze ale previziunilor pe care le fac cu privire la evoluţiile economice. Ca urmare, în principiu, fiecare cetăţean şi fiecare parlamentar poate obţine relativ uşor datele de care are nevoie pentru a aprecia dacă banca centrală este sau nu în măsură să-şi îndeplinească obiectivele anunţate pentru următorii doi– trei ani. De asemenea, cei interesaţi pot estima implicaţiile politicii monetare preconizate sau efectiv aplicate de banca centrală asupra creşterii economice reale şi ocupării mâinii de lucru.

Din această perspectivă, dezbaterea academică despre transparenţă pare oarecum ruptă de realitate. (6) Căci, această dezbatere porneşte adesea de la ideea că banca centrală deţine informaţii secrete, pe care le ascunde publicului. Însă, oricât de mare impact ar avea acest mod de punere a problemei, există puţine dovezi empirice că banca centrală deţine realmente asemenea informaţii asimetrice.

De exemplu, în măsura în care este vorba despre şocurile din domeniul ofertei, nu există nici un motiv ca banca centrală să fie mai bine informată în legătură cu existenţa şi modul de manifestare a acestor şocuri decât institutele de cercetări economice – publice şi private –, institutele naţionale de statistică, FMI, OCDE etc., care toate publică rezultatele analizelor pe care le fac cu privire la starea şi perspectivele diverselor economii naţionale. Datele pe care le deţine banca centrală în legătură cu şocurile din domeniul ofertei ar putea conţine cel mult unele informaţii secrete privind sectorul financiar al economiei. Este însă îndoielnic că, în cazul în care asemenea date sunt cu adevărat relevante pentru analiza economică, banca centrală le va menţine mult timp secrete.

Singurele informaţii pe care banca centrală le deţine în mod exclusiv sunt cele referitoare la probabila configuraţie viitoare a ratelor dobânzii pe termen scurt. Aceasta, deoarece structura ratelor dobânzii pe termen scurt depinde în mare măsură de deciziile băncii centrale, iar toate celelalte previziuni referitoare la această configuraţie se bazează pe ipoteze care pot să nu reflecte adevăratele intenţii ale băncii centrale. Însă, din punct de vedere al procesului de stabilire a responsabilităţii băncii centrale, este importantă nu atât previzionarea de către organismele externe a viitoarei configuraţii a ratelor dobânzii, cât evaluarea independentă de către aceste organisme a măsurii în care structura dobânzilor preconizată permite realizarea ţintei de inflaţie anunţate. Or, organismele respective vor observa foarte repede dacă banca centrală urmăreşte sau nu obținerea configuraţiei de dobânzi adecvate. Iar în ipoteza că vor constata că ratele dobânzii sunt mai mici decât cele corespunzătoare ţintei de inflaţie anunţate, aceste organisme independente vor trage concluzia fie că banca centrală este incompetentă, fie că a renunţat la realizarea obiectivului privind inflaţia.

Desigur, în cazul în care banca centrală începe să practice o altă rată a dobânzii de politică monetară decât cea necesară prin prisma ţintei sale de inflaţie, nu este uşor de ştiut care va fi realmente rata inflaţiei. Însă, din punctul de vedere al responsabilităţii ex ante, este suficient ca publicul să ştie că banca centrală nu va reuşi să-şi îndeplinească obiectivul.

În literatură, se presupune că publicul nu cunoaşte adevaratele opţiuni ale băncii centrale cu privire la alternativa „inflaţie versus şomaj” cu care ea se confruntă adesea. Însă, chiar dacă o asemenea presupunere este corectă, ea nu constituie un motiv suficient pentru a împiedica exercitarea efectivă a responsabilităţii ex ante a băncii centrale. Căci, atâta timp cât există prognoze independente, care arată dacă ţinta de inflaţie va putea fi atinsă sau nu, este puţin important, prin prisma procesului stabilirii responsabilităţii ex ante, dacă ratarea ţintei este determinată de incompetenţa băncii centrale sau de opţiunile acesteia în materie de „inflaţie versus şomaj”. În ambele cazuri, conducerea băncii centrale va fi supusă unei puternice presiuni din partea publicului să explice motivele pentru care nu şi-a realizat obiectivele.

Discuţia academică despre transparenţă este deformată, aşadar, de o viziune oarecum naivă cu privire la competenţele şi informaţiile băncii centrale. (7)Surprinzător este că această viziune este împărtăşită nu numai de teoreticieni, ci şi de analiştii din sectorul privat şi din instituţiile internaţionale, despre care nu se poate spune că ar fi mai puţin competenţi decât colegii lor din aparatul băncii centrale. Or, dacă toţi aceşti analişti sunt la fel de competenţi, transparenţa încetează a mai fi o problemă, deoarece există foarte puţine lucruri pe care banca centrală le poate ascunde publicului.

Fără a intra în detalii cu privire la tehnologiile de comunicare folosite de diverse bănci centrale, pot fi relevate totuşi unele caracteristici comune ale acestora:

1) În cazul majorităţii băncilor centrale, principalul element al tehnologiei de comunicare este anunţarea strategiei de politică monetară. O excepţie de la aceasă regulă este Fed, care nu face declaraţii explicite în legătură cu acest subiect. Însă, chiar şi în cazul băncilor centrale care îşi anunţă public strategia de politică monetară, informaţiile conţinute în comunicatele respective sunt destul de sărace. Şi chiar şi băncile centrale care aplică ţintirea inflaţiei au o strategie de comunicare destul de „ecletică”, ceea ce face ca publicul să nu poată afla prea multe lucruri cu privire la „punctul de vedere” al băncii centrale. (8) Această afirmaţie este valabilă inclusiv în cazul BCE, a cărei strategie de politică monetară se bazează pe doi „piloni”: „valoarea de referinţă” a agregatului monetar M3 şi ceea ce foarte vag se numeşte „evaluarea generală a perspectivelor privind evoluţia viitoare a preţurilor”. Ca urmare, analiştii independenţi trebuie să se bazeze pe propriul lor „punct de vedere”, atunci când fac prognoze cu privire la variabilele macroeconomice relevante.

2) În principiu, anunţarea unei valori concrete a ţintei privind stabilitatea preţurilor este utilă, însă majoritatea economiştilor consideră că chiar şi simpla stabilire a unei ţinte de inflaţie mai mică decât 2% este compatibilă cu cerinţa transparenţei.

3) În cazul băncilor centrale care practică ţintirea inflaţiei, elementul crucial al strategiei lor de comunicare este publicarea prognozelor privind rata inflaţiei. Această strategie a fost prezentată în prima parte a acestui articol; aici menţionăm doar că, din punct de vedere al procesului de stabilire a responsabilităţii, mai adecvate sunt previziunile unor organisme externe decât propriile previziuni ale băncii centrale. Căci, în general, evaluările externe sunt mai obiective şi mai nuanţate. Prognozele proprii ale băncii centrale sunt importante doar în cazul în care aceasta ajunge la concluzia că prognozele externe sunt greşite.

4) Conform unor economişti, o importantă modalitate de informare a societăţii este publicarea minutelor şedinţelor organismelor de conducere ale băncii centrale în care se adoptă deciziile de politică monetară. (9) Totuşi, chiar dacă luările de cuvânt din şedinţele organismelor de conducere sunt integral publicate, există o tendinţă naturală ca problemele cele mai controversate să fie discutate în mod informal. Ca urmare, se constată că şi în cazul băncilor centrale care publică minutele şedinţelor organismelor lor de conducere (de exemplu, Banca Angliei, BNR etc.), aceste documente cuprind mai mult analiza situaţiei economice efectuată de către organismele respective, decât redarea exactă a spuselor participanţilor. Un caz aparte din acest punct de vedere este cel al conferinţelor de presă lunare ale preşedintelui BCE, care prezintă un interes deosebit, deoarece dau unele informaţii cu privire la viitoarea configuraţie a ratei dobânzii din zona euro. Acest model de comunicare este preluat şi în comunicatele şi conferinţele de presă ale BNR, care prezintă şi explică deciziile adoptate de Consiliul de Administraţie la ultima sa şedinţă de politică monetară.

