joi, martie 28, 2024

Cheltuieli publice, venituri publice şi media europeană

Cu ocazia dezbaterilor fiscale din ultima vreme, s-au înmulţit vocile celor care solicită o creştere permanentă a nivelului cheltuielilor publice în România. Din nefericire, argumentele aduse de aceşti susţinători ai unui stat mai mare, chiar şi atunci când se recunoaşte caracterul său ineficient, corupt şi risipitor extraordinar, sunt de regulă extrem de precare şi chiar superficiale.

În esenţă, aceste argumente se reduc la o comparaţie între ponderea cheltuielilor sau a veniturilor publice în PIB ale României şi ponderea medie a cheltuielilor sau a veniturilor publice în Statele Membre ale Uniunii Europene, ignorând cu totul faptul că – aşa cum spune un dicton francez, mult mai potrivit în acest caz decât în altele – « la comparaison n’est pas raison”.

O ţară cu nivelul de dezvoltare economică a României nu poate, pur şi simplu, să atingă media europeană, de altfel foarte inegal distribuită şi nu tocmai exemplară, de peste 45% din PIB venituri bugetare –  care coincide aproape exact cu nivelul veniturilor bugetare din Germania – fără a-şi periclita orice şansă de creştere economică şi de recuperare a decalajelor de dezvoltare, nici nu are o rezilienţă la datoria publică comparabilă cu economiile dezvoltate, care să îi permite să ruleze deficite bugetare pentru o perioadă lungă de timp. De altfel, niciunul dintre statele europene în care statul colectează în prezent peste 45% din PIB – Danemarca, Finlanda, Franţa, Suedia, Belgia – nu îşi permitea acest nivel foarte ridicat de cheltuieli publice când PIB per capita se afla la nivelul la care se află în prezent în România. Mai mult, în toate aceste state cu o birocraţie şi cultura civică incomparabil mai eficientă, mai competentă şi mai puţin coruptă decât în cazul românesc, ba chiar şi în cele în care statul cheltuie un procent din avuţia naţională situat între 35-40% – Spania, Marea Britanie, Polonia, Cehia –, deci mult mai jos şi mai apropiat de cel al României care este de puţin peste 33% (metodologie ESA), există o anumită recunoaştere a faptului că supraimpozitarea si suprareglementarea afectează negativ nivelul de creştere economică şi majorează rata şomajului, existând diverse reforme, iniţiative şi dezbateri periodice în acest sens. Altfel spus, chiar dacă atât o parte din elevii români cât şi cei finlandezi utilizează acum la şcoală cam aceleaşi softuri educaţionale şi tablete digitale, acest lucru nu înseamnă că a dispărut şi diferenţialul dintre stocul de capital fizic şi social precum şi cel dintre productivitatea factorilor între România şi Finlanda!

Există un principiu de bază al finanţelor publice pe care avocaţii creşterii permanente a cheltuielilor publice din România par să îl ignore sau îl trec sub tăcere, ca şi cum calculul economic nu s-ar mai aplica deodată când vine vorba de sectorul public : câştigul marginal al beneficiilor aduse de creşterea cheltuielilor publice pentru infrastructură, asistenţă socială şi servicii publice trebuie să depăşească sacrificiul marginal produs de creşterea taxării, incluzând aici ratele mai scăzute de creştere economică ca urmare a efectului dezincitativ al taxării sau a substituţiei mecanismelor de piaţă în anumite domenii. Această analiză economică selectivă este vizibilă în felul în care Victor Giosan, de pildă, răspunzând la un comentariu anterior al subsemnatului în marginea unui studiu al dânsului, disjunge în mod nefundamentat problema optimului fiscal de problema optimului cheltuielilor publice, doar pentru că cel dintâi nu pare că se ridică la estimările sale de 37-38% venituri bugetare realizate pe baza unui raport al Băncii Mondiale din 2006, care avertiza guvernul român tocmai asupra faptului că planurile sale optimiste de cheltuieli şi investiţii publice post-aderare se ridicau chiar şi atunci la un nefinanţabil 45% din PIB!

A afirma că – dat fiind nivelul de dezvoltare economică al României şi necesitatea de a încuraja dezvoltarea economică a ţării – un nivel al cheltuielilor publice sau al veniturilor fiscale aflat în partea de jos a distribuţiei în tabelul comparativ de la nivelul Uniunii Europene este normal şi justificat, nu înseamnă a spune că nu trebuie făcut nimic în privinţa politicii bugetare şi fiscale a statului român. Dimpotrivă! Există motive economice şi sociale întemeiate pentru a susţine o distribuţie mai echitabilă a salarizării între diversele categorii ale sectorului public, de la administraţia publică, justiţie şi ordine publică către sănătate şi învăţământ;  pentru reorientarea cheltuielilor publice de la asistenţă socială şi cheltuieli curente către investiţii în infrastructură şi măsuri proactive de reversare a dezechilibrului demografic; în sfârşit, pentru o restructurare drastică şi eventuală privatizare a companiilor de stat, o sursă enormă de rente politice şi corupţie, clientelism, risipă şi de pierderi  absorbite de bugetul public.

Cu alte cuvinte, prioritatea din punct de vedere economic şi politic pentru dezvoltarea României nu este creşterea permanentă a veniturilor şi cheltuielilor publice în PIB, nici fixarea atenţiei pe nişte cifre rigide bazate tot pe comparaţii specioase precum 6% din PIB la educaţie ori 7% pentru sănătate, ci reforma instituţiilor publice, reducerea evaziunii fiscale, creşterea capacităţii de absorbţie a fondurilor europene şi eficientizarea profundă a unui sector public mult prea mare în termeni de costuri fixe şi mult prea ineficient în termeni de rezultate pe anumite componente şi în ansamblul său. Căci, în absenţa unui mediu instituţional eficient – altfel spus, predictibil din punct de vedere legislativ, cu o corupţie redusă, eficient în definirea şi impunerea respectului pentru drepturile private de proprietate, responsabil în gestionarea resurselor publice şi inteligent în dezvoltarea politicilor publice – chiar şi un nivel stimulant al taxării şi o structură nedistorsionantă a fiscalităţii (care nu există încă) vor eşua în a produce efectele de creştere economică scontate, şi cu atât mai mult va eşua în a produce mult dorita şi necesara creştere economică rapidă un stat ineficient mult mai mare.

Distribuie acest articol

51 COMENTARII

  1. Constat ca suntem cam singurii participanti la aceasta discutie – atentia este acum atrasa de subiecte mult mai fierbinti! Am citeva precizari:

    1. Nu am sustinut niciodata un nivel similar de cheltuieli/venituri publice cu al tarilor dezvoltate de peste 45% – evident este imposibil. Sustin numai ca un nivel cuprins intre 36%-38% pentru veniturile bugetare ar reprezenta o situatie mult mai de dorit decit cea actuala. Si ca acest lucru se poate face mentinind nivelul actual al impozitarii.

    2. Cum explicati performanta Bulgariei care cheltuieste peste 36% si are un nivel de dezvoltare usor sub al nostru si un nivel de coruptie similar sau chiar mai mare? Performantele in absorptia fondurilor europene este si ea mai buna.

    3. Aproape toti expertii sustin ca pentru a creste PIB-ul potential si competitivitatea economiei avem nevoie de altfel de infrastructura, educatie, cercetare-dezvoltare si sanatate. Cu alte cuvinte ceea ce limiteaza dezvoltarea nu este povara fiscala, ci insuficienta elementelor/sistemelor complementare, a calitatii foarte scazute a serviciilor publice esentiale. In toate aceste domenii (cu exceptia infrastructurii) avem cele mai mici cheltuieli din UE. Credeti ca nu exista nici o corelatie intre performanta acestor sisteme si finantarea insuficienta? Cum credeti ca veti schimba performantele in educatie si sanatate fara o crestere semnificativa a cheltuielilor?

    4. Atit in studiul publicat, cit si in raspunsul la articolul dumneavoastra am subliniat ca problema guvernantei publice si a lipsei de eficienta/eficacitate a cheltuielilor publice este extrem de importanta si ca trebuie neaparat inceput cu schimbari radicale in acest domeniu. In opinia mea cele doua componente sunt interconectate: fiecare dintre ele reprezinta o conditie necesara, dar insuficienta fara cealalta pentru a schimba calitatea serviciilor publice esentiale si a contribui cu succes la o crestere economica durabila de 3%-4%. In primul studiu publicat/scris pentru CRPE (prin 2013 cred) am analizat pe larga cauzele si ceea ce s-ar putea face – gasiti si pe Contributors o sinteza a acelui studiu. Problema asa numitelor reforme structurale este fundamentala, inclusiv atunci cind vorbim de nivelul impozitarii: companiile prefera o combinatie de taxe mai mari si un sistem institutional simplu, stabil si predictibil, decit impozite mici cu un sistem stufos, impredictibil si foarte instabil. As fi curios sa stiu cum vedeti concret reformele/schimbarile din acest domeniu.

    5. Exemplul UK nu cred ca este foarte relevant – au servicii publice de o calitate semnificativ mai scazuta decit alte tari dezvoltate si au acum o intreaga discutie daca politica partidului conservator de echilibru bugetar la un nivel scazut (similara propunerilor de la noi de „infometare a bugetului”) este cea mai buna varianta. Financial Times sustine ca nu.

    6. Ce alternative aveti la cresterile de cheltuieli pentru sanatate, educatie si aparare? Dupa calculele mele numai pentru aceste 3 sectoare ar trebui sa cheltuim mai mult cu vreo 4% din PIB. Altfel toate 3 se apropie de colaps (sanatatea) sau devin necredibile (educatia si apararea).

    7. Credeti ca stabilitatea (echilibrul) istorica a unei cifre reprezinta optimul? Nu credeti ca exista si stabiltati/echilibre sub-optimale?

    8. Cu ce ajuta scaderea de TVA cresterea investitiilor private? Sau, mai ales, scaderea impozitului pe dividende? Cunoasteti investitii private semnificative in infrastructura, educatie sau sanatate? Cam cit sunt cheltuielile private de cercetare dezvoltare?

    9. Chiar credeti ca se poate face o redistributie de la sectoare ca ordinea publica, administratie si justitie catre educatie si sanatate? Aveti idee care este volumul salarizarii in justitie si cel in educatie? Si daca avem unele succese in lupta anticoruptie nu credeti ca se datoreaza si nivelului de salarizare? Aveti idee cam care e un salariu printr-o primarie sau in ce raport este cu salariul mediu? Aud propunerea asta neincetat: daca dam afara birocratii din administratie o sa avem bani pentru orice! Va inselati iarasi asupra cifrelor: toata functia publica din Ro este de vreo 110 mii persoane – cit credeti ca puteti rationaliza? 20% – 30%?. La fel si in cazul salariatilor din sistemul de ordine publica si aparare nationala – cel putin in armata personalul incadrat este sub limite, tocmai datorita lipsei banilor.

    10. Ce fel de cheltuieli de asistenta sociala credeti ca puteti reorienta catre investitii? cu exceptia pensiilor, celelalte cheltuieli de asistenta sociala sunt putin semnificative. Dati-mi un exemplu de program social pe care-l vedeti ineficient si care ar trebui anulat si care are o valoare semnificativa pentru investitiile in infrastructura. Atentie, nu am propus niciodata cresterea cheltuielilor de asistenta sociala, ci numai pe cele din educatie si sanatate. Dar sa stiti ca si la acest capitol tot pe ultimul loc suntem in UE – de acord sa nu crestem, dar de unde sa mai taiem?

