Al cincilea element. Chiar așa: dumneavoastră ce-ați face în locul unui judecător nehotărât de la Curtea Supremă a SUA?

Sistem momentan indisponibil, reveniți pe 31 decembrie 9999. Marți, 17 aprilie, au crăpat serverele la IRS. Fiscul SUA. Bun, se mai întâmplă și la alții, veți zice. În definitiv, cine a pus milioane de americani să aștepte până în ultima zi să-și depună declarațiile de venit? Nu se știe, de 60 de ani încoace, că Ziua Taxelor e pe 15? (dar anul acesta a picat duminică, iar 16 a fost Ziua Emancipării [1], zi liberă în Washington). Ce s-a întâmplat cu statistica IRS care spune – la întrebarea cât credeți că e marja acceptabilă de trișare în declararea veniturilor, 88% sunt categoric împotrivă și doar 9% au unele amendamente (”a little here and there”)?– [2]. Să fi intervenit o lehamite de a studia zeci de pagini explicative de să aștepți ziua emancipării până completezi formularul? O lehamite care poate s-a transmis și calculatorului – nu poți să tot tai din bugetul de investiții și să te aștepți să gestionezi zeci și zeci de mii de portițe fiscale. [3] Culmea e că, în aceeași zi, IRS urca din nou Capitoliul pentru a da seamă la Comisia de Supraveghere/Control și Reformă Guvernamentală. Cu ajutorul youtube, am întredeschis și eu ușa camerei 2154, unde se derulau audierile, dar când am auzit ce e pe acolo… [4]

Bun, treaba americanilor, veți zice iarăși, dar ce s-a întâmplat mai departe în ziua de marți 17 chiar s-ar putea să ne intereseze și pe noi. Rămânem în zona centrului de putere al Washingtonului. Cei nouă membri ai Curții Supreme de Justiție a SUA sunt încă nehotărâți dacă să fie chiar ei cei care lansează un tăvălug fiscal, altminteri inevitabil. De fapt încă nu-l au pe al cincilea care să încline balanța. Pentru că justices, cum zic americanii, Kennedy, Thomas, Gorsuch au anunțat deja ce poziție au în chestiune. După o zi întreagă de audieri, și dna. Ginsburg pare hotărâtă să se alăture acestei tabere. Dna Sotomayor, însă, ar putea fi cea care să încline balanța… dar ține suspansul până la verdictul din iunie. Despre ce e vorba? Acordați-vă, vă rog, plăcerea suspansului dintr-un roman nu polițist, ci … istoric.

O luptă din vremea lui Goliat

”Congresul are Puterea de a reglementa Comerțul cu Națiuni străine, între State și cu Triburile Indiene”. [5] Cum a ajuns această lapidară formulare constituțională (Art. 1 §8, cl.3) venită de la Părinții Fondatori să se transforme în clauza de inactivitate comercială (dormant commerce clause), o doctrină dezvoltată de Curtea Supremă e o istorie probabil foarte încâlcită. Dar, pe baza ei, în 1967 (pe 8 mai se vor împlini exact 51 de ani) Curtea Supremă a venit cu o decizie care, la acea dată, părea încă în spriritul vremii.

Rețineți, suntem încă cu doi ani înainte de inventarea oficială a ceea ce avea să se cheme internet.

Iată cazul unei mici case de comenzi din Missouri care intrase în conflict fiscal cu statul … Illinois. Ce se întâmplase? Firma National Bellas Hess nu deținea nicio proprietate tangibilă în Illinois, nu avea magazine, post telefonic, reprezentanță comercială sau legală și nu-și făcea  publicitate acolo prin radio, TV, ziare ori panouri publicitare. Doar trimitea cataloage prin poștă de două ori pe an către clienți de pe întreg teritoriul SUA, deci inclusiv din Illinois, și ocazional fluturași publicitari. Comenzile se transmiteau în Missouri, iar bunurile erau livrate către clienți prin poștă sau curier. Pentru aceasta, statul Illinois se considera îndreptățit să ceară acelei firme să rețină și să vireze taxele aferente vânzărilor realizate pe teritoriul statului. Doar că încă nu sosise vremea pentru astfel de cerințe – Curtea Supremă a SUA a arătat că în baza Constituției doar Congresul are voie să reglementeze comerțul intra- Federație și deci statelor li se interzice să discrimineze comercianții din alte state … bref, i se interzice unui stat să impună taxe unui vânzător a cărui singură legătură cu cumpărătorii din acel stat este prin mail sau curier – suna decizia din 1967.