5) Un element complementar este publicarea modului în care au votat membrii organismului de decizie în materie de politică monetară. Această informaţie nu are totuși nici o utilitate pentru estimarea viitoarei configuraţii a ratelor dobânzii. Însă, în cazul instituţiilor supranaţionale, cum este BCE, practica amintită are avantajul că atenuează riscul ca guvernatorii băncilor centrale naţionale să fie supuşi presiunilor politice în ţara lor de origine, care sunt puternice mai ales în cazul în care situaţia economică a ţării respective este diferită de cea a zonei euro în ansamblu.

În concluzie, valoarea diverselor tehnologii comunicaţionale pentru stabilirea responsabilităţii ex ante este destul de limitată. Tehnicile respective prezintă însă un anumit interes pentru formularea unor prognoze externe cu privire la viitoarea evoluţie a ratei dobânzii de politică monetară. Cu toate acestea, nu există dovezi empirice că strategiile de informare intensivă, utilizate, de exemplu, de Banca Angliei, au permis obţinerea unor performanţe mai bune decât cele ale altor bănci centrale, cum ar fi, Fed şi BCE, care practică tehnici de comunicare mai sumare.

În comparaţie cu dezbaterea teoretică foarte intensă a problemei transparenţei, în practică, s-au făcut, aşadar, puţine eforturi pentru crearea şi dezvoltarea unor proceduri riguroase de stabilire a responsabilităţii ex ante şi ex post. Raporturile anuale şi buletinele lunare ale majorităţii băncilor centrale au un accentuat caracter descriptiv şi nu analizează în mod sistematic nici cauzele abaterilor ex ante şi ex post de la ţinta de inflaţie şi nici interacţiunea dintre inflaţie şi abaterea producţiei de la volumul său potenţial (output gap).

Sancționarea conducerii

Problematica monitorizării activităţii băncii centrale de către parlament şi, în general, de către public implică discutarea mijloacelor de sancţionare a guvernatorului sau a organismului de conducere al băncii centrale în cazul neîndeplinirii atribuţiilor care le revin. Deocamdată, singura lege a băncii centrale care prevede asemenea sancţiuni este cea din Noua Zeelandă.

Modalitatea de sancţionare cea mai drastică este demiterea guvernatorului fără nici o notificare prealabilă. O asemenea sancţiune se aplică în cazul în care rata inflaţiei este mai mare decât ţinta. Astfel, în Noua Zeelandă, în cazul în care performanţele sale nu sunt compatibile cu obiectivele prevăzute în documentul politic întitulat „Policy Targets Agreement”, guvernatorul băncii centrale poate fi demis de către ministrul de finanţe. Cu toate acestea, demiterea nu se face printr-o procedură automată, deoarece propunerea ministrului de finanţe trebuie aprobată în prealabil de guvern. Această aprobare a executivului este necesară, deoarece documentul politic amintit prevede numeroase excepţii care-l exonerează pe guvernator de nerealizarea strictă a anumitor obiective. Ideea de bază a acestor excepţii este ca sancţionarea guvernatorului băncii centrale să se facă doar în cazurile în care el este cu adevărat vinovat de lipsa de performanţă şi trebuie, deci, să răspundă pentru aceasta. Ca urmare, sunt posibile abateri de la ţinta de inflaţie care nu atrag nici o sancţiune; este vorba despre „evenimente neprevăzute”, cum ar fi: variaţii excepţionale ale preţurilor internaţionale ale materiilor prime, energiei şi combustibililor; modificarea impozitelor indirecte; schimbări semnificative ale politicilor guvernamentale susceptibile să afecteze în mod direct preţurile; dezastre naturale, care afectează o mare parte a economiei; etc.

În situaţia în care se consideră că guvernatorul trebuie exonerat de răspundere, el trebuie totuşi să întocmească un „raport” în care să-şi expună şi să-şi justifice poziţia. În esenţă, este vorba despre un document care permite ministrului de finanţe să hotărască dacă va aplica sau nu vreo sancţiune pentru nerealizarea obiectivului privind inflația. În afară de acesta, la fel ca în alte ţări, guvernatorul trebuie să întocmească „rapoarte” semestriale regulate, în care prezintă conduita şi rezultatele politicii monetare. În aceste rapoarte periodice, el trebuie, de asemenea, să explice unele eventuale abateri de la ţinta de inflaţie.

Se constată că, în anii ’90, în Noua Zeelandă, ţinta nu a fost atinsă de mai multe ori, însă sancţiunea demiterii nu s-a aplicat niciodată. Mai mult, în loc să-l demită pe conducătorul băncii centrale, guvernul a decis să mărească marja admisibilă de abatere de la ţintă (de la 0%–2% la 0%–3%).

În majoritatea ţărilor, legea nu prevede sancţiuni directe pentru membrii organismului de conducere al băncii centrale, iar răspunderea lor juridică este operantă doar pentru faptele prevăzute expres de lege. De asemenea, de cele mai multe ori, este practic imposibilă demiterea unui guvernator care s-a dovedit incompetent.

Această stare de lucruri cvasigenerală poate fi îmbunătăţită prin introducerea unor sancţiuni directe bazate pe evaluarea externă a performanţelor politicii monetare. De exemplu, dacă banca centrală decide, în mod greşit, să nu majoreze rata dobânzii, deşi prognozele externe indică apariţia unui şoc pozitiv în domeniul ofertei („supraîncălzire” a economiei), susceptibil să provoace o serioasă abatere de la ţinta de inflaţie (răspundere ex ante), parlamentul ar putea decide să adreseze băncii centrale un „avertisment”. În cazul în care greşeala se repetă, parlamentul ar putea hotărî demiterea guvernatorului sau a întregului organism de conducere al băncii centrale. După părerea noastră, o asemenea măsură, combinată cu răspunderea juridică, ar creşte responsabilitatea băncii centrale mult mai mult decât o transparenţă excesivă.

Inexistenţa unui mecanism sancţionator explicit nu înseamnă însă că managerii unei bănci centrale independente acţionează fără a da socoteală nimănui. Astfel, dacă aceștia duc o politică monetară care afectează pe termen lung interesele populaţiei, ei îşi pierd reputaţia sau nu mai sunt numiţi altă dată în funcţiile respective. O sancţiune extremă este modificarea legii de organizare şi funcţionare a băncii centrale astfel încât independenţa acesteia să fie desfinţată.

În ceea ce priveşte sancţiunile indirecte, principalul lor dezavantaj este că operează cu un mare decalaj de timp. Ca urmare, aceste sancţiuni sunt realmente eficace doar în cazul în care mandatul guvernatorului poate fi reînoit, ori dacă el candidează pentru o altă funcţie înaltă în sectorul public sau privat. Pentru evaluarea competenţelor individuale ale membrilor organismului de conducere, literatura recomandă publicarea rezultatului votului şi a motivaţiilor voturilor respective. (10)

Oricum, într-o ţară democratică, există întotdeauna suficiente informaţii neoficiale cu privire la competenţa şi integritatea guvernatorului şi a celorlalţi membri ai organismului de conducere al băncii centrale. Comparativ cu aceasta, publicarea voturilor are, cel puţin în cazul BCE, puţine avantaje şi un cost foarte ridicat. Căci, această practică expune guvernatorii băncilor centrale naţionale unor puternice presiuni politice din partea guvernelor ţărilor respective, ceea ce le-ar putea periclita independenţa.

Credibilitatea băncii centrale

După cum am arătat în prima parte a acestui articol, unul din cele mai importante elemente ale țintiri inflației este credibilitatea băncii centrale, de care depind în mare măsură atât succesul acestei strategii, cât și efectele pe care politica monetară le exercită asupra economiei reale.

Credibilitatea politicii monetare poate fi definită, la modul foarte general, ca fiind acea însuşire a anunţurilor de politică monetară de a fi crezute de agenţii economici, astfel încât aceştia îşi bazează pe anunţurile respective anticipaţiile privind inflaţia.

