Home » Analize »Economie »Sinteze » Citesti:

Aurul ţării, agricultura românească şi efectele provocate de facturile neplătite (1986-1989)

Petre Opris februarie 18, 2019 Analize, Economie, Sinteze
30 comentarii 7,328 Vizualizari

„Înainte să intrăm în ordinea de zi, aş ruga să fac o scurtă informare: astăzi dimineaţă am dat banii pentru ultima rată a datoriilor (externe ale României – nota Petre Opriş). (Aplauze puternice)

În anul 1980 aveam 11-12 miliarde de dolari. La începutul anului mai aveam 1,150 de miliarde de dolari.

Astăzi, ultima rată, de 137 de milioane dolari, a fost achitată şi cu aceasta datoria bancară şi de stat a fost predată complect (sic!).

Sper să nu mai fim obligaţi să facem niciodată asemenea datorii! (subl.n.)”[1].

Cu această declaraţie a început Nicolae Ceauşescu şedinţa din 31 martie 1989 a Comitetului Politic Executiv al C.C. al P.C.R. Liderul P.C.R. a afirmat tot atunci că dorea să fie răscumpărată în anul 1989 o parte din aurul vândut cu acordul său în străinătate, în anul 1987, de către Banca Naţională a României.

În urmă cu 10 ani, fostul vicepreşedinte al Comitetului de Stat al Planificării, Gheorghe Stroe, ne-a explicat faptul că, în al doilea semestru al anului 1986, „forurile politice au decis vânzarea unei cantităţi de 80 de tone de aur din tezaurul B.N.R. (corect: 45,8 tone în 1986 şi 30,5 tone în 1987 – nota Petre Opriş). Totodată, s-a stabilit condiţia ca acesta să fie răscumpărat, după ce se va lichida datoria externă, pentru reconstituirea rezervelor de aur ale ţării. S-a stabilit ca vânzarea aurului să se efectueze până în trimestrul I/1987. Din vânzarea celor 80 de tone de aur (sic!) s-au încasat 1,04 milioane de dolari. Sumele au fost folosite exclusiv pentru rambursarea creditelor externe, la care se plăteau dobânzi de 7-11%. În perioada 1986-1989, prin vânzarea aurului, s-au economisit dobânzi (corect: fonduri – nota P. Opriş) de peste 200 de milioane dolari la creditele rambursate. După aceea, din încasările realizate, a început constituirea fondului valutar de rezervă [al României], din care, potrivit celor stabilite în momentul aprobării vânzării aurului în 1986, trebuia să se procedeze la răscumpărarea cantităţii de aur vândută”[2].

În lumea restrânsă a economiştilor care au lucrat în anii ’70-’80 în Ministerul de Finanţe şi la Comitetul de Stat al Planificării s-a afirmat că decizia de achiziţionare în anul 1989 a doar 21 tone de aur a aparţinut lui Nicolae Ceauşescu şi, în opinia unora, liderul P.C.R. a greşit în momentul în care a hotărât să nu se grăbească în operaţiunea de răscumpărare a metalului galben – deşi Nicolae Ceauşescu nu avea cum să ştie ce soartă urma să aibă la sfârşitul anului 1989. În plus, o intervenţie masivă a României pentru a recupera tezaurul vândut putea influenţa tranzacţiile internaţionale cu aur – în cazul în care s-ar fi achiziţionat cantităţi foarte mari într-un interval scurt de timp – în sensul creşterii preţului cu care era răscumpărat aurul de autorităţile de la Bucureşti. O asemenea greşeală a fost evitată în anii 1986 şi 1987 la iniţiativa unor economişti români, deşi Nicolae Ceauşescu ar fi dorit să vândă rapid o parte din tezaurul Băncii Naţionale a României.

Liderul suprem al P.C.R. a acceptat în cele din urmă motivele explicate de specialiştii Ministerului de Finanţe şi ai Băncii Naţionale a României şi, după doi ani, Nicolae Ceauşescu nu s-a grăbit cu operaţiunea de răscumpărare a celor 76,3 tone de aur, vândute în perioada 1986-1987. În plus, potrivit afirmaţiei lui Decebal Urdea (guvernator al B.N.R., 31 martie 1989 – 4 septembrie 1990), operaţiunea din anul 1989 a avut loc fără înştiinţarea Elenei Ceauşescu deoarece soţul ei a dorit să fie păstrat foarte bine secretul achiziţiilor de aur pe care le coordona preşedintele României.[3]

În altă ordine de idei, Nicolae Ceauşescu nu a amintit la şedinţa din 31 martie 1989 a Comitetului Politic Executiv al C.C. al P.C.R. că statul român a expediat în anul 1988, în străinătate, cantităţi mari de produse alimentare (valoarea totală a lor fiind de circa 162,6 milioane de dolari şi 78,5 milioane de ruble convertibile) şi a avut pregătite pentru export stocuri de armament, muniţii şi tehnică de luptă – de o valoare cel puţin egală cu exporturile de alimente realizate în anul 1988. Acele operaţiuni de comerţ exterior s-au desfăşurat în condiţiile în care, în România, cetăţenii erau nevoiţi să suporte de mai mulţi ani un regim de repartizare pe bază de cartele a produselor alimentare – situaţie specifică pentru cazuri de război sau de urgenţă.

Penuria de alimente – generată de hotărârea lui Nicolae Ceauşescu de a plăti anticipat datoria externă a ţării prin creşterea exporturilor de produse alimentare – şi micşorarea drastică a importurilor de bunuri de consum au determinat, pe termen scurt, o echilibrare a balanţei de plăţi externe a României. Au apărut însă probleme în unităţile industriale, care aveau nevoie permanent de importuri (utilaje, materiale speciale, piese de schimb etc.) pentru a continua producţia de bunuri în ţară, atât pentru piaţa internă, cât şi pentru export. Concomitent, s-au amplificat măsurile cu caracter administrativ-birocratic în scopul creşterii rapide a producţiei agricole a ţării. Pentru exemplificare, amintim că Nicolae Ceauşescu a primit la începutul lunii iunie 1989 o sinteză referitoare la „îndeplinirea planului de intrări la fondul de stat şi de contractare a produselor agricole în perioada 1 I – 31 V şi luna mai 1989, comparativ cu aceeaşi perioadă a anului 1988”. Printre altele, în acel document se preciza că „intrările la fondul de stat în luna mai 1989, comparativ cu aceeaşi perioadă a anului trecut au fost:

- mai mari la lapte de vacă cu 200,5 mii hl (+12,7%); carne de ovine cu 479 tone (+8,1%); carne de iepure cu 78 tone (+22,6%); carne de cabaline cu 94 tone (+66,7%); legume cu 98,8 mii tone (+138,8%);

- mai mici la carne de bovine cu 4918 tone (-18,7%); carne de porcine cu 2921 tone (-6,5%); carne de pasăre cu 4967 tone (-22,1%); ouă pentru consum cu 50,5 mil[ioane]. buc[ăţi]. (-19,0%)”[4].

Sinteza menţionată a fost semnată de Radu Bălan (preşedintele Comitetului de Stat al Planificării), Paula Prioteasa (ministrul Industriei Alimentare), Nicolae Ionescu (director general la Direcţia Centrală de Statistică) şi de un adjunct al ministrului Agriculturii.