Nu avea să le sune însă deloc bine statelor, pentru că peste 25 de ani, subiectul a răbufnit din nou, la altă scară și, implicit, cu altă miză. Suntem în 1992, încă mai erau trei ani până la apariția amazon.com și șase până la apariția oficială a google.com.

Curtea Supremă a Statului Dakota de Nord refuza să țină cont de cazul National Bellas Hess într-o speță asemănătoare (Quill Corp., înregistrată în Delaware), văzându-l ca ”depășit (obsolete)” de mutațiile extraordinare produse în viața economică. [6] Spre exemplu, Quill ”trimitea anual prin poștă 24 de tone de cataloage doar în Dakota de Nord”. Și deși firma nu avea nicio prezență fizică acolo, s-a invocat că ”se poate vorbi de o prezență economică a firmei, dependentă de serviciile și beneficiile oferite de stat, ceea ce generează suficient nexus constituțional pentru a justifica impunerea de taxe”. Firma cu cataloage însă nu se lasă și merge la Curtea Supremă a SUA care, după o complexă deliberare tehnică decide să-și mențină poziția din acel demodat caz din 1967.

Și iată-ne ieșind din preistorie și ajungând în zilele noastre. Zile în care unui contemporan al catalogului National Bellas, ba chiar și al unui Quill, i-ar fi greu să înțeleagă cum folosim un șoricel fără coadă care face click și produsele alese de pe ecran intră într-un torent de zeci milioane de tranzacții pe zi pe … Amazon ori pe alte râuri mai micuțe.

Doctrina inactivității se întoarce… pe toate fețele

Dar să rămânem în matca noastră. Wayfair este un râu, pardon un start-up pornit din Boston și care a ajuns să vândă on-line mobilă în SUA, dar și în Europa. Altfel, spus, un e-tailer (retailer online e aproape obsolete). Boston e departe de a fi în statul Dakota de Sud. O știe și Pierre, orășelul-capitală al acestui stat unde au rămas cei mai mulți indieni din triburile de altă dată, iar economia a rămas mai mult rurală și dependentă de consum (taxa pe vânzări asigură un miliard de dolari, adică 62% din bugetul pe 2018).

Și uite așa ajungem tot la mai vechea noastră cunoștință doctrina inactivității. Pentru că Wayfair nu înlege de ce Dakota de Sud a ajuns să pună (mai 2016) taxă pe vânzările de internet, în condițiile în care există precedentul tranșat în 1992. Curtea Supremă a statului i-a dat dreptate e-tailerului și atunci a venit rândul administrației republicane de la Pierre să nu mai înțeleagă nimic. Într-un demers susținut inclusiv de Washington, Dakota Sud s-a adresat Instanței Supreme, cerându-i să se hotărască: în ce an suntem? cu taxă sau fără taxă pe vânzările pe internet?

Dar reticența Curții Supreme e explicabilă și iată de ce.

1) O instanță de interpretarea legii ar ajunge să legifereze în locul legiuitorului o chestiune tehnică, până la urmă: de a stabili prezența economică într-un loc a unei afaceri care nu e prezentă fizic în acel loc. Nu e … locul să dezvoltăm aici, dar se pune în discuție redefinirea conceptului de nexus fiscal – în ce măsură prezența economică este suficientă pentru a declanșa impunerea fiscală.  [7]

Totuși se impune aici o precizare tehnică. Americanii nu au TVA, ci taxă pe vânzări, aplicată azi de 45 din cele 50 de state. Taxa pe vânzări este încasată de la consumatorul final de pe lanțul comercial. În linii mari, dacă vânzătorul și cumpărătorul sunt din același stat, vânzătorul transmite taxa pe vânzări jurisdicției îndreptățite la taxa respectivă (există cel puțin 12.000 de jurisdicții fiscale îndreptățite la taxe – orașe, regiuni administrative/counties ba chiar și aeroporturi). Dar dacă vânzătorul și cumpărătorul sunt din state diferite, atunci cumpărătorul este ținut să vireze singur taxa care acum se va chema use tax (de folosire, pentru că se aplică acolo unde se folosește produsul, nu unde s-a vândut).

Deci nu scrie nicăieri în Constituție că un stat nu are voie să taxeze vânzările derulate pe internet. Doar că, dacă ești din Dakota și ai cumpărat de pe un site din Boston, nu poți obliga site-ul acela (în baza interpretărilor constituționale de până acum) să vireze taxa pe vânzări, poți cere în schimb cumpărătorului taxa pe folosire. Tu poți, dar ia ghicți!, câți cumpărători se conformează unei asemenea monstruozități birocratice? Asta au simțit-o și statele americane pe bugetele lor așa că, tiptil-tiptil, făcând slalom printre interpretări și precedente legislative, astăzi toatele statele americane care au taxă de vânzări cer și taxele din vânzările pe internet. A început New York, în urmă cu 10 ani, momentul de forță a fost California 2012, iar din aprilie 2017 cele 45 de state au o lege care neoficial se cheamă, cum altfel?, lege Amazon.