Cu toate acestea, ca urmare a influenței intelectuale a modelelor econometrice folosite de băncile centrale moderne pentru previzionarea ratei inflației, în literatură s-a acceptat o definiţie mai restrânsă a conceptului de credibilitate. Conform acestei definiţii restrânse, banca centrală este considerată credibilă, dacă declaraţiile sale că va duce o politică de asigurare a stabilităţii preţurilor (mai precis, valoarea numerică a ţintei sale concrete de inflaţie) este folosită de persoanele private ca bază pentru formarea anticipaţiilor lor. (11)

Conform analizelor efectuate cu ajutorul acestor modele, o bancă centrală care şi-a pierdut credibilitatea are puţine posibilităţi de a împiedica formarea unor anticipaţii pesimiste privind rata viitoare a inflaţiei, chiar dacă încetează să mai ducă o politică inflaţionistă. În acest caz, economia se află într-o situaţie aproape fără ieşire, căci, deşi suportă marile costuri ale inflației, politica monetară nu mai are efecte pozitive asupra ocupării forţei de muncă – din cauza ratei inflaţiei ridicate. Este vorba despre cunoscuta situaţie de „stagflaţie”, în care s-au aflat majoritatea economiilor dezvoltate în prima jumătate a anilor 1980, când au fost efectuate principalele cercetări cu privire la credibilitatea politicii monetare.

Problema este că, după cum s-a spus, credibilitatea se câștigă greu și se pierde ușor. Singura cale prin care o bancă centrală îşi poate regăsi credibilitatea pierdută este aplicarea unei politici de dezinflaţie pe parcursul mai multor ani la rând. Cu alte cuvinte, în pofida faptului că agenţii economici anticipează că rata inflaţiei va fi mare, banca centrală trebuie să ducă o politică de stabilitate a preţurilor. Or, aceasta înseamnă că banca centrală acceptă temporar scăderea producţiei şi a gradului de ocupare a mâinii de lucru ca un fel de „preţ” ce trebuie plătit pentru a convinge treptat publicul că anunţata sa politică de asigurare a stabilităţii preţurilor este cât se poate de serioasă. Acceptând o vreme marile costurile sociale specifice de această dată dezinflaţiei, nu inflației, banca centrală „investeşte”, de fapt, în propria sa credibilitate. Și, desigur, cu cât banca centrală ajunge mai repede la un grad de credibilitate satisfăcător, cu atât mai rapid va fi ea capabilă să realizeze dezinflația cu costuri sociale mai mici.

Deoarece restabilirea credibilităţii nu este, în mod normal, un proces instantaneu, ci rezultatul aplicării pe parcursul mai multor ani a unei politici de dezinflaţie consecvente, se pune problema existenţei unor căi mai puţin costisitoare de îmbunătăţire a reputaţiei băncii centrale. Şi, într-adevăr, există unele metode tehnice, nu economice, prin care banca centrală poate convinge publicul că este hotărâtă să ducă o politică monetară menită să asigure stabilitatea preţurilor.

Metoda cea mai radicală este reforma monetară, prin care guvernul retrage din circulaţie întreaga cantitate de semne monetare existente, erodate de inflaţie, înlocuindu-le cu semne noi, susceptibile să tempereze anticipaţiile inflaţioniste. Reformele monetare, încununate de succes, efectuate în Germania în 1923 şi în 1948, arată că, în principiu, o asemenea metodă este posibilă. Totuşi, numeroasele reforme monetare eşuate, aplicate relativ recent în ţările din America Latină, Ucraina, Bulgaria etc., arată clar că reforma monetară nu este în sine suficientă pentru eliminarea anticipaţiilor inflaţioniste acute. (12) În acelaşi mod pot fi interpretate reformele monetare nereuşite efectuate în România în 1947 şi 1952, care învederează că, în condiţiile în care politica de dezinflaţie nu este dusă cu consecvenţă o perioadă de timp mai îndelungată, metoda respectivă nu dă rezultate nici măcar atunci când este aplicată cu mijloacele de control totalitar al societăţii de care dispune statul comunist.

O metodă aproape la fel de amplă de restabilire a credibilității este realizarea unei uniuni monetare cu o ţară (grup de ţări) a cărei bancă centrală se bucură de o mare credibilitate. Unexemplu în acest sens este înlocuirea peste noapte a fostei mărci est-germane cu prestigioasa marcă vest-germană. Problema care se pune în acest caz este că o ţară care are o monedă stabilă şi, deci, aplică o politică fiscală sănătoasă, este, de obicei, reticientă în a forma o uniune monetară cu o ţară care în trecut s-a arătat incapabilă să-şi ţină economia şi finanţele sub control. Aşa se explică de ce ţările membre ale UEM acceptă primirea de noi membri numai dacă ţările candidate îndeplinesc anumite criterii de convergenţă. (13) Cu toate acestea, remarcabilele performanţe în combaterea inflaţiei obţinute de Spania şi Italia după intrarea lor în UEM arată că acest aranjament instituţional este eficace.

O metodă mai puţin spectaculoasă de recâştigare a credibilităţii băncii centrale este creşterea transparenţei politicii monetare. După cum am arătat, o mai mare transparenţă permite, în principiu, agenţilor economici să sesizeze mai uşor iniţierea unei politici de provocare a unei inflaţii-surpriză, eliminând avantajele de care se bucură banca centrală prin aplicarea unei asemenea politici şi devansând data de la care publicul o sancţionează pentru acest comportament (prin creşterea anticipaţiilor sale inflaţioniste). Ca urmare, strategia respectivă devine mai puţin atractivă pentru banca centrală şi, deci, va fi considerată mai puţin probabilă de către persoanele private.

Concluzii

Aspectele teoretice și practice prezentate în acest articol relevă legătura care există între performanțele politicii monetare, independența și credibilitatea băncii centrale. Strategia de politică monetară aplicată în ultimul timp de numeroase bănci centrale ̶ țintirea inflației ̶ se caracterizează prin preeminența acordată stabilității prețurilor (iar mai nou, și stabilității financiare), ceea ce necesită o credibilitate la fel de mare ca cea asigurată la vremea sa de sistemul monetar etalon-aur. Sistemele monetare actuale sunt însă mai flexibile, deoarece se bazează pe monedă fiduciară (fiat money), nu pe monedă-marfă. Cu toate acestea, experiența asigurării stabilității prețurilor a fost mult îmbogățită prin adoptarea țintirii inflației.

Faptele arată că țintirea inflației a funcționat bine într-un mare număr de țări și într-un larg evantai de împrejurări. În cazul României, de exemplu, rata inflației s-a redus de la 11,9% în 2004 la -1,5% în 2016. Cu toate acestea, în spaţiul public se formulează o serie de acuzații nefondate la adresa BNR, de natură să-i compromită credibilitatea și să facă imposibilă menținerea inflației la nivele joase. Societatea românească trebuie să înțeleagă că efectele devastatoare ale reinflamării inflației sunt consecința atât a a proastei guvernări, cât și a acestor atacuri nesăbuite la adresa unei instituții esențiale pentru buna funcționare a economiei de piață.

NOTE____________

1 -G. Debelle, S. Fisher, How Independend Should a Central Bank Be?, în: J. Fuhrer, (ed.), Goals, Guidelines and Constraints facing Monetary Poliymakers, Boston, Federal Reserve Bank of Boston Conference Volume, 1995, p. 197.

2 -V. Grilli, D. Masciandaro, G. Tabelini, Political and Monetary Institutions and Public Financial Policies in the Industrial Countries, Economic Policy, 13, 1991, p. 341–392.

3 -S. Cerna ș.a., Central bank independence in Romania, în: N. Healey, B. Harrison, (Ed. by), Central banking in Eastern Europe, Routledge, 2004; S. Cerna, Politica monetară, Editura Academiei, București, 2014, p. 260-273; Independenţa băncii centrale: angajament credibil de promovare a stabilităţii, Ziarul Financiar, 10.10.2016,

http://www.zf.ro/opinii/independenta-bancii-centrale-angajament-credibil-de-promovare-a-stabilitatii-15787113.

4 -S. Cerna, Politica monetară, ed. cit., p. 173-223.

5 -Idem

6 -O sinteză a acestei dezbateri se găseşte în: B. Winkler, Which Kind of Transparency: On the Need for Clarity in Monetary Policy-Making, ECB Working Paper, 26, 2000.

7 -O. Issing, The Eurosystem: Transparent and Accountable or „Willem in Euroland”, Journal of Common Market Studies, 37, 3, 1999, p. 507.

8 -B. Winkler, op.cit., p.13. A se vedea și prima parte a acestui articol.

