Home » Analize »Economie »Financiar » Citesti:

BNR – vinovatul de serviciu sau simplificarea macroeconomiei

Eugen Radulescu februarie 20, 2015 Analize, Economie, Financiar
24 comentarii 2,297 Vizualizari

Sunt destul de multe dovezi că societatea românească mai are ceva drum de parcurs până să ajungă la “maturitate”. Iar modul în care sunt abordate în spațiul public temele importante este una dintre cele mai dezamăgitoare dovezi în acest sens. N-am să mă refer aici la frapantul caz al ședinței de luni 9 februarie a Parlamentului – în care Președintele României a ținut un discurs important, iar un parlamentar și-a pierdut imunitatea : toate mass media s-au referit pe larg la subiectul frivol, lăsându-l în cvasi-anonimat pe cel cu adevărat important.

Articolul de față vizează o temă din sfera economică – abundent prezentă în spațiul public dar, din păcate, cu abordări care se întrec în lipsa de realism și propuneri fanteziste. Este vorba despre impactul aprecierii brutale a francului elvețian (CHF) în raport cu celelalte valute, inclusiv în raport cu leul. În multe cazuri, abordările de această factură nu mă miră. Astfel, pentru a exemplifica, un anumit avocat, foarte gălăgios în spațiul public  de altfel, are de construit o sursa de venituri ; și cum nimeni nu este mai ușor de jumulit decât un om ajuns la ananghie, nu e de mirare că respectivul avocat aruncă rafale de vorbe goale: cu cât promite soluții mai avantajoase pentru debitor, cu atât va găsi mai mulți amărâți care să îl plătească. Nu mă voi obosi să îi răspund acestuia ; doar îi compătimesc pe cei care merg pe mâna lui…

De asemenea, un economist ajuns foarte cunoscut după ce, în 2008, a încercat să speculeze împotriva leului din poziția de trezorier la o bancă mare, își varsă și azi focul nestins că atunci, în loc să câștige o mică avere, s-a ales dat afară pentru pierderile provocate băncii de speculația lui nereușită. Zilele acestea, economistul în cauză a acuzat din nou Banca Națională a României (BNR) că, după declanșarea crizei din 2008, a evitat deprecierea accelerată a leului, ceea ce ar fi cauzat recesiunea care a urmat. Nici acestuia nu îi voi răspunde, pentru că el pornește de la o obsesie personală, nu de la o analiză obiectivă.

Există însă o analiză, publicată de Contributors în data de 11 februarie, căreia trebuie să îi răspund. Este vorba despre  Cum se împart culpele în cazul creditelor în franci elvețieni? semnată de Ștefan Liiceanu. Autorul nu este un diletant : el are o educație economică solidă, o experiență practică de invidiat în domeniul financiar și, nu în ultimul rând, îndemânare în mânuirea argumentelor. Tot atâtea motive pentru o abordare echilibrată și obiectivă. Din păcate, dl. Liiceanu alege o altă cale, care m-a lăsat perplex. Bogăția de informații, prezentate cu rigoarea cercetătorului (de ex., graficele din analiză au de fiecare dată sursa datelor) urmărește mai degrabă impresionarea cititorului mai puțin avizat, nu raționamente duse până la capăt – care l-ar fi împins fatalmente spre altă concluzie decât cea pe care o trage, și anume că primul vinovat pentru criza creditelor în CHF ar fi… Banca Națională. Întreaga  argumentație a dlui Liiceanu este însa în gravă suferința, ceea ce voi încerca să arăt mai jos.

Politica valutară a BNR : chiar am avea de ce să spargem televizoarele ?

Dl. Liiceanu își începe analiza cu declarația : « Istoric vorbind, gestionarea leului de către BNR a fost un dezastru ». Pentru a argumenta, el arată : «  Cursul valutar euro/leu era de aproape 3.0 la mijlocul anului 2007, dar din 2009 încoace el este mereu între 4.30 și 4.50. Se poate spune cu adevărat că, în ultimii cinci-șase ani, cursul valutar euro/leu este mai stabil, dar este stabil la un nivel mult depreciat, leul fiind mereu aproape de minimul istoric; precum un bolnav cu o temperatură „stabilă” de 39 de grade. »

Aici dl. Liiceanu face o eroare de analiză inadmisibilă. Nu poți vorbi despre cursurile nominale ale unei monede, ignorând diferențialul de inflație între țările de referință. Cursul valutar care poate fi analizat este numai cel real, cel care exprimă puterea de cumpărare a unei monede. De aceea, prima corecție care trebuie făcută pentru a putea analiza evoluția cursului valutar cu o minimă rigoare profesională este deflatarea acestuia. Este ceea ce fac în graficul de mai jos. Am luat ca bază cursul mediu valutar din anul  2005 ; la acesta am adăugat cursul mediu lunar leu-euro și leu-dolar, deflatat cu diferențialul de inflație între leu și, respectiv, media zonei euro și SUA, pentru perioada 2006-2014. Am ales perioada 2006-2014 pentru a mă raporta exact la aceeași perioadă ca și dl. Liiceanu. Pentru rigoare, precizez că pentru inflație am considerat indicele armonizat al prețurilor de consum. Trebuie specificat de asemenea  că BNR raportează cursul leului doar la euro. Pentru toate celelalte valute, inclusiv dolarul american, cursul leului se determină în raport cu paritatea dintre valutele respective și euro, din ziua de referință.

Grafic : Evoluția cursului valutar real, 2005 = 100

Sursa : Eurostat

Datele arată că în întreaga perioadă 2006-2014 leul a fost mai apreciat, în termeni reali, în raport cu moneda unică europeană, fața de cursul mediu din anul 2005 (indicele cursului este subunitar). În ultimii 5 ani, marja de variație a fost chiar remarcabil de îngustă, pe o plajă între 90-97 la sută din valoarea medie din 2005 (corespunzător unui curs al leului mai apreciat cu 3-11 la sută). Ba chiar, din martie 2013, plaja se îngustează la 93-97 la sută. Și atunci cum s-or susține afirmațiile : « Istoric vorbind, gestionarea leului de către BNR a fost un dezastru » ; și « cursul valutar euro/leu este mai stabil, dar este stabil la un nivel mult depreciat, leul fiind mereu aproape de minimul istoric; precum un bolnav cu o temperatură „stabilă” de 39 de grade.» Mister.

Mai mult ca sigur, o discuție distinctă ar trebui făcută pe tema inflației. Aceasta a fost o dominantă a economiei românești în deceniul 10 al secolului trecut, sub povara dezechilibrelor severe din economie și a politicilor foarte ezitante ale autorităților. Lucrurile s-au ameliorat treptat după anul 2000, pentru a se stabiliza la niveluri comparabile cu cele din celelalte țări ale Uniunii Europene doar în ultimii ani. Cred însa că această temă excede cadrul discuției pe care mi-am propus-o. Totuși, în treacăt fie spus, tocmai nivelul ridicat al inflației o lungă perioadă de timp a dus la prețuri pe piața internă indexate la cursul valutar, la care se referă dl. Liiceanu. Acum, când diferențialul de inflație între leu și euro este practic zero, sunt create condițiile pentru a se abandona această indexare. Probabil, ea se va produce atunci când țara noastră va intra în mecanismul ERM2, care precede aderarea la euro. Dar de acum această indexare nu mai are efecte semnificative (datele din grafic arată că de fapt prețurile indexate la cursul leu/euro sunt mai mici decât ar fi fost dacă prețurile respective s-ar fi mișcat în pas cu la rata inflației).

