Home » Analize »Economie » Citesti:

A chivernisi naţiunea

Bogdan C. Enache septembrie 3, 2015 Analize, Economie
1 comentariu 1,213 Vizualizari

În opinia unor analişti (vezi Victor Giosan, CRPE Policy Memo Nr. 65, citat de Cristian Ghinea în Dilema Veche Nr. 600[i]), dezbaterea actuală privind Codul fiscal ar fi împărţit opinia publică românească, politicienii şi specialiştii, în două mari tabere. Una dintre ele este populistă şi demagogică, nu recunoaşte nevoia de a menţine un echilibru bugetar şi care acuză instituţiile financiare internaţionale, în stilul consacrat de Syriza în Grecia, că – opunându-se unei creşteri a cheltuielilor publice – blochează dezvoltarea economică a României. Cealaltă tabără, mult mai vag definită, susţine echilibrul bugetar, dar care face acest lucru din motive suspecte sau, în orice caz greşite, de factură radical-liberală, dorind înfometarea statului, pur şi simplu dintr-un dezinteres pentru eficientizarea activităţii sale cunoscută îndeobşte ca risipitoare, ba chiar dintr-un dezinteres pentru orice formă de solidaritate publică!

Din nefericire, lucrurile sunt un pic mai complicate decât lasă să se înteleagă această categorisire, iar aşteptările tot mai ridicate ale publicului românesc trebuie să ţină cont de constrângerile realităţii autohtone. În primul rând, trebuie spus, din capul locului, că nu există realmente în România o dominaţie a gândirii economice liberale care să justifice tirade critice având, oricum, la bază doar un singur şi şubred argument : o cifra malefică de puţin peste 30% din PIB a veniturilor publice şi un loc în coadă în statisticile comparative ale statelor membre ale Uniunii Europene în ceea ce priveşte ponderea cheltuielilor publice în PIB.  În al doilea rând, trebuie spus că relaţia dintre nivelul cheltuielilor guvernamentale şi creşterea economică este una complexă, dar în general se admite existenţa unei curbe în formă de U, numită şi „curba BARS” după iniţialele unor economişti care au creat această literatură (Barro, Armey, Rahn şi Scully), conform căreia există un punct optim al fiscalităţii, dincolo de care creşterea economică este afectată în mod negativ, şi un punct de creştere a colectării fiscale, în amonte de acesta, care încurajează creşterea economică, după cum se poate vedea în figura de mai jos :

Cum veniturile fiscale consolidate ale Guvernului României din ultimii 10 ani (2004-2014) au rămas, în ciuda unor schimbări notabile în regimul de impozitare, aproape constante, atingând o medie anuală de 31,9% din PIB, putem presupune că – la actuala bază de impozitare – fiscalitatea în România nu este foarte departe de punctul optim al curbei BARS. Combaterea evaziunii fiscale ar putea evident ameliora nivelul colectării veniturilor statului, însă în condiţiile existenţei unei populaţii agrare numeroase slab taxate care trăieşte din autoconsum şi a unui declin demografic tot mai important, pe fondul unui spor natural negativ şi a emigrării forţei de muncă active, este puţin probabil că economia românească ar putea suporta o creştere semnificativă a poverii fiscale dincolo de valoarea mediană de 31,8% a veniturilor fiscale în PIB şi în niciun caz ea nu poate suporta un salt către media de +40% a Uniunii Europene dată în principal de membrii săi vestici (şi asta fără a intra în consideraţii suplimentare cu privire la atractivitatea investiţională a României, mai puţin importantă în această perioadă de reflux al capitalului internaţional, dar de mare importanţă pe termen mediu şi lung).

În ceea ce priveşte cheltuielile publice, acestea s-au situat în aceeaşi perioadă de referinţă, 2004-2014, la o medie de 35,1% din PIB, deci la un deficit mediu de puţin peste 3% în raport cu veniturile medii din aceeaşi perioadă, şi este un fapt cunoscut că ele nu au contribuit la creşterea productivităţii, fiind concentrate mai mult pe cheltuieli salariale (care au crescut de la 7,1% din PIB în 2004 la 8,9% în 2008 şi chiar 9,3% în 2009)  şi de asistenţă socială (care au crescut de la 9,1% din PIB în 2004 la 10,8% în 2008, înainte de criza economică, sărind apoi la 12,9% în 2010) şi mai puţin pe investiţii publice cu externalităţi pozitive asupra economiei şi a societăţii în ansamblul ei, un capitol în care oricum scandalurile de corupţie sau de proastă gestiune s-au ţinut lanţ.