9 -W. Buiter, Alice in Euroland, CEPR Policy Paper, 1, 1999; L. Svensson, Inflation Targeting as a Monetary Policy Rule, Journal of Monetary Economics, 43, 1999, p. 607–654.

10 -Idem

11)A. Cukierman, Central Bank Behavior and Credibility: Some Recent Theoretical Developments, Federal Reserve Bank of St. Louis Review, 68 (5), 1986, p. 6.

12)M. Bruno, Crisis, Stabilization and Economic Reform: Therapy by Consensus, Oxford, Clarendon Press, 1993.

13)S. Cerna, Bulgaria şi România pe drumul către euro, https://www.contributors.ro/economie/bulgaria-si-romania-pe-drumul-catre-euro/;România (iarăși) la răspântie?, https://www.contributors.ro/economie/romania-iarasi-la-raspantie/.

Distribuie acest articol

27 COMENTARII

  1. FED/SUA are azi 2 % dobândă. D.Trump vrea o scădere. Ce va urma?

    …”…În cazul băncilor centrale care practică ţintirea inflaţiei, elementul crucial al strategiei lor de comunicare este publicarea prognozelor privind rata inflaţiei. În cazul băncilor centrale care practică ţintirea inflaţiei, elementul crucial al strategiei lor de comunicare este publicarea prognozelor privind rata inflaţiei…”…

    China deţine 1.100 miliarde $ hârtii datorii de stat SUA. Japonia deţine 1.006 miliarde $. Extern sunt ca. 6.000 $ miliarde $ hârtii datorii de stat SUA din peste 14.000 miliarde $ (peste 100% BIP SUA). O scădere a $ înseamnă pentru China la fel necesitatea devalorizării. Cearta politică din cauza impozitelor vamale de 25 % e una, regulile bancare sunt altceva și nu pot fi ignorate nici de China nici de SUA. WIN-WIN e altceva decât fiecare e în pierdere. Ce va urma?
    BCE Frankfurt va menţine dobânda la zero (Italia e prea mare pentru a fi salvată) încă mult timp, mulţi ani. Ce va urma?

    • @Kurt – dolarul american valorează doar atât cât vor Statele Unite să valoreze. Opțiunile Chinei și Japoniei în raport cu dolarul american sunt ceva la modul ”take it or leave it” :)

      • „dolarul american valorează doar atât cât vor Statele Unite să valoreze”
        Vad ca Biden si Trump au promis gasirea tratamentului pentru cancer daca sunt alesi. Bietul Chuck Norris e depasit de situatie pe toate fronturile.

        • În asta își puneau speranțele progresiștii, în Chuck Norris? :) Din câte spun piloții, Chuck Norris is the only person ever to land on runway 37.

  2. Astazi Facebook anunta introducerea unei monezi virtuale de anul viitor, Libra , o moneda utilizabila la nivel mondial scoasa de sub influenta statelor si a bancilor centrale.
    Cred ca viitorul ne va rezerva si multe alte surprize de acest gen si nimeni nu poate anticipa, cu toate ca multi comentatori considera acest proiect de pe acum un succes, daca monezile clasice nationale vor mai putea rezista in fata acestor incercari a celor din Silicon Valley sa acapareze si acest domeniu, dupa opinia mea , cel mai sensibil, al capitalismului, banul.
    Atat Googel cat si Apple au propriile proiecte astfel incat vor aparea mai multe monezi virtuale care vor antrena probabil si locuri in care ele vor fi tranzactionate.
    Aceste proiecte sunt urmarea politicilor monetare cu care statele au operat si inca opereaza in continuare, a datoriilor. a creditului, in intreg sistemul monetar traditional.
    Tinerii lumii, contectati de acesti giganti probabil vor imbratisa aceste modalitati de plata oferite de platformele Facebook, Google, Apple si care vor mai urma.
    Ne indreptam catre un viitor care va fi controlat din Sillicon Valley si nicidecum din capitalele statelor, directia fiind destul de clara, globailzarea economica devenind una politica.
    Poate modelul politicianului va dispare si va fi inlocuit de manageri , consileri fiind programatorii, biotechnologii, sociologi etc.etc.
    Unii sunt nerabdatori sa beneficieze de aceste modele si sa le aplice cat mai repede, altora li se ridica parul in cap si primesc frisoane.

    • @Ursul Bruno – in UK exista o multime de „smecheri” care se finanteaza prin cripto-monede proprii, intentia de frauda e destul de transparenta.

      Pentru autoritatile americane ar fi un bun moment sa dezmembreze Facebook, inainte ca bulgarele asta de zapada sa o ia la vale. Altfel, criza din 2008 va parea o joaca de copii.

    • Silicon valley a inventat și a întrodus inovații mai repede decât restul lumii (de peste 50 de ani) în domeniul digital, internet, PC (mai bine decât „statele naționale”) tot ce avem azi la dispozțtie: chip, internet, smartfone, GPS, PC, cu software american. Microsoft, Apple, Google, Amazon, Facebook sunt azi concerne globale. Fără Word, Excel, explorer, internet copii din India, Africa nu ar avea azi acces la patrimoniul universal (cu un clic) în știință, tehnologie, cultură, muzică, artă, film etc. Silicon valley înseamnă progres, e motorul inovațiilor.
      Problema și sursa crizelor în UE sunt datoriiile de stat la băncile private. Politicienii din Franța, Italia, Grecia au obligat BCE să cumpere hârtii datorii de stat practic fără acoperire, fără valoare. Draghi e numele de azi, sistemul e politic. Aici sunt conflictele reale de interese în UE. Mai precis Paris+Roma+Atena+Madrid+Lisabona contra Olanda/RFG/Austria/Grupul Hanseatic…..
      Olanda obligă angajații de un secol prin lege să creeze fonduri pentru pensii, are cel mai bun sistem de pensii în UE. Aceste fonduri depind de bursele internaționale. Cu zero dobânzi fondurile de pensii olandeze sunt în pierdere, sunt în pericol de devalorizare. Pensionarii din Olanda plătesc politica impusă de Paris de 50 de ani? Grecia a fost salvată 2008- 2019. Italia e prea mare pentru a fi salvată. BCE a „cumpărat” mult timp 2008-2019 datorii de stat cu riscuri foarte mari pentru toți în ZE/UE. Brexit e un răspuns: britanicii nu plătesc datoriile de stat ale Greciei, Italiei, Franței etc.
      Nu știm ce se va întâmpla în ZE/Euro.
      Dolarul va rămâne singura monedă globală încă mult timp. E. Macron face aceleași jocuri politice ca ceilalți Presedinți francezi de 60 de ani: impune o „economie politică (socialistă) franceză” care nu e competitivă în era globalizării. E. Macron a organizat ca și ceilalți ți francezi de 60 de ani împreună cu Roma, Lisabona, etc. blocarea RFG la posturile înalte, acum M. Weber e eliminat (Franța, Spania, Portugalia, socialiștii și liberali mână în mână) ca candidat.
      UE nu are o politică comunitară, e un pitic politic. Franța are interese: Uniunea Napoleonă Europeană. Nu va reuși. Polonia se orientează spre SUA/NATO. Salvini/Italia e în conflict cu E. Macron/Paris. Proiectul ecologic 2050 a fost refuzat acum de Polonia, Cehia, Ungaria (cărbune, CO2).

      Posturile UE/BCE vor fi împărțite de sus fără a ține cont de electorat. UE nu are pondere politică cât timp nu a înlăturat principiul „unanimitate de voturi”. O Federație Europeană deci peste 15- 20 de ani?