Două decenii mai târziu, Silviu Curticeanu – secretar al Consiliului de Stat (1975-1982) şi şef al Secţiei Cancelarie a C.C. al P.C.R. (1982-1989) – a amintit despre aşa-zisele producţii agricole record ale României din anii ’80, astfel: „Agricultura n-a scăpat nici ea analizelor zilnice (efectuate de către Nicolae Ceauşescu – nota Petre Opriş) şi procesului de măsluire a cifrelor, prin ridicarea pe hârtie, la cote aberante, a producţiilor agricole şi reducerea consumurilor la cote inadmisibile.

Eforturile materiale deosebite au dat în toate sectoarele agriculturii roade adevărate, dar ele n-au ajuns decât în mică măsură la populaţie, pentru că Ceauşescu, săvârşind una din cele mai mari greşeli ale vieţii lui, a umplut până la refuz hambarele ţării, a golit până la fund cămara ţăranului, ca să-l transforme în salahor, şi a lăsat în frigiderul orăşeanului doar atât cât să-i ajungă pentru o «alimentaţie raţională»”[5].

Astfel, în vara anului 1989 s-a ajuns ca în ziarul „Scînteia” să fie publicate permanent anunţuri despre producţii agricole-record. Minciunile erau la ordinea zilei: 8510 kg de grâu la hectar – obţinute în judeţul Olt, 12683 kg de grâu la hectar – la Cooperativa Agricolă de Producţie din Scorniceşti (judeţul Olt), 8125 kg de grâu la hectar – la Întreprinderea Agricolă de Stat din Moţăţei (judeţul Dolj).[6] Şi exemplele pot continua.

În acelaşi timp, Nicolae Ceauşescu era foarte nemulţumit, pe bună dreptate, de randamentul scăzut pe care îl aveau sistemele de irigaţii din România şi nu s-a sfiit să afirme la 2 martie 1989, în şedinţa Comitetului Politic Executiv, astfel: „Trebuie să revedem şi sistemele de irigaţii. Prin irigaţii, noi consumăm de 3-4 ori mai multă apă decât alte ţări care şi ele fac irigaţii, pentru că noi dăm totul aşa, la voia întâmplării şi lăsăm să curgă apa, să inunde. Nu interesează pe nimeni ce se întâmplă!

În general, în lume, apa se dă foarte raţional (sic!), se dă la plantă.

Trebuie să facem un colectiv care să se ocupe rapid de sistemele de irigaţii şi să facem un program. Sigur, este necesară o anumită perioadă de timp, dar imediat trebuie să ne ocupăm să reorganizăm sistemele noastre de irigaţii. Problema moderrnizării sistemelor de irigaţii trebuie avută imediat în vedere şi trebuie să ne apucăm cu toată seriozitatea s-o soluţionăm. [...]

În acest program trebuie să ne aşezăm să rezolvăm şi problema desalinizării apei. Lucrurile sunt deja cunoscute. Sunt tehnologii noi, dar să ne apucăm să ne ocupăm şi noi de problema aceasta”[7].

În privinţa activităţilor din zootehnie, Nicolae Ceauşescu a precizat la aceeaşi reuniune din 2 martie 1989 a Comitetului Politic Executiv astfel: „Practic, trebuie să cumpărăm, în întregime, toate bovinele şi toţi viţeii de la gospodăriile populaţiei, care nu sunt reţinuţi pentru reproducţie. Şi această problemă trebuie discutată de judeţe. Trebuie să luăm măsurile necesare pentru asigurarea montei şi să nu se mai taie nici o viţea din sectorul de stat şi cooperatist, aşa cum se prevede. Cred că aţi văzut raportul. Trebuie să asigurăm totul aşa cum este stabilit. De fapt, am stabilit şi până acum şi în Comitetul Politic Executiv să importăm şi anul acesta şi poate şi în viitor, numai carne de bovine. Deja suntem în tratative pe această problemă, pentru că trebuie să avem o siguranţă în plus. Adică trebuie să asigurăm toată carnea de bovine în raport de cantitatea prevăzută, dar să şi importăm o parte din carne, ca să reducem tăierile cu 500.000-600.000 capete. Vom face aceasta şi pentru anul acesta şi pentru anul viitor – ca să asigurăm, pe această cale, un plus de siguranţă în realizarea planului. La celelalte animale nu este necesar. [...]

Fiecare judeţ, fiecare comună, în raport cu programele care sunt, trebuie să aibă planul său şi să ştim pe fiecare întreprindere de stat, pe fiecare cooperativă şi pe fiecare comună câte bovine şi câte oi trebuie să fie (subl.n.)”[8].

Prin măsurile respective, Nicolae Ceauşescu dorea să îi deposedeze pe cetăţenii de la sate de anumite produse de subzistenţă (lapte şi carne, în primul rând), oferind un preţ derizoriu pentru animalele acestora.

Fiind contrariat de planul tatălui său, Nicu Ceauşescu a comentat la şedinţa din 2 martie 1989 astfel: „Noi avem programe. Până acum tăiam bovinele la greutatea de 400 kg, dar acum se prevede să crească această greutate. [...] Dar specialiştii spun că, peste greutatea de 400 kg, bovinele iau greu în sporul de greutate”. Nicolae Ceauşescu a răspuns imediat fiului său: „Greşesc cei de la agricultură. Între 400 şi 600 kg, bovinele iau cel mai uşor în greutate şi este foarte avantajos. Pe specialiştii de la tine din judeţ trebuie să-i mai trimiţi să înveţe (subl.n.)”. Nicu Ceauşescu a replicat sec: „Nu sunt de la mine. Aşa spun specialiştii din toată ţara (subl.n.)”.

În discuţie a intervenit imediat Ferdinand Nagy (secretar de stat la Ministerul Agriculturii şi Industriei Alimentare) pentru aplanarea disputei dintre tată şi fiu, astfel: „În legătură cu sporul de greutate, de la 400 kg în sus sporul poate să fie de 1000-1200 grame, pe zi. [...] Dar trebuie să se asigure şi furajele pentru ca să ne poată realiza acest spor. Însă, bineînţeles, concepţia noastră este să realizăm cea mai mare greutate şi în nici un caz sub 400 kg”.

Nicolae Ceauşescu nu a renunţat însă la ideea sa şi a insistat să aibă ultimul cuvânt: „De la 300 până la 550 kg este creşterea cea mai bună. [...] Rasa noastră, [vaca] Bălţata, trebuie să ajungă la 700-800 kg. Aceasta este capacitatea ei biologică şi aşa este şi în ţările care au această rasă.

Şi aceste probleme trebuie să le discutaţi, ca să înţeleagă toţi şi să nu mai umble cu teorii şi cu justificări, ci să se apuce să stabilească măsurile necesare pentru a asigura realizarea greutăţii la tăiere”[9].