    11. Singurul sector unde s-ar putea face economii semnificative este capitolul de chletuieli economice, de fapt sustinerea companiilor de stat. Aici sunt de acord ca se pot face economii semnificative, dar insuficiente pentru a acoperii nevoile celelalte. Plus ca anumite companii de stat vor ramine mult timp (sau permanent) subventionate: cele din transportul public de exemplu.

    Cam atit si poate reusim sa mai atragem pe cineva in discutia asta.

  2. Nu voi putea raspunde la toate chestiunile ridicate. Doar trei lucruri :

    1. cred ca nivelul de cheltuieli publice pe care il propuneti ar fi trebuit sa fie atins la actualul nivel al fiscalitatii, faptul ca nu este trebuie sa dea de gandit si denota probleme institutionale grave de enforcement, si aici e problema de fapt : evaziune fiscala la nivelul companiilor, transferuri contabile intracorporatii catre sediul lor fiscal extern, coruptie, incompetenta si ineficienta administrativa : stiti ca statul roman si unele primarii nu au inca un cadastru transparent si functional, de pilda? “mafia restituirilor”, “mafia imobiliara” etc; bineinteles, toate datele sunt istorice si nu zic nimic in sine, tocmai de asta le interpretam cu o teorie, iar eu v-am spus-o pe a mea, iar ea nu ignora rolul cheltuielilor publice in materie de dezvoltare sau le transforma intr-un factor separat, punand un pic caruta inaintea calului : faptul ca in ciuda schimbarilor fiscale, colectarea a ramas constanta, stabilindu-se la un echilibru inferior, denota o combinatie intre a) slabiciuni institutionale deosebite, care reduc enorm randamentul si efectul pro-crestere al cheltuielilor publice, si b) o scadere a bazei fiscale care e covarsitor alcatuita din angajati in Romania, pe fondul scaderii participarii pe piata muncii, emigrare si, ince-incet, a declinului demografic;

    2) in ce priveste finantarea serviciilor publice (si chiar la nivelul societatii in ansamblu, asta e de fapt problema), recunosc ca exista o problema de cost-disease mai ales la sanatate, provocata de imbatranirea populatiei si de introducerea unor tehnologii si medicamente scumpe aflate de regula sub protectia unor patente externe care cresc costul overhead; dar inca o data, cer precautie in a face comparatii brute cu state mult mai bogate, oricat de “nemilos” suna asta, caci la nivelul per-capita al Romaniei, nu te poti compara cu cea mai dus distributie, iar anumite costuri fixe achizitionate la preturi locale ar trebui sa compenseze aceasta problema; admit de asemenea problema emigrarii medicilor si am cerut ca, pe viitor, cresterile salariale sa fie reorientate preponderent catre personalul din invatamant si din sanatate mai degraba decat categoria administratie, justitie si ordine publica (da, inteleg diferenta de volum), si chiar in interiorul acestor categorii de la sefi si varfuri administrative, medicale si universitare ale caror salarii sunt un multiplu considerabil al “soldatilor” de la sol, medici generalisti, asistenti, educatori, invatatori, profesori de liceu, asistenti universitari, care lucreaza de fapt cu pacientul si elevul; cu toate astea, probleme de slabiciune institutionala, ineficienta, incompetenta si coruptie afecteaza enorm si aceste sectoare (spaga, “mafia medicamentelor”, “mafia doctoratelor”, favoritismul, incompetenta, haos administrativ, curricule instabile si nu neaparat la zi etc), ceea ce face ca randamentul sa fie extrem de scazut si nu incurajeaza “aruncatul banilor” in aceste domenii, pentru ca e indoielnic ca rezultatele vor fi altele : concret sistemul medical e vinovat de fiecare data cand la stiri apare o gravida sau un bolnav mort in urma unei banale infectii in spital sau la usa ambulatoriului, iar sistemul de invatamant este vinovat pentru analfabetismul real dar si functional pe care il produce si pentru care nu ai nevoie nici de superdezinfectanti tehnologici si nici de supercalculatoare sau biblioteci din alexandria, daca administratorii si-ar face treaba, dar aici e o problema de atitudine;

    3) nu am datele sa fac acuma ceea ce trebuie sa faca tocmai administratia publica, dar o parte din cheltuielile de asistenta sociala au fost umflate de pensionari anticipate, ilicite sau ca urmare a disponibilizarilor linistitoare din economia socialista, armata etc, poate nu e fezabil politic sa fie reversate, dar ele descurajeaza participarea pe piata de munca si costa; sunt apoi cheltuieli pe acest domeniu la primarii care pot fi reduse; in orice caz, ideea e ca e loc ca programele de asisistenta sociala sa fie inlocuite cu programe care sa incurajeze reinsertia şi cresterea participarii pe piata muncii.

    P.S. Nu cred in ipoteza ca salariile mai mari la justitie au dus la cresterea condamnarilor din ultima vreme; exista teoretic prezumtia ca un salariu mai mare actioneaza ca un incitativ care reduce in calcul economic pe care si-l face un procuror sau judecator probabilitatea sa incalce legea, sa accepte o mita, sa inchida ochii la un dosar, sa dea un verdict favorabil unui corupt etc, insa care este acest salariu de echilibru pentru prevenirea coruptiei nu stiu pentru ca niciodata salariile de la stat nu vor putea concura cu mita si traficul de influenta pe care este dispus sa le uzeze un mare corupt conectat politic, deci ramane pana la urma variabila factorul moral individului care zice ca trebuie sa iti faci datoria; de altfel, judecatorii si procurorii nu au fost niciodata, sa o recunoastem, saracii bugetului de stat in grila de salarizare, ci tot timpul au fost platiti si pensionati foarte bine; pun cresterea ratei condamnarilor in ultima vreme pe reforma institutionala care a creat DNA si maturizarea acesteia, pe de o parte, si pe schimbarile politice care au crescut presiunea de a a aplica legea.

    • Apropro de PS, credeti ca Kovesi si procurorii ei sau Livia Stanciu si cei care ii condamna/ancheteaza pe fosti sau actuali prim-ministri sau „moguli” ar mai face treaba asta, sub o enorma presiune, numai pentru vreo 4000-5000 RON (salariul actual la nivel de director in adm centrala, de secretar general, secretar de stat si cu citeva sute de lei mai putin decit al unui ministru plin)? Vreau un raspuns sincer.

      • O sa va raspund la intrebare printr-o alta intrebare – nu se face de obicei, dar de data asta este edificatoare : credeti ca Codruta-Kovesi si ceilalti procurori DNA – la un salariu tot de doua ori mai mare decat cel pe care il dati acolo pentru directorii de ministerii, fara a pune la socoteala nici indemnizatia sa de membru CSM, nici indemnizatiile zisilor directori in tot felul de comisii si companii de stat – ar fi condamnat la fel de multi parlamentari, ministri, prim-ministri, fosti si actuali intr-un context politic ca cel de pe vremea guvernarii Nastase sau CDR? – Cand anume au crescut atat de mult salariile din justitie care sa explice eficienta asta subita, imi puteti face o regresie statistica? Cand nu au fost reduse cu 25% din necesitate publica, dovedind ca justitia este stat in stat in Romania, un interes special mai rau decat lobby-ul unor companii private, si se poate excepta de la politica fiscala a guvernului prin penibile si specioase argumente pseudoconstitutionale? Impartasiti cumva opinia unor nesimtiti de procurori si de judecatori din CSM, care timp de 20 au lasat se fure ca in codrul in tara asta si mai lasa sa se fure, cum ca sunt „discriminati” la salariul cu 7 milioane – da, 7 milioane, la salarii de peste 100, ati auzit bine – in raport cu procurorii de la DNA? – Teoria cu salarii inainte de performanta, la fel ca cea cu consum inainte de productivitate, este cea mai demagogica idee care a pus stapanire pe Romania in ultima vreme si ea este vehiculata de politicieni, inalti functionari si oameni care traiesc numai parazitand bugetul public, si traiesc bine, chiar ostentativ de bine!

        • Salariul este o conditie necesara, dar nu suficienta, trebuie si altele, printre care schimbarea sistemului institutional si un alt de management, orientat spre performanta. La fel si in administratie – apropo doar o minoritate dintre directorii din AP sunt si prin consiliile de care vorbiti, iar salariile de care am amintit sunt numai prin ministere, nu si in institutiile descentralizate/deconcentrate. Va mai dau un exemplu: Programul Operational Regional este unul dintre cele care au functionat cel mai bine (fara sa straluceasca) – unul dintre motive este faptul ca organismele intermediare au fost Agentiile de Dezvoltare Regionala, care sunt ong de interes public si au sisteme proprii de salarizare. Cind s-a pus problema regionalizarii prin 2013, toti din ADR-uri erau speriati ca nu cumva sa devina functionari publici si sa aiba alt sistem de salarizare. Evident institutional este o prostie ca ADR-urile nu sunt organisme publice, dar v-am dat acest exemplu ca sa vedeti atractivitatea functiei publice pentru persoane care au si alte alternative.

          Fara alt sistem de salarizare, statut, selectie, evaluare si promovare – care sa reduca substantial politizarea si sa creasca si mai substantial autonomia/independenta – nici o persoana competenta si corecta nu-si va pune pielea la bataie ca sa fie vreun director in vreun minister si sa spuna NU unui secretar de stat sau ministru. Porniti de la ideea, ca mai bine sa aiba salarii mici, ca tot fura – asta nu este decit o invitatie deschisa la furt. Pe baza acestui „principiu” se produce si se consolideaza la nivelul partidelor si al administratiei publice o permanenta contra-selectie: nu sunt amatori de astfel de slujbe, decit incompetentii si hotii, care le accepta pentru a avea acces la fonduri publice si sa obtina „rente”. Puteti sa asteptati mult si bine oameni competenti si corecti, care cistiga incomparabil mai bine in sectorul privat! Nu au nici un stimulent si sunt si suficient de egoisti pentru a nu-si pune cistigul/timpul la bataie.

          In final „demagogia nu salveaza Romania!” Nici cind e de stinga, nici cind e de dreapta.

          • Nu pornesc de la ideea ca angajatii din sectorul public trebuie sa aiba un salariu mic pentru ca fura (desi nu e tocmai neadevarat ca unii fura!), ma interpretati gresit, ci ca ineficienta si coruptia din sectorul public – cat si nivelul de dezvoltare economica a tarii, care nu este independent de activitatea sectorului public si mai ales a administratiei publice si politice – nu permit si nu justifica salariile de nivel occidental, in termeni ajustati, dorite, vehiculate si chiar avute, uneori chiar depasite, in special la nivelul ierarhiei, a „sefilor”.