  3. Astept cu interes si restul de articole privitoare la independenta bancii centrale si a persoanelor care o conduc.
    Dar, dupa cum bine stiti, aproape nimic din ceea ce aratati in textele insipide, neutre, nu rezolva problema nemultumirilor populatiei la adresa sistemului bancar si a BNR.
    De ce astept cu interes si eventualele continuari ale incursiunii dumneavoastra in teoria bancara? Pentru simplul fapt ca inca nu ati evocat procesul de deresponsabilizare pe care bancacentrala romaneasca (si nu numai) il practica decel putin 11 ani. Poate ca, in eventualele continuari, veti reusi sa aduceti mesajul pe care consumatorii de servicii bancare il asteapta: ce atributii ale bancii centrale nu au fost exercitate de catre conducatorii acesteia.
    Mesajul pe care il tot atept(am) se refera la incalcarile flagrante ale sistemului bancar si inactiunea (ba chiar acoperirea cu multa aroganta si complice) functionarilor din domeniul supravegherii.
    Nu este lipsit de interes sa prezentati cum functionau si cum functioneaza reglementarile legale de tratament a riscurilor (inclusiv a riscului valutar) odata cu aderarea tarii la UE.
    De asemenea nu este lipsit de interes cum functioneaza tratamentul (din partea sistemului bancar dar si din partea BNR) a dreptului la viata privata a clientului bancar.
    Desi nu prezentati decat pasager faptul ca in Noua Zeelanda banca centrala este sanctionabila (conducerea acesteia), motivatia reala nu o prezentati. Aceasta a ajuns in pozitia sanctionabila nu pentru ca nu ar fi ajuns la tinta de inflatie propusa ci pentru faptul ca, pret de cativa ani, a permis si nu a supravegheat si sanctionat prezenta unor produse bancare toxice. La fel s-a intamplat si in Australia si concomitent cu Noua Zeelanda. Modul de raspuns a fost diferit, unii impunand sanctiuni la adresa conducatorilor bancii centrale, ceilalti nu.
    Vedeti stimate domnule Cernea, articolele dumneavoastra de pana acum nu raspund nevoilor reale ale cititorilor site-ului Contributors, sunt doar teorii insipide si neutre in sprijinul (ne)solicitat al fostilor colegi din BNR. Ca drept dovada putem vedea comentariile cititorilor, mai degraba lipsa sau pe langa subiectul articolelor.
    Rugamintea mea este sa lasati in urma aceste teorii insipide si neutre si sa venti cu contributii efective, reale si palpabile, la zbuciumul societatii. Pentru simplul fapt ca „Teoria ca teoria, dar practica ne omoara!”, iar societatea si cititorii Contributors au nevoie de raspunsuri pragmatice si corecte.
    Cu consideratie, Anton Paul

    • „…sunt doar teorii insipide si neutre …”

      Îndrăznesc, domnule Anton Paul, să intervin, deși comentariul dumneavoastră nu-mi este adresat.

      Fiind neutre, eu văd astfel caracterul lor obiectiv, prin urmare teoriile la care vă referiți nu vin în sprijinul cuiva în mod părtinitor, ci mai degrabă se înțelege că ele contrazic acuzațiile nefondate.

      Apoi, de veți parcurge thread-urile comentariilor la articolele anterioare al d-lui S Cerna publicate în spațiul acestei platforme, veți afla solicitările unor cititori de a fi aduse lămuriri ale termenilor utilizați în dezbaterile pe teme economice din mass-media și explicații ale unor procese ale căror efecte ne influențează viața zilnică.

      Dând dovadă de multă bunăvoință domnul profesor Cerna a găsit, după părerea mea, cel mai elocvent mod de a prezenta subiecte esențiale din științele economice pe înțelesul acelor cititori care poate nu au studii de specialitate și nu sunt familiarizați cu termenii uzitați îndeobște în economie. Remarcabil este limbajul simplu și direct, fără exprimări sofisticate, prin care reușește să descrie în foarte mare măsură acele mecanisme economice care ne afecteză viața direct și nu arareori neplăcut.

      Talentul didactic al domniei-sale este apreciabil.

      Altfel, odată deprinse elementele de bază ale mecanismelor economice, translatarea temelor și reformularea expliacțiilor este lesnicioasă.

      Spre exemplu, dacă aș încerca un exercițiu în acest sens, aș spune într-un limbaj comun vecinilor mai din Colentina: „Jmekerii care a luat credite-n franci elvețieni și s-a dat bossulici vrea să le dea-napoi deloc, sau la cursu’ de-acu’ douăj’ de ani. Păi, de ce n-aș plăti și eu creditu’ meu în dolari la cât era cursu-acu’ doăj’ de ani?! Ăștia ar vrea să-mi plătesc creditu’ meu în parai la cursu’ de-acu’ și să plătesc tot eu și diferența de curs la franci elevețieni la creditu’ lor, mânca-v-aș?! Noroc cu bossul ăl mare Mugurel, că Veorica ar fi pus botu’ la vrăjeala lor! „.

      Îndrăznesc să sper că explicația din comentariul meu cu privire la mecanismele de control ale BNR a fost pragmatică și corectă, fără a fi totuși plictisitoare și insipidă. Neutră a fost cu siguranță.

      • Mulțumesc, dle. Constantin, pentru precizările și explicațiile dvs. La cele spuse de dvs., adaug următoarele:

        În ştiinţele sociale (iar știința economică este o știință socială, în pofida folosirii pe scară largă a matematicii și econometriei), condiţiile experimentului controlat sunt greu de întrunit. Ca urmare, dezbaterea de idei trebuie să îndeplinească rolul pe care experimentul îl are în ştiinţele naturii: să servească drept mijloc de verificare a ideilor (teoriilor). Din păcate, economiştii români şi, în general, elitele noastre intelectuale nu prea au deprinderea intelectuală a schimbului de idei. Am analizat unele cauze ale acestei situații în mai multe lucrări publicate în cursul timpului (dintre care amintesc următoarele: Gândirea economică românească în perioada postcomunistă, Academica, Academia Română, nr. 4-5, aprilie-mai 2012, Anul XXII, 258-259, p. 44-56, Oeconomica, 2, 2012, http://www.ecol.ro/; Tehnocraţia şi economia, Oeconomica, nr. 1, 2016, http://www.oeconomica.org.ro/abstract/451/Technocracy-and-Economics-Tehnocra%C5%A3ia-%C5%9Fi-economia.html, http://www.oranoua.ro/silviu-cerna-tehnocratia-si-economia/; Sunt capabile elitele româneşti să regândească rolul statului?, Ziarul Financiar, 23 august 2017, http://www.zf.ro/opinii/sunt-capabile-elitele-romanesti-sa-regandeasca-rolul-economic-al-statului-16703137; Mentalitatea anticapitalistă: o mare problemă a României, http://www.contributors.ro/economie/mentalitatea-anticapitalista-o-mare-problema-a-romaniei/, http://www.oranoua.ro/silviu-cerna-mentalitatea-anticapitalista-o-mare-problema-a-romaniei/ etc.). Fără a relua aici faptele și argumentele din lucrările amintite, menționez doar că o concluzie importantă care se desprinde din acestea este că, din multiple cauze, una din pieţele care lipsesc în România este ”piaţa ideilor” (sintagma îi aparţine lui H. R. Patapievici).

        Or, rolul social al ”intelighenţiei” tocmai acesta este: să ajute societatea să înţeleagă situaţia în care se află şi cum ar putea fi aceasta depăşită. Este vorba, așadar, despre pedagogia socială despre care vorbiți și dvs., dle. Constantin.

        Este adevărat că, în cursul timpului, elitele româneşti, inclusiv cele culturale şi ştiinţifice, nu şi-au prea îndeplinit această datorie (cu excepţiile de rigoare; v., de ex., L. Boia, Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între 1930 și 1950, Humanitas, 2011). Însă, acest lucru nu este un motiv suficient ca istoria să se repete.

        În final, redau un pasaj din Keynes, pe care îl invoc de fiecare dată când aud formulare aceia stupidă despre ”filozofia care trece prin stomac”:

        ”Ideile economiştilor şi ale teoreticienilor politicii, şi atunci când au dreptate şi atunci când greşesc, exercită o influenţă mai puternică decât se crede îndeobşte. Într-adevăr, puţine alte lucruri guvernează lumea. Oamenii de acţiune, care se cred liberi de orice influenţe intelectuale, sunt de obicei robii vreunui economist defunct. Maniaci aflaţi la putere, pe care îi inspiră glasuri ce numai ei le aud, îşi extrag declaraţiile delirante din operele vreunui scrib savant apărute cu câţiva ani mai devreme. Am convingerea că forţa drepturilor câştigate (intereselor – SC; traducere neinspirată) este mult exagerată în comparaţie cu penetraţia treptată a ideilor. Este adevărat, acestea nu acţionează imediat, ci după un timp oarecare, căci în domeniul teoriei economice şi politice nu sunt mulţi aceia pe care îi influenţează idei noi după ce trec de vârsta de 25 sau 30 de ani, astfel încât este puţin probabil ca ideile pe care funcţionarii publici, politicienii şi chiar agitatorii le aplică la evenimentele curente să fie dintre cele mai noi. Dar, mai devreme sau mai târziu, ideile şi nu drepturile câştigate (interesele – SC) sunt cele care se dovedesc periculoase, şi în bine şi în rău.” (Teoria generală…, Ed. şt., Buc., 1970, p. 384-385).