Ar fi putut BNR să ajute leul ?

Acest segment al lucrării dlui Liiceanu mă lasă chiar perplex. Evident, domnia sa stăpânește domeniul și aduce exemple pertinente când discută cele doua căi posibile pentru susținerea monedei : vânzarea de valută pe piață și creșterea ratelor dobânzii.  Este într-adevăr edificator cazul Thailandei, în care banca centrală a irosit în van rezerva valutară, încercând să se lupte cu piața. Dar același lucru s-a întâmplat ori de câte ori banca centrală a unei țări a avut nechibzuința de a se lupta împotriva pieței. De aceea, ideea de a vinde valută pentru a apăra un curs peste cel recunoscut de piață este sortită eșecului. Iar eșecul se manifestă nu numai prin pierderea rezervei, ci și prin acces mai scump la piețele externe și prin restabilirea echilibrului la un curs încă mai prost al monedei respective. Prin exemplul dat, dl. Liiceanu arată clar că el știe aceste lucruri. Totuși susține că BNR ar fi trebuit să vândă euro pentru a menține un curs mai apreciat al leului. Vreo justificare ? Iar nimic.

O discuție distinctă ar trebui făcută pe marginea politicii valutare din perioada iulie 2007 – aprilie 2012, când BNR a continuat să acumuleze rezerve valutare, deși leul se deprecia, cum remarca dl. Liiceanu. Cu alte cuvinte, în loc să susțină cursul sau măcar să îl lase să se stabilizeze la un nivel mai apreciat, banca centrala a încurajat deprecierea prin acumularea de rezerve.

În realitate, doar în cursul anului 2007 cursul valutar a cunoscut o perioadă de apreciere accelerată, ca urmare a presiunii fantastice exercitată de miliardele de euro care intrau în economie, în contextul aderării țării la UE și al euforiei de pe piața de capital internațională din acel moment. Cursul la care s-a ajuns în aceste împrejurări era de fapt un accident, nesusținut de nimic pe termen lung. Față de nivelul mediu din 2005 se ajunsese la o apreciere reală cu aproape 25 la sută în iulie 2007; s-a văzut clar că stabilizarea s-a produs în fapt în zona unui curs cu circa 5 la sută mai apreciat decât în 2005 (a se vedea graficul) ; ar fi avut vreo logică o tentativă a BNR de a-l stabiliza  cu, să spunem, 15 la sută mai apreciat decât în 2005 ? Iar asta, în plină criză mondială ?

Dincolo de această observație factuală, să îi spunem, analiza sustenabilității unei politici sau alteia de curs valutar trebuie să pornească de la datele fundamentale ale economiei. Or, aici, evidența este copleșitoare : în 2007, anul celui mai apreciat curs al leului, deficitul contului curent al balanței de plați a fost de 13,4 la sută. Sunt convins că dl. Liiceanu înțelege perfect dimensiunea cu totul nesustenabilă a acestui nivel ; totuși, cursul valutar pe care îl citează ca referință în analiza sa (« aproape de 3.0 la mijlocul anului 2007») este cel mai supraapreciat nivel (atins doar în iulie 2007), din anul cu cea mai dezechilibrată balanță de plați externă. Sigur, pentru un cititor mai puțin avizat, o suna convingător comparația dintre acest curs, de 3.0 lei/euro, și cursul de azi. Pentru un  profesionist ea nu se susține.

Să mergem mai departe. Deși cursul valutar a fost mai puțin supraevaluat, deficitul extern a scăzut prea puțin în 2008, la 11 la sută din PIB. În condițiile declanșării crizei mondiale, după căderea băncii Lehman Brothers în 15 septembrie 2008, economiile emergente vulnerabile devin încă și mai expuse. Or, o țară cu un deficit extern colosal, de 11 la sută din PIB, este vulnerabilă și fără o criză mondială de proporții ; în condiții de criză, adoptarea de măsuri de limitare a deficitului extern devine o prioritate absolută. Din nenorocire, zona politică era blocată în logica electorală ; așa că, în plină criză mondială, Parlamentul României a adoptat măsuri de « protecție socială » deosebit de costisitoare, iar guvernul a ezitat să controleze măcar explozia deficitului public, până după alegerile prezidențiale din noiembrie 2009. În acest context, decizia BNR de a limita proporțiile deficitului extern, cu singura armă pe care o avea – cursul valutar – rămâne o opțiune perfect justificată.

Trebuie însă remarcat că această opțiune a fost folosită foarte chibzuit. Mai întâi, în toamna anului 2008, BNR a rezistat unui atac speculativ, țintind deprecierea rapida a leului, declanșat de un grup de bănci (care au înregistrat pierderi de zeci de milioane de euro de pe urma eșecului atacului). Apoi, deprecierea leului s-a realizat lent, fără a brusca piața valutară, pentru a nu alimenta o eventuală panică – în condițiile nervozității piețelor mondiale. În final, cursul s-a stabilizat în mod natural, la un nivel real întrucâtva mai apreciat decât în 2005, așa cum am arătat mai sus.

Dl. Liiceanu recunoaște că « România nu are o rezervă valutară tocmai „grasă” », dar este de părere că « BNR ar putea face mai mult în a susține leul ». Mă întristează că imediat după această aserțiune, dl. Liiceanu mai trântește una :  «Dar, precum BNR a redus dobânda de bază la pas de melc după criză, tot ea abia a reușit să țină leul în jurul nivelului minim istoric față de euro. » Îmi este greu să cred ca dl. Liiceanu ar ignora faptul că reducerea dobânzii cu pas de melc este o măsura care vizează exact stabilitatea cursului, atât pe seama menținerii sub control a cererii de importuri, cât și a menținerii atractivității leului, ca monedă de economisire. Deci dl. Liiceanu critică atât faptul că BNR nu a susținut leul, cât și că l-a susținut!

Sau, altfel spus : BNR a asigurat o relativă stabilitate a cursului de schimb, menținând rezerva valutară la un nivel mulțumitor. Și a îndeplinit această misiune în condițiile deosebit de dificile ale crizei mondiale, cu alte politici publice total opuse, sever expansioniste până în august 2010. În final, economia noastră a reintrat pe creștere, iar criza mondială dă evidente semne de atenuare. În aceste condiții, aș vrea să înțeleg cât de cât aserțiunea dlui Liiceanu : « gestionarea leului de către BNR a fost un dezastru. »  Parcă totuși un expert de talia sa ar trebui să nu se alinieze la vorbele pe care le aruncă un avocat gălăgios.