Două săptămâni mai târziu, Nicolae Ceauşescu i-a convocat rapid într-o şedinţă pe membrii Comitetului Politic Executiv pentru a-i destitui pe Florea Dumitrescu, Neculai Ibănescu, Gheorghe Paraschiv şi Nicolae Eremia. Povestea acestora are ca punct de plecare sfârşitul anului 1987, când Nicolae Ceauşescu a aprobat propunerile Ministerului de Finanţe, Băncii Naţionale a României şi Băncii pentru Agricultură şi Industrie Alimentară privind decontarea prin compensare a unor plăţi restante „dintre cumpărători şi furnizori, iar întreprinderile la care plăţile nu se compensează cu încasările, pentru diferenţă să se acorde credite de compensare, rambursabile în 90 de zile”. Acea operaţiune a avut scopul de a debloca sistemul de plăţi din România, afectat grav de restrângerea creditării şi neonorarea la termen, de către diferite instituţii, a contractelor semnate. Printre entităţile economice afectate de creşterea treptată şi în mod necontrolat a arieratelor se aflau cooperativele agricole de producţie. Conducerile acestora nu reuşeau să îndeplinească planurile de producţie impuse de autorităţile politice de la Bucureşti şi, în consecinţă, nu achitau bunurile şi serviciile primite de la diferiţi furnizori.

După un an, aceeaşi soluţie de compensare reciprocă a unor plăţi a fost propusă lui Nicolae Ceauşescu de Florea Dumitrescu (guvernatorul Băncii Naţionale a României). Erau vizate facturile restante acumulate în anul 1988, însă nu a mai fost pregătit în prealabil un Decret al Consiliului de Stat necesar pentru acordarea de către statul român a unor credite noi pentru unităţile agricole cooperatiste falimentare. Fiind enervat de situaţia gravă apărută din nou, Nicolae Ceauşescu i-a adunat la 17 martie 1989 pe membrii Comitetului Politic Executiv şi a anunţat destituirea celor care conduceau Ministerul de Finanţe (Gheorghe Paraschiv), Banca Naţională a României (Florea Dumitrescu), Banca pentru Agricultură şi Industrie Alimentară (Nicolae Eremia) şi Consiliul Financiar Bancar (Neculai Ibănescu).

Trei săptămâni mai târziu, Nicolae Ceauşescu a numit o comisie de anchetă pentru a afla modul cum au fost acordate credite în valoare de 40,7 miliarde lei, de conducerea Băncii pentru Agricultură şi Industrie Alimentară, unor cooperative agricole de producţie din România. În plus, ca urmare a problemelor grave apărute în sistemul de producţie, achiziţii şi vânzare a mărfurilor realizate în cooperativele agricole de producţie, precum şi a pierderilor pe care le-a înregistrat Banca pentru Agricultură şi Industrie Alimentară în perioada 1987-1988, membrii Comitetului Politic Executiv al C.C. al P.C.R., în frunte cu Nicolae Ceauşescu, au fost nevoiţi să aprobe la reuniunea din 7 aprilie 1989 anularea şi reeşalonarea unor datorii ale cooperativelor agricole de producţie – deşi Nicolae Giosan, preşedinte al Marii Adunări Naţionale şi membru al Academiei Române, afirma în martie 1989, inducând în eroare opinia publică, faptul că „anul 1988 a fost al treilea an consecutiv în care s-a realizat o producţie de cereale de peste 30 milioane tone. În ultimii ani, numeroase unităţi au realizat producţii record la care mai înainte nici nu ne puteam gândi – de 10000 kg de grâu şi orz la hectar, 30000 kg porumb ştiuleţi la hectar, producţii mari la alte culturi, ca şi în zootehnie şi celelalte sectoare”[10].

În raportul comisiei constituite în scopul stabilirii cauzelor care au condus la acordarea de credite în valoare de 40,757 miliarde de lei unor unităţi agricole cooperatiste, în anii 1987-1988, s-a menţionat faptul că sucursalele judeţene ale băncii amintite au eliberat credite pentru plata furnizorilor de energie electrică, îngrăşăminte chimice, furaje, seminţe, combustibil şi lucrări agricole ale staţiunilor de mecanizarea agriculturii. În anumite cazuri, „s-au acordat avansuri peste limitele maxime prevăzute în decret (nr. 120/1986 – nota Petre Opriş) şi nu s-a realizat producţia contractată, iar unităţile agricole cooperatiste nu au fost în măsură să le restituie în întregime”. Totodată, „la unele unităţi agricole cooperatiste, avansurile acordate au fost mai mari cu suma de 99 mil. lei decât întreaga producţie livrată la fondul de stat în baza contractelor”, iar „creditele pentru investiţii s-au folosit în unele cazuri în mod ineficient”[11].

Din totalul creditelor, unităţile agricole cooperatiste implicate în scandalul respectiv au rambursat aproximativ 7 miliarde de lei, adică 17% din sumele primite de la bancă.

După aproape două săptămâni de la destituirea conducerilor Băncii Naţionale a României, Ministerului de Finanţe, Consiliului Financiar Bancar şi Băncii pentru Agricultură şi Industrie Alimentară, Nicolae Ceauşescu a anunţat că datoria externă a ţării a fost achitată. Economia românească era blocată de facturile neachitate în anii precedenţi pe plan intern, însă propagandiştii partidului comunist aveau un subiect nou pe care îl expuneau în faţa poporului. În acelaşi timp, Florea Dumitrescu, Gheorghe Paraschiv, Neculai Ibănescu şi Nicolae Eremia erau nevoiţi să răspundă la întrebările anchetatorilor, fără a fi arestaţi, deoarece şi-au asumat aplicarea unei măsuri economice fără să aştepte decizia politică a lui Nicolae Ceauşescu – deţinător, printre altele, a funcţiei de preşedinte al Consiliului de Stat.[12]

În documentele pe care le-am cercetat până în prezent nu am găsit nici o explicaţie a lui Nicolae Ceauşescu referitoare la amânarea de către acesta a achitării bunurilor şi serviciilor de care au beneficiat mai multe cooperative agricole de producţie. Un lucru este însă evident: „producţia-marfă vândută şi încasată” (sintagmă folosită mai ales în anii ’80) era doar un slogan clamat în adunările de partid. Ciclul economic era blocat de cooperativele agricole de producţie la cuvântul „încasată” deoarece preţurile produselor oferite de acestea pe piaţă erau cu mult subevaluate de autorităţile politice de la Bucureşti, în fruntea cărora se afla Nicolae Ceauşescu. Modificarea acelor preţuri în sensul creşterii lor putea genera o spirală inflaţionistă în economia românească – pe care, presupunem, preşedintele Consiliului de Stat nu o dorea. Inflaţia putea să provoce o închidere temporară a unor capacităţi de producţie pe care propagandiştii P.C.R. le lăudaseră în anii precedenţi şi o scădere a nivelului de trai al populaţiei prin restrângerea unor activităţi. Acumularea de nemulţumiri sociale putea conduce la o revoltă anticomunistă în scopul schimbării celor care deţineau puterea politică în România şi pentru transformarea radicală a societăţii româneşti – fapt ce s-a şi petrecut în luna decembrie 1989, pe fondul accentuării penuriei de produse alimentare şi bunuri de strictă necesitate din România.

Declaraţia lui Florea Dumitrescu, fost guvernator al Băncii Naţionale a României, referitoare la modul cum au fost acordate credite în valoare de 40,7 miliarde de lei în anul 1988, de către Banca pentru Agricultură şi Industrie Alimentară, pentru cooperativele agricole de producţie din România.