Deși, poate nu e chiar atât de evidentă, urmarea este că, de voie, de nevoie, cu supărări, cu resemnări, Amazon virează azi taxele de vânzări pentru 45 de state. E drept, doar pentru vânzările din depozitele proprii, nu virează și pentru vânzările derulate de terți prin intermediul Amazon Marketplace (vânzări care se estimează că ar acoperi între o treime și o jumătate din vânzările totale ale gigantului).  Cum ar veni, noi ne conformăm, dar nu sunt taxele nostre, ceilalți să se descurce.

Și aici intervine a doua reticență a Curții

2) Acești ceilalți sunt cei mai mici și în general muuult mai mici decât giganții alde Amazon, e-Bay etc. (Chiar și Wayfair, spre exemplu, e un pitic, cu vânzări de sub 5 miliarde de dolari, în 2017, nici cât aduna Amazon în 2004, acum gigantul având peste 177 de miliarde).  Pentru ei ar fi chiar o problemă să-și adapteze softurile (sau să cumpere de la cei care le au, de pildă Amazon) încât să știe să vireze taxe pentru mii de jurisdicții. Așa că, n-ar fi de mirare ca dacă Instanța Supremă se hotărăște să deschidă cutia pandorei, nu Amazon va suferi, ci din contră …

Suntem în fața unui caz-test, spune justice Alito, întrebându-se retoric ”aveți vreo îndoială că statele care sunt pe marginea insolvenței – iar orașele poate stau și mai rău de atât – nu se vor agăța de tot ce se poate apuca?”. Altfel spus, înarmate cu decizia Curții, administrațiile pot trece chiar la a cere retroactiv taxe (o lege cum e cea din Dakota de Sud nu le-ar permite asta) și din nou întrebarea – cine va avea de suferit cel mai mult din chestia asta? Nu poți să nu înțelegi situația la modul cum o expune judecătorul Breyer – ”Ambele părți au logica lor. Cum să mă hotărăsc cine are dreptate?”

În acest context, toată lumea așteaptă de fapt o intervenție a Congresului American. Și când zicem toată lumea, ne referim chiar la lumea largă. Pentru că nu putem înțelege contextul dacă nu traversăm Atlanticul. Și vom rămâne chiar în cadrul aceleiași zile, de 17 aprilie… dar, mai multe, într-un episod următor.

Până atunci, înainte de a vă relua întrebarea din titlu, dați-mi voie să extrag și o morală din acestă poveste. Neîndoios că întreg comerțul on-line a primit o supra-alimentare din acest status-quo fiscal. Dar va rămâne încă deschisă dezbaterea – într-o economie inevitabil deschisă, inevitabil transformată de internet, întrebarea pragmatică este: cine a ajutat mai mult la creșterea economiei: comerciantul din cărămizi și mortar (brick and mortar) sau comerciantul din biții 0 și 1?  [8]

Când vezi un gigant, ți se pare că ia tot aerul economiei mici din jurul lui. Dar de-abia când pui tunurile pe gigant ajungi să constați ce pagube colaterale rezultă prin pulverizarea acelor mici actori economici care se adaptaseră și învățaseră să conviețuiască, ba chiar să tragă un ce profit din existența gigantului. În spatele mitului too big too fail (prea mare ca să cadă) există o doză mare de adevăr economic și politic. Dar totuși giganții au început să fie mai receptivi în ultimul timp la vocea străzii. Presiunea publicului, a consumatorului asupra gigantului, dublată de adaptarea treptată și echilibrată a legislației se dovedește că pot face mai mult pe calea conformării decât o abordare brutală din partea autorității. Amazon, Google, Facebook sunt astăzi mai bune, la capitolul conformare, decât acum cinci ani, chiar dacă investigațiile pornite împotriva lor de autorități n-au adus deloc sumele grozave cu care se lăudau (autoritățile).

O companie, până la urmă, e tot atât de bună/rea cât vrea consumatorul, publicul. Și dacă plecăm de la statistica IRS cu care am început, poate că n-ar strica o întrebare(retorică): oare nu e o problemă când nu-ți ajunge o viață de contribuabil ca să citești măcar legislația fiscală?

În povestea oricărei economii, americane sau de oriunde, fiscalitatea este ca un fel de al cincilea element care întregește un sistem și-l ajută să meargă înainte. Dar nu te poți baza doar pe el. El e doar al cincilea.

PS. În final, totuși, și o întrebare locală. Dumneavoastră ce-ați fi făcut – o raliere fără rezerve la întreprinderea francezilor de instaurare a unei taxe pe vânzările din UE ale marilor platforme de internet (în general americane) – vezi scrisoarea de toamna trecută? Câteva amănunte – Polonia, Cehia, Ungaria preferă să se țină de-o parte, iar Germania transmite azi clar că are rezerve față de o așa inițiativă (vezi aici mesajul politic și aici – mesajul de săptămâna trecută al asociației industriașilor germani, pe fondul tensiunilor comerciale transatlantice)! Ca să nu mai spunem că, miza reală trebuie să fie jocul la CCCTB( baza comună consolidată de impozitare a profiturilor companiilor europene). E o chestiune de ”noua suveranitate”, cum ne-a (re)confirmat președintele Macron, marțea trecută.

Note

[1]  În 1862, președintele Abraham Lincoln a semnat legea care a dus la eliberarea a 3.000 de sclavi în zona Districtului Columbia, opt luni înainte de Proclamația Generală de Emancipare, în timpul Războiului Civil. DC a fost singura parte a a SUA unde a avut loc ”emanciparea compensată”, proprietarii fiind despăgubiți pentru sclavii eliberați.

[2] proporții relativ stabile în ultimii șase ani. Dar, de cinci ani încoace, scade sensibil proporția celor care sunt de acord că ”este responsabilitatea fiecăruia să raporteze pe oricine trișează în legătură cu taxele”. În 2017, 53% erau de acord, față de 64% în 2012 (60% în 2008)

[3] Deocamdată sistemul și-a revenit, i-au dat un restart, dar trăiește sub frica exprimată anul trecut de șefii Fiscului – o prăbușire catastrofală e doar o chestiune de timp. Din 2010 încoace, bugetul IRS a scăzut de la 14 la 11,5 miliarde, personalul a scăzut cu 20.000, ajungând la 76.000, dar populația de contribuabili a crescut, inclusiv numărul celor care transmit declarații electronice. Între timp, legislația fiscală a devenit și mai monstruos de complicată. Doar revoluția președintelui Trump din acest an a mai adus un mizilic de 1097 de pagini, peste miile deja existente.

Oficial, Codul Fiscal avea 4132 de pagini în 2016, dar cu tot cu procedurile și interpretările legislative se pare că trece de 70.000 (șaptezecidemii). De pagini. Declarația de venit 1040 are 2 pagini, dar instrucțiunile de completare acoperă 107. De pagini.

[4] Am o strângere de inimă când aud politicieni care rostesc vorbe doar ca să dea bine și să meargă la inima poporului. ”Cred că nu e ceva care să stârnească frica în inima unui om mai mult decât o face o scrisoare de la Fisc(…) abuzurile care s-au făcut până acum sunt inacceptabile – și o spun din proprie experiență. Fiscul trebuie să lucreze pentru contribuabili, nu împotriva lor (…) Sunt sigur că o să auzim astăzi că Fiscul are nevoie de mai mulți bani pentru a oferi servicii de înaltă calitate, dar să fie clar – subfinanțarea nu poate fi o scuză pentru mediocritate…”, zice republicanul Hice.

[5] În text, prin State se înțeleg membrii Federației Americane (SUA). Congresul desemnează parlamentul în ansamblu (Senatul și Camera Reprezentanților)

[6] Argumentul statului – ”de la o piață de nișă, comerțul prin poștă atingea dimensiuni de Goliat, cu vânzări de 183.3 de miliarde de dolari în 1989”. Suma este într-adevăr impresionantă. Calculată în dolarul din zilele noastre, acesta ar fi echivalentul a peste 360 de miliarde, cam cât vânzările online de produse fizice în SUA în 2016. În 2017, se estima că, în jur de 43% din consumatorii americani cumpărau lunar prin internet (statista.com).

[7] Aceasta a declanșat deja în America nevoia de analize de nexus (nexus study) ale unei afaceri, pentru a înțelege potențialul de a crea activități purtătoare de nexus în diverse state și evaluarea acelor activități prin prisma legislației fiecărui stat. Și cum se va vedea, acest trend va fi preluat și de Europa, sub forma revizitării conceptului de sediu permanent.

[8] În aversiunea sa declarată față de Amazon (a se citi și WashingtonPost, gigantul presei, deținut, cum bine se știe de proprietarul Amazon, Jeff Bezos) președintele Trump a declanșat o dezbatere care merită aprofundată, pe tema cine profită mai mult de celălalt Amazon de Poșta SUA sau invers?