Despre creditele în valuta

Creditele în valută nu sunt o găselniță a băncilor românești. Ele se practică pe scară largă în numeroase țări – iar acest fapt are o explicație cât se poate de simplă:  băncile nu acordă credite decât în măsura în care pot atrage resurse de pe piață. Așadar, băncile pot adopta una din următoarele alternative : acordă credite numai în moneda națională, din resursele pe care le atrag de pe piața internă, sau apelează și la economisirea externă, adică la sumele în valută pe care le atrag de pe piața financiară mondială, pentru a acorda credite pe piața internă.

Sau, altfel spus, băncile pot credita clientela în moneda națională, și atunci clienții pot să aștepte dumnealor încă 20-30 de ani până când economisirea internă asigură resursa necesară, sau atrag surse de pe piața externă și dau credite în valută – accelerând astfel toate procesele economice din economia internă, inclusiv consumul cetățenilor. Asta este clar. Aici însă dl. Liiceanu face o afirmație stupefiantă : « băncile active de la noi din țară, majoritatea cu capital străin (în anul 2008, practic 90% din bănci erau cu capital majoritar străin) nu doreau să își asume riscul valutar, preferând să îl transfere populației care abia descoperea „gustul” creditării ». Nu pot crede că dl. Liiceanu, care a lucrat un deceniu la o bancă de prestigiu pe o piață dezvoltată, nu a aflat că băncile, oriunde în lume – indiferent de capitalul pe care îl au, străin sau național – nu au dreptul să atragă resurse într-o valută și să acorde credite în altă valută, decât în limite foarte înguste. Iar motivul este foarte simplu : cum am spus, băncile nu acordă credite din capitalul propriu decât într-o măsură foarte redusă ; cea mai mare parte a creditelor este acordată din resursele atrase de bancă, de la clienți sau de pe piață. Dacă banca și-ar asuma riscul valutar, ar exista posibilitatea să înregistreze pierderi și să pună astfel în pericol resursele atrase de la clienți. Acest lucru este împotriva stabilității sistemului financiar, împotriva dezvoltării sănătoase a economiei – iar el este de mulți ani adjudecat de teoria și practica mondială. Probabil, dl. Liiceanu a învățat toate acestea încă de la studiile de master pe care le-a făcut ; și nu pot să cred că, în calitate de analist financiar, ar fi îndrăznit să susțină fie și o singură dată că băncile ar trebui să își asume riscul valutar. De ce o face acum ?

Nu am să comentez toată argumentația dlui Liiceanu, care afirmă că îndatorarea în valuta ar fi fost dăunătoare atât băncilor, cât și populației. În realitate, creșterea masivă, într-adevăr, a creditelor în valută s-a realizat pornind de la o bază extrem de îngustă ; toate creditele acordate populației de bănci, în anul 2002, reprezentau numai 1,4 la sută din PIB, față de 11,5 la sută în Polonia și 8,6 la sută în Ungaria ; chiar și Bulgaria înregistra credite pentru populație reprezentând 4,3 la sută din PIB, adică de peste 3 ori mai mult decât noi. Era normal un proces de reducere a decalajelor, care de altfel a permis unei întregi generații să achiziționeze, printre altele, bunuri de folosință îndelungată la care doar visase – și care, altfel, ar fi rămas mulți ani la același stadiu, fără mult hulitele credite în valută.

Ceea ce nu spune dl. Liiceanu este că Banca Naționala chiar a luat măsuri de frânare a creditului în valută, și nu «la abia trei ani de la criza din 2008, la finele lui 2011 », cum susține domnia sa. Daca ar fi încercat să se documenteze înainte de a trânti afirmații fără acoperire, ar fi putut identifica pe site-ul Băncii Naționale (la aceasta adresa) o întreagă listă de măsuri adoptate de BNR pentru a limita creșterea excesivă a creditului acordat persoanelor fizice începând chiar din anul 2003, anul în care a început creșterea accelerată a creditului de consum. Măsuri care, în treacăt fie spus, au fost criticate sever la vremea respectivă ca reprezentând imixtiuni nejustificate ale băncii centrale în relațiile dintre bănci și clienți – dar care nu aveau decât un rol prudențial.

Astfel, instituirea obligaţiei participării debitorului cu un avans de 25 la sută din valoarea bunurilor achiziţionate și limitarea ratei lunare de credit și a dobânzii aferente pentru creditele de consum la cel mult 30 la sută din veniturile nete ale solicitantului au fost introduse încă din 2003 (cu 5 ani înaintea crizei, dle Liiceanu !) ;  limitarea ponderii ”serviciului total al datoriei” persoanelor fizice provenit din credite ipotecare, imobiliare și de consum la 40 la sută  din veniturile nete – în 2004 ; limitarea expunerii în valută a unei instituţii de credit din credite acordate persoanelor fizice și juridice, altele decât cele acoperite în mod natural la riscul valutar, la 300 la sută  din fondurile proprii – în 2005 ; rata rezervelor minime obligatorii ale băncilor la BNR, care este de circa 2 la sută în majoritatea țărilor UE, a fost urcată treptat de BNR, până la 40 la sută pentru pasivele în valută începând din martie 2006. Sunt și multe altele, cititorul interesat le poate regăsi pe site-ul BNR.

Vinovățiile care… nu există

Atenție ! Toate măsurile au vizat limitarea, nu interzicerea vreunui fel de credite ! Pe lângă numeroasele avertizări publice, făcute atât de conducători ai băncii, cât și de experți la diferite niveluri, BNR a urmărit păstrarea unei drepte măsuri între a menține stabilitatea sistemului bancar prin reglementări prudențiale și a lăsa libertatea de alegere cetățenilor și băncilor. Vremea în care statul decidea în numele cetățenilor ce este mai bine pentru aceștia sper că a trecut pentru totdeauna. În aceasta notă aș citi eu comparația făcută de Adrian Vasilescu, consilierul guvernatorului BNR, cu Coreea de Nord din 1985. La întrebarea  « De ce, înainte de criză, Banca Naţională n-a oprit creditarea în franci elveţieni? » răspunsul este că într-o economie liberă banca centrală nu poate și nu trebuie să se comporte dictatorial.

Și am ajuns astfel la spinoasa problemă a creditelor în CHF. Dl. Liiceanu nu se sfiește să afirme : « Se prea poate ca UE să fi cerut asigurarea liberei circulații a capitalului, dar nu până la încălcarea datoriei fundamentale a BNR de supraveghere prudențială a instituțiilor de credit. » Chiar așa sa fie? Adresa de pe site-ul BNR citată mai sus arată lunga listă a măsurilor de ordin prudențial adoptate în timp de BNR, prin care a asigurat ferm supravegherea prudențială a instituțiilor de credit. Între efectele acestor măsuri este acela, foarte important, că băncile care funcționează în România nu au avut nevoie de subvenții guvernamentale pentru a depăși criza din 2008. Unele au avut pierderi, altele au avut nevoie de majorări de capital, au fost și bănci care au fost nevoite să își înceteze activitatea – dar pentru niciun caz contribuabilul român nu a cheltuit vreun ban. Iar pierderile, când au fost, s-au datorat problemelor acumulate de debitori după declanșarea crizei mondiale, nu unor plasamente « toxice » ale băncilor. Cu alte cuvinte, băncile din România, cu capital românesc sau străin, au rezistat mult mai bine la criză, de multe ori chiar și decât băncile-mamă din Austria, Franța, Grecia sau alte țări.

Venind la creditele în CHF, măsurile prudențiale adoptate de BNR sunt, probabil, principala explicație a faptului că ponderea lor a rămas cu mult mai scăzută decât în oricare altă țară central europeană. Astfel, din totalul creditului neguvernamental, creditele în CHF au reprezintă doar 4,5 la sută în România, față de 8,6 la sută în Croația, 14,4 la sută în Polonia, 8,8 la sută  în Austria și 24,7 la sută în Ungaria. Raportate la PIB, creditele respective sunt 1,4 la sută în Romania, față de 6,1 la sută în Croația, 7,4 la sută în Polonia, 8,4 la sută în Austria și 10,6 la sută în Ungaria. Al treilea indicator care arată că nu poate fi vorba despre risc de sistem în Romania este că 92,5 la sută din împrumuturile în CHF se regăsesc la numai 5 bănci. Toate acestea, cu scuze pentru înțesarea cu cifre a explicației, arată că « încălcarea datoriei fundamentale a BNR de supraveghere prudențială a instituțiilor de credit » se petrece doar în imaginația dlui Liiceanu.

Am citit și recitit paragrafele referitoare la « Primul culpabil: BNR » pentru a găsi care o fi culpa Băncii Naționale. Am discutat mai sus câteva dintre afirmațiile fără acoperire ale dlui Liiceanu. Am să mai mă refer la încă una din aceeași categorie: « dacă BNR supraveghează „doar” riscul sistemic, atunci nu a făcut o treabă prea bună – avem în țară credite în valută în valoare de 121 miliarde RON echivalent, care stau pe un curs valutar euro/leu precar ». În realitate, imensa majoritate a creditelor în valută au fost, la vremea respectivă, singura soluție pentru a satisface cererea de credit, asigurând astfel o îmbunătățire a consumului – în condiții de cost net mai avantajoase decât cele aferente creditelor în lei. Cât despre precaritatea cursului euro/leu, am arătat că dl. Liiceanu este într-o altă realitate decât a lumii în care trăim și noi. Afirmația «jocul creditelor în valută a fost unul perdant practic pentru toată lumea » este absurdă ; chiar mai mult, insultă inteligența sutelor de mii de români care s-au împrumutat în valută și unii încă o mai fac ; poate unii nu au înțeles pe de-a-ntregul riscul valutar ; câțiva au avut neșansa de a se împrumuta pe un « vârf » de curs și poate că au cumpărat bunuri sau chiar locuințe la un preț foarte ridicat. Dar imensa majoritate a celor care s-au împrumutat în valută au câștigat din asta. Dar dl. Liiceanu refuză să înțeleagă acest lucru.

Mai sunt și alte afirmații surprinzătoare în textul dlui Liiceanu – nu are rost să fac un inventar complet. Voi mai lua în discuție numai două dintre acestea. Astfel, autorul pune semnul egal între creditele restante de peste 90 de zile, într-adevăr provizionate integral, potrivit normelor prudențiale emise de BNR, și pierderea băncilor ; domnia sa constată că, potrivit celor mai recente date disponibile, « băncile au trecut ca „pierdere” peste 25% din creditele acordate (55 miliarde lei din portofoliul agregat de credite al băncilor de aproape 200 de miliarde de lei). » Eu refuz să cred că un om care a lucrat un deceniu într-o bancă de prestigiu într-unul din marile centre financiare ale lumii nu știe că provizionarea integrală a creditului nu echivalează cu pierderea pentru bancă. (Chiar crede cineva că băncile din România ar putea suporta pierderi de 55 miliarde de lei fără să dea faliment ?) Provizionarea este o măsura prudențială ; ea arată cât ar pierde banca dacă nu s-ar mai întâmpla nimic cu creditele în cauză ; doar că o parte din credite redevin curente după ce debitorul ajunge la zi cu plățile (deci tot provizionul se șterge), altele sunt doar parțial anulate pe măsură ce debitorul plătește o parte a datoriei ; în cel mai rău caz, provizionul ajunge într-adevăr pierdere după ce banca a epuizat toate căile de recuperare a creditului, inclusiv prin valorificarea garanțiilor. Dar să afirmi că «băncile au trecut ca „pierdere” peste 25% din creditele acordate » este o dovadă de diletantism.

Cea de-a doua afirmație total greșită este aceea referitoare la efectele potențiale ale unei intervenții a BNR pe piață, pentru aprecierea leului față de valutele străine. Citez și mă minunez : « Problema este că deși un leu mai ieftin ajută exporturile, România importă în prezent ceva mai mult de cât exportă. Așadar, ce câștigă exportatorii pe de o parte pierd consumatorii cu prețuri de bunuri de import mai mari. În plus, consumul final al populației reprezintă aproximativ 70% din PIB, față de 40% cât sunt exporturile. » Trec peste faptul că a compara ponderea în PIB a consumului cu aceea a exporturilor nu are vreo logică. Dar încă de la cursul « Economics 101 » dl. Liiceanu ar fi putut afla că, dacă o țară importă mai mult decât exportă, înseamnă că moneda țării respective NU este supraevaluată ; dacă s-ar aprecia în continuare, aproape sigur ar afecta și mai mult balanța de plăți externe. Sau, altfel spus, țara ar risipi resursele valutare și ar obține drept rezultat prăbușirea exporturilor și a producției naționale. Putem imagina un scenariu mai « horror » decât acesta ?

În final, cu ce rămâne cititorul din textul dlui Liiceanu ? Cu niște grafice frumos colorate.

Nota: Opiniile expimate apartin exclusiv autorului si nu angajeaza in niciun fel BNR

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "24 comments" on this Article:

  1. wolf70 spune:

    Cand am citit acest text, aproape ca mi-au dat lacrimile de emotie . Apoi am vazut ca este scris de cineva care e pe statele de plata ale Bancii Nationale. Ca sa vezi, ce chestie! Nu a mai fost nevoie sa caut, sa vad daca nu cumva “mercenarul” , nu are vreo legatura cu respectiva institutie. As vrea sa-l intreb daca prin absurd sau din greseala, politicile monetare au legatura cu economia tarii. Daca cumva isi asuma vreodata erorile. Nu am observat asta. Dl. din frunte mai are un pic si-l depaseste pe Ceausescu la conducere. Si ala, ca si asta, au o gramada de fauritori de cuvinte pe statele de plata. Lasand acest aspect deoparte, desi e foarte suparator, pentru ca atunci cand se coboara din turnul de fildes si povesteste norodului, o face cu o impertinenta debordanta, avand impresia ca este un ilustru economist.
    Ca m-am referit la politicile monetare ale bancii nationale si asumarea erorilor, as vrea sa va intreb : cum a ajutat economia nationala cresterea de dobanda din vara anului 2008, apoi foamea de lei creata si devalorizarea monedei nationale?
    V-ati pus vreodata in pielea unui intreprinzator? Ati incercat voi de acolo, sa intelegeti cum functioneaza o firma? Am vazut ca atunci cand s-a intimplat, a constatat ca taxele sunt prea mari si mediul neprietenos. Dar nu toti sunt Isarescu si nu toti vand posirca in loc de vin.