Florea Dumitrescu

În legătură cu Raportul de verificare al Comisiei de anchetă numită prin Decretul prezidenţial Nr. 46 din 6 aprilie 1989, menţionez următoarele:

Doresc să subliniez că, în întreaga mea activitate, am acţionat permanent pentru înfăptuirea politicii partidului şi statului în domeniile de care m-am ocupat, să traduc în viaţă sarcinile, indicaţiile şi orientările tovarăşului NICOLAE CEAUŞESCU, secretarul general al partidului, să aplic întocmai hotărârile de partid şi legile ţării.

Raportul întocmit de comisie reflectă corect faptele, aşa cum s-au petrecut ele.

Am semnat Raportul din decembrie 1987 privind „Situaţia financiară a unor unităţi economice şi propuneri de măsuri pentru îmbunătăţirea activităţii acestora”, precum şi Raportul privind „Situaţia plăţilor restante ale unităţilor economice la data de 30 noiembrie 1988 şi propuneri pentru lichidarea acestora”, ţinând seama de următoarele:

Unităţile economice de stat cu cont la Banca Naţională livraseră, în cursul anului 1987 şi, respectiv, 1988, pe bază de contracte, cooperativelor agricole, diverse materii prime şi materiale, ca: îngrăşăminte chimice, energie electrică, combustibili şi altele, produse livrate şi chiar consumate, necesare îndeplinirii planului de producţie, fără ca acestea să le plătească, din lipsă de fonduri. Ca atare, cooperativele agricole, în momentul când s-au prezentat la Guvern Rapoartele privind plăţile restante, erau deja datoare unităţilor de stat furnizoare, cărora le creeau greutăţi financiare prin neplata livrărilor efectuate, conform contractelor.

În Rapoartele menţionate mai sus, pentru care s-a primit aprobarea Guvernului, s-a precizat expres situaţia plăţilor restante ale unităţilor agricole cooperatiste şi s-a făcut propunerea ca numai plăţile pentru furnizori ale acestor unităţi să intre în compensarea datoriilor reciproce.

Acordarea de credite cooperativelor agricole de producţie în decembrie 1987 şi 1988 s-a făcut, aşa cum am arătat, pentru achitarea unor datorii existente deja, pentru stingerea unor obligaţii create în cursul anilor respectivi prin efectuarea unor cheltuieli de producţie şi neacoperite cu veniturile cooperativelor.

În fapt, s-a înlocuit o datorie existentă a unităţilor agricole cooperatiste faţă de unităţile economice de stat cu una bancară.

Este adevărat însă că mi-a scăpat şi mie din vedere faptul că trebuia să menţionăm în Rapoartele prezentate spre aprobare necesitatea elaborării unui proiect de Decret al Consiliului de Stat pentru acordarea creditelor prevăzute pentru unităţile agricole cooperatiste.

Măsurile cuprinse în Raportul Comisiei vor contribui la îmbunătăţirea activităţii unităţilor agricole cooperatiste, vor întări ordinea şi răspunderea în aplicarea legilor statului.

Regret ceea ce s-a întâmplat; am tras toate învăţămintele din criticile Conducerii şi din verificările făcute de Comisie şi voi ţine seama de ele în munca mea.

În activitatea viitoare, voi acţiona cu toată răspunderea pentru realizarea în spirit revoluţionar a sarcinilor ce-mi vor reveni, cu respectarea strictă a legilor ţării.

18 mai 1989

  • A.N.I.C., fond C.C. al P.C.R. – Cancelarie, dosar nr. 46/1989 (vol. II), f. 50.

NOTE__________________


[1] Arhivele Naţionale Istorice Centrale (în continuare: A.N.I.C.), fond C.C. al P.C.R. – Cancelarie, dosar nr. 19/1989, f. 10.

[2] Gheorghe Stroe, Interviu acordat lui Petre Opriş, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 17 martie 2009. Cf. Economia României. Secolul XX, coord. Tudorel Postolache, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1991, p. 487; Florea Dumitrescu, Căile stabilităţii monetare, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1993, p. 71-72; Gheorghe Stroe, Băncile, circulaţia monetară şi creditul în perioada 1948-1989, în Istoria economică a României (1939-1989), coordonator: academician N. N. Constantinescu, Editura Economică, Bucureşti, 2000, p. 379.

[3] Decebal Urdea, Elena Ceauşescu cere coroana reginei Maria, în „Magazin istoric”, anul XLVII – serie nouă, nr. 11 (560), noiembrie 2013, p. 31.

[4] A.N.I.C., fond C.C. al P.C.R. – Cancelarie, dosar nr. 40/1989, f. 171

[5] Silviu Curticeanu, Meditaţii necenzurate, Editura HISTORIA, Bucureşti, 2007, p. 170.

[6] Oameni ai muncii de pe ogoare raportează încheierea recoltării grâului şi orzului şi obţinerea unor producţii mari la hectar, în „Scînteia”, anul LVIII, nr. 14582, vineri, 7 iulie 1989, p. 1.

[7] A.N.I.C., fond C.C. al P.C.R. – Cancelarie, dosar nr. 11/1989 (vol. I), f. 33-34.

[8] Ibidem, f. 30.

[9] Ibidem, f. 31.

[10] Nicolae Giosan, România socialistă în plină dezvoltare. Noua revoluţie agrară, în „Magazin istoric”, anul XXIII, nr. 3 (264), martie 1989, p. 3.

[11] A.N.I.C., fond C.C. al P.C.R. – Cancelarie, dosar nr. 46/1989 (vol. II), f. 15.

[12] Nicolae Ceauşescu a aprobat ca Florea Dumitrescu să ocupe funcţia de vicepreşedinte la Casa de Economii şi Consemnaţiuni (5 aprilie 1989), Gheorghe Paraschiv a fost numit director al Sucursalei Băncii Naţionale a judeţului Timiş (aprilie 1989), Neculai Ibănescu a ajuns prim-vicepreşedinte al Comitetului executiv al Consiliului popular judeţean Hunedoara (12 mai 1989), iar Nicolae Eremia a ocupat funcţia de director adjunct al Sucursalei Băncii Naţionale a judeţului Sălaj. Membrii C.C. al P.C.R. (1945-1989). Dicţionar, Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, coord. Florica Dobre, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2004, p. 244; 254; 319; 449.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "30 comments" on this Article:

  1. Harald spune:

    În privința producției-record de cereale, prin 1988 am auzit un banc: cifrele erau corecte, doar că la fiecare hectar cântăreau și combina :)

    • Josef Svejk spune:

      Ehei, si inca cate ar mai fi putut face, daca nu-l plumbuiau la Targoviste…

      Chinezii lui Mao au fost mult mai tari ca CAP-istii lui Pingelica. Cand a venit toa’su Mao in vizita de lucru in provincia Hunan (un soi de judetul Olt chinezesc) trei copii topaiau pe o tarla de orez care era asa de des incat oricat ar fi sarit copii nu puteau atinge pamantul. Poza a aparut in Scanteia chinezeasca (Jenin Jimbao) si filmul a fost proiectat in nenumarte sate chinezesti in timpul “Marelui salt inainte” al Chinei lui Mao.