Veniturile şi cheltuielile publice ale României

Sursa : MEF

Ce este de făcut? Statul român trebuie, pur şi simplu, să înveţe să îşi chivernisească mai bine resursele şi angajamentele, astfel încât să obţină un randament social mai mare cu cheltuieli mai mici. Acest lucru presupune o reformă structurală şi micromanagerială profundă – mult discutată dar niciodată gândită în mod serios şi cu atât mai puţin aplicată – a administraţiei publice; reducerea corupţiei, a favoritismului şi a risipei în cheltuirea banilor publici; şi, în sfârşit, stoparea utilizării bugetului public pentru obiective populist-electorale înguste şi costisitoare pentru ansamblul societăţii în favoarea unor strategii fiscal-bugetare care să potenţeze în mod durabil creşterea economică şi care să răspundă în mod credibil provocărilor redutabile pe care declinul demografic le pune României. Structura fiscalităţii trebuie să fie cât mai puţin distrosionantă, în termeni de pierderi seci, pentru activitatea economică şi să se menţină favorabilă economisirii, investirii şi formării de capital, în timp ce nivelul acesteia trebuie să rămână în limitele unei economii în curs de dezvoltare, extinderea bazei fiscale urmând a se face gradual, prin diminuarea costurilor administrative de prelevare şi prin integrarea inteligentă a economiei informale, rurale şi urbane, în economia formală.  Cheltuielile publice trebuie strâns corelate cu veniturile, astfel încât să se prevină riscul unei supraîndatorări, şi reorientate de la cheltuieli curente, de personal şi de asistenţă socială, spre investiţii cu un randament social ridicat, în materie de infrastructură şi de cercetare, şi diverse măsuri proactive care să restabilească echilibrul demografic şi care să diminueze rata dependenţei, actualmente la un nivel critic chiar şi pentru îmbătrânitul continent european de 44%.

Întorcându-ne la dezbaterea actuală din jurul noului Cod fiscal,  se poate afirma că economia românească funcţionează în momentul de faţă la nivelul noului său potenţial sau, în orice caz, foarte aproape de acesta, în condiţiile în care România a ieşit încă din 2011 din recesiune, iar PIB – după o aproape dublă cădere pe fondul crizei datoriilor suverane din zona euro în anul 2012 – a depăşit în prima parte a acestui an valoarea atinsă la sfârşitul anului 2008, fiind estimată o creştere notabilă în contextul european şi internaţional de 4% până la sfârşitul anului. Din acest motiv, stimulul fiscal propus de Guvernul Ponta, printr-o combinaţie de creştere iresponsabilă a cheltuielilor publice – cu salarizarea sectorului public şi inevitabile transferuri preelectorale către administraţiilor publice locale – şi de scădere nesănătoasă a veniturilor fiscale – în principal printr-o reducere generală a TVA către 16%[ii], după ce la începutul acestui an s-a operat deja o scădere la bunurile şi servicile alimentare care a dus valoarea medie a acesteia la acest nivel – nu se justifică din punct de vedere economic, constituind de fapt o reluare a practicii periculoase de indisciplină bugetară şi de risipă politicianistă a banului public. Din cauza scăderii preţurilor internaţionale la materiile prime, ţiţei în particular, în ultima perioadă şi a efectului deflator de o singură dată pe care scăderea TVA şi a accizelor îl au asupra calculării Indicelui Preţurilor pentru Bunurile de Consum, neavenitul stimul fiscal nu se va vedea în rata inflaţiei, care nu pune probleme deocamdată, însă el va avea ca efect principal înlocuirea (crowding out) investiţiilor private şi – în cazul puţin probabil în climatul financiar internaţional din prezent în care acestea vor fi totuşi finanţate din economisiri externe – creşterea deficitului de cont curent al României.  Cu alte cuvinte, într-un moment în care România are nevoie de o creştere a investiţiilor eficace, publice şi private deopotrivă, şi de o consolidare moderată a finanţelor publice, care să îi mărească potenţialul efectiv de creştere economică, politica guvernamentală acţionează exact în sens contrar, încurajând consumul şi îndatorarea.

O varianta a articolului a aparut in Revista 22

NOTE


[i] Erata : Referinţa la acest text a apărut trunchiată în versiunea iniţială din revista „22”.