            Administratia publica din Romania este afectata de ineficienta, politizare excesiva si de contra-selectie, de o mostenire grea si poate chiar agravata in materie de resurse umane, pregatire, mentalitati si practici; acces netransparent, cu bariere si costuri regulatorii („celebrele” concursuri din paginile obscure ale Monitorului oficial, cu stupide bibliografii, cazier si zeci de adeverinte de facut), trafic de influenta si cooptare. In esenta, ea esta mai putin o structura birocratica responsiva orientata catre eficienta productiva si un corp profesional, cat un sistem de rente si de patronaj politic si social. E o problema care depaseste pur si simplu capitalul uman, care in mod incidental poate fi exceptional in termeni formali (desi nu ma refer aici la cate un politician sau birocrat cu stagiu sau cursuri de cateva saptamani sau luni pe la nu stiu ce universitate de fite sau fundatie din afara pe baza unor programe de schimb si cooperare interguvernamentala, de asistenta sau de PR, care dupa aia isi trece studii la X in cv…dar naravurile nu s-au schimbat!), e o problema care depaseste capitalul uman oricum nu ridicat caci tine de rutinele, cultura si organizarea birocratiei romanesti, cat si de istoricul sau in sensul de dependenta de cale – este o birocratie greoaie, autoconservanta, neautonoma, neresponsiva, ierarhizati si haotica in acelasi timp, in sfarsit -fara capabilitati efective, care nu se poate orienta si nu poate sa conceapa, initieze si sa gestioneze politici publice complexe. Cum altfel poti sa explici ca statul are nevoie de contabili KPMG ca sa scrie un cod fiscal? ca semneaza contracte cu clauze oneroase si pierde procese cu companii private de milioane si zeci de milioane de euro?! ca nu are nicio viziune serioasa proprie si coerenta pe o gramada de teme de politica interna sau externa desi prolifereaza facultatile si expertii de relatii internationale etc

            Tocmai de aceea avem un sector public mult prea mare si mult prea ineficient (cu reciproca, un sector privat mult prea mic si de asemenea ineficient) : o treime din totalul angajatilor erau angajati la stat in Romania pana de curand, dupa inghetarea angajarilor pe timp de criza, numarul lor a scazut la circa un sfert in prezent. Asta in conditiile ïn care Romania are si una dintre cele mai scazute rate ale angajarii formale (in scadere de la peste 8 milioane in anii 1990 la putin peste 4,4 mil actualmente). Avem printre cel mai ridicat numar de angajati publici raportat la populatie din Europa, mult peste state cu un sector public mai mare raportat la valoare in PIB, chiar daca administratia se plange de insuficienta de personal – nu neg ca exista probleme de repartitie pe diverse segmente, ceea ce demonstreaza inca o data management defectuos, insa mai corect ar fi ca administratia publica sa se planga de lipsa de competenta, de responsabilitate si de eficienta!

            Nu exista scuze – se poate teoretiza o mica problema de dispersie, dat fiind ca densitatea demografica a Romaniei este scazuta raportata la teritoriu, care face ca si anumite costuri de infrastructura si mentenanta sa fie mai ridicate, ca si in statele scandinave de pilda, dar ea nu explica problema personalului administrativ din moment ce ruralul e de regula prost deservit calitativ si cantitativ, aplicandu-se mai degraba la costuri de infrastructura precum autostrazi, aductiuni etc) – Inca o data, asta e problema : avem o administratie publica cu probleme de coruptie, dar si de competenta, chiar impostura adesea, care de multe ori nici nu cunoaste realitatea pe care o gestioneaza la un nivel elementar, ce sa mai vorbesti de lucruri complexe (vezi balbaielile cu recensamantul, o treaba teoretic banala pentru o tara cu oficiu statistic de 160 de ani totusi!!); e neresponsiva la asteptarile si nevoile sociale; e inerta si incapabila sa identifice problemele societatii, sa propuna initiative si masuri care sa le adreseze, sa integreze cunoastere noua in rezolvarea lor (nici nu prea are de unde sa o ia, sa fim onesti!), sa mobilizeze diversi actori sociali, si cu atat mai putin este capabila aceasta administratie sa aplice corect si eficient politici publice, sa le supravegheze, evalueze si regleze pe parcurs.

            In schimb, ca salariile inaltilor functionari sunt destimulante e o chestiune mai greu de sustinut (minimizati prea mult chestiunea sporurilor, diurnelor, bonusurile si alte castiguri si avantaje non-salariale ale inaltilor functionari in raport cu un lumpenproletariat de mici functionari si angajati din sectorul public, care au dus greul cand s-au taiat uniform salariile). Sa revenim la exemplul cu justitia : sunt salariile din justitie necompetitive? Nu cred ca e cazul : numarul de candidati pe loc la Institutul de Magistratura si atractivitatea pentru cariera de magistrat infirma aceasta idee. Acelasi lucru se intampla la Academia de Politie, la Academiile Militare…Statutul de magistrat e inca reputat in societate, la fel si altele. Nu mai zic ca nu exista lipsa de doritori care sa ocupe onorabilele functii politice suficient de bine indemnizate (chiar daca o doamna parlamentar a explicat recent ca nu ii ajunge salariul pentru coafura si tinuta!..va dati seama ce coafura trebuie sa fie?!)…

            Eu nu sunt de parere ca un administrator din serviciul public ar trebui chiar sa concureze la salarizare cu unul dintr-o corporatie privata profitabila sau cu salariul unui omolog din Germania, Franta etc, dat fiind nivelul de dezvoltare, al productivitatii si al venitul per capita din Romania. E normal, sau de inteles macar chiar daca uneori problematic, pe de alta parte, ca niste persoane care acumuleaza o experienta in a lucra cu fonduri europene sau pe alt domeniu timp de cinci sau zece ani la stat sa primeasca o oferta cu o prima financiara pentru experienta sa „din interior” cu politicile publice – sau pentru riscul mai mare a unui job in privat – din partea unei firme care deruleaza proiecte in acest domeniu (tot asa cum fosti politicieni care au acumulat o anumita notorietate devin showmani de televiziune in Romania sau conferentiari universitari in SUA). Cred ca se intampla si in alta parte astfel de recrutari tintite, adesea de prestigiu, nu demonstreaza nimic un atare exemplu. In cazul in care chiar exista o penurie generala de functionari publici pe un anumit domeniu, atunci trebuie facute ajustari necesare in cantitatea si calitatea fortei de munca angajate, se cheama gestiunea resurselor umane, inclusiv in materie de salarizare (chiar daca salarizarea, desi importanta, nu e singurul factor in ce priveste atractivitatea unui loc de munca), dar acest lucru trebuie sa fie fundamentat si transparent.

            In concluzie, e nevoie in mod cert de o schimbare a culturii organizationale din administratia publica (e o mare problema in domeniul asta, iar recalificarea functionarilor la comanda cu diplome la distanta sau la apropiere la SNSPA, si nu numai acolo, in anii 2000, ca pe vremea cand cadrele se duceau la Stefan Gheorghiu ca sa isi tina postul care cere acuma cere complet aiurea pentru o secretara sau un invatator, prin reglementari si legislatie, adica de forma, prin imitatii ieftine, negandite si neadaptate, dar „europene”, diploma superioara, chiar post-universitara, de nu-stiu-ce nivel Bologna nu se pune!), la nevoie aceasta schimbare de cultura organizationala poate sa implice si experimente si entitati organizationale in afara bilantului oficial, desi acest lucru nu trebuie sa insemne o umflare netrasparenta si necontrolata a birocratiei, astfel incat sa creasca eficienta administrativa, dar mai e nevoie si de o intelegere corecta a notiunii de serviciu public la nivelul esaloanelor de conducere. Nu cred ca e o viziune prea anglo-saxona sa crezi ca functia publica – care presupune o autoritate sociala si un anume prestigiu social – sa nu ofere cele mai mari castiguri, ci venituri la mijlocul distributiei (deci decente, la nivelul de dezvoltare al tarii adica in mod realist nu in mod utopic), lasand chiar si pentru prestatii profesionale echivalente cele mai mari venituri – taxate mai mult sau mai putin, proportional sau progresiv, alta discutie – unei economii dinamice private, care intretine sectorul public si in care riscurile justifica rasplata, astfel incat functia publica sa nu fie vazuta si ca o sursa de venit sigura si ca o cale de inavutire, cat mai rapida daca se poate cum se intampla adesea in Romania de azi. Altfel, riscam sa ajungem la un echilibru social latino-american in care politicienii, inaltii functionari publici, sefii de regii autonome, de agentii de stat cu venituri proprii din reglementare, de monopoluri naturale de stat ca Transgaz etc, generalii si magistratii, eventual cativa intelectuali de bonton, strans aliati cu interese economice dintr-un mediu de afaceri necompetitiv si clientelar, devin o casta autoperpetuanta si decupata de restul societatii, care vine la servici in masini de lux fara sa le pese ca trotuarul pe care parcheaza este neasfaltat; traiesc in vile si apartamente high end fara sa observe cersetorii din strada; in sfarsit, isi trimit copii la studii in strainatate, unde isi fac si curele de tratament, sau la cateva scoli bune fara sa observe sau sa se simta responsabili pentru calitatea proasta per ansamblu a serviciilor publice, mizeria si analfabetismul din jurul lor – dimpotriva, profitand de aceasta prin utilizarea unor posturi publice subordonate si unor fonduri de asistenta sociala pentru a-si crea si fideliza baza electorala de putere…adica o piramida a coruptiei, risipei si proastei gestiuni… Poate am ajuns deja acolo de ceva vreme incat nu ne mai dam seama.

    • Salariile mai mari au meritul de a face intrarea în profesia respectivă mai atractiva, adică sunt atrase resurse umane mai valoroase, iar rezultatele pot apărea cu timpul, pe măsura atingerii unei mase critice de angajați de calitate.

  3. @ Victor Giosan – de ce credeți dvs. că o creștere a cheltuielilor în educație și sănătate trebuie să însemne neapărat o creștere a cheltuielilor statului în educație și sănătate? Cheltuielile cu armata și poliția sunt într-adevăr responsabilitatea exclusivă a statului, însă cele cu educația și sănătatea nu.

    Cât despre infrastructură, e adevărat că România are nevoie de ea, însă nu cu orice preț. La prețurile la care știe statul român să construiască infrastructură, viața cetățeanului e mai suportabilă fără. Iar aici se poate face o paralelă foarte sugestivă: pe vremea când se ocupa statul de aprovizionarea cu zahăr și ulei, acestea ajunseseră pe cartelă și uneori se distribuiau chiar și așa cu întârziere. Astăzi sunt disponibile în cantități care pe vremea aceea ar fi fost considerate incredibile, iar dacă vedem pe cineva cumpărând 10 litri de ulei nu face nimeni scandal în magazin și nici nu e nevoie să cunoască pe cineva. Dimpotrivă, magazinele îl oferă inclusiv în bidoane de 5 sau 10 litri, tocmai pentru cei care doresc să cumpere cantități mai mari.

    În mod similar, educația, sănătatea și infrastructura sunt astăzi în stadiul în care sunt tocmai pentru că se ocupă statul de ele. Oricât de bine intenționați ar fi niște funcționari publici, managementul și antreprenoriatul nu sunt punctele lor forte și nici nu vor fi vreodată. Iar în România nici măcar nu sunt bine intenționați, posturile de conducere se obțin contra unor sume importante, iar acele sume trebuie evident recuperate și înmulțite, pe durata ocupării respectivelor funcții. Cu rezultatele care se văd.