      • Ma bag si eu nepoftit in discutie.
        Preopinentul avea însă dreptate cand observă că în majoritatea țărilor conducătorii băncilor centrale nu reprezinta interesele cetățenilor și se bucură de impunitate.
        Nu e vorba de un jmecker care a luat un împrumut in frânci elvețieni ci de cei care plătesc zilnic comisioane si dobânzi exorbitante băncilor comerciale, ďe cei care primesc dobânzi ridicole mă depozite care duc la erodarea economiilor.
        Asta nu se întâmplă doar în România, ci si in țări în care independentă băncilor centrale este, aparent, mai solidă.
        Incapacitatea (sau lipsa dorintei) băncilor centrale de a-și exercita rolul de arbitru pe piata bancară este un fapt penal și din pacate rămâne nepedepsita.
        Lecțiile de economie de tipul articolului prezent sunt utile unei elite care trăiește în turnul de fildeș universitar, turn finanțat din banii contribuabililor ale căror interese sunt ignorate.

        • Ce spuneti dvs e o idee foarte proasta. A cere de la banca centrala sa dea socoteala in fata poporului pentru ca bancile practica comisioane prea mari e primul pas catre punerea ei sub control politic. Nu asta e rolul bancii centrale si nici nu trebuie sa fie. Sunt mari comisioanele? Exista Transferwise, Revolut, Monzo etc. Se ocupa concurenta de lucrurile astea, nu forta statului. O sa ajunga si BNR sa fie controlata de pacalici gen Wlassopol ala de la ASF (prim vice presedinte ASF cu cv de doi lei). Pe logica asta, impostorul Wlassopol, pentru ca e pus in functie de partidul aflat la guvernare, care a fost votat de oameni, e mai legitim in fata poporului decat un profesionist ca Isarescu.

          • Cred ca nu înțelegeți care este diferenta intre Tranferwise și o bancă comercială și care este rolul băncii centrale. Tranferwise este bun pentru trimis banii in tara dar nu rezolva problemele romanilor in tara. Nu poti face depuneri la Tranferwise su nici împrumuturi.
            Talibanii ada ziselor piețe libere, ni pricep ca nu exista concurenta reală între un șchiop și un atlet profesionist, pe o piață fara reguli clare primul va fi intotdeauna dezavantajat. Camataria este un cuvant urat, pe când banking suna mai frumos.
            Stiti cumva cine controlează activitatea bancară in Romania?

            • “Stiti cumva cine controlează activitatea bancară in Romania?”

              Da! Soros. Dar aveti dreptate. BNR-ul ar trebui sa faca cu dobanda ce a incercat Dragnea cu patlagica. Sa le dea cu legea si cu patriotismul in cap strainilor pana inteleg sa ne acorde noua credite din banii lor cu dobanzi mici, cum dau la ei acasa. Intre timp vedeti cat plateste statul roman in euro pentru imprumuturile pe termen lung si ganditi-va cum o sa convingeti dvs o banca de faptul ca sunteti un debitor mai sigur decat statul, ca sa primiti creditul cu o dobanda mai mica.

        • @Cinicul

          nu e treaba arbitrului sa intervina prin stabilirea pretului intr-o tranzactie cerere-oferta
          daca nu ar exista cerere de imprumuturi, cu siguranta si oferta la dobanzi si comisioane pentru credite ar fi mai atractiva pentru un cetatean care traieste din salariu
          e ca si cum dvs.ati dori sa cumparati o paine cu 1leu in timp ce noi toti ceilalti suntem dispusi sa oferim 2lei
          deci dvs. ati dori sa luati un credit cu o dobanda modica, sa zicem 1%, in timp ce un alt client ar fi dispus sa imprumute miliarde cu dobanda de 5-10%
          cine e acest client ? pai ia ghiciti dumneavoastra cine e vesnic indatorat si cu foame mare la buget ?

      • Domnule „Constantin”,
        Exista o sumedenie de libertati (cu suratele obligatii). Dumneavoastra v-ati asumat una dintre acestea in mod neloial (sau abuziv).
        Este libertatea de a presupune in lipsa unei informari corecte si complete. Si aduce mari prejudicii dezbaterii pe care eu am incercat sa o am public cu domnul Cerna.
        Ceva, ceva, stiti dumneavoastra, dar pozitia pe care mi-o atribuiti (gen „hotul striga hotii!”) nu mi se aplica sub nicio forma. Expresia aceea pe care o incepeti cu ghilimele si cu jmekerii este de provenienta suburban bancara. Imi permit sa va informez ca da, am fost pacalit cu un astfel de credit in perioada de extrem de mare independenta a bancii centrale romanesti (din pacate independenta teoretica prezentata de domnul profesor nu are nimic de a face cu realitatea).
        Nu vin sa va acuz pe dumneavoastra ca aveti o asemenea atitudine, de asemenea nu l-am acuzat pe domnul profesor de o astfel de atitudine.
        Am spus ca pe cei care citesc articolele dumnealui ii intereseaza si aplicarea teoriei in practica, ceva care tinde mult mai clar sa lamureasca responsabilitatea pe care o aduce aceasta independenta ai limitele ei.
        Ca tot suntem la capitolul mici confidente, legate de situatia mea de creditat in moneda speculativa franc „francez” elvetian, sunt unul dintre criticii constructivi la adresa unor aberatii legislative ale unor asa-zisi „binefacatori”. Daca aveti la bagajul de expresii si pe cea cu jmekerii, nu se poate sa nu cunoasteti si personajele despre care fac vorbire dar nu le mai numesc.
        Exista inca un lucru important in viata noastra in legatura stransa cu teoriile, inclusiv cea economica, transpunerea directa sau indirecta a acestora, adica regulile sau legile.
        Nu o sa incerc sa va expun ceea ce nu cunoasteti in legatura cu situatia reala a jmekerilor cu credite in franci elvetieni din doua motive: primul si cel mai la indemana este acela ca, pornind (dumneavoastra) cu un astfel de mesaj, nu aveti nicio dorinta reala de a cerceta fapte asa cum sunt ele in realitate; cel de-al doilea motiv, cel mai serios, este generat de faptul ca mi-ar lua cam ar fi necesare cel putin 10 spatii pe care le ocupa articolul domnului profesor si abia am vorbi de rezumatul problemei.
        Mai am o mare rugaminte la dumneavoastra, chiar nu va mai obositi sa interveniti cu vreun comentariu la opiniile mele. Nu am vreo pozitie de superioritate fata de dumneavoastra, dar chiar nu vorbim aceeasi limba si nu ne intelegem. Ca atare nu mai irositi energii cu mine, nu merita. Mai bine citi, de exemplu, o lege extrem de interesanta, OUG 99/2006, in forma ei valabila pana in decembrie 2013. O sa aflati lucruri mult mai interesante decat opiniile mele, chiar si despre independenta bancii centrale.
        Toate cele bune, Anton Paul

        • Banca este o firma care joaca dupa regulile pietii si nu dupa dorintele clientului. Doar competitia si o legislatie pe masura pot influneta si tine in frau activitatile economice ale bancilor.
          Actualmente devine din ce in ce mai greu sa controlezi fluxul de bani la nivel mondial, sistemul bancar functionand dupa algoritmi pe care putini ii mai cunosc.
          Cine doreste credit trebuie sa se informeze foarte amanuntit , fara cunostiinte elementare economice va deveni prada usoara oricarui lucrator bancar care doreste sa-i vanda un produs, creditul fiind un produs ca fie care altul.