      Consecinta a fost ca zeci de mii de secretari de partid satesti si zeci de mii de presedinti de CAP chinezesc s-au strraduit sa imite performanta. Si foarte multi chiar au reusit. Alegeau o tarla de orez pe care plantau fir cu fir orezul dezradacinat de pe alte tarlale pana ce era asa de des incat copiii putea alerga pe el. Faceau repede poza, cu coiii fericiti alergand pe orezul des si o trimiteau la comitetul provincial de partdi si la toa’su Mao.

      Consecinta a fost cea mai cumplita foamete provocata vreodata de de om.Se estimeaza ca undeva spre 25 de milioane de chinezi au murit de foame intr-o singura toamna dupa ce tarlalele pe care se inghesuise tot orezul cooperativei lor au putrezit. Asta a depasit cu peste 140% numarul de victime al precedentei celei mai crancene foamete provocate de om: Cea a comunismului de razboi a lui Lenin (confiscarea tuturor rezervelor de hrana ale taranilor pentru a hrani Armata Rosie) care a ucis “doar” cu ceva peste 10 milioane de mujci…

      Astia se adauga la precedentele doua traznai ale lui Mao:

      1. Industrializarea accelerata a Chinei ce i-a facut pe toti chinezii sa-si zideasca furnale domestice in curte pentru a depasi astfel iintr-un an productia de fonta a Marii Britanii. Rezultatul a fost ca taranii au ignorat comlpelt agricultura si s-au apucat sa topeasa in furmnalele lor orice obiect metalic pe care-l gaseau. Asa ca au ramas fara unelte agricole iar fonta rezultata a fost inutilizabila. Asta a dus si ea la o foamete crancena.

      http://images.china.cn/attachement/jpg/site1007/20110630/001372a9ae270f76ade73f.jpg

      2. Dupa asta toa’su Mao a identificat in mod stiintific cauza foametei: Era vorba de vrabiile ce au mancat semintele de orez de pe tarlale. Tot chinezul a primit norma de vrabii ucise. Cu prastii, cu pietre, cu orice. Inclsiv tunurile antiaeriene ale Armatei Populare Chineze de Eliberare tragau in sotlurile de vrabii. Camione si carute umplute cu varf vrabii moarte se indreptau spre capitalel provinciale spre a demonstra partidului ca planul la ucis vrabii a fost indeplinit si chiar depasit!

      https://encrypted-tbn0.gstatic.com/images?q=tbn:ANd9GcQUwwuOXGQSLp596R5EaAQG-uD3ciw6r7DbtmjPgWunxPod6nPmag

      https://www.google.com/url?sa=i&source=images&cd=&ved=2ahUKEwjc1dr3pcbgAhWQ3oMKHXdCCs4QjRx6BAgBEAU&url=https%3A%2F%2Fwww.theworldofchinese.com%2F2017%2F09%2Fchinas-serial-sparrow-sorrows%2F&psig=AOvVaw3Pt3o1pH_Uo4eCZhbgnHbV&ust=1550614094654530

      Uciderea vrabiilor a avut ca si efect inmultirea peste masura a insectelor cu care se hraneau vrabiile,, care insecte la randul lor au contribuiot la distrugerea culturilor agricole.

      Deci dupa cum se poate vedea Pingelica saracu’ n-a mers nici pe departe cu fantezia pana acolo unde alti conducatori comunisti porvidentiali au ajuns…

      • Totusi spune:

        Merita de remarcat, din instructiva si inevitabil, umoristica dvs. relatare, uimitoarea, fenomenala disciplina chinezeasca, inclusiv cu momentul absolut grotesc al exterminarii bietelor vrabii, (insectivore-granivore, dar si dintre cele mai importante polenizatoare, pe langa albine), chit ca tocmai aceeasi disciplina implacabila, foarte riguroasa, proverbiala!, i-a deservit atunci si continua sa le joace renghiuri si acum…

      • crs spune:

        Toata paserea pre limba ei piere.
        Romanul piere din prostie.
        Aud de la parintii mei, cultivati, traind in occident, ca “comunistii a dat”, “era buni”, “a facut bine ca a deportat pe aia din ardeal ca era mai rai decat ei”. Asta pe langa “Iohannis si ciolos are bube”, “vrajitoarea de kovesi”, etc.
        Sa judecam si sa meditam la ce ne-asteapta, pe toti aia care suntem cinstiti.

        • Zev spune:

          I hear you, dude. Am aceleasi probleme. Am ajuns la concluzia ca de fapt ai batarni nu ca relationeaza ideologic cu ‘comunistii a dat’ atata cat, constient sau nu, se vad pe ei pe timpul comunistilor cand erau TINERI. E o nostalgie aici, iar ce au facut sau n-au facut comunistii e un soi de trigger de amintiri. Sa ii lasam in pace, zic.

      • Petre Opris Petre Opris spune:

        Chinezii visau vrăbii, ministrul Daea şi doamna europarlamentar Norica Nicolai visează cormorani. Fiecare cu păsărica lui!

  2. Ghe. spune:

    Interesant articol! Două concluzii: Ceaușescu era mult mai priceput la agricultură decât Daea (despre coerența comunicării, nu mai vorbesc: Ceaușescu pare c-a făcut cursuri de PR de haut niveau!). Comentariile lui de-atunci seamănă surprinzător cu discursurile “specialiștilor în agricultură” de azi. Pe bune!
    Poate scrieți într-o zi și despre sclavii care au plătit datoria externă: au lucrat pentru 1.50 lei/zi la CAP și au avut pensie de 5, 10, 100 RON / lună. Se pot considera niște deportați în Siberia minus călătoria. Ei sunt astăzi (care mai sunt) masa de manevră a stângii-caviar, acuzați și (în cel mai bun caz) ignorați de nepoții lor ne-iliberali, progresiști, ne-populiști etc.

    • Sándor spune:

      Nu,sclavii acestia nu prea mai sunt printre noi,majoritatea s-au mutat in locuri cu verdeata,fara durere si suspin.Masa de manevra a stangii de caviar sunt fostii muncitori din fabricile iepocii de aur,care desi lucrau pe pierdere isi plateau salariatii datorita statului care compensa din plusvaloarea realizata de tarani si confiscata prin sistemul contractarilor obligatorii de produse,plata de 1,5 lei/zi si altele asemenea.Cei pe care Iliescu i-a scos la pensie la 50 ani in anii ’90,ca nu dadea bine politic daca-i trecea in somaj.Cei care dusesera la perfectiune sistemele “orientarii”,”invartelii”,”organizarii” si ale tuturor smecheriilor imaginabile prin care se putea da un tun.

    • Petre Opris Petre Opris spune:

      @ Ghe.
      Documentele din arhiva partidului păstrează stilul epocii. Nu este cazul să vă faceţi iluzii în privinţa descrierii detaliate a situaţiei tragice prin care treceau ţăranii români. Încerc să descopăr anumite lucruri pe care, apoi, le expun într-un context mai larg pentru a se înţelege conexiunile care existau între clasele sociale şi efectele nocive ale comunismului. Atât se mai poate face cu documentele pe care le-am citit.