[ii] O explicaţie necesară : Iniţial, la sfârşitul lui 2014, Guvernul Ponta PSD şi (noul) PNL au discutat despre o reducere a TVA în două faze la 16%, după cum a şi rămas înscris în programul acestui din urma partid; apoi Guvernul Ponta a propus cu ocazia redactării noului Cod fiscal o reducere a TVA la 19% din 2016 şi 18% în 2017, pentru ca, în sfârşit, cu două zile în urmă, la întoarcerea din vacanţă premierul Ponta, preşedintele Iohannnis şi PNL să vină cu propunerea aparent definitivă de TVA la 20% în 2016 şi 19% în 2017. Ideea şi tendinţa de fond au rămas însă alinierea „neutră” a ratei standard a TVA la rata standard a cotei unice de impozitare a venitului de 16%, dar reducerea diferenţiată a TVA la începutul lui 2015 a redus de fapt rata medie a TVA la 16%.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there is "1 comment" on this Article:

  1. Victor Giosan spune:

    Am citeva mici comentarii de facut, pentru că citați puțin greșit studiul publicat de mine. Prima categorie de economiști și decidenți politici, cea care nu este interesata de echilibrul bugetar, reprosează în primul rând instituțiilor internaționale că nu sunt de acord cu reducerile de impozite (și nu e vorba de creșterea cheltuielilor publice asa cum menționați) pentru a stimula dezvoltarea. Această prima categorie supra-apreciază masiv rolul reducerilor de impozite, văzute ca panaceu universal pentru stimularea creșterii economice. Cea de-a doua categorie, care recunoaște valoarea echilibrului bugetar, dorește ”înfometarea bugetului” nu pentru că nu dorește eficientiezarea cheltuielilor publice, ci pur și simplu pentru ca apreciză că acest lucru nu este posibil în general în sectorul public, și în particular în România – subapreciind major în opinia mea rolul cheltuililor publice și implicit al instituțiilor în dinamica economică. Această categorie supra-apreciază rolul pozitiv al cheltuielilor private în creșterea economică. Personal fac parte dintr-o a treia categorie și consider foarte important atât echilibrul bugetar, cât și nevoia de a crește cheltuielile publice în mod sustenabil și cu semnificative creșteri de eficiență în câteva sectoare: educație și cercetare, infrastructură, sănătate și forțați de împrejurări la apărare. După aprecierile mele aceste 2 obiective înseamnă să ducem veniturile bugetare spre 36%-38% din PIB.

    Deci sunt de acord cu primul grafic al dumneavoastră (cel în galben) și apreciez optimul nu numai din punct de vedere al taxări, ci al veniturilor bugetare disponibile (ca pondere în PIB) și implicit și al cheltuielilor. Consider acest optim în jurul a 35%-38% din PIB în condițiile de astăzi ale României și bazându-mă și pe propriile evaluări și pe aprecieri mai vechi ale Băncii Mondiale (raportul lor privind analiza cheltuielilor publice din 2006).

    Motivele pentru care susțin aceste 2 obiective le-am expus pe larg în studiu și nu revin. Vreau totuși să subliniez că fără cheltuieli publice mult mai eficace și semnificativ mai mari ca procent în PIB pentru sectoarele amintite, PIB-ul potențial nu va creștesemnificativ, iar ritmurile actuale de ceștere economică vor ramâne extrem de dependente de conjuctura internațională și vor avea o tendință numită ”în dinți de fierăstrău”, fără să impună un trend ascendent de dezvoltare sustenabil pe termen lung – și eu consider acest lucru ca problema principală. Sunt convins că nu putem folosi oportunitățile de dezvoltare oferite de aderarea la UE, la nivelul lor real, cu actualul nivel de cheltuieli în sectoarele menționate și evident cu actualul nivel de eficiență și eficacitate al lor.

    Sunt perfect de acord cu dumneavoastră că obiectivul 2 trebuie implementat numai în strictă corelație cu îmbunătățirea radicală a eficacității cheltuielilor publice (a calității acestora) și am și propus anumite acțiuni în studiul menționat.



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Bogdan C. Enache


Bogdan C. Enache

Bogdan C. Enache a absolvit Facultatea de Stiinte Politice a Universitatii Bucuresti. Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

cu ani in urma un prieten cambodgian mi-a povestit cum a fost omorat pe taica-sau pe vremea khmerilo...

de: r2

la "Ce-ar fi să vorbim cu-adevărat corect politic despre Fidel Castro?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)