    • Paralela ulei/zahar cu educatie si infrastructura nu sta in picioare. Primele sunt clar bunuri private, unde furnizarea cea mai eficienta o poate face numai o economie privata concurentiala. Cea d-a doua categorie are puternice trasaturi de bunuri publice (non-rivalitatea in consum, imposibilitatea/nedezirabilitatea excluderii si implicit externalitatii pozitive/negative mari), chiar daca in mod evident nu sunt pure. In acest al doilea caz furnizarea privata este extrem de problematica – poarta in general numele de „esec de piata” si este recunoscuta ca atare in orice manual standard de economie. Si acum: cite autostrazi, cai ferate, drumuri din fonduri private cunoasteti? Care este diferenta de calitate dintre invatamintul de stat si cel privat in Ro? Cite gradinite private cunoasteti in mediul rural? Cite tipuri de institutii medicale private de orice tip cunoasteti in mediul rural? Cam despre asta e vorba – si nu e o viziune socialista, pur si simplu Ro pierde resurse umane uriase numai pentru ca invatamintul rural este un dezastru si ca numai 2% dintre studenti provin de aici. Credeti ca privatizarea educatiei si sanatati va rezolva aceste lucruri? Apropo de sanatate, asigurarile din domeniu pun in functiune un sistem care se numeste hazardul moral: cei tineri si sanatosi primesc asigurari bune si ieftine pentru ca prezinta un risc mic, cei mai in virsta si cu ceva probleme medicale au un risc mare si atunci asigurarea este f. scumpa. si e normal pentru ca este o aface privata si riscul conteaza. Vedeti vreo solutie privata la problema asta?

      • @ Victor Giosan – haideți să ne imaginăm următorul sistem: dacă statul cheltuie o anumită sumă cu școlarizarea fiecărui elev din clasele I-IV, ce-ar fi ca această sumă să fie alocată sub forma unui voucher, cu care părinții se pot duce la orice școală primară acreditată, în limita locurilor disponibile?

        Unii dintre părinți se vor duce cu acel voucher la prima școală care le iese în cale, dar alții se vor duce cu el la școli pe care le consideră ei ”mai bune”. Iar acele școli chiar vor deveni mai bune, în decurs de câțiva ani. Majoritatea părinților nu-și pot permite cheltuielile cu școlarizarea copiilor, deci e nevoie de bani de la buget, însă alocarea banilor se poate face de o manieră care să creeze concurență între școlile din sistem.

        Învățământ de calitate n-o să aveți în veci în școli cu 70-80 de elevi, asta e adevărata problemă mediului rural. O școală trebuie să aibă măcar 700 – 800 de elevi pe fiecare ciclu (primar sau gimnazial) pentru a obține un învățământ de calitate, iar dacă unele școli vor câștiga ”cotă de piață”, vor prefera să aducă elevii cu autobuzele din satele vecine, în loc să le predea orele chiar la ei în sat.

        Cât despre drumuri și autostrăzi private, v-aș ruga să vă documentați despre construirea și finanțarea viaductului de la Millau. S-ar putea să aveți unele surprize, ca să zic așa :P

        • Haideti sa discutam despre exemplul amintit. Aveti un exemplu de tara care-l aplica? Si cu ce rezultate in termeni de teste PISA, TIMMS sau alte evaluari internationale? Apoi sa admitem ca o facem si noi in Ro. Mai intai este o mare diferenta intre mediul rural si urban: in primul caz optiunea de alegere este limita de oferta dintr-un anumit spatiu geografic. Daca iesim din comuna X, si ne ducem la o scoala buna din comuna Y sau din orasul Z, atunci valoarea voucher-ului care sa permita o alegere nediscriminatorie, trebuie sa acopere si transportul sau pentru distante mai mari cazarea la camine/gazda. Va imaginati la cit s-ar ridica valoarea totala a finantariiin acest caz? Asta ca sa oferim tuturor sanse egale nu? Apoi sa admitem asa cum spuneti ca o scoala buna trebuie sa aiba 700-800 de elevi (sunt de acord cu numarul) – ce se intimpla daca avem 2000 de cereri? Fie ii primim pe toti, dar calitatea se prabuseste, fie ii selectam (dupa anumite criterii) si primim tot 700-800, iar restul se duc la scolile celelalte din ce in ce mai putin performante. Nu putem sa mai facem un corp de scoala si sa marim „productia” de educatie, asa cum facem daca producem 1000 de cani si putem vinde vreo 3000 – mai construim un atelier (luam credit de la banca) si mai angajam 10 oameni, ii instruim vreo luna doua si gata am extins productia. Plus ca avem un exemplu in mediul universitar unde se foloseste un principiu similar voucher-lui – finantarea per capita, la locurile bugetate, iar la celelalte e taxa pura – deci intr-un cuvint competitie. Vi se pare ca s-a intimplat ceva? Competitia a marit calitatea educatiei universitare? Dimpotriva scandalurile ultimilor ani arata exact pe dos, ca si multe articole de pe Contributors (ale dl. Maci de exemplu). Asa ca e de meditat. Dar eu astept exemplul cu sistemul de voucher implementat undeva si rezultatele obtinute.

          • @ Victor Giosan – încercați să înțelegeți că în exemplul prezentat nu e treaba dvs. (și nici a statului, for that matter) să mai construiți un corp de școală și nici să vă ocupați de naveta sau cazarea elevilor. Statul nu ar trebui decât să acorde acel voucher, de valoare egală pentru toți elevii ciclului respectiv (primar sau gimnazial) iar mai departe totul se rezolvă între părinți și școala dorită de ei.

            Unele școli vor asigura autobuze pentru copii și vor atrage astfel mai multe vouchere, alte școli nu vor putea asigura autobuze, iar părinții vor ști că trebuie să-și ducă personal copiii la școală în fiecare zi. Dacă optează pentru cazare loco e toto treaba părinților (a apropos, asta se întâmplă și azi și s-a întâmplat tot timpul, există copii care locuiesc în gazdă sau la cineva din familie pentru a avea accees la școli mai bune).

            Nu trebuie să le facă statul pe toate, tocmai fiindcă le face extrem de ineficient și la o calitate extrem de scăzută.

            • Harald, spui că „totul se rezolvă”. Ei bine, eu nu cred că se poate chiar totul rezolva între școală și părinții elevilor. Transformarea procesului educativ general într-unul lucrativ impune, vrând-nevrând, apariția unor perdanți. Nu e vorba de societatea comercială care falimentează la mijlocul celui de-al treilea an de funcționare, ci de elevii pentru voucherele cărora am investit și eu, contribuabil fiind. Ceea ce obțin nu e un sistem eficient decât pentru o parte dintre copii. Ceilalți vor fi perdanții de care „câștigătorii” vor trebui să aibă grijă mai târziu. Doar pentru că părinții lor n-au avut cândva talent managerial de a investi voucherul intr-o afacere profitabilă.
              Nu sunt însă împotriva unui învățământ privat, dar statul trebuie totuși să asigure un sistem complementar, oricât de ineficient ar fi administrat.

            • @ Hantzy – nu am propus transformarea școlilor de stat în societăți comerciale. Ar fi culmea ca niște societăți comerciale să fie finanțate de stat, fie și prin vouchere. Unitățile școlare finanțate de stat nu au ce profit să producă, iar scopul unei societăți comerciale este tocmai profitul. Prin urmare, incompatibilitatea dintre statutul de școală finanțată de stat și statutul de societate comercială este totală.

              Chiar și o societate comercială care dă faliment (presupun că e posibil în cazul școlilor private) nu presupune incendierea clădirii și aratul locului. Unitatea continuă să funcționeze în regim de administrare specială și e protejată de eventualele executări silite solicitate de creditori. ”Faliment” nu înseamnă ceea ce crede badea Gheorghe despre închiderea crâșmei din sat de la el.

              Ceea ce am propus eu e introducerea unei concurențe deschise între unitățile de învățământ, concurență care ar avea drept rezultat creșterea generală a calității educației oferite elevilor. Această concurență există și azi, dar e informală, bazată pe discuții și sfaturi între părinți cu privire la școlile ”mai bune”. Zeci de mii de cadre didactice ar avea drept scop creșterea numărului de elevi în propria școală (fie și în vederea unor recompense triviale, gen creșteri de salarii pentru ele însele) și ar face în mod garantat o treabă mai bună decât face azi ministerul.

              Contribuabilul din dvs.nu se revoltă în fața zecilor de mii de analfabeți despre care școala de azi pretinde că au absolvit 8 clase? Știți că părinții dau șpăgi pentru înscrierea copilului la școala dorită? Știți că părinții cheltuie o mulțime de bani cu dotarea claselor și scolilor, dincolo de cheltuielile directe cu propriul școlar din familie? Toți acești bani se pot cheltui și transparent, la vedere și cu deduceri fiscale. Urmând ca numai în comunitățile sărace, unde chiar nu sunt bani, finanțarea școlilor să se rezume la acele vouchere oferite de stat. Dar chiar și acolo atragerea acestor vouchere va crea competiție.

              Într-un fel sau altul, numărul de elevi al unei școli trebuie să crească spre valori minime de 700-800, altă soluție pentru învățământ de calitate nu există. Ministerul nu va face asta nici peste 20 de ani, așa cum nu a făcut-o nici în precedenții 20 de ani. Dar contribuabilul din dvs.nu pare să aibă nicio problemă cu asta, în timp ce analfabeții ies în fiecare an pe bandă rulantă.

            • Sorry, dar tot nu înțeleg cum ar putea fi văzută goana după vouchere altfel decât ca o activitate comercială. Chiar și o asociație non-profit nu și-ar permite pierderi: voucherele și eventualele sponsorizări din partea părinților rămân singurele surse pentru plata salariilor profesorilor și a personalului auxiliar, reparații și achiziții.
              Ca să obții și apoi să menții an de an 700-800 elevi nu e întotdeauna simplu. Nu poți generaliza varianta cu șpaga dată de părinți pentru un loc intr-o școală bună, pentru majoritatea părinților apropierea școlii fiind criteriul decisiv. Nu există nici o garanție că școala care i-ar acceptă copilul ar fi astfel. Vor exista școli cu excedent de cereri, altele cu prea puține. Sau, în anumite cartiere sau comune, populația îmbătrânită nu mai furnizează „resurse umane” suficiente. Două generații de copii termină a opta câte 120-150 elevi, dar în clasa I se înscriu doar câte 50, iar școala are urgent o problemă. Cum îl poate ea obliga pe părintele de la 20 km să-și trimită odraslele tocmai la școala aia pentru a putea plăti în continuare salariile și deci a nu periclita studiul elevilor „vechi”? Mizarea pe autoreglare în baza unei activități concurențiale îmi pare aventuroasă în acest caz. Concurența înseamnă și acceptarea existenței unor perdanți. Că avem oricum semianalfabeți nu mă consolează. Și nu rezolvăm nici criteriul eficienței: școlile din rural sau din fostele târguri monoindustriale vor rămâne subfinantate, fără personal și fără părinți bogați, care să poată suplini prin contribuția la fondul clasei lipsa materialului didactic. Totul se rezolvă între părinți și școală?!