          • Dupa razboi multi viteji s’arata!
            Nu vorbiti despre ceea ce auziti dar uitati sau ignorati cu multa larghete. Sau poate nici nu ati auzit?!?
            BNR a incercat deja sa faca o anumita limitare a dobanzilor cerand IFN-urilor o capitalizare suplimentara pentru anumite praguri de dobanzi aplicate pentru diferite termene. Per total aceasta actiune a fost un „succes”. Dar atat poate face reglementatorul BNR. Si mie mi se pare corect.
            Despre vitejia de care dati dovada, ei bine, pentru ca vad ca sunt mult prea multi comentatori educati, va pot trimite, post factum, la niste legi pe care chiar TREBUIE sa le cunoasteti, macar ramaneti cu ceva util…
            Incepeti sa cititi (ca cititul chiar nu doare):
            OG 21/1992- o sa aflati ce obligatii continue are un profesionist in raport de potentialul sau client (consumator), informarea prealabila, corecta si cat mai completa, inclusiv asupra RISCURILOR PREVIZIBILE.
            Legea 193/2000 arata ca intra in sarcina profesionistului sa dovedeasca NEGOCIEREA clauzelor contractuale;
            Legea 190/1999 privind creditul ipotecar – gasiti acolo o mica referinta despre cei care pot cumpara prin cesiune credite/creante ipotecare;
            OUG 99/2006, epocală reglementare, cea care arata cine are voie sa efectueze atat activitate bancara cat si activitate de creditare, mai arata si faptul ca institutia de credit TREBUIE sa-si trateze riscurile (previzibile), inclusiv riscul valutar, daca citi cel putin articolul 150 vedeti transparenta si independenta BNR, iar daca citi cu extrem de mare atentie legea, o sa aflati cu stupoare ca nicio institutie din intregul sistem bancar NU VA RESPECTA DREPTUL LA VIATA PRIVATA atunci cand va solicita prelucrarea datelor cu caracter personal.
            Desigur, lista actelor normative este mult mai cuprinzatoare, ar mai fi de adaugat o Norma BNR 17/2003 si multe altele.
            Independenta si transparenta de care vorbeste domnul profesor este mult mai cuprinzătoare, dar eu sunt obisnuit cu devierea atentiei catre ceea ce doresc cei care au lucrat si lucreaza in sistemul bancar si nu catre ceea ce trebuie sa raspunda de fapt acestia. Este un fel de dialog al surzilor…
            Domnul Bruno, nu ne vindeți pielea ursului din padure, sa nu ne trezim păcăliți de vulpe.

  4. Nu ma pot pronunta daca articolul este neutru sau nu ci doar sa vorbesc despre experienta mea dintr-o alta tara.
    Am trait si eu in Bucuresti dar cei drept , nu in Colentina ci in alt cartier similar.

    Dupa vreo 25 de ani de diaspora (cu rezidenta permanenta) ca simplu client al sistemului bancar, indiferent daca banca este autohtona sau straina, va pot informa urmatoarele:

    – toate tranzactiile in interiorul tarii se fac numai in moneda nationala cu exceptia situatiilor in care cele doua parti contractante au conturi in (aceeasi) alta moneda,

    – imprumuturile pentru persoane fizice pentru casa, masina, facultate etc. in total la orice moment dat nu trebuie sa depaseasca 1/3 din totalul venitului net declarat prin „declaratia anuala de venit” pe familie,
    Pentru aceasta orice banca iti face o oferta scrisa la o cerere de imprumut, valabila 15 zile, in afara faptului ca un „financial advisor” iti explica detallile ofereti cat si raspunde la intrebarile tale,

    – suma oferita ca imprumut poate fi mult mai mica daca ai o istorie de credit proasta (nu ti-ai platit cartile de credit, facturile, taxele, amenzile si orice alte datorii la timp la scadenta,

    – daca din contul tau ti-au fost furati bani (de hackeri) banca ti-i ramburseaza automat si doar te informeaza,

    – dobanzile la depozite sunt mici si cele la imprumut sunt mai mari dar nu cred ca sunt asa de mari discrepante ca in Romania,

    Toate acestea precum si altele sunt controlate de Banca Nationala. Guvernatorul Bancii Nationale este anagajat prin contract pe o durata limitata de 4 ani cu dreptul la o singura reinoire.

    Rapoartele lui sunt prezenate anual si cuprind detaliat starea economica a tarii inclusiv previziuni.

    Exista si un fost guvernator al Bancii Nationale caruia dupa un rim mandat i s-a oferit sa fie Guvernator al unei alte tari.

    • „Dupa vreo 25 de ani de diaspora…”

      Mulți ani… O viață de om, ar putea spune cineva, o generație, ar zice probabil D Gusti. Multe lucruri se schimbă în timp.

      Din interesantul dumneavoastră comentariu, dincolo de observația că practicile bancare din România sunt similare celor din alte state europene (a se vedea faptul că BNR a stimulat creditul în lei prin scăderea dobânzii de politică monetară și a ratelor facilităţilor permanente, prin recomandări directe etc., apoi, prevederile Lg. 312/2004, normele cu privire la instituțiile de credit șamd., Reg. BNR 4/2005, care prevede că toate plățile pe teritoriul României de către persoanele rezidente se fac numai în moneda națională ș.a.), răzbate întrebarea nerostită „de ce economia României este atât de impredictibilă?”.

      La plecarea dumneavoastră, în 1994, rata inflației era aproximativ 300% pe an. Este foarte probabil să fi uitat acest lucru. În 2014 scăzuse sub 1%, în primul rând prin efortul BNR. În timpul guvernării actuale a crescut rapid la peste 5% (și nu mai mult, tot datorită BNR). Apoi, doar în anul 2018, spre exemplu, au fost aduse 236 de modificări Codului Fiscal. Nu știu câte modificări a suferit anul trecut legislația fiscală în statul în care sunteți rezident, dar probabil au fost mai puține și cu siguranță nu plătiți „taxă pe stâlp”, „supraacciză la benzină”, ori „centul Blănculescu”.

      Avem cel mai neatractiv mediu investițional din zonă și ne-am putea întreba, mutatis mutandis, oare cât de solicitate sunt creditele în Bolivari (VEB)?! Ori, poate, de ce alegătorii d-lui Maduro preferă să exprime în USD prețurile imobilelor pe care le vând. Avem deficite nesustenabile și distorsiuni macroeconomice care vulnerabilizează economia românească în mod nepermis. Vedeți, bunăoară, tâmpenia cu repatrierea rezervei valutare, inițiativă care scade încrederea și crește dobânzile la care se împrumută un stat pe piața internațională.

      Politicile economice ineficiente [numeroase și uneori aberante, precum emiterea OUG114], ale guvernului român induc riscuri inclusiv în sistemul financiar-bancar. Iar acestea se traduc în costuri. Pe de altă parte, atunci când ne gândim la cei care au credite este firesc să ne amintim că există un volum comparabil de depozite. Probabil adoptarea monedei comune europene va rezolva unele dintre nemulțumirile românilor. Desigur, nu pe toate și se pare că nu curând.

      Deși poate în comentariul meu s-a înțeles altfel, consider, asemenea multor economiști, că cel mai bun credit este cel pe care nu-l ai. Și nu am.

      P.S. Aș remarca încă o dată utilitatea articolelor pe teme economice ale d-lui S Cerna. Parcurgerea lor, chiar dacă în cuprinsul acestora nu sunt numite explicit vulnerabilitățile pe care eu le-am menționat, ci referirile la ele sunt generice, face mai ușoară înțelegerea fenomenelor care determină punerea în discuție a unor chestiuni precum cele exprimate în comentariul de mai sus.

      • D-le Constantin,

        Eu am scris cele de mai sus ca un client simplu al sistemului bancar din tara de resedinta actuala si dvs. mi-ati raspuns ca unui Economist Sef al unei banci comerciale de pe aici.

        Asteptam o comparatie intre comportamentul unei banci comerciale din Romania fata de un client simplu si cum controleaza Banca Nationala a Romaniei (sau centrala cum o numeste dl. Cernea) activitatea acestor banci in Romania:similar or altcumva.

        NU am studii economice si nu pot califica raspunsul dvs.

        Daca cititi si completarea de la 23/06/2019 la 14:47″, poate intelegeti mai bine ce vreau sa aflu despre sistemul bancar romanesc – asa cum este astazi nu ce faptele BNR (nu erau in atributiile ei ? ) facute de la plecarea mea din tara.