      @ Sandor
      Şi eu presupun, domnule Sandor, că majoritatea ţăranilor care au lucrat în C.A.P. au trecut la cele sfinte. Sper ca articolul de faţă să se înscrie în seria celor anterioare privind situaţia economiei româneşti în perioada Războiului Rece. Voi reveni la clasa muncitoare în curând.

  3. Mircea Modan MirceaM spune:

    Mda, iarasi imi aduc aminte :P
    Abia ma mutasem la tara, prin 88 cred, imi zice soacra sa ma duc la oras sa cumpar fasole uscata, ca trebuie a dea la cota nu`s cate zeci de kile.Zeci!
    Adica o cumparam de la aprozar de vreo trei, patru ori mai scump,nici nu se prea gasea, am apelat la pile, ca sa o dea soacra la cota lu peste prajit, la cooperativa.
    Am ramas mut, nu credeam ca s-a ajuns in asa hal. Nu credeam multe, deh, copil de asfalt!
    Apoi am aflat ca gradina familei din intravilan fusese data unui “stab” local, militian parca.
    Trebuiau sa dea cota si pentru ea. Basca aia de acasa.
    Gaini (sau bani, am dat cred 12 lei/gaina de cota, fasole) restul nu mai retin. Aveau si ceva cota de tutun (frunze) nu stiu cum s-a rezolvat.
    Nu aveai voie sa tai vitei,erai bun de puscarie, cu ce sa-i cresti nici atat, cumparam cucuruz fie de la magazioner fie de la combaineri. Nu la pretul ” de stat”, care era o batjocura. Astia erau “barosanii” satului, pe langa militian si seful de CAP, trebuia sa te porti frumos cu ei, ca aveau draci.
    Lemne canci. Avusesem padurea noastra, acum nici uscaturi nu aveai voie sa aduci. Nici cal nu mai aveai voie sa ai…cu ce sa aduci, ca carca?
    Am cumparat o soba pe motorina, ca se mai gasea…tot de furat. Dar consumul era imens, vreo 10-15 litri pe zi de fiecare soba, iarna cand era frig. Trecusera anii 70 cand tractoristii aruncau motorina la canal, ca sa nu se intoarca cu rezervorul plin la SMT, semn ca dormisera pe camp.
    Imi aduc aminte ca azi ca dormeam iarna in trening si cu caciula pe cap.
    Naveta la oras o faceam cu un personal care avea musai cateva geamuri sparte. Iarna foloseam o suba (cam ca alea din constructii)si ma infofoleam in ea ora aia cat faceam vreo 25 de km pana la oras.
    Socru-miu, fie iertat, imi zice sa mergem la furat de cucuruz. Pe bune! Nu mai ea nimicin lada cu boabe si nici sa cumperi legal, porumb sau grau nu aveai de unde. (sa nu mai vorbim de cuie, ciment, scandura…nu exista nimic, nimicut, nu aveai deunde sa cumperi, doar daca furai)
    Incalecam seaera pe biticle si plecam cu doua genti din alea de scoala. Ma duce intr-un lan si incepem sa despoiem porumbul de boabe. Manual, normal. Un spor ca dracu! Ma rog, asa o fi obiceiul locului, imi zic eu. Am furat vreo juma de ora, am auzit ceva vorba, socru imi zice sa ma ascund, sa nu ma vada…hopa, mi s-a facut o frica si o rusine ceva de nu va mai spun. Daca ma prindeau la furat de cucuruz, inginer la fabrica, orasean , fala, nu? Pentru 5 kile de boabe! Sa le ia dracu, cu tot cu gaini…
    Am dat la gaini doua, trei zile si in viata vietilor mele nu am mai furat nimic :P
    Si primul lucru pe care l-am cumparat dupa revolutie a fost un tractor, sa-mi lucrez singur pamantul!
    Cat priveste productiile imi aduc aminte de IAS-uri. Aveau producti peste CAP-uri.
    M-am intrbat atunci de ce? Erau mai cu mot? Erau meseriasi mai buni?
    Nu. Aveau acces la mai multi bani, bagau mai mult ingrasamnat, aveau utilaje mai noi.
    Toate au dat apoi faliment (CAP-urile s-au desfintat imediat IAS-urile au mai rezisat o vreme dupa revolutie, dar au dat falimet, cu tot cu productiile lor mai mari, pe bune)
    De ce? pentru ca productiile alea mari se faceau cu costuri mult mai mari, basca furtul.
    Obiceiul s-a pastrat, pe alocuri. Va mai aduceti aminte de Culita Tarata si firma 3brazi?
    https://www.economica.net/ce-datorii-a-lasat-in-urma-culita-tarata-mare-parte-dintre-ele-sunt-subiect-de-litigiu_92299.html
    Mare parte datorii catre stat. Parca seamana, nu? :P

    • Petre Opris Petre Opris spune:

      Vă mulţumesc mult pentru poveste. Este istorie la firul ierbii. :)

    • calin spune:

      Eu imi amintesc cum mergeam de la scoala la practica agricola, sa adunam… nici nu mai stiu ce adunam, cred ca porumb/stiuleti (prin clasa a 8-a, 1988). Urcati intr-un camion pentru cereale, fara banci sau cu banci insuficiente, fara prelata… noroc ca era vara. Unii colegi s-au intors cu hainele si gentile/plasele burdusite…
      Nu prea imi dau seama de eficienta economica – transport dus-intors 15km, 40 de adolescenti interesati mai degraba in a nu face nimic, o jumatate de zi de lucru si peste 100 kg de porumb furat…
      Mai imi amintesc cum adunam (tot asa, munca patriotica de la scoala) seminte de artar – aparent pentru export in Germania… “Colegii” mai mari veneau si iti furau semintele, sub amenintare cu bataia.

      De cozile de stat la paine, in vacanta de vara la 30 de grade (si cu camionul de paine manevrand la <70cm de zidul unde stateam la coada) nu mai povestesc. Statul la paine era relativ civilizat, spre deosebire de statul la salam/etc.

      Cele mai respectate persoane din sat erau vanzatoarele de la alimentara…

      Vremuri bune :(

  4. Zev spune:

    Dom’le, am zis ca nu mai scriu pe-aicilea de cand s-a umplut saitul de tembeli. Am zis ca daca plec eu, macar o sa fie unul mai putin. Dar Rt Hon Opris e fascinant (da okay nu e Rt Hon, dar eu zic ca ar trebui sa fie! Petitie la Camera Comunelor). Mai ca ma gandeam serios sa fac copy/paste dupa scrierile sale, sa le am ‘searchable’ pe cuvinte cheie. Majoritatea noastra, a celor care bantuim pe-aicea, traiam pe vremea aia, fie ca ne jucam cu soldatei sau papusi, sau soldatei si papusi (aia non-gender biased), sau papusi vii (hetero bastards!). Dar nu stiam si nu ne interesa, data fiind fragezimea, ce se intampla intre timp. Dar iata ca din neantul intelectual al patriei, mai apare, extrem de rar ce-i drept, sau poate nu stiu eu unde sa ma uit, cineva ca dom’Opris, care ne spune cu referinta in mana cum era de fapt. Astea sunt lecturi de vin rosu si trabuc. Cu multumiri domnu’ Opris, keep’em coming. N-aveti nevoie de cineva sa va sistematizeze si indexeze scrierile? Gratis :)

    • Petre Opris Petre Opris spune:

      Mulţumesc pentru comentariu şi ofertă. Sistematizarea va veni cât de curând sub forma unei cărţi. În plus, adun deja materialele pentru al treilea volum dedicat economiei româneşti. Nu era în plan, dar am observat că există cereri.