            • @ Hantzy – și în ziua de azi, fiecare școală funcționează tot ca o societate non-profit, numai că asta nu se reflectă și în acte. Statul și părinții acoperă cheltuielile, numai că totul se face ”la grămadă”, fără să știe nimeni unde se cheltuie sume disproporționate pentru un învățământ execrabil și unde se face economie în mod nejustificat.

              Inclusiv din modul cum pui problema, privind numărul de elevi din clasa I, se vede că pentru tine funcționarea fiecărei școli e un scop în sine. Chiar dacă nu cunoști cadre didactice din mediul rural, care să-ți povestească una-alta, măcar din articolele de pe Contributors ale unora dintre ele ai fi avut ocazia să înțelegi ce dezastru e în școlile de la țară. Nu poți obliga cadrele didactice să meargă să predea în astfel de condiții și dacă nu schmbi notabil condițiile vei continua să arunci banii statului pe funcționarea unor școli unde directorul ia copiii acasă să-i lucreze grădina.

            • În anul cinci m-am angajat ca suplinitor la o școală dintr-o comună la 10 km de oraș. N-am făcut doar educație fizică, ci am ajuns să predau matematică, lb română, fizică, chimie și geografie. Pentru că profesorii respectivi nu veneau la școală, iar eu dacă tot eram acolo era un bun remediu împotriva plictiselii. Copiii erau extrem de prost pregătiți, dar erau încă respectuoși și, aș putea spune, doritori să învețe.
              După două decenii situația e sigur mai proastă. Școala aia avea atunci vreo 250 de elevi pe care-i aduna din trei sate, existând elevi care veneau pe jos de la 5-6 km. Ca să adune 700 elevi pentru un optim, pe care tu însuți îl invoci, ar trebui să-și extindă „aria de recrutare” cu încă vreo 4-5 sate, adică să înghită alte două școli. Competiția s-a încheiat. Ce garanție aveți ca directorul nu va lua copiii să-i sape grădina? Că profesorii cu Trandafir în suflet s-ar îngrămădi la contracte? Că fondurile nu vor fi tot „la grămadă”? Că, pur și simplu, părinții și-ar trimite copiii la 15 km distanță în fiecare zi, dacă școala tot nu are fonduri pentru transport?
              Harald, de obicei îmi plac intervențiile tale, dar acum mizezi pe o strategie argumentativa ineficientă. Relevarea neajunsurilor actuale nu descrie niciun mecanism care ar ameliora sistemul în baza unor vouchere: banii rămân tot insuficienți și puținele locuri în care situația s-ar îmbunătăți, ar fi în detrimentul multor altora. Polarizarea ar fi încă mai evidentă și diferențele rural – urban încă mai accentuate.

            • @ Hantzy – nu e obligatoriu ca școala să asigure transportul elevilor, o poate face și primăria. Iar pentru bugetul de stat ar fi mai ieftin să asigure transportul, decât să întrețină o școală în acel sat. Copiii care fac 5-6 km până la cșoală trebuie transportați cu autobuzul, iar cei care ar face 15-20 km, la fel.

              Și nu trebuie să reinventeze românii roata, în Anglia consiliile locale decontează abonamentul elevilor dacă distanța până la școală depășește o anumită valoare, iar pentru elevii care merg la școli speciale plătește tot consiliul local cursele efectuate de companii de taxi (așa-numitele ”school-run”). Companiile de taxi au și microbuze de 6-8 locuri, iar un astfel de microbuz adună uneori mai mulți elevi care merg la aceeași școală.

              Există și curse de autobuz subvenționate de consiliul local, operatorul de transport care asigură traseul respectiv nu ar efectua o cursă la ora aceea din lipsă de suficienți pasageri, dar pentru consiliul local e mai ieftin să-i subvenționeze acea cursă pentru a rezolva transportul elevilor din satele mai izolate. Nu stă nimeni să întrețină un parc auto al consiliului local special pentru elevi, dar nici școli pentru numai 50 de elevi nu întreține nimeni. Însă România își permite, că doar nu e UK, să se uite la bani! :)

            • @ Hantzy – diferențele urban-rural nu le creează școlile. Dacă ai avea canalizare și apă curentă în fiecare sat, plus energie electrică și asfalt peste tot, ai avea uzine și sedii de firme în fiecare sat, iar oamenii civilizați nu ar mai pleca să locuiască în orașe. Așa funcționează Anglia și Germania, având în sat tot confortul din orașe, astfel încât există în sate până și supermarketuri și filiale de bănci, pentru că au condiții să funcționeze.

              Pentru asta ar trebui folosiți bani publici și foncduri europene, pentru a instala canalizare și apă curentă în fiecare sat, nu pentru a întreține școli de 50 de elevi cu toaleta în curte.

        • Cit despre viaductul de la Millau tocmai am citi si m-am linistit, nu e nimic nou – este oconcesiune, sau daca preferati un parteneriat public-privat (PPP). Exact ceea s-a incercat pe Comarnic-Brasov si s-a esuat de mai multe ori. Stiti de ce? Din simplul motiv ca nici o firma privata nu face cadouri si atunci traficul trebuie sa aduca venituri suficiente care sa acopere costurile (inclusiv ce de mentenanta si cele de finantare – deci dobinzi la credite) si profitul firmei private pe o perioada foarte lunga (vreo 78 de ani in cazul francez). In astfel de contrace in ultima instanta statul garanteaza explicit si/sau implicit ceea ce se numesc „contingency liabilities” (obligatii intimplatoare). Regula in PPP este ca beneficiile (economice si non-economic) proiectului trebuie sa fie atit de mari incit sa justitice costurile, care sunt intotdeauna mai mari decit in cazul implementarii pur publice. In plus studiati cazul Portugaliei care era sa falimenteze in perioada 2010-2012 datorita prea multor PPP-uri (este tara cu cele mai multe PPP-uri in raport cu dimensiunea economiei si a bugetului, iar UK este tara cu cele mai multe PPP-uri in general). Si asta o stiu de la un portughez care a lucrat 11 ani in ministerul de finante al Portugaliei pe tema asta. In cazul Comarnic-Brasov s-a ajuns la situatii schizofrenice pentru ai convinge pe francezi: se renuntase la tronsonul de autostrada Sibiu-Pitesti (finantata in proportie de 95% din fonduri europene) numai ca traficul de pe Valea Oltului sa fie transferat pe Valea Prahovei si sa aduca veniturile necesare concesionarului/partenerului privat. Mai mult autostrada spre Moldova nu pornea pe traseul logic Bucuresti-Plosiesti-Buzau-Focsani samd, ci pornea din Brasov prin Valea Oiituzului spre Bacau. Deci ca sa ajungi pe autostrada de la Bucuresti la Iasi traversai de 2 ori Carpatii!!! Nu-i asa ca e interesant? Si asta numai ca sa ai traficul necesar eficientizarii sectiunii Comarnic-Brasov pentru un investitor privat, care nu era neaparat de rea credinta. Dar oricum experienta internationala cu PPP-uri este complicata si controversata si in nici un caz nu e o solutie de substitutie la finantarea publica, pur si simplu pentru ca presupune costuri publice/sociale pe termen lung mai mari.

          • ”Concesiune” nu înseamnă să plătească statul. Până și sensul termenilor a fost pervertit în România. Statul francez nu a cheltuit și nu cheltuie nici măcar un euro cu viaductul de la Millau. Concesiunea este pe 75 de ani, după care el revine în administrarea statului, indiferent dacă s-a recuperat investiția sau nu. Iar dacă se recuperează mai devreme, concesiunea se poate încheia și după 45 de ani.

            Comarnic – Brașov este un aranjament clasic de corupție, liderii PSD care au terenuri și vile la Cornu vor și autostradă care să treacă prin spatele casei. Și pentru a fi convingători speră să obțină și sprijinul bucureștenilor proaspăt parveniți care vor autostradă spre locurile lor de joacă din week-end. Așa s-a ajuns la o propunere de ”concesiune” în care statul trebuia de fapt să plătească o sumă astronomică, iar onor reprezentanții săi mai voiau și mită pentru acordarea ”concesiunii”.

            • Mai studiati problema si apoi discutam – nu e vorba de nici o pervertire a limbajului, sunt concepte recunoscute la nivel international. Statul garanteaza un venit minim pentru concesionar/partener privat. In rest se pot plati prin taxe de utilizare (tall tax) si o fac cetatenii francezi la anumite preturi. Aceste concesiuni/PPP sunt monopoluri private garantate de stat – sunt afacerea perfecta daca ai suficienti bani sa construiesti activul respectiv si daca poti convinge statul sa ti-o concesioneze si nu sa o faca pe bani publici. Daca ati calcula cit costa ati vedea ca este foarte probabil sa fie mai scump prin concesiune/PPP pt ca sunt introduse si costurile finantari si profitul pe 70 de ani. Avantajul concesiunii/PPP este ca pe termen scurt/mediu astfel de proiecte sunt aparent gratis – pe termen lung nu, sipoti face mai multe lucruri deodata. Platile sunt facute tot de consumator/contribuabil, fie prin impozite, fie prin taxe de utilizare – diferenta este ca in al doilea caz suporta strict cei care utilizeaza serviciul respectiv, dar este posibil ca totalul sa fie mai mare. De ce credeti ca Germania nu are taxe de utilizare pentru autostrazi? Cazul Comarnic-Brasov poate fi evident suspectat de coruptie, dar numai sub aspectul nivelului cerintelor investitorului privat. In cazul Ro datorita capacitatii administrative slabe, atit FMI, cit si UE, cit si BM ne sfatuiesc sa nu ne apucam de PPP-uri pt ca nu le vom putea administra cum trebuie – asta inseamna ca PPP/concesiunea nu este o alternativa la un stat incapabil, ci dimpotriva succesul este determinat tocmai de un stat puternic si competent, care stie sa proiecte, negocieze si sa monitorizeze astfel de proiecte sofisticate. Mie ceea ce mi- atras atentia a fost ca pregatirea si proiectarea au durat 13 ani si constructia 3! Numai alegerea constructorului/concesionarului a durat 5 ani.

          • @ Victor Giosan – încercați să-i spuneți primului șofer de TIR pe care-l întâlniți că Germania nu are taxe de utilizare pentru autostrăzi :P Vă explică el cum stau lucrurile și poate vă mai reevaluați unele opinii. Useful hint: se numește Maut.

            Sigur că pe ansamblu costurile sunt suportate până la urmă de întreaga națiune. Însă prin taxarea fiecărei utilizări a drumului plătește în mod direct cel care circulă. Și doar marfa transportată de el devine mai scumpă. Adică prețurile din economie ajung să reflecte mai corect realitatea.

            Când construiește statul autostrăzi, taxele afectează toți cetățenii, nediscriminatoriu. De asta e greșită metoda construirii de către stat. Orice autostradă deservește doar o anumită regiune, destul de limitată. Traficul rutier între Cluj și Suceava nu are nimic de-a face cu Comarnic – Brașov. De ce să plătească transportatorii pe relația Cluj -Suceava taxe mai mari în prețul carburantului pentru distracția de week-end a bucureștenilor?

            Monopolul pe care-l garantează statul nu înseamnă ca statul să facă plăți. Statul francez NU face plăți pentru Millau. Monopolul respectiv presupune că Eiffage a primit dreptul exclusiv de a taxa utilizarea viaductului și că nicio altă companie nu va percepe taxe pentru același lucru și nici nu va construi vreun proiect concurent.