        Va dau dreptate 25 de ani inseamna mult si „Multe lucruri se schimbă în timp.”

        Intrebarea pe care si-o pune orice „diasporean” – care nu si-a luat lumea in cap din diverse motive inclusiv perspectivele lui profesionale – si care ar dori sa se intoarca si ar primi un raspuns ca al dvs. la intrebarile care-l framanta, credeti ca n-ar avea suspiciuni ca i se raspunde la intrebari pe care nu le-a pus si nu i se clarifica cele pe care le-a pus.

        Am impresia ca ati dedus ca locuiesc intr-o tara europeana. Nu fac parte din din diaspora europena. De altfel, multi romani care lucreaza in Europa au rezidenta in Romania, si chiar primesc si alocatie pentru copii lor de la statul roman. Nu sunt din aceasta categorie. de „diaspora”.

        Deci , pentru mine ar fi o emigrare in sens invers.

        N-am scris prea clar in limba romana ? Poate ca acum am facut-o acum mai bine.

        Toate cele bune.

    • In ultimul aliniat a se citi „dupa un prim mandat”.

      Cate din cele expuse de mine sunt asemanatoare cu sistemul bancar din Romania ci cu actvitatea Banci Nationale si a guvernatorului ei.

      Cred ca Romania este in cartea recordurilor cu privire la longevitatea unui guvernator de Banca Nationala. Exista un alt campion in aceasta privinta ?

  5. „Cred ca Romania este in cartea recordurilor cu privire la longevitatea unui guvernator de Banca Nationala. Exista un alt campion in această privință ?”

    Este o întrebare foarte bună, după părerea mea. Doar că eu cred că ea este auzită nejustificat de des, agasant chiar, în ultimii ani. Iar cei care o rostesc cu cea mai multă tărie sunt eroii povestirii cu „iepurașul din desene animate căruia i s-a terminat crenguța”.

    O altă categorie de cetățeni onești care întreabă același lucru sunt cei care îi reproșează Guvernatorului că, utilizând „limba păsărească a bancherilor” nu descrie în mod explicit cauzele și consecințele dezechilibrelor induse în economie de guvernarea actuală (cam ca mine, carevasăzică). Adică, ceea ce fac analiștii economici în mass-media.

    Este o capcană în care dl Isărescu a alunecat puțin, pentru că deîndată ce a sugerat că OUG114, spre elocvent exemplu, are consecințe negative asupra sectorului bancar, parlamentarii au spus că este treaba lor să legifereze, nu a Guvernatorului, acesta având doar sarcina restabilirii echilibrelor economice (adică, a prostiilor lor). Altfel spus, a fost acuzat tocmai că s-ar fi abătut de la calea neutră și astfel n-ar mai fi fost independent (a se vedea textul articolului).

    Dar, categoria de cetățeni care este mai largă și mereu întrebătoare este cea a guvernanților, din orice partid ar proveni. Politicienii, deîndată ce ajung la guvernare, cu un imens aparat birocratic care trebuie recompensat, vor musai să-și subordoneze și Banca Centrală. Și asta în primul rând pentru „a da salarii și pensii la tot poporul”, iar lor pensii speciale, cam așa cum s-a întâmplat la plecarea dumneavoastră din țară, în anul 1994. Stați să-mi amintesc, cine era oare atunci ministru de finanțe?!….Actualul prim-viceguvernator și vicepreședinte al Consiliului de administrație al BNR, dl Florin Georgescu. Păi, n-ar fi bun și domnia-sa pentru postul de Guvernator?! Cred că și dânsul se întreabă.

    • Rog a se citi în comentariul meu, care este adresat d-lui David F, în loc de „adică, a prostiilor lor”, textul corect, „adică, a reparării prostiilor lor”. Rog cititorii să accepte scuzele mele. Desigur, tastatura este cea vinovată pentru eroare. Vă mulțumesc.

      • Din toate raspunsurile dvs. cred ca mai trebuie inca o viata de om dupa spusele lui D.Gusti pe care l-ati citat pentru unii romani.

        Duceti dorul unui „tatuc” care de data asta, el insusi este academician si nu sotia lui. Altii care au alte idei – unele bazate pe experienta lor in alta parte decat Colentina – sunt inamici ….adaugati dvs. restul epitetelor.

        Mai are rost sa va intreb daca e cazul sa se intoarca cei din diaspora si ce sa faca in Romania?

        • „Daca cititi si completarea de la 23/06/2019 la 14:47″, poate intelegeti mai bine ce vreau sa aflu despre sistemul bancar romanesc […] Duceti dorul unui “tatuc” ”

          Cred că metafora pe care o utilizați cu privire la „tătucul academician”, „daddy”, așa cum îi spunem aici în Țară pe românește, este cum nu se poate mai potrivită, pentru că domnia-sa se află acum la „facultate”, iar dacă va avea o activitate științifică prodigioasă precum prietenul domniei-sale D Voiculescu și va elabora un număr similar de lucrări științifice în următorii doi ani, are ușa Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România deschisă.

          Durata mandatului d-lui Isărescu, adică ceea ce spuneți că doriți să aflați despre sistemul bancar românesc, nu este un subiect legat în mod direct de tema articolului, însă în comentariul anterior am descris câteva situații în care ea este pusă în discuție, și care țin într-adevăr de independența BNR. Cum v-am mărturisit, și eu m-am întrebat despre durată… Dar din motive exact opuse.

          Dacă „daddy&co.” doresc subordonarea BNR în virtutea „colaborarii Băncii Centrale cu Guvernul stabilită prin Statut” în mod repetat clamată de dl Isărescu, eu aș fi dorit, dimpotrivă, o bancă centrală și mai puțin dependentă de voința guvernamentală. Spre exemplu, așteptam o creștere a dobânzii de referință mai fermă în urma prostiilor guvernamentale. Și nu-s singurul.

          O.K. Dar, dacă suntem mulți cei care doresc măsuri mai ferme din partea BNR, pe de o parte, iar pe de alta, mulți cei care doresc conformare, până la obediență, din partea BNR, nu cumva dl Isărescu alegând varianta de mijloc s-a aflat în cea mai potrivită poziție? Și, evaluând costurile sociale, nu cumva acestea sunt cele mai echilibrate pe care le puteam avea, în contextul politicilor neperformante ale guvernului și măsurilor de corecție necesare adoptate de BNR?

          Cam acesta este punctul schimbului de idei în care de obicei interlocutorii online argumentează dorința de schimbare la BNR spunând că am fost vânduți masoneriei, d-lui Soros și multinaționalelor. Iar dl Isărescu poartă numărul 42 la pantofi. Și unii spun că vinul produs de familia domniei-sale este prea dulce. Iar alții, că este prea acru. Și în fond, de ce să stea aurul străbunilor noștri la Londra?!…

  6. marile crize financiare nu s produsul dereglementarii ci reglementarii hotiei ! in alte cuvinte, piata / oamenii si relatiile dintre ei (bazate pe incredere) sint ineficiente ! trebuie sa intervina statul si eminentele centrale, astia s oameni de onoare nu i asa ? cam ca n crede si nu cerceta ! toate scursurile astea bugetare cu aere de savanti, toti acesti paraziti sociali vor dispare ntr o buna zi precum ceausescu ! poti minti de citeva ori majoritatea, dar nu la nesfirsit pe toata lumea !

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Silviu Cerna
Silviu Cerna
Silviu Cerna este profesor emerit de ‘’Economie monetară’’ la Facultatea de Economie şi de Adminstrare a Afacerilor a Universităţii de Vest din Timişoara. Este autor a numeroase lucrări în care tratează rolul băncilor centrale în economiile contemporane, obiectivele şi instrumentele politicii monetare, factorii determinanţi ai cursurilor valutare, uniunile monetare etc. Cartea Teoria zonelor monetare optime a primit premiul Academiei Române „Victor Slăvescu” (2006), iar, mai recent (2015), cartea Politica monetară a fost distinsă cu premiul ’’Eugeniu Carada’’ al Academiei Române şi Marii Loje Naţionale a României. În perioada 1992-2009, a fost membru al Consiliului de Administraţie al Băncii Naţionale a României.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro