Home » Economie »Macro » Citesti:

Capitalism, criză, colaps: economia faţă cu aşteptările noastre

Valentin Cojanu august 12, 2011 Economie, Macro
7 comentarii 2,515 Vizualizari

Economia este o disciplină socială practică, orientată către rezolvarea problemelor de bunăstare a oamenilor şi societăţilor de care aparţin. Ne aşteptăm să vedem rezultatele ei aplicate unor preocupări umane cotidiene precum dezvoltare, inegalitate, creştere, productivitate şi costuri, acumulare de capital şi investiţii, toate concepte care pot fi operaţionalizate prin iniţiative de politică. Totuşi, corolarul ei teoretic major, anume că tranzacţiile voluntare de piaţă conduc la un optim social, este constant pus sub semnul întrebării, printre altele, datorită lipsei de relevanţă a iniţiativelor de politică în variate contexte socio-economice. O privire mai îndeaproape:

„O economie E este definită astfel: pentru fiecare i=1,…,m un sub-set nevid Xi al Rℓ în ordine predefinită de ≤ i; pentru fiecare j=1,…,n un sub-set nevid Yj al Rℓ; un punct ω al Rℓ. O stare a lui E este is un (m+n)-plet de puncte în Rℓ.” (Gerard Debreu 1959, p. 75). Debreu este laureatul din 1983 al premiului Nobel pentru încorporarea de noi metode analitice în teoria economică. La Georgescu-Roegen, alegerea consumatorilor este pusă în legătură cu o axiomă topologică care înseamnă că „elementele planare de indiferenţă formează o structură convexă relativ la originea coordonatelor”, iar soluţia pe care o propune conduce către „o distribuţie stohastică a unor varietăţi particulare la fiecare punct al spaţiului mărfurilor” (Georgescu-Roegen 1988).

Cu o parafrază a unuia dintre personajele Dickensiene din Dombey and Son, am

putea zice că valoarea acestor descrieri a realităţii economice a fost estimată în proporţie

cu imensitatea dificultăţii pe care cineva o are atunci când încearcă să vadă dacă au vreo semnificaţie sau nu. Dacă am întreba ce iniţiative relevante de politică ar putea rezulta din acest fel de teoretizare, am primi în mod obişnuit un răspuns ca cel al lui Daniel McFadden, un laureat din 2000 al premiului Nobel pentru dezvoltările teoriei şi metodelor analizei alegerii discrete: „consumatorul trebuie probabil să fie îndreptat şi constrâns să răspundă alegerilor de piaţă cu suficientă disciplină” (2006). Dacă teoria noastră nu reuşeşte să explice comportamentul economic nu este vina economiştilor, ar fi astfel implicaţia evidentă; noi suntem cei chemaţi să „răspundem” teoriei, o reluare a temei lui Milton Friedman despre faptul că realismul premiselor este irelevant pentru procedura ştiinţifică.

Pentru teoreticienii ştiinţelor exacte, între cunoaştere şi lumea reală se află un set de modele care aproximează natura prin numere; în baza acestei gândiri logico-matematice, este posibil chiar să descrii în ecuaţii o realitate încă intangibilă (de ex. particulele Higgs). Pentru economişti, construcţia acestor modele (în realitate, transpunerea aşa cum e din fizică sau orice altă disciplină care îşi bazează metoda pe algoritm) nu a fost posibilă fără apariţia unui strat intermediar conceptual, al cărui conţinut poate fi numit în cel mai bun caz convenţii sau metafore. Aşa stau lucrurile cu cele două concepte majore în uz astăzi, echilibrul/dezechilibru şi piaţa (economia de piaţă); ceea ce avem de făcut este doar să demonstrăm existenţa/starea imperfectă a acestora ca şi cum acestea chiar ar fi o componentă a lumii noastre sociale. Şi de aici, lucrurile se ramifică: convenţiile sunt dezvoltate la nivelul 2, 3 şi mai departe. Într-un caz ilustrativ, Andrew Kamark, după o carieră de 26 de ani la Banca Mondială, ajunge la concluzia că „cele mai multe din aceste cifre şi indicatori oficiali nu erau suficient de precise în niciun fel de calcul” şi demonstrau că „termeni de bază precum ‘şomaj’ şi ‘venit’ sunt abstracţii arbitrare care nu corespund realităţii şi care nu pot fi comparate între diferite culturi şi între diferite perioade.” (Wilk şi Cliggett 2007, p. 75) Potrivit unor mărturisiri contemporane, Keynes se baza mai mult pe intuiţia lui decât în cifrele statisticienilor; modifica un număr dacă nu-i convenea, iar dacă şansa făcea ca unul să fie satisfăcător, exclama, “Doamne, ai găsit numărul corect!” (anecdota aparţine lui Tinbergen şi este citată de Desrosières 1993 (1998), p. 316).

Una dintre cele mai des vehiculate convenţii în economie, de interes imediat pentru tema aleasă, este cea privind „intervenţionismul”: statul şi intervenţia sa în mersul „pieţei” („tranzacţiilor voluntare”) (încă o dată spun, ca şi cum acestea ar fi într-adevăr un lucru (en. fact) al realităţii sociale). În cazul cel mai puţin interesant (sărac intelectual), această poziţie implică formarea unor curente opuse de idei, cum au fost/sunt cele ce opun susţinătorii ideilor de stânga şi de dreapta în economie. Învăţaţi să opunem atât de mult capitalismul comunismului, am uitat că în fiecare găsim vicii şi virtuţi şi că încercarea nu este să ne delimităm în raport de un model intelectual (de ex.: critica libertăţii pieţei te face comunist, iar judecata rece a inegalităţii sociale te face capitalist), ci să reuşim să găsim un model intelectual al ştiinţelor sociale care să reprezinte ceea ce se întâmplă de fapt în viaţa socială nu ceea ce credem/dorim noi că ar trebui să se întâmple.

Dar convenţia asupra „intervenţionismului” are o implicaţie mai subtilă deoarece (prin chiar modul de formulare) presupune că există două entităţi: statul şi piaţa. Şi acest lucru ne pune pe un drum greşit, cred eu, din care nu putem formula cele mai corecte soluţii. Să vedem de ce ar sta aşa lucrurile când ne uităm la criza prelungită contemporană.

Disjungerea statului de piaţă printr-o convenţie nu corespunde cu mersul lumii sociale: statul s-a născut şi trăieşte într-o lume a oamenilor care dominau/domină circulaţia mărfurilor şi a banilor, iar aceasta din urmă a putut să se consolideze prin protecţie. Subliniez acum şi nu voi elabora mai departe: acest lucru nu este necesar bine sau necesar rău pentru societate, ci depinde de contextul social care i-a dat naştere.

În afara de limbă şi etnie, configurarea unui teritoriu a fost posibilă până unde guvernatorul acelui ţinut avea puterea să strângă venituri (să impună impozite de exemplu) care să-i slujească cheltuielilor de administrare. Acest contract social nu este ceva voluntar: este o luptă pentru coexistenţă între lumea politică şi cea a afacerilor care o pot susţine. Apariţia statelor naţionale este forma modernă a rezultatelor acestor lupte. [Formele moderne de organizare politică a societăţii nu sunt un antidot pentru aceste evoluţii, care nu sunt doar sumbre. Societatea are şi de câştigat din acest context stat/guvernator-piaţă/lumea schimburilor, deşi nu întotdeauna şi nu peste tot.]

Guvernarea a însemnat întotdeauna nevoie de bani (prin risipă sau chibzuinţă, nu interesează acum), iar aceşti bani erau produşi de comercianţi, bancheri şi, mai târziu, industriaşi. Când guvernele se îndreaptă către faliment sunt nevoite să stea la mâna celor care îi produc/circulă (creditorii privaţi). Această soartă o are în premieră Egipt în anii 1870, când Baring Brothers Bank prin Evelyn Baringers era stăpânul virtual al ţării. În acele timpuri, experienţe similare în transferul unei părţi din suveranitate către bănci private au loc şi în Grecia, Tunisia, Maroc, Imperiul otoman, precum şi în alte ţări mici din Caraibe şi America Centrală (Neff 1990, p. 59). Puternicul om de afaceri John Pierpont Morgan, impunându-se ca şi cum ar fi fost bancherul central al Statelor Unite, a intervenit pentru a salva pieţele financiare de două ori, în 1895 şi 1907, de la un colaps inevitabil. Galbraith oglindeşte similar criza anilor 1930, Dwight Eisenhower a vorbit de complexul militar-industrial (1961), iar tot ceea ce se întâmplă şi astăzi nu arată deloc că piaţa s-ar afla în opoziţie cu statul ca elemente ale analizei noastre. Băncile franceze, ca principali creditori ai statului grec, sunt o afacere a unor liceeni (ignoranţi ai faptului că administraţia de la Atena este cheltuitoare şi dispusă să falsifice contabilitatea bugetului de stat) sau a unor calcule mature în care doar cel ce riscă ştie ce anume riscă?

Plecând de la aceste reflecţii asupra economiei şi rolului ei, două întrebări se pot pune în faţa evenimentelor de azi.

Prima întrebare, Cum înţelegem criza?, mi-am pus-o gândindu-mă la faptul că, în mod obişnuit, se pare, asociem criza în mod inerent cu o evoluţie care creează probleme, aşa cum asociem creşterea economică cu o evoluţie care rezolvă probleme. În ambele cazuri, cred că viziunea noastră este limitată.

În acelaşi timp în care vorbim de criză, există viaţă în economie, există viaţă în anumite regiuni şi în anumite activităţi economice. (Depinde în ce ţară ne citim ziarele.) De câţiva ani încoace, regiunea din Pacific este un creditor important al celeilalte părţi a lumii. Dinamica acestui nou raport de putere între cine-i creditor şi cine-i debitor în economia internaţională s-a accentuat considerabil în ultima perioadă. Există şi alte economii care contează (economic şi politic), cum ar fi Brazilia şi Turcia, şi acestea merg cu toate pânzele înainte, iar progresul (vieţii politice şi economice) de aici este de invidiat.

Există dinamism şi în ceea ce priveşte anumite activităţi economice, care nu sunt măsurabile uşor sau cel puţin nu sunt uşor vizibile. Un exemplu: fondurile suverane. Acestea nu au o anvergură deosebită ca volum (la aproape jumătate din rezervele valutare mondiale), dar în spatele acestor cifre, putem identifica anumite fenomene interesante. Astfel, există regiuni ale lumii, în care se face un alt tip de activitate economică şi anume statul administrează bani importanţi – în Orientul Mijlociu şi în ţările din Asia avem 79-80% din volumul fondurilor suverane administrate de aceste state; ele decid unde, cum se investeşte. Să mai amintesc că, în urmă cu câţiva ani, Norvegia, un alt stat în care fondurile suverane joacă un rol important, cel puţin relativ la puterea lui economică, decide să vândă acţiuni (fiindcă ei investesc, printre altele, şi în acţiuni) a unor firme americane care nu aveau un comportament etic. Alte cifre arată că, în zilele noastre, sunt patru ţări, China, Coreea de Sud, Arabia Saudită şi Kuweit, care de câţiva ani cumpără masiv terenuri în Africa pentru rezolvarea problemelor de resurse. Iată diferite faţete a ceea ce înseamnă economia dinamică azi, în care statul este în piaţă.

Este o incursiune în problematica contemporană scurtă, dar care ne arată o lecţie majoră. Ne aflăm într-o situaţie în care, în economia internaţională, sunt mai multe alternative de a rezolva problemele economice: în timp, punctele de concentrare a puterii economice şi financiare şi, în paralel, sursele de creştere s-au multiplicat. Există mai multe zone de dinamism economic şi mai multe surse de creştere autonomă. Interdependenţa dintre ţări nu se scrie în concepte generale („globalizare”), ci în contexte care trebuie cunoscute: un studiu al unor economişti de la FMI a constatat că din 1960 până în zilele noastre există o convergenţă a evoluţiei principalilor indicatori macroeconomici în interiorul grupurilor de ţări care prezintă dezvoltări relativ omogene (cum ar fi „ţări în curs de dezvoltare”sau „ţări dezvoltate”), iar între aceste două grupuri de ţări convergenţa este foarte slabă. O nouă terminologie precum „cluburi de convergenţă”, „spaţii omogene de creştere”, „zone competitive optime” vine să confirme această direcţie de studiu.

A doua întrebare este Cum ne raportăm la modelele teoretice? şi ea este generată de un lucru se pare esenţial pentru ceea ce facem şi anume, cum validăm modul în care noi gândim un fenomen economic. Există o formulare foarte îndrăzneaţă (Baumol, Litan şi Schramm) care spune că dacă avem talentul să procesăm cifrele, putem să ajungem la orice rezultat vrem în economie. Multe nume sonore s-au întrebat de ce facem economia în modul în care o facem şi anume cu o mare încărcătură cantitativă. Ultimul în seria celor înscrişi pe această agendă de discuţii este Krugman. Dacă îl citeşti în 1992, Krugman spune că ideea economică, dacă nu este pusă în model cantitativ, nu trebuie luată în seamă. Dar dacă îl citeşti în 2009, după primirea premiului Nobel, Krugman spune că problemele pieţelor financiare sunt datorate şi faptului că matematica şi tehnicile cantitative sunt folosite excesiv.

Pentru a exemplifica la ce modele teoretice ne raportăm, alegerea mea este Veblen (The Theory of Business Enteprise, 1904). Veblen se uită la ciclul de afaceri, la crize, ce le determină şi cum pot fi soluţionate, şi teoria lui este că putem înţelege crizele numai dacă considerăm simultan atât factori care se pot cuantifica, ceea ce noi, în mod obişnuit, facem atunci când calculăm ciclicitatea şi ciclurile afacerilor (producţie, consum, ocupare, investiţii, principalii indicatori macroeconomici), cât şi factori care nu se pot cuantifica şi ţin, spune el, de cultura mediului de afaceri. După lectura lui Veblen, două învăţăminte mi-au fost clare.

În primul rând, faptul că ne ocupăm de lucruri de care nu ar trebui să ne ocupăm, un exemplu printre altele ar fi ţinuta morală a capitaliştilor. De multe ori am întâlnit ideea că problemele de lichiditate întâlnite pe pieţele internaţionale şi criza s-ar datora lăcomiei, nesăbuinţei în investiţii ş.a.m.d. Investitorii nu sunt totuşi nici mai morali, nici mai imorali decât au fost acum 10 ani sau acum 2000 de ani. Aşadar nu cred că acestea sunt lucrurile de care ar trebui să ne ocupăm. Dar SUA şi UE se gândesc astăzi la ce salarii trebuie să aibă managerii fondurilor de acoperire, ce salarii trebuie să existe în sistemul financiar, bonusuri ş.a.m.d.; desigur, acest lucru ar fi de interes doar acolo unde sistemul public plăteşte sau salvează sistemul privat.

În al doilea rând, observ că în modul în care prezentăm economia ne preocupăm de rafinarea tehnicilor de predicţie. Dacă nu o dată pe an, de două ori pe an sau chiar lunar sau chiar săptămânal ajungem la modalităţi în care credem noi că avem predicţii mai bune. Însă niciodată nu ne punem întrebarea dacă nu cumva trebuie să modificăm raţionamentul din spatele uzanţei noastre, care ne spune când şi de ce avem nevoie de aceste prognoze. Am să exemplific: o ierarhie produsă de Institutul pentru Dezvoltarea Managementului (Laussane) (2009), clasifică ţările în funcţie de cât de rezistente sunt la „stres”. „Stres” înseamnă probleme de criză, de turbulenţe, de conflict. Unele ţări sunt mai rezistente, altele mai puţin rezistente. Însă, dacă ne uităm la cum au ajuns ei la aceste rezultate, avem aceeaşi imagine pe care ne-o prezenta Veblen, şi anume avem, pe de o parte, meniul obişnuit, pe care îl foloseşte toată lumea şi anume indicatori economici, indicatori politici şi indicatori privind calitatea guvernării. Aşadar, lucruri pe care le măsurăm. Dar, în acelaşi context în care îşi justifică metodologia, ei remarcă faptul că orice ierarhie este relevantă atâta vreme cât suntem în stare să cunoaştem contextul istoric, cultural şi instituţional al ţărilor pe care le studiem, lucruri care nu se pot cuantifica sau, cel puţin, nu în modul în care noi credem că se pot cuantifica. Pe scurt, cred că lipsesc acel raţionament şi acea tehnică de analiză, care să includă în acelaşi timp aceste două lucruri, insist, în egală măsură.

La final, aş sublinia faptul că economia cunoaşte recent un succes (măsurabil în entuziasmul cu care apar noi articole şi reviste) prin folosirea unor concepte care aparţin spectrului larg al ştiinţelor sociale, precum încredere, reputaţie, altruism sau capital social.  Drumul este la început, iar conversia economiei într-o disciplină care să nu dezamăgească poate lua timp. Cât timp? Iată un fragment din 1962: „Oricare ar fi defectele schemei clasice, rămâne încă singura schemă atotcuprinzătoare pe care o avem şi va rămâne până când o altă concepţie a semnificaţiei economiei va lua naştere. Înainte ca aceasta să se întâmple, două condiţii trebuie îndeplinite: un nou set de idei trebuie găsit pentru a face posibil un start teoretic proaspăt şi vechiul mod de gândire trebuie abandonat cu totul, analiza preţurilor şi orice altceva.” (Ayres 1962, p. 21)

Nota autorului: pasaje din acest text au fost anterior publicate în Valentin Cojanu, Logica raţionamentului economic (CH Beck, 2010) şi în „Conferinţa Cadi”, Supliment Oeconomica 4/2009.

11 august 2011

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "7 comments" on this Article:

  1. Pareristul spune:

    Cam asa

    http://www.youtube.com/watch?v=vGNXaZ5OmlM&feature=player_embedded#at=3154

    arata “societatea de consum” (PE DATORIE!!!) care produce “prosperitate” si care e “orientată către rezolvarea problemelor de bunăstare a oamenilor şi societăţilor de care aparţin.”

    NO COMMENT!

    • Mircea spune:

      Studiul finantelor, mai presus de toate celelalte domenii din economie este unul in care complexitatea este folosita pentru a ascunde sau ocoli adevarul, nu pentru a-l dezvalui.
      John Kenneth Galbraith-economist,autor

      http://www.youtube.com/watch?v=rCu3fpg83TY

      • eu****** spune:

        In economie se lucreazaa cu foarte multi factori,unii corelati, altii nu, unii cantitativi, altii calitativi, greu de desenat imaginea globala a unui economii, dar indraznesc sa spun ca nu este imposibil.

        Pana si factorii culturali, comportamentali pot sa fie modelati si particularizati pentru o anume zona, regiune, tara. Chestiunea este ca pana si acestia se afla in dinamica si de aceea sistemul se modeleaza in dinamica sa. Cred ca este o zona de maxim interes stiintific pentru a fi mai bine definit si sunoscut un astfel de model.

        Nu sunt de acord ca elementele nu pot fi masurate -totul este masurabil -, sincer din ce in ce mai mult se dezvolta sisteme tot mai compleze bazate inclusiv pe factori/parametri despre care odata se spunea ca nu pot sa fie cuantificati.

        Da, intuitia te poate ajuta,sa faci un “smart guess”, dar cu ea nu treci intotdeauna puntea.
        Tocmai datorita complexitatii economiei,atat celei micro dar mai ales celei macro, solutiile nu sunt usor de gasit, si este nevoie de coerenta si mai ales de timp pentru a studia raspunsul sistemului la solutia propusa.

        Mai cred insa ca cele doua obiective stabilte de FED: “stabilitatea preturilor” si “mentinerea locurile de munca” sunt peste tot in lume elementele care pot defini un sistem economic in echilibru. Echilibrul este imperfect, dar un sistem cu economie de piata se auto-regleaza, chiar daca uneori in caz de urgenta apare si o interventie a statului – dar este ocazionala si limitata in timp- spre deosebire de economia etatist, care colapseaza tocmai datorita controlui uman imperfect care ingradeste dezvoltarea armonioasa, cu abateri controlabile, a economiei,

        Daca prin acest articol se incearca acum prea-marirea unui sistem care controleaza resurse enorme si le dirijeaza asa cum vrea sistemul, centralizat, pe mine m-ati pierdut.
        Nu este de mine teoria asta!

        Numai stabilitatea preturilor intr-o economie, asa cum si-a asumat obiectivul BCE-ul nu este suficient, a se vedea Spania care se lupta cu lipsa locurilor de munca si nu numai ea.

  2. M. spune:

    Este mai mult un articol de epistemologie, ca sa zic asa, adica despre conditiile si conditionarile teoretice care lucreaza cercetatorul. .
    In realitate, gasirea unui model intelectual de care vorbeste domnul Cojanu ma tem (si ma bucur pentru ca viata este mai buna) ca este o pura utopie, asemanatoare visului alchimistilor. Practica in domeniul tranzactiilor economice este cea care da intuitia punctuala a unor procese si este firesc sa fie asa deoarece in orice proces economic, precum in orice actiune concreta de un anume fel precum razboiul, casatoria, prietenia si chiar gandirea doar cel implicat poate intelege specificitatea procesului respectiv si doar acel proces. Altfel spus oamenii asteapta de la stiinta economica doar instrumente, nu rezolvari. Iar de la oameni precum Keynes asteapta intelepciune, nu stiinta.(Ii e mult mai greu unui economist sa invete sa faca bani, scuzati vulgaritatea, decat unui psiholog sa invete sa rezolve o nevroza a unui “pacient” si asta nu pentru ca stiinta economica este mai putin dezvoltata decat psihologia)

    Sigur, oricine ar putea spune ca de la alte stiinte oamenii asteapta dezvoltari tehnologice, sa spunem, nu rezolvarea unor ecuatii fundamentale, dar oamenii de stinta se zbat sa rezolve aceste ecuatii fara sa se gandeasca la aplicatiile lor, asa ca tot rationamentul de sus cade. Problema este ca economia este o stiinta practica, asa cum spune si dl Cojanu. Fortand puternic nota, cum ar putea exista o stiinta a dezvoltarii tehnologice?

    - Deciziile politice nu reprezinta doar decizii ale unor oameni inchisi intr-un birou ermetic cu siruri de cifre si studii – ele reprezinta si o corelare a logicii unei actiuni cu orizonturi de asteptare, dispozitii , idei circulate in opinia publica, in diverse medii profesionale s.a. De aceea notiuni preum stanga – dreapta au sens si sunt imposibil de evitat pentru ca ele determina siruri de actiuni si o coerenta a unei strategii economice. Bineinteles, nuantele sunt infinite. Dar, a respinge dualitatea stanga/dreapta nu cred ca este intelept, nici macar intr-o analiza “absolut” obiectiva.

    • Valentin Cojanu Valentin Cojanu spune:

      Un raspuns foarte elaborat, fata de care am 3 raspunsuri:

      - Gasirea unui ‘model’ (in stiintele sociale) sau a unei ‘metode’ este o operatiune care conduce la un alt fel de rezultat decat suntem obisnuiti in studiul stiintelor exacte. Am incercat sa indic posibile surse si rezolvari care exista deja (mai ales in articolul anterior), dar nu este aici locul pentru mai mult. ‘Intuitia’ si ‘intelepciunea’ conteaza, sunt un ‘dar’, dar nu poti face stiinta (o procedura sistematica pentru dobandirea cunoasterii) doar cu aceste haruri.
      - Nu imi doresc ca aceasta interventie sa fie considerata ‘de epistemologie’, ci o incercare aplicata de a explica modul limitat in care intelegem probleme de criza in economie.
      - Problematica ‘stanga/dreapta’ am abordat-o anterior si repet: ne aseaza in tabere opuse in loc de a ne obisnui sa alegem ce este mai bun din fiecare curent de gandire. Nu cerem prea putin oare de la noi atunci cand ne asezam in tabere intelectuale?



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Valentin Cojanu


Valentin Cojanu

Profesor la Academia de Studii Economice Bucuresti Editor al Journal of Philosophical Economics Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

Că incompetența și corupția sînt legate, merg mînă în mînă, stau la aceeași masă, etc., ...

de: vintila mihailescu

la "Corupție sau incompetență?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)