            • Eu ma refeream strict la tall tax si nu la sistemul de vignieta – numai primul permite concesiune/PPP, al doilea nu. Primul este per ansamblu mult mai scump – cumparati cit costa autostrazile in Franta (cu tall tax) fata de Germania ( cu vignieta numai la camioane si care va extinde sistemul la autoturisme din 2016 – cel putin pt straini). Dar problema se pune si altfel: autostrazile creaza externalitati pozitive foarte mari, prin stimularea dezvoltarii economice – de exemplu vestul Romaniei a beneficiat de investitii straine mult mai mari si pentru ca este foarte aproape de autostrazile maghiare. Cu alte cuvinte banii contribuabilului maghiar au contribuit semnificativ la dezvoltarea vestului Romaniei – la fel se pune si problema unei autostrazi Brasov-Bors sau a uneia Iasi-Bucuresti, beneficiile indirecte sunt mari si se pot raspindi la nivel national, inclusiv prin redistribuire fiscala. Riscul major al sistemul de concesiune/PPP este ca poate genera tall tax suficient de mari ca sa reduca mult, sau chiar sa anihilize, externalitatile pozitive. De aceea cred ca este mai potrivit ca reteaua de baza de autostrazi (cea cu impactul/externalitatile cea/cele mai mari) sa fie facuta din surse publice. Evident altele pot fi facute prin concesiune/PPP – mai ales cind nu ai resurse publice pe termne scurt/mediu pentru asta, dar cu foarte mare atentie asupra impactului bugetar pe termen lung (acele contingent liabilities). Nu fiti sigur ca in cazul Millau statul francez nu plateste deja sau nu va plati in urmatorii 60-70 de ani!

      • @ Victor Giosan – nu se aplică niciun sistem cu vignetă pentru camioane în Germania. Se plătește efectiv pentru distanța parcursă, cu un dispozitiv aflat la bordul camionului și niște arcade de taxare aflate deasupra autostrăzii. Chiar nu puteți susține o discuție în necunoștință de cauză.

        • Recunosc – nu ma pricep la modul concret in care sunt taxate camioanele in pe autostrazile din Germania! Dar ele sunt taxate de o autoritate publica, nu de un concesionar sau partener privat, iar banii se duc la buget si nu in conturi private. Si recunoasteti ca ati inteles ce am vrut sa spun: nu prea sunt autostrazi concesionate sau PPP in Germania, Austria, Ungaria, Cehia, Slovacia, Slovenia. Oricum discutia parca era despre altceva.

          • Discuția era despre cheltuielile insuficiente ale statului cu infrastructura. Și despre posibilitatea ca ele să crească, dar nu ca urmare a unor majorări de impozite, ci prin finanțări private pentru construirea de noi autostrăzi. Ne-am împotmolit la sensul termenului ”concesiune”, fiindcă în România sensul a fost alterat de către politicieni. Concesiunea nu trebuie neapărat acordată pentru un obiectiv deja existent, ci pentru unul care va fi construit chiar de către concesionar. Iar statul nu trebuie să facă plăți., concesionarul își asumă riscul investiției.

            Problema ar fi că în momentul acela nu va construi nimeni Comarnic – Brașov, ci diverse alte segmente de autostradă, mult mai necesare și mai profitabile pentru concesionar. Iar politicienii de la București nu sunt interesați să vadă construite câteva sute de km de autostrăzi cu finanțare privată și aflate majoritar în Transilvania, ei sunt interesați doar de Comarnic – Brașov.

            Argumentul dvs.în favoarea construirii de către stat a fost practic desființat de faptul că Germania și Austria taxează autostrăzile în funcție de distanța parcursă, deci taxarea celor nou construite de către concesionarii privați nu mai reprezintă o soluție inacceptabilă. Și last, but not least, ar mai fi o problemă: ați scris de mai multe ori ”tall” (înalt) în loc de ”toll” (taxă de trecere ca la Dartford sau ca la Fetești-Cernavodă). Iar de-aici rezultă că documentarea în limba engleză pe diverse subiecte legate de infrastructură nu prea vă este accesibilă, ceea ce face discuția oarecum superfluă.

            • Scuze in ceea ce priveste tall si toll – graba si neatentia. Nu am fost prea scrupulos cu nivelul academic al discutiei – alta data o sa fiu mult mai atent. In privinta concluziei pe care o trageti de aici va priveste, mai ales ca argumentele pe care le aduceti (mai precis lipsa lor) si confuzia in care persistati in ceea ce priveste problema concesiunii/PPP m-ar indreptati sa trag concluzii similare. Si in general nu ati raspuns la multe argumente economice, bugetare, fiscale.

              Imi puteti explica sensul acestie fraze <> si cum demonstreaza ea ceva in raport de ceea ce va spuneam despre externalitati si a modului cum a beneficiat vestul Ro de pe urma investitiilor publice maghiare? Eu v-am intrebat simplu cite autostrazi concesionate sau realizate ca PPP sunt in tarile amintite. Si ca, indiferent de modul de calcul, vignieta sau alte forme de taxare (in functie de distanta parcursa sau in functie de timp), pe care vad ca le cunoasteti in detaliu, sunt incasate in final de o autoritate publica si varsate in bugetul public. Oare de ce statele din Centrul Europei nu se inghesuie la realizarea de autostrazi in regim de concesiune/PPP? Nu confundatii concesiunea serviciilor publice comunale (gen apa sau colectarea gunoiului menajer) cu o concesiune de autostrada. Asa cum am mai amintit mai sus, managementul contractelor de concesiune/PPP in lucrari majore de infrastructura, ce implica cheltuieli foarte mari inainte de intrarea in functiune (si finantari pe termen lung), cu riscuri clare privind cererea pe termen lung, nivelul preturilor pt servicii prestate (toate exprimate in obligatii implicite sau explicite ale statului), presupun o capacitate administrativa net superioara managementului contractelor publice clasice – este si motivul pt care atit FMI, cit si Comisia UE sunt foarte sceptice (ca sa ma exprim elegant) in ceea ce priveste viabilitate instrumentului PPP in Romania urmatorilor ani, datorita riscurilor mari implicate (vezi cazul Portugaliei). Atit.

        • @ Victor Giosan – Germania are aproape 14.000 km de autostrăzi. A început construirea lor înainte de Hitler, a continuat și pe vremea lui Hitler, a continuat și pe vremea lui Adenauer, a continuat și pe vremea Kohl și continuă și în ziua de azi. Chiar nu se află în situația de a a avea disperată nevoie de noi autostrăzi. La vremea lor le-a construit statul, la fel cum și în România le-a construit statul, însă România s-a rezumat la cei 80 km București – Pitești.

          Nu e nimic rău să le construiască statul, cu două condiții: ca statul să aibă bani pentru asta și ca utilizarea lor să fie preponderent națională. A fost o vreme când în Germania așa stăteau lucrurile, practic își foloseau doar ei autostrăzile și nu era nevoie să fie taxate. La fel stau lucrurile astăzi în UK, majoritatea autostrăzilor nu sunt taxate pentru că UK nu e o țară de tranzit, sunt puține autovehicule străine.

          Dacă o să vă uitați pe o hartă a Europei Centrale, o să vedeți că rutele principale de tranzit sunt deja acoperite cu autostrăzi, majoritatea dinainte de 1990, construite de stat la vremea aceea. Până și Cehoslovacia avea o autostradă de la Bratislava la Praga, deși era pustie, n-o folosea mai nimeni și nu era taxată. Numai Ungaria și-a completat rețeaua de autostrăzi după 1990, tot din motive de tranzit.

          Alte autostrăzi nu prea mai sunt necesare în Europa Centrală, iar uneori există drumuri la nivel de autostradă care nu sunt clasificate drept autostrăzi pentru a permite și ”non-motorway traffic”. Adică vehicule a căror circulație nu e permisă pe autostradă, dar trebuie să circule și ele pe undeva. Există mai multe exemple de acest fel în Germania, dar și în UK (A282 la Dartford, care nu este clasificată drept M25, astfel încât orice vehicul să poată traversa Tamisa).

          România se află într-o situație atipică; nu are autostrăzi și nu are nici bani să le construiască. Deși este țară de tranzit pentru camioanele din Turcia și cele din spațiul ex-sovietic către Bulgaria, Grecia și Turcia. De asta are nevoie de soluții precum cele din Franța. Raportat la suprafața ei, dacă România ar avea măcar vreo 4.000 km de autostrăzi construite de stat, chiar nu i-ar trebui nimănui autostrăzi construite de concesionari privați.

      • @ Victor Giosan – la fel ca și în cazul școlilor și al impozitării, nu ne aflăm în situația în care în România se construiesc sute de km.de autostradă pe an și vine cineva cu propunerea să se schimbe modalitatea de finanțare.

        Ne aflăm în situația în care NU se construiesc autostrăzi, statul nu are bani nici pentru propriile contribuții, în ciuda celor 85% finanțare asigurată de fonduri de la Uniunea Europeană, iar camioanele obțin în continuare 35 km/h viteză comercială în România, comparativ cu 70 km/h pe autostrăzile din vest. Deci trebuie încercate și alte soluții, pentru a face lucrurile să se miște. Altfel, exact cât s-a construit în ultimii 10 ani se va construi și în următorii 10.

  4. In prezent cheltuielile publice sunt umflate – atat cele operationale cat si cele legate de investitii. Deci ceea ce trebuie facut este reducerea acestora, DA, se poate, atentie la modul in care se aloca cheltuielile – noroc cu UE si FMI – si la modul in care sunt acestea cheltuite – DNA si ANI nu ne uita!

    DA, se poate cu mai putin mai bine!
    Si am un exemplu tocmai de la o institutie care se ocupa de someri.
    Am facut rapid o estimare a numarului de personal necesar si au rezultat un plus de 20 de angati fata de schema existenta de 70 pers. S-a lasat liniste si nu s-a mai comentat…

    Hai sa taiem, ca se poate, atat din cheltuielile – personal eficient, licitatii pe bune, fara comisioane care se reintorc in cheltuielile publice – pe banii publici. Nu este o filozofie prea mare.

    De ce se asfalteaza de 3 ori Piata Victoriei in 4 ani?
    De ce de 3 ani se tot pun dale si nu se mai termina investitia care nu este nici necesara si nici functionala in Piata UNirii? Asta ca sa dau cateva exemple marunte…

    De cate ori nu ati constatat ca exista functionari publici neocupati?

    Pe de alta parte avem nevoie de servicii si produse MADE in RO- sa fie consumate acasa si chiar exportate.Nu sunt inventii, rezulta din datele oficiale…
    S-a reusit exportarea unor produse fabricate la Pitesti in toata Europa, ba chiar in toata lumea. Good point and the show must go on!

    Cei plecati la munca in strainatate aduc bani acasa, sunt ocupati, si chiar investesc o parte din economile lor in RO…Cat m-am certat pentru ei, in 2002, cu un consultant strain…

    Reechilibrarea economiei se face gradual – nu este un hei-rup de 1-2 ani, din sant in sant…
    Este un efort colectiv, pe o durata mare de timp si are nevoie de pace si multa munca.