    • PAFI spune:

      Mi-e teama ca suntem cam putini cei care mai citim si ca, drept urmare sau care va sa zica, situatia incepe sa se repete!

      • Zev spune:

        Mmda, domnu’ Pafi, putzini, e drept, dar aprigi :) Iar tendinta catre repetarea situatiei e in firea lucrurilor, si aici intra in peisagiu oameni ca dl Opris.

  5. Silviu Cerna Silviu Cerna spune:

    Aceste noi documente publicate de autor și comentariile cititorilor lucizi și responsabili relevă consecințele unei trăsături definitorii ale economiei socialiste: fixarea prețurilor de către organele centrale indiferent de cerere și ofertă, ceea ce a făcut imposibil calculul economic și, deci, orice decizie economică rațională. Pierderile înregistrate de majoritatea unităților socialiste din agricultură, care constituie unul din subiectele discutate în repetate rânduri în ședințele forurilor de conducere ale partidului și statului, au fost provocate, printre alte cauze, de prețurile mici ale produselor agricole în comparație cu prețurile mai mari ale produselor industriale cu care agricultura se aproviziona. Această „foarfecă a prețurilor” urmărea transferul resurselor din agricultură spre industrie, fiind folosită pe scară largă împreună cu alte mijloace de transfer: subvenționarea întreprinderilor industriale de la bugetul de stat, creditarea preferențială a acestora din urmă sub aspectul garanțiilor, termenelor și dobânzilor, practicarea unor cursuri valutare multiple, în funcție de destinatar și destinație (v. http://www.contributors.ro/economie/banca-nationala-si-cursul-de-schimb-al-leului/) etc.
    De exemplu, un litru de lapte grăsime 3,5% era luat de la producători cu 0,75 lei (era vândut apoi de unitățile din comerțul de stat cu amănuntul, cu grăsimea de 2,5%, la prețul de 1,10 lei). În același timp, prețul unui litru de apă minerală era 1,05 lei. Este evident că un asemenea raport de schimb între lapte și apă, fie ea și minerală, nu avea nici o legătură cu teoria marxistă a valorii muncă, care era prezentată în manualele de economie politică ca fiind baza științifică a stabilirii prețurilor.
    De asemenea, un kilogram de grâu era preluat (obligatoriu) la fondul de stat la prețul de 1,50 lei, care nu acoperea, de regulă, nici transportul grâului din noua recoltă din câmp la bazele de recepție. În același timp, după cum își pot aduce aminte persoanele din generațiile mai vârstnice, o mașină „Dacia” avea prețul 80.000 lei. Înseamnă că pentru a-și cumpăra o mașină, un colectivist (rebotezat „membru C.A.P.) trebuia să producă nici mai mult nici mai puțin decât un tren de grâu (peste 5 vagoane). Și trebuie adăugat că oricum această cantitate nu îi era acordată pentru zilele muncă efectuate, ci trebuia livrată statului la prețul stabilit de acesta. Pentru munca în C.A.P. nu se dădea decât unul și jumătate – două kilograme cereale/zi muncă, iar în ultimii ani ai regimului ceaușit, 180 kg cereale pe an, și aceasta cu condiția îndeplinirii planului de producție, ceea ce, de regulă, nu era cazul.
    În aceste condiții, nu este de mirare că populația rurală a încercat pe toate căile să fugă de agricultură la industrie și în general la oraș. Industrializarea forțată a fost însoțită, așadar, de o urbanizare forțată, iar consecințele acestor fenomene se văd și azi, la trei decenii de la căderea comunismului.
    Deoarece unitățile agricole, cu excepția, eventual, a celor ținute ca „vitrină” pentru „vizitele de lucru” ale lui Ceaușescu (Scornicești, Diniaș, Topolovăț, Sântana, Salonta etc.), înregistrau pierderi, aceste goluri trebuiau acoperite cumva, căci riscau să blocheze întreaga economie, așa cum se vede din cele discutate la ședințele CPEx. Cum subvenționarea C.A.P. (ca, de altfel, și a I.A.S.) era exclusă din motive atât ideologice, cât și financiare, pierderile au fost acoperite prin acordarea de credite și ștergerea periodică a datoriilor, pe care autoritățile erau nevoite să le accepte, așa cum rezultă cu claritate din documentele publicate de dl. P. Opriș. Aspectul trecut sub tăcere de participanții la ședințele CPEx, inclusiv de reprezentanții sectorului financiar-bancar, care pasămite își fac autocritica, era însă că banii puși în circulație prin creditele perpetue acordate unităților agricole (ca, de altfel, tuturor celorlalte categorii de unități socialiste: industriale, construcții-montaj, comerciale etc.) au provocat o inflație de mari proporții. Această inflație nu s-a manifestat însă deschis, adică prin creșterea prețurilor, ci în mod ocult prin dispariția produselor, vânzări cu coadă, piață neagră, raționalizarea produselor de primă necesitate (zahăr, ulei, benzină etc.). De exemplu, la 31 decembrie 1989, pentru 1 leu aflat în circulația curentă se afla un „fond de marfă” de doar 0,10 lei, iar ca urmare, după căderea comunismului, când prețurile au început să fie liberalizate, acestea pur și simplu au explodat.
    Situația s-a agravat și mai mult în anii ’80, când Ceaușescu a hotărât rambursarea datoriei externe, deoarece produsele pe care România le putea exporta erau tocmai cele agricole, pe care nu le avea însă în cantități suficiente, din cauza distrugerii agriculturii prin impunerea și menținerea neschimbată a sistemului economic comunist descris succint anterior, în timp ce produsele industriale de slabă calitate nu puteau fi exportate decât, eventual, la prețuri foarte mici, care nu acopereau prețurile de import ale materiilor prime și costurile de fabricație chiar ținute artificial scăzute prin mijloacele arătate.

    • Petre Opris Petre Opris spune:

      Vă mulţumesc foarte mult pentru comentariul dumneavoastră.

    • Cinicul spune:

      Din pacate un fel de foarfeca preturilor functioneaza si astazi, si nu doar in Romania. Mai peste tot producatorii agricoli se plang ca lanturile de mari comercanti (supermarkets si intermediari) le ofera preturi extrem de joase care-i imping spre faliment. Numai unde producatorii s-au consolidat si si-au creat lanturi de prelucrare si desfacere proprii mai au o sansa sa iasa la lumina zilei.