  2. Virgil Bestes spune:

    Nu va suparati pe domnul Liiceanu. Dansul a citit nodul de atingere a tzelurilor strategice asa cum apar in raportul anual 2009. Probabil ca dvs. ati citit doar cele pentru perioada iulie 2009-iunie 2010. Pentru semestrul I 2009 trebuie sa fiti cel putin bruta. De recomandat ar fi Bestie.

  3. euripide spune:

    domnule, ce sa nteleaga cititorul din lungul dvs articol ? o vendeta impotriva unui avocat care lupta impotriva sistemului financiar bancar ticalosit ? si a unui autor care a publicat pe acest site un articol argumentat ? dvs vedeti vreo logica in ce spuneti : “bnr nu se poate substitui pietei libere”, “bnr nu poate impiedica creditul in moneda elvetiana, pakistaneza sau surinameza” (n o sa insirui toate non interventiile bnr ului). ca un novice in ale economiei va intreb : daca “piata libera” dicteaza totul, atunci de ce am mai plati slujbasii bnr ului cu lefuri nesimtite ? si o alta nedumerire (mai veche) : cum de s au disipat economiile romanilor dupa 1990 prin inflatie si au ajuns falimentare bancorexul si bankcoopul ?

  4. Anda spune:

    Articolul se citeste greu. Are un ton autoritar si de cenzura. Nu cauta un fir narativ logic ci cauta planctonul in ocean. Un exemplu: „Creditele în valută nu sunt o găselniță a băncilor românești. Ele se practică pe scară largă în numeroase țări “.!!!
    Daca dl Radulescu ar merge la piata sa cumpere carne nesupravegheata veterinar sau nu? Banuiesc ca se fereste de trichinoza. Deci merge pe recomandarile inspectiei veterinare.
    Apoi BNR are acelasi rol, sa supravegheze piata financiara. Daca o valuta este toxica sau potential periculoasa. Si deci sa emita recomandarile necesare si sa reglementeze traseul produsului.
    Restul sint speculatii de ametit cititorii.

  5. Ioan B. spune:

    Sa fi Presedintele unei banci care intra in faliment este un lucru grav.
    Insa sa te preocupe “spusele” sau “scrisele” domnului Liiceanu In materie
    de probleme bancare este si mai grav. Oare, d-le Radulescu, aveti chiar atat timp
    liber la dispozitie, pe care l-ati putea putea petrece intr-un mod mai eficient? Nu de
    alta, dar sunt zeci, poate chiar sute de probleme din domeniul bancar care preocupa
    mai mult milioane de cetateni, decat opiniile d-lui Liiceanu (in domeniul bancar,
    bineinteles).

  6. Geos Costan spune:

    BNR nu are chiar nici o vină? Ba încă una mare! Sistemul bancar a produs credite neperformante de aproape 25%, în condiţiile acordării de împrumuturi cu buletinul sau înşelarea clienţilor prin comisioane abuzive şi discursuri frumoase, de bişniţari cu cravată (sau fustă, după caz…). Nu mai vorbim de mult invocata “obligativitate de a liberaliza piaţa de capital pentru a intra în Uniunea Europeană”! Acestea într-o ţară cu o cultură financiară cel mult slabă şi în absenţa oricărui demers de a o instrui în acest sens, mai ales din partea BNR!!!

    Brusc îmi aduc aminte de o scenă dintr-un desen animat cu un Gutenberg furios că l-a înşelat nevasta şi care tipăreşte multe afişe prin care doreşte să o denigreze, după care lumea îi reaminteşte că nimeni nu ştie să citească. Atât de ridicolă poate fi apărarea Băncii Naţionale!!!

    Poate că are şi Guvernul o vină (şi nu numai el) că nu a reformat curicula şcolară pentru a promova educaţia financiară, dar BNR avea toate motivele şi obligaţia morală să facă lobby încă din 1990 (sau oricum, înainte de 2000, să nu fiu prea dur…). Doar Isărescu şi alţi câţiva de acolo au vechime, că nu-s de ieri puşi în funcţie! Acum ar fi momentul să-şi prezinte demisiile de onoare; măcar în ceasul al 14-lea, că este clar că au fost nu numai depăşiţi de toate situaţiile excepţionale, dar nici de bună credinţă nu pot zice că au dat dovadă. Altfel, s-ar fi chinuit mai mult pentru populaţie, sursa de venit şi temelia sistemului bancar.

  7. Mihail spune:

    Domnule Eugen Radulescu, sunt inspaimantat de stilul dvs de a comunica. Sunteti certaret, acuzator si cam comunist. Imi pare rau sa o spun, aveam ceva mai buna parere despre BNR. In loc sa va bucurati ca exista voci care va critica civilizat, dvs sariti parleazul in cel mai pur stil scanteia. Asa ceva e inacceptabil. E lipsit de civilizatie si de bun simt. Vreti sa reduceti la tacere adversarul dvs pe care il recunoasteti totusi valabil, oarecum. E incredibil ce deserviciu faceti BNR!

    Cum ramane cu apartamentul dvs? Pe bainii BNR.

  8. Carmen Popa carmen popa spune:

    Orice activitate se judeca dupa rezultate. Rezultatul supravegherii prudentiale a BNR: s-a vorbit la un moment dat despre aprox.900.000 credite neperformante. Nu se mai stie cate dintre acestea mai fugureaza efectiv in bilanturile bancilor pentru ca pachete intregi de credite neperformante au fost vandute colectorilor de creante.

    Afirmatie falsa: cica nu ar fi adevarat ca bancile au utilizat surse atrase intr-o moneda pentru a acorda credite in alta moneda. Daca s-au utilizat sursele atrase in EURO pentru a cumpara CHF doar ca moneda de cont si apoi au eliberat pe casierie LEI, hartia aceea platita de casierul bancii ce a fost, hartie igienica?

    Afirmatie falsa: cica dl. Liiceanu ”nu știe că provizionarea integrală a creditului nu echivalează cu pierderea pentru bancă. ” Realitatea este ca au provizionat 100% creditele restante peste 90 de zile si au vandut pachete de creante cu 10% din valoarea nominala. Diferenta nu a fost Pierdere? Ma intreb si eu ca un novice?

    Afirmatie falsa: ”Dar imensa majoritate a celor care s-au împrumutat în valută au câștigat din asta. Dar dl. Liiceanu refuză să înțeleagă acest lucru.”
    Realitatea: la un credit pentru achizitie imobiliara de 60.000 CHF valoarea totala de plata de 25 ani de 130.000 CHF. Valoarea de piata actuala a proprietatii este 40.000 CHF. Daca omul este evacuat din locuinta ramane inca dator cu 20.000 CHF plus dobânzile calculate pe vecie. Unde este castigul? Poate ne explica autorul.

    Ceea ce ma inspaimanta cel mai tare este orbirea si propaganda, pentru ca asta inseamna ca BNR nu cauta solutii.

    • r2 spune:

      “Daca s-au utilizat sursele atrase in EURO pentru a cumpara CHF doar ca moneda de cont si apoi au eliberat pe casierie LEI, hartia aceea platita de casierul bancii ce a fost, hartie igienica?”

      Doamna, cred ca nu e cazul sa aveti un ton atat de vehement (valabil pentru multa lume). Pasajul de mai sus arata ca nu aveti idee despre riscurile financiare pe care le implica finantarea intr-o valuta si acordarea de credite in alta, sau daca valuta in care se fac platile are sau nu vreo importanta si in ce conditii. Nu spun ca ar trebui sa aveti o idee clara, ca sunt lucruri de specialitate. Doar tonul mi se pare nepotrivit si graba cu care faceti acuzatii atat de grave.

      Regret sa constat ca 50% din dezbatere e formata din atacuri si acuzatii, dar cred ca interventia domnului Radulescu este totusi un progres fata de cea a domnulu Vasilescu, tot aici pe contributors. Bineinteles si cea a lui Stefan Liiceanu, care a pornit aceasta dezbatere. Lipsesc din discutie, din pacate, oameni care sa explice simplu si neutru, cu exemple ipotetice si planse – ca altfel nu se poate, cum functioneaza treaba, ce se poate si ce nu se poate, ABC-ul riscului financiar din perspectiva bancii. Exista linkuri wikipedia gen acesta:

      http://en.wikipedia.org/wiki/Asset_liability_management

      Dar nu cred ca are cineva timp de ele. Sunt sigur ca BNR are oameni care ar putea explica lucrurile astea publicului larg si cred ca ar fi bine sa o faca.

      Sunt de parere ca BNR are o parte din vina, mai ales ca pot face comparatie cu alte cazuri, dar nu mai intru in detalii acum.

    • Eddy Popa spune:

      Stimata doamna, aveti perfecta dreptate: orice activitate se judeca dupa rezultate. Ar trebui sa le explice cineva domnilor de la BNR ca realitatea le contrazice pretentioasele constructii teoretice.

  9. Adrian D spune:

    Aveti dreptate in ceea ce spuneti, asa cum are si dl Liiceanu cand aminteste de nota 3 la conostiinte despre fiscalitate ale romanilor. De regretat este faptul ca nici macari cititorii contributors nu pot sa inteleaga mesjul unui text, comentand visceral, subiectiv. Traim totusi cu speranta ca am mai invatat din criza francului cate ceva despre economie, fiscalitate si piata libera.

    • Dinu B spune:

      Din acest “episod” romanii au invatat pe pielea lor, direct si nemijlocit ca statul prin unii reprezentantii platiti din taxele lor, sunt gata oricand sa dea sfaturi dar nu sa actioneze (sa ia masuri “proactive”).

  10. Eddy Popa spune:

    Domnule Radulescu, n-ar fi mai simplu ca BNR-ul si dvs. sa va admiteti partea de vina pentru actuala criza a creditelor in franci? Clientii si-au recunoscut greseala, bancile comerciale nu au recunoscut-o decat tacit dar macar incearca sa faca ceva, numai BNR duce un razboiu mediatic absurd ca sa ne convinga ca a procedat mereu ca la carte. Eu am impresia ca in birourile conducerii BNR bate un vant de elitist asumat si de auto-suficienta care pana la urma o sa va ingroape.

  11. Mihnea spune:

    Nivelul de cultura economica a romanilor este egal cu cel de cultura generala, adica 2%.
    Capacitatea unui roman obisnuit de a privi macro-economic (din avion) si de a intelege interesul colectiv al tarii comparat cu cel personal este si mai mica.
    Asteptarea de asistare economica din partea statului pentru a compensa esecul propriu probabil vine din cei 50 de ani in care am asteptat casa, masina, faina si zahar fara sa muncim productiv in vreun fel.

    Felicitari pentru analiza Dl. Radulescu. Parerea mea personala este ca Dl. Liiceanu si altii sunt papusile unei campanii pornite pentru a decredibiliza cel mai constant pol al interesului national din ultimii 25 de ani: Mugur Isarescu. Corelez asta cu aparitia brusca a articolelor despre Crescent.

  12. Consonant spune:

    M-am uitat peste prezentarea dumneavoastra: “Director și consilier al guvernatorului BNR din 1990 până în prezent. Președinte Banca Agricolă/Raiffeisen (1999-2002) și CEC (2005-2007).”
    Imi puteti spune si mie cum este posibil asa ceva? O problema foarte mare ar fi incompatibilitatea. Insa mai este una: mie nu-mi ajung zece ore pe zi si sapte zile pe saptamana ca sa-mi fac toate treburile la singurul servici pe care il am, este adevarat ca, in mediul privat. Dumneavoastra cum faceti? Lamuriti-ne si noi, muritorii de rand.

    P.S. In lumea civilizata, a nu raspunde intrebarilor este inacceptabil.

    • iosiP spune:

      Sa presupunem ca Banca Agricolă/Raiffeisen si CEC aflau deciziile BNR “ceva” mai repede decat celelalte banci, ceea ce le oferea un “oarecare” avantaj competitiv?
      Dar vai, cum as putea oare sa am astfel de ganduri, se stie doar ca bancherii romani nu sunt afectati de conflicte de interese, ei sunt o combinatie reusita de Robocop si Maica Theresa.

  13. Mircea Modan MirceaM spune:

    Partial de acord cu sectiunea in care aveti graficul dinamicii cursului exprimat in “leu constant” 2005… dar de ce 2005? Daca am lua ca baza leul 2007? sau leul 1990? Poate pentru ca anul 2005 da bine?
    Trecand peste aceste mici “artificii” aveti dreptate , in sensul ca nicio banca centrala nu tine cursul foarte “strans”, costa prea mult si distorsioneaza piata, daca nu avem si ceva fundamentale care sa sustina cursul. Dovada si volatilitatea EUR/USD, in ultimii 10 ani am avut si dolar extrem de slab(aproape de 1,6) dar si foarte puternic (cum este acum, in zona lui 1.14) . Nu s-a prabusit cerul, nu? Si nimeni nu da cu Fed-ul de pamat.
    Problema mare la BNR este cu inflatia (hiperinflatia aia triple digit va spune ceva? a fost OK? nici acolo BNR nu avut vreo vina? Masa monetara de cine este “dirijata”? de piata?)
    Alta problema este cea a ratei dob de pol. monetara, coroborata cu cea a inflatiei. De regula dubla, o politica”ferma”, criticata ca fiind prea ortodoxa, care nu a tinut cont de ciclul economic. aici e buba cea mare…la o rata de 10,25% plus castigul bancilor comerciale, (care trebuia sa acoperea si RMO-urile uriesesti) creditele in lei, in anii 2007-8 erau prohibitive, impingand “lumea” spre tot felul de valute “exotice”. Acum au trecut la “adecvare’, tarziu, dar tot mai bine ca niciodata.
    Si cate altele… mergand pana la “iresponsabilitatea” reglementarilor (obligatia legala a BNR) care nu obligau bancile sa ia masuri proactive in cazul creditelor emergente.
    Si cate altele ..sa ne uitam doar la fapte, dinamica inflatiei, a ratei de pol monetara, ciclul economic,ce au facut Fed si ECB, dincamica creditelor neperformante etc. Chiar nu gasiti nici o vina BNR? Ciudat…

  14. Stimate,
    d-le Mihnea,
    1.Asteptarea este ca Guvernul sa aiba o expertiza economica, care sa-i permita o conducere echilibrata a economiei, astfel incit banii imprumutati azi, sa nu duca maine la catastrofe personale si nationale, ca aceea in care APROAPE milionul de personae sa ajunga in ,,incapacitate de plata”, bancile cu pierderi uriase, acoperite din tiparirea banilor de hartie.Ce a facut guvernul Boc, ca sa tempereze criza si sa diminueze pierderile nationale sI personale? NIMIC !
    Asteptarea este, ca BNR sa aiba o monitorizare atenta a evolutiei economice si financiare, incit sa nu se ajunga sa i se spuna debitorului ca-i pe cont proriu, deoarece au trecut cei ,,50 de ani,in care nu munceam productiv”.
    Economia nationala, este o afacere (nationala) in care consiliul de administratie este format din Guvern, iar ,,investitorii” sint populatia tarii!
    In momentul in care, o parte semnificativa a populatiei, se imprumuta si achizitioneasa bunuri de folosinta indelungata pe banii gasiti pe piata, ca mod firesc de functionare a unei economii de consum, nu mai poti spune ceva despre ,,vinovatii personale”.
    Consiliul de administratie ,,guvernamental” trebuie sa raspunda cu capul – penal si material ca in Islanda, pentru criza – si de esecul rupturii de ,,functionalitate economica”, in momentul in care bunurile nu mai pot fi achitate, locuinta este confiscata, banii platiti ca rate, pierduti, iar ,,debitorul” si cu datorii – cu toate ca a platit destul si a ramas sarac.
    Este o anomalie extrema, ca cineva – fie el de la, sau dinafara guvernului, a BNR sau a sistemului bancar (care ne trage clapa), sa vorbeasca de riscul personal – cind traim intr-o tara administrata economic, in care guvernul si institutiile de reglare/control financiar si cele beneficiare a imprumutarii cu Marfa ,,bani” o dau chix!
    Daca ,,piata financiara” nu este controlata, daca UE – FMI si administratorii comunitari nu creaza rezerve/resurse de acoperire a propriilor deficiente/anomalii de guvernare comunitara si nationala, atunci ce ne mai trebuie guvern, BNR si banci?
    Pentru a asigura doar bani pentru huzurul acestora?
    2.Pina la urma, guvernarea comunitara si nationala sint haotice, birocratice, fara sa existe o stiinta a guvernarii, fundamentata pe cea a ,,dezvoltarii economice”, ceeace face ca evolutia financiara sa fie la fel de haotica si imprevizibila, la stadiul actual de dezvoltare a stiintei economice.Nu exista nici un PROIECT la nivel national sau comunitar, ci doar STRATEGII generale, teoretice, care ne-au adus unde sintem acum, la 8 ani de la integrarea in UE!
    Ceeace ar putea fi totusi realizabil, este ca la fel ca la circulatia rutiera, ,,circulatia baneasca” sa se bucure de un sistem de asigurare – incit la ,,accidentele tip 2009″, indivizii sa nu mai devina victimele mortale ale erorilor analistilor si constructorilor de politici economice si financiare ratate, ale guvernelor fara proiect si viziune in dezvoltarea economica, a unei BNR care nu poate face/repara decit prea putin, din ceeace nu face Guvernul ori distruge insatietatea pentru cistig, a oligarhiei financiar-bancare.
    In rest, discutiile, acuzele, criticile nu ajuta, nici nu strica cu ceva, lumea noastra dimboviteana, in care traim la voia intimplarii, naufragiati intr-o tara esuata economic.

  15. Michidutza spune:

    Domnule Radulescu,
    Va felicit pentru curaj. Sa publici un comentariu profesionist documentat reprezinta, dupa cum se vede, o actiune sinucigasa! E trist ca dupa 25 de ani de libertate (libertatea de a invata, in primul rand) inca am ramas la nivelul reactiei pasionale si nu rationale atunci cand vorbim de macroeconomie.
    “Libertatea” de a comenta in scris se pare ca inca nu implica si responsabilitatea unei minime autocenzuri. Daca am pune tot atata pasiune in a ne apleca serios asupra cartilor poate am reusi sa ne ridicam deasupra nivelului de “barfa la o coada la lapte”.
    Sper sa va mai citesc comentariile :) ))

  16. Stelian spune:

    … Eugen Radulescu

    “Întrucît domnitorii nu au dreptul să bată monedă, în Principate circulau vreo douăzeci de monede; mai întîi, cele turceşti, bineînţeles, dar şi italieneşti, austriece, olandeze, ruseşti. Multă vreme, piesa de argint olandeză a fost cea mai răspîndită, iar unii istorici susţin că de la leul stînd în două picioare pe care îl avea pe revers — de unde şi numele Lowenthaler — ar veni numele unităţii noastre monetare, leul.”
    Neagu Djuvara – Intre orient si occident.

  17. Iolea D spune:

    D-le Radulescu

    “Director și consilier al (aceluiasi) guvernator(ului) BNR din 1990 până în prezent,Președinte Banca Agricolă/Raiffeisen (1999-2002) și CEC (2005-2007).”

    citind comentariile de mai sus, va propun sa schimbati titlul articolului dvs. O sugestie ar fi

    BNR – inocentul de serviciu sau complicarea macroeconomiei.

    Poate mai sunt si alte propuneri.

    Va multumesc.

  18. Paul Butoi spune:

    ///…

    Sunt convins ca micile dv. obligatii ( morale ) fata de BNR – care va asigura lunar un salariu reconfortant – nu au afectat obiectivitatea analizei pe care aveti generozitatea sa ne-o impartasiti .
    Vreau doar sa va semnalez cateva aspecte ( oarecum ) discutabile :
    1. Rezumand , dv. ati cheltuit foarte multa energie pentru a ne transmite un mesaj simplu :
    Institutiile Statului roman nu gresesc niciodata .
    Va informez ca noi , populimea , cunosteam – de mult timp – acest adevar fundamenntal .
    Io zic ca textul dv. se putea rezuma – cu succes – la aceasta axioma .
    Lungimea textului sa fie , oare , motivata de dorinta de a-i ameti pe cei mai slabi de inger ?
    2. Nu am inteles ce aspect anume din biografia dv. va recomanda pentru a emite , in deschiderea expunerii , adanci aprecieri filozofico- moralizatoare ; pare ca sunteti / reprezentati o inalta instanta morala .
    Sa fie oare BNR – in Realitate – doar o adunatura de jalnici filozofi inchipuiti – Mugurel Isarescu , Florin Georgescu , Bogdan Olteanu , Liviu Voinea , … ?
    A devenit oare BNR – si nu stiam noi – o inalta instanta morala ?
    Sau este vorba doar de tupeul / aroganta / suficienta specifice unui mic aparatncik de duzina ?
    E clar ca la BNR nu s-a auzit de bunul simt .
    Da` nu s-a auzit macar de simtul ridicolului ?
    3. In loc sa-i compatimiti pe cetateni pentru ca merg pe mana unui anumit avocat , nu ar fi oare mai potrivit sa-i compatimiti pe cetateni pentru ca au ajuns pe mana avocatului respectiv ( si ) din cauza incompetentei si iresponsabilitatii BNR ?
    Avocatii sunt platiti ( uneori ) doar daca / cand demersul lor reuseste ; nu am auzit – inca – de o banca care sa amane incasarea unui comision .
    4. Care o fi relevanta mentionarii economistului care a incercat o speculatie in 2008 ( Lucian Isar , probabil ) ?
    Incercati oare sa sugerati ca asta exclude – automat – posibilitatea ca el sa aiba acum / in general o opinie corecta ?
    Pentru ca nu ar fi credibil ?
    Asta este logica marxist – leninista ?
    5. Referitor la credibilitate : io zic ca nu iesiti tocmai bine dintr-o comparatie facuta intre dv. si domnul Liiceanu pe competentele dobandite / parcursul profesional .
    Da` deloc .
    Domnul Liiceanu pare a fi un profesionist ; dv. pareti a fi doar un obscur yesman .
    In Realitate , nimic din parcursul / statutul dv. profesional nu justifica tonul grobian , arogant – didactic , adoptat fata de domnul Liiceanu .
    Alegand acest ton , dv. expuneti – cu o remarcabila lipsa de inhibitie , in toata splendoarea lui – un caracter infect , incapabil sa inteleaga si sa practice , in spatiul public , reguli elementare de onestitate , politete , bun simt .
    Un psihiatru ar putea spune daca nu cumva ne aflam in zona patologicului .
    6. Ar putea fi considerat bizar faptul ca , pana la aceasta varsta , nu ati inteles macar faptul ca minciuna credibila cere o dozare atenta .
    Un exemplu vizibil apare la argumentatia legata de provizioane – pierderi : daca domnul Liiceanu este diletant cand afirma ca 25% provizioane inseamna 25% pierderi , nu ar fi fost oare logic ca dv. sa avansati cifra reala ?
    Altfel , noi , nematurizatii , o sa credem ca bancile vand creditele restante la recuperatori pentru 10% din valoarea lor nominala ; pierderea s-ar duce spre 22% , ceea ce nu este foarte departe de cifra avansata de domnul Liiceanu .
    Ca expresie a bunei dv. credinte – implicit a BNR – nu ar fi fost oare util sa ne explicati si de unde acopera bancile pierderile ?
    Nematurizatii spun ca – in principal – din banii depunatorilor , prin acordarea unor dobanzi mai mici la depozite , cresterea comisioanelor , cresterea dobanzilor pentru imprumuturile acordate .
    In Realitate , nivelul de 25% a fost atins dupa 6 ani , iar acoperirea pierderilor se face gradual , din veniturile realizate pe parcursul a 7 – 10 ani ; nu a spus nimeni ca se recupereaza 55 mld RON intr-un an , e doar o alta manipulare – grosolana – incercata de dv. .
    7. Io zic ca demersul dv. – ca strategie de PR a BNR – este penibil .
    Oare nu se mai gasesc mercenari ( cat de cat ) credibili in Ro. ?
    Nu a acceptat nimeni sa semneze – pe bani – un text atat de jenant ?
    Sau BNR nu ( mai ) are destui bani ca sa plateasca semnatura unui mercenar extern ?
    Macar este de apreciat faptul ca BNR nu il expune cu mizeria asta pe domnul Dan Suciu ; dv. oricum sunteti compromis si lipsit de valoare , deci dispensabil .
    8. Daca BNR – o data in plus – este incapabila sa-si asume partea sa de responsabilitate intr-o problema in care este implicata , o minima decenta i-ar cere sa taca .
    9. Astept un nou text , in care sa ne povestiti cat de competent si responsabil a actionat BNR la sfarsitul anilor `90 , in chestiunea legata de asa numitele ” banci populare ” .
    Dupa cum stiti , doar prin cea mai vestita dintre ele – BPR – au fost ciorditi de la cetateni vreo 500,0 milioane de RON .
    Poate ne spuneti care a fost rata de recuperare a creditelor neperformante la BPR si – ca argument zdrobitor pentru credibilitatea BNR – ne spuneti cine este ( coincidenta ) nasul distinsului presedinte al BPR , Emil Botea .
    10. Referitor la sensul / eficienta demersului dv . : nu v-a spus un alt om de bine – tov. Cristian ( Socol ) – ca pe contributors.ro proportia / numarul de fraieri este mai mic decat pe alte platforme ?
    11. Textul dv. imi aminteste – prin tupeu / nesimtire – de un alt mare barbat si ganditor , care s-a simtit dator sa-si publice pe contributors.ro cugetarile : tov. Tony ( Neacsu ) , membru CSM in momentul respectiv .
    Meritati sa aveti parte de un parcurs viitor similar cu cel al tov. Tony .

  19. Adrian spune:

    Inca o dovada ca romanii nu au cultura financiara sunt comentariile de mai sus; din pacate lipsa de cultura financiara si zeci de ani de comunism, plus populismul de doi bani (“salariile nesimtite” la BNR sunt comparabile cu cele din unele firme private serioase) fac o combinatie trista.

    Dragi concetateni analfabeti comunisti: BNR e dusmanul de clasa, haideti sa il distrugem, in locul “specialistilor” de azi putem pune niste oameni responsabili, cu radacini sanatoase, intelectualii burgheji trebuie inlocuiti cu cativa strungari pensionari sau cu vreo doua textiliste de la Apaca.

  20. Alexandru Stolz Alexandru Stolz spune:

    Articolul de faţă al dlui. Rădulescu mă convinge mai mult decât cel al dlui Liiceanu din 11.feb.



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Eugen Radulescu


Eugen Radulescu

Născut în 1958 în București. Absolvent al ASE, Facultatea de Finanțe-Contabilitate, 1982. Doctorat în economie, ASE, 1998. Director și consilier al guvernatorului BNR din 19... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

cu ani in urma un prieten cambodgian mi-a povestit cum a fost omorat pe taica-sau pe vremea khmerilo...

de: r2

la "Ce-ar fi să vorbim cu-adevărat corect politic despre Fidel Castro?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)