  5. Lasand la o parte doctrinele economice (oricum, in afara de cativa profeosri de econoomie, cei mai multi batrani rau, cine mai citeste astazi ceva din teroriile eocnomice?!), intrebarea simpla care imi vine in minte este:

    Este in acest moment politica fiscala un instrument fiscal sau este exclusiv o sursa de bani „la buget”?

    Am impresia ca politica fiscala este acum expresia urii comuniste impotriva sectorului de afaceri. Altfel spus, expresia dorintei nerositite a unora de a avea un fel de communism cu fata umana, in care profitul sa ramana intreprinzatorilor doar ca un fel de salariu, daca se poate si Acela minim pe economie…

    Simlist spus, cred ca multi isi doresc un capitalism fara patroni, sau un communism fara partid communist.

    Sper sa ma insel.

    • Aceasta replica este o invitatie sa numai citim nimic? Sau sa o facem numai cind suntem decrepiti? S-ar putea sa fi uitat sa citim la virsta aia! Aveti idee cam cit este impozitul pe venit si pe corporatii in SUA? Sau in UK? Sau si ei sunt comunisti? Simple intrebari si acestea.

      • @ Victor Giosan – poate ar trebui să vedeți chiar dvs. cât este impozitul pe venit în UK.
        După care să-i explicați unuii român care primește un salariu de 400 de euro pe lună ce impozit plătește un britanic care obține 800 de lire pe lună :P

        • Comentariul initial era despre altceva: despre comunismul sistemului fiscal si mai ales despre patroni (nu stiu daca in general, sau cei romani). Daca discutam despre povara fiscala pe munca sau pe afaceri, discutia este mai complicata si nu o putem duce aici, dar am mari indoieli ca povara fiscala este mai mare in Ro decit in UK. Cea birocratica in mod sigur da. Dar va pot da un exemplu romanesc: in decembrie 2004 s-a hotarit introducerea cotei unice, atit la impozitul pe venit, cit si la cel pe profit, apoi in decursul perioadei 2005-2008 celelalte impozite pe munca au mai scazut (vezi contributia la asigurarile de sanatate), iar TVA-ul era 19%. Rezultatul: cresterea economica a fost dopata nu de productia interna, ci de importuri, s-a facut in special pe credit, contributia interna decisiva au avut-o investitiile straine, iar ponderea colectarii impozitului pe profit in PIB a crescut de la 2,6% in 2004 (cu impozit de 25%) la 2,83% in 2008 (cu impozit de 16% dupa 4 ani de aplicare). Deci care este performanta mediului de afaceri romanesc? Ea a constat cu preponderenta in consumul de prestigiu si in permanenta exprimare publica a nemultumiri ca nu este suficient sprijinit.

          • @ Victor Giosan – OK, atunci o să spun eu, dacă nu vreți să spuneți dvs. Pentru un britanic care obține 800 de lire pe lună, impozitul pe venit este 0 (zero). Personal allowance, venitul minim neimpozabil este de 10.600 lire pe an, pentru anul fiscal 2015-2016. Iar pentru ce depășește 10.600 de lire pe an, dar nu depășește 31.785, se plătește 20%.

            Acum explicați-i dvs.asta unui român care câțtigă 400 de euro pe lună.

            • Comparati mere cu pere: adica un sistem de impunere progresiv cu unul liniar si o tara cu un salariu mediu de 400 Eur cu alta cu salariul mediu undeva pe la 2000. Daca vreti o astfel de discutie, ar trebui sa-i explicati romanului care cistiga 1000 de Eur ca ar trebui sa aiba un impozit mai mare de 16%. Sa stiti ca sistemul nostru este in realitate regresiv, deci ii avantajeaza pe cei mai instariti. Dar eu nu am propus niciodata nici renuntarea la cota unica, nici cresterea ei, nici introducerea impozitului progresiv. Obiectia mea principala a fost la reducerea TVA de la 24% la 20% combinata cu reducerea la 9% la alimente. Atit. Pentru detalii cititi studiul de pe crpe.ro

            • Mă tem că explicațiile nu trebuie să fie oferite românului care are venit mic, ci celui care are un venit mare. Și să le accepte ca fiind civilizate, nu neo-comuniste. Pentru ca impozitul pe venitul impozabil să fie 0% pentru unii, același impozit trebuie să ajungă la 40-45% pentru alții, pentru cei cu venituri considerabile. Ca în UK!.
              https://www.gov.uk/income-tax-rates

            • @ casandra – și nu vi se pare normal? Un cetățean care obține 100.000 de euro pe an ar putea foarte bine să plătească 45% impozit, se descurcă destul de bine și cu restul de 55.000 de euro care îi rămân (asta fiind totuși peste 4.500 de euro pe lună).

              Pe când unui cetățean care obține 400 de euro pe lună i-ar prinde foarte bine să poată păstra cei 64 de euro pe care îi plătește ca impozit. El are mult mai mare nevoie de acei 768 de euro pe an care se duc pe impozite decât celălalt menționat mai sus de cei 45.000.

            • @Casandra&Harald. Discutia privind un sistem progresiv de impunere este complicata in Ro pentru ca se confrunta problema etica (evident un sistem progresiv este mai corect, chiar din punctul de vedere al teoriei scaderii utilitatii marginale aplicate la venituri) cu problema eficientei/eficacitatii. Introducerea cotei unice la impozitul pe venit in 2005 este singurul exemplu care poate fi utilizat de liberalii radicali ca o reducere de impozit a condus la imbunatatirea colectarii, dar in opinia mea efectul major pe imbunantatirea colectarii nu s-a datorat reducerii de nivel a impozitului, cit simplificarii si reducerii poverii administrative atit la firme, cit si la ANAF, prin renuntarea la globalizare si progresivitate. Cu alte cuvinte un sistem de impozitare progresiv este eficace in special in tarile dezvoltate pentru 2 ratiuni diferite: venituri per capita mult mai mari si atunci efortul marginal al unui impozit mai mare este suportabil si capacitate de administrare mult superioara. Pe de alta parte daca vom aplica in Ro un sistem progresiv el nu poate avea structura celui britanic, nu ca rate de impozitare, ci ca limite: de ex. la noi impozitul ve fi 0% undeva pe la 10 000 RON pe an, iar o limita maxima de 40% se poate aplica undeva la venituri de 100 000 – 120 000 RON pe an. De aceea am spus ca nu putem compara nici macar nivelul de venit neimpozabil din UK cu nivelul mediu de venit din Ro. Daca am aplica limitele din UK la noi nu am mai colecta aproape nimic din impozitul pe venit. Si o ultima problema: in multe tari vestice unitatea de impunere este gospodaria, ceea ce este corect, numai ca la noi ar fi extrem de greu acum sa implementam un astfel de sistem – IVG aplicat pina in 2005 avea ca unitate contribuabilul, cu unele inlesniri pentru copii (dar numai la unul din salariatii unei familii). Personal nu cred ca este fezabil un impozit progresiv in urmatorii 10 ani, chiar daca ar fi mai echitabil. Pe de alta parte nici nu sunt de acord cu reducerea imp. pe dividende la numai 5% – acestea nu sunt si ele oare venituri individuale? De ce sa fie impozitate diferit de veniturile din munca? Acest fapt va creste regresivitatea actualului sistem de cota unica – cei foarte instariti, ale caror venituri se bazeaza pe dividende sunt clar favorizati. Si asta de un guvern social-democrat!!!

      • @ Victor Giosan – tocmai de aceea este nevoie de IVG. Nu are nicio importanță că banii provin din salariu, din chirii încasate sau din dividende. Ceea ce contează este suma totală pe care o obține cetățeanul, nu sursa de proveniență. Doi contribuabili pot avea același salariu, dar dacă unul mai are și 3 apartamente pe care le închiriază, ei nu se află deloc în aceeași situație financiară. De aceea impozitarea trebuie diferențiată în funcție de suma totală obținută, nu în funcție de sursa ei.

        Problema, la fel ca în cazul școlilor, este că sistemul actual de impozitare, profund incorect, există și funcționează. Adică produce efecte în fiecare zi. Nu e ca și cum s-ar discuta academic despre diferența dintre sistemul de impozitare din Canada și cel din Australia. Sistemul fiscal românesc favorizează evident pe cei cu venituri mari, pentru că atât mebrii corpului legislativ, cât și funcționarii publici de rang înalt se încadrează în această categorie. Iar în timpul ăsta românii cu venituri modeste continuă să plece din țară.

        • Nu pleaca neaparat din cauza veniturilor. Sau cel putin nu pleaca din cauza veniturilor cei cu o pregatire acceptabila.

          Lipsa de perspectiva este profund descurajanta. Au trecut prea multi zeci de ani de la 1989 ca sa dam vina pe „odioasa mostenire”. Nu mai avem nici o scuza.

          Omul indura, daca stie de ce, adica sa intrevada o imbunatatire. Ori, acest „laissez-faire” (citeste „incompetent si incultura genralizate) nu pare sa aiba o noima, nu pare sa duca nicaieri. Grav este ca nu sunt diferente notabile intre partied din acest punct de vedere.

          Ori – political are rolul de a conduce, nu se poate altfel.

          Politica fiscal ar fi trebuit sa fie expresia unei gandiri de perspectiva, nu rezultatul confruntarii dintre forte de moment ce nu stiu nici ele ce vor.

          Spre deosebiree de democratiile consolidate din Vest noi avem aici nevoie sa construim, nu sa mentinem.

          Iar cu o politica fiscala ce este expresia EXCLUSIVA a strigaturii „Cat mai multi bani la buget!” nu vom reusi sa construim nimic. Vom tot carpi ici ca sa se rupa dincolo.

          • Cred ca este mai grav.
            Cred ca oamenii aflați acum la putere NU înțeleg cum funcționează un sistem.

            Nu au făcut in viată lor o analiza cauza -efect. Si asta se poate spune si despre europarlamentarii de la Bruxelles si despre modul in care este tratata criza refugiaților.

            Neînțelegerea modului de funcționare in sistem, si aplicarea unor legi parțiale in subsisteme – gen sistemul fiscal – care nu se articulează cu realitatea si cu restul subsistemelor conduce la adevărate probleme cu mult mai greu de abordat si de acea si mai greu de rezolvat.

            Nu este numai interesul imediat, este mai ales îngustimea mintii, lipsa exercițiului de a gândi si interpreta realitate si la final, ca sa umple paharul, este lipsa curajului de a asuma un program coerent pe termen lung sau mediu, măcar…

            Programul coerent nu poate sa fie desfășurat decât de o echipa de specialiști care înțeleg realitatea zilei de astăzi si știu cum funcționează sistemul. Nu se poate face politica fiscala pe nici un canal media si deci nici pe contributors, chiar daca sunt un fan al acestei platforme.

            Politica fiscala nu este de aici pana aici, politica fiscala trăiește intr-un întreg, intr-un sistem complex cu care trebuie sa relaționeze, se bazeaza pe o realitate data de niste cifre. Pana la urma politica fiscala este poate partea cea mai pipaibila pentru romani dar pe care inca nu au definit-o sau daca au definit-o nu au asumat-o.

            Se vorbește prea mult, mult prea tare si se face prea puțin.
            Poate este momentul sa păstram câteva clipe de liniște si sa lucram fiecare ceea ce ne pricepem mai bine, fara sa fim impiedicati de unii sau altii si fara ca la rândul nostru sa ii blocam pe altii sa avanseze.

            Asta inseamna sa ne respectam intre noi si pe noi, sa ne respectam munca pe care am inteles sa o facem.

            Deci personal o sa tac pentru o perioada de timp!
            Mulțumesc.

  6. Cred ca se discuta putin ” pe linga” , pornind dela conceptul socialist marxist al ponderii investitiilor ( ce altceva sint acest cuvinte invirtite ” lucrari publice ” ) in produsul intern brut.
    Inapoierea economica si mai ales sociala a Roamniei de azil se explica prin orientarea exclusive a investitiilor in cei 50 de ani de communism catre industrie ( cu pivotul ei ” industria constructoare de masini :, la care ” savanta ‘ a adaugat si industria chimica si petrochimica ) si constructia de locuinte mizerabile calitativ si din punct de vedere al dotarilor, oentru a caza forta de munca care migrase dinspre sate. Timp de 50 de ani, nu au existat bani pentru drumuri si autostrazi, sisteme moderne ( nu faraonice ) de irigatii, sistematizare si refacerea retelelor in orase, edificii publice pentru cultura si sport, modernizarea scolilor.
    Aceasta uriasa raminere in urma s-a agravat in ultimii 25 de ani prin coruptia, lacomia si prostia guvernantilor de toate culorile..
    Vrem o Romanie moderna ? Vrem sa dam de lucru la toata lumea ? Da , avem nevoie d elucrari publice, dar intii trebuie sa opunem ordine in legislatie, in finante si in eliminarea coruptiei, Si mai trebue sa stim ca bani nu avem ci va trebui sa ii imprumutam. Cu ce riscuri, pe ce contam, poate p enoua guvernare cu neamtul Iohannis presedinte, desi ma cam indoiesc.. Cine va avea incredere sa ne imprumute banii ?

  7. Foarte bun articol si discutie, mai ales in care poporul iresponsabil sta lipit de televizor si cheltuie energie pe tot felul de probleme in timp ce saraceste datorita asfixierii statale a societatii

  8. Cred ca ar trebui sa tinem cont si de alte cateva aspecte, daca ne referim la mediile unor indicatori:
    1. Rata taxarii.
    Difera foarte mult, de la stat la stat, sa luam ca exemplu suita prezentat de autor Danemarca, Finlanda, Franţa, Suedia, Belgia
    Avem urmatoarele rate:
    Danemarca 26% Finlanda 40%, Franta 66.6% (cea mai mare rata din UE& EFTA) Suedia 49,4% si Belgia 57,8%
    Romania are 43,2%, la medie azonei de41%
    Sa notamca metodologia Payinng taxes 2015 nu include si TVA, principala sursa de venituri fiscale la bugetul de stat.
    In paranteza fie spus este notabil saltul mare in reducerea nr de ore (41)..suntem sub media europeana (159 fata de 175) mult inaintea Bulgariei (454 Poloniei, Italieui, ba chiar si a Germaniei (218)
    In fond avem o taxare (repet fata TVA, unde avem o rata mare) cam pe medie, si nu cred ca ar fi de orit sa ajungem ca Franta, nu?
    Altfel spus daca la rate apropiate de taxare avem incasari mult mai mici (venituri) „asta” trebuie corectata nu prin crestera ratelor nominale ci prin cresterea ratelor implicite acolo unde avem diferente peste media UE intre nominal si ce coelctam de fapt.(rata implicita). Geaba am crescut TVA nominal daca la implicit am fost si mai naspa. Si aici nu vorbom doar de evaziune si coruptie ci de mai multi factori care pot fi subiectul unui articol separat.
    http://www.doingbusiness.org/~/media/GIAWB/Doing%20Business/Documents/Special-Reports/Paying-Taxes-2015.pdf
    2. Redistrubuirea
    Romania sta foarte prost la capitolul redistribuire, sa luam de exemplu indicele Gini.
    Avem un indice mare „natural” inainte de transferurile sociale( desi mai mic ca UK, care este cal mai mare din UE) dar corectia prin transferuri sociale e proasta (mai proasta ca in UK, care compenseaza cumva.
    Elocventa estesi distributia veniturilor( dupa transferuri) pe quintile, avem un raport mate , prea mare, intre veniturile quintilei superioare si al celei de jos 6,2( de notat ca Spania si Grecia au cele mai mare raport Grecia 7 si Spania 6,3) Media UE e ubdeva pa la 5,x
    http://ec.europa.eu/eurostat/statistics-explained/index.php/Income_inequality_statistics
    Este stiut ca o diminuarea a inegalitatii duce la crestrerea PIB, exisat studii in acest sens, relevante sunt si valorile mici ale indicelui Gini in tarile cu PIB/capita mare.
    3. Preturile mici.
    Daca ne gandim ca PIB exprimat in pps este dublu fata de cel exprimat in euro( media UE pib in pps este egal cu cel in euro) dar la jumatatea medie UE(in euro e la un sfert) putem sa deducem si ca presiunea pusa de valoarea mica la vanzare se reflecta si in valoarea adaugata mica, pentru a tine produsele „competitive”. Capitalul isi ia partea sa (se vorbeste la nesfarsit, si prost, despre remunerarea capitalului vs a muncii), aceeasi ca valoare raportata la capitalul angajat, procentual, ca in tarile unde acelasi produs e mai scump(in fond o linie tehnologica de imbuteliereimportata, de ex, costa la fel si in Germania si in Romania, ea se amortizeaza in perioade similare, in general, dar cu preturi mai mici la produsul imbuteliat va lasa mult mai mic spatiul pentru salarii, sa fim seriosi, nimeni nu vine in Romania daca isi poatea amortiza investitia mai repede in alta tara)
    Avem deci o taxare pe medie, un TVA peste medie, venituri mult sub medie, redistribuire ineficienta, preturi mici (la produsele noastre).
    Sunt chestiuni despre care se vorbeste mai putin, in schimb se abuzeaza de cateva chestiuni generale (reale, dar prea generale), care, de atat repetare, au intrat in limbajul de lemn: reducerea evaziunii, a coruptiei, reforme structurale, dezvoltare inteligenta, bla, bla.
    P.S. Aceste observatii pot duce la decizii in cunostinta de cauza. De ex, o prioritate ar fi ce spunea si Harald, introducerea unui prag minim de „netaxare,pe venitul global, ca in UK. Nu pot sa taxez pe unul care castiga mai putin decat are nevoie pentru subzistenta pentru simplul motiv ca nu are de unde. De altfel studiul Paying taxes arata si masuri luate de tari „cu cap”, unde, in vremuri de criza si post criza am avut tot felul de masuri stimulative, scutiri la plata impozitului pe profit ani buni, sprijinirea companiilor cu venituri mic etc. Mi se pare interesanta o idee care ma bantuie de ceva vreme, impozitul pe profit sa fie legat cumva, nu foarte complicat,si de ROA, nu este totuna sa ai profit de 100.000 produs de un capital angajat de 1.000.000 sau de unul de 10.000.000
    Una este sa bagi de zece ori mai putini bani intr-o afacere care aduce acelasi profit, una este sa am o rentabilitate de 10% si alta de 1%. Dar poate ca este prea complicat. Desigur, cota unica este o rezolvare, dar sub anumite praguri de rentabilitatea( pe sectoare si pe companii individuale) cred ca este nevoie de masuri discretionare. Discutia despre venituri si cheltuieli publice trebuie sa fie strans legata de performanta sectorului care si produce banii care se varsa in buget, sector care are nevoie de capitaluri de dezvoltare insemnate.Alta discutie..si asa am lungit-o cam mult.

  9. Exact ce spuneam: SC Statul Roman SRL.

    Discutiile despre sistemul fiscal se poarta exclusive in termini de cheltuieli si venituri.

    Politica fiscala este insa mult mai mult decat atat.

    Mai mult, indifferent de ce politica fiscala s-ar adopta, ea trebuie sa fie partea a unei viziuni macro-economice si, pe cat posibil – socio -economice.

    Ori, aceste doua lucruri lipsesc (obiectivle politicii fiscal si viziunea macro-economica).

    Adica, altfel spus, ne aflam in plin ev mediu timpuriu. Si, pe deasupra, tributary unor incercari bramburite de guvernare, fara absolut nici o baza doctrinara (dovedita, nu declarata).

    `SC Statul Roman SRL are patroni (=Guvern) care nu au contribuit la capitalul social, dar incaseaza dividende. Placuta situatie, nu-I asa?

    • Da.

      Poate nu este neaparat nevoie de o doctrina, dar de un program holistic, explicat si agreat, musai articulat cred ca este nevoie urgent…

      Istoria economica a dovedit pana la aceasta data ca naste din pisica (comunism) numai soareci mananca (gauri in bugete lasa, deci nesustenabila pe termen lung…) Nu stiu de ce se incapataneaza unii sa faca asemenea derapaje… Se pot face mici ajustari când mai spre stanga dar in principiu sustenabilitatea vine numai din crearea unui mediu privat competitiv fara impozite si taxe aberante, fara guberne monstroase, fara alte bariere aberante..

      Daca nu sunt explicate notiunile de unde sa inteleaga spectatorii latrinelor???
      Nici Dzeu nu cere de la dansii, asa ca …

      Acum chiar ca tac!

  10. Articol extraordinar și din perspectiva comentariilor pe care le-a strâns. Am văzut discutându-se extrem de mult pe tema autostrăzi, dar aproape deloc pe tema căi ferate. Și că tot am văzut discutându-se de TIR-uri cu marfă din Turcia, 30 de tiruri intrate in Ro prin Ruse, la un consum mediu de 40l/100km ar arde la un pret de 5,2 lei/l motorină cca. 40560 lei până la Nădlac, adică aproximativ 9500 euro. Nu știi dacă alimentează de la tine din țară dar dacă ar folosi o garnitură de tren pe care s-ar încărca aceste TIR-uri veniturile ar intra cu siguranță la CFR. Dar pentru aceasta e nevoie de o medie de viteză rezonabilă a garniturii. http://www.gandul.info/financiar/250-de-euro-biletul-de-tren-pentru-un-tir-pe-ruta-bucuresti-arad-video-4703552/galerie
    Ideea de voucher pe care a adus-o în discuție Harald pare sustenabilă. Dar imaginează-ți că aceaste vouchere ajung la niște Asociații de fermieri, fermieri care sunt în mare parte părinții copiilor, pentru a asigura 2 mese pe zi pentru aceștia (piață de desfacere sigură). De asemeni, respectiva asociație trebuie să aloce un buget din profit pentru bonificația profesorilor/instituției care au rezultate la concursurile practice săptămânale organizate de angajatorii din România în colaborare cu profesorii (buget cumulat al tuturor asociațiilor). Cu premii pentru elevii/echipele de elevi cei mai buni date de angajatori (premiile aduc scutire de impozit egală cu valoarea premiului). Am deschis la întâmplare google maps, jud vaslui, com. Dragomirești și am aflat că vor învăța aproape 700 de elevi acolo. Să echivalăm că cele 2 mese pe zi