  6. stefan60 spune:

    1983 Militar in termen. Ultimele 3 luni din cele 19 luni armata , trimisi la munci agricole.
    Iunie , iulie , august. Linga Oltenita la un IAS. Misiunea de lupta :
    - strins ceapa care se exporta in RFG.
    - strins manual mazarea ca daca functiona masina , nu era motorina. Daca era motorina , combina era defecta ( si mega planificarea nu prevedea defectiuni accidentale ).
    - strins pepeni.
    - prasit rosii. Aici chiar era problema groasa. Exista sistem de irigatii dar cind era apa in canal , nu era curent si invers. Cind erau ambele , ploua. Efectul era maret. Rosile crescute maxim 20 centimetri si buruienile la 1 metru.
    Exista si ferma de porci unde purcelusii mureau pe capete. Veterinarul ridica din umeri ca nu avea medicamente , alimentatia mamelor era deficitara iar iarna lipsea caldura si procentul de purcei morti ajungea la stele.

    Asta a fost agricultura socialista unde se ascundea realitatea deoarece venea imediat securistul sa te ancheteze pentru sabotaj , distrugere avutului obstesc si ce mai inventase ” dreptul socialist”.

    PS. Daca vreti sa vedeti realitatea datoriilor din economia socialista , cautati in arhivele Ministerului Aprovizionarii . Datoria cooperativelor era doar varful unui iceberg. Grosul datoriilor era in industria socialista. Unde rebuturile erau contabilizate ca productie realizata ( sa iasa planul ) dar nu se vindeau. Automat cheltuielile cresteau si incasarile scadeau. Adica deficit cronic. Se eliberau banii pentru salarii cu aprobare de la partid si ordin catre banci sa plateasca. ( acordul global a amplificat problema )

    • Petre Opris Petre Opris spune:

      Vă mulţumesc. Există mai multe volume de documente despre agricultura românească, publicate în ultimii 20 de ani. În plus, am găsit suficiente date în fosta arhivă a PCR. Informaţiile despre industrie îmi creează problemele cele mai mari deoarece sunt disparate şi îmi lipsesc analizele de cost final al investiţiilor şi analizele de eficienţă după darea în funcţiune a uzinelor.

    • Totusi spune:

      Dvs. meritati felicitari! Sunteti, printre altii asemenea, un fericit!
      Frumos ca va amintiti “ca acum”, in detaliu, de acele intamplari speciale, considerati-va norocos si de invidiat ca ati participat la ele!
      Multa sanatate!

  7. memorix spune:

    Multumesc pt articol,

    Ce vremuri interesante, eram copil cand veneau in ograda si numarau gainile bunicii, apuca saraca sa mai ascunda vreo cateva inainte, ca sa’i mai scada cota la oua :)

    Oricum oamenii erau locali si deci erau decentzi, nu se apucau sa scormone prin cotetzuri, numarau cate scoteai, daca se mai auzea un cotcodacit infundat era probabil de la vecini :)

    Pe vremea aia toate vacile erau eroine, anul asta dadeau 300l de lapte la anul dadeau 600l si isi dublau greutatea de la o luna la alta ca sa indeplineasca planurile Partidului

    Hectarul si ala tot…eroin… azi 10 tone, la anul 30 tone si tot asa

    D’aia zic ca erau vremuri interesante, totzi o luasera pe ulei :)

    Nebunul le’a aratat el si platise datoria prea repede, probabil d’aia l’au si impuscat asa pe repezeala

    Daca aveau zeci de miliarde de recuperat de la el poate’l mai tzineau, vezi acuma rusii si chinezii cum trag cu dintzii de Maduro :)

    Cred ca e o greseala aici:
    “S-a stabilit ca vânzarea aurului să se efectueze până în trimestrul I/1987. Din vânzarea celor 80 de tone de aur (sic!) s-au încasat 1,04 milioane de dolari.”

    80 tone = 2,572,059.73 ounces, la sa zicem 403$ per uncie in ’87 ar rezulta 1,036,540,071.19 adica un meleard si ceva, nu un meleon si ceva

  8. Totusi spune:

    Un articol mai mult decat tulburator: impresia de incredibil haos intr-o societate care se voia rationala, planificata, punand in practica si actiune inteligenta vie a poporului este de neocolit.
    Si, sa inteleg ca au parasit drumul drept din prea mare induiosare si milosardie a inimii lor candrii?!
    Fiindca pentru “mandria de a fi Roman” s-au imprumutat ei, acceptand inacceptabilul, dobanzile ruinatoare, oneroase…wtf

    • Totusi spune:

      Intrebarea, dintre altele, eventual asemenea, de ce mai aveau nevoie sa exporte produse agro-alimentare, cand n-au ezitat sa vanda din tezaurul BNR acele 80 t Au, timp in care aveau posibilitatea sa vanda si tezaurul pe care il pretind Moscovei, ba chiar si zacamintele de la Rosia Montana; s-au limitat la mizilicul de 80 t Au pentru pastrarea independentei si suveranitatii?! Se temeau de “orizonturi rosii”, cumva?!

  9. Cinicul spune:

    Numai cine a trait vremurile respective le poate intelege.
    Situatia din agricultura este ilustrata genial de filmul lui Pintilie, Balanta, in care Razvan Vasilescu se duce la tara sa ingroape un pacient si este urmarit de securisti veniti la tara cu portbagaj montat deasupra Daciei, doar-doar o pica ceva mancare. Fiul meu a vazut filmul dar pentru el mesajul este mai putin percutant.
    Sunt de aemnea cateva scene (in special cea cu Avicola) din filmul lui Mungiu, Amintiri din epoca de aur, care sunt pagini de istorie.

  10. Dim spune:

    E, totuși, păcat că se ignoră presiunile & refuzul FMI sau Băncii Mondiale la acea vreme să prelungească perioada de plată. Dacă e să feliăm responsabilitatea pentru înfometarea populației, o poartă și FMI/Banca Mondială.

    • Petre Opris Petre Opris spune:

      Acum citesc documente de la sfârşitul anilor ’70 despre reorientarea Băncii Mondiale către statele foarte sărace. România a beneficiat de nişte facilităţi acordate de Banca Mondială după câteva intervenţii politice ale Casei Albe. A existat o eşalonare a plăţilor şi, din păcate, Ceauşescu nu a respectat termenele – nici când trebuia, nici când nu trebuia să achite ratele scadente. La început a amânat plăţile, apoi le-a achitat accelerat, înainte de termen.
      Concluzia: Ceauşescu a fost anunţat din timp despre reducerea ajutoarelor acordate României de Banca Mondială în favoarea statelor foarte sărace, care aveau nevoie de ajutoare economice imediate.
      Poate că voi reveni asupra acestui subiect cu o altă ocazie. Momentan urmează problema vietnameză.



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Petre Opris


Petre Opris

A absolvit Şcoala Militară de Ofiţeri de Artilerie şi Rachete „Ioan Vodă” (Sibiu, 1990) şi Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti (1997). Doctor în istor... Citeste mai departe


E randul tau

Am facut o tentativa de a accesa fonduri europene, cu afacerea sotiei, acum vreo doi ani...in viata ...

de: MirceaM

la "PSD-Dragnea, pătlăgeaua “cu chimicale” şi neofascismul românesc"

Petre Opris – volumul Licenţe străine pentru produse civile şi militare fabricate în România: (1946-1989)

Cauta articole

aprilie 2019
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Mar    
1234567
891011121314
15161718192021
22232425262728
2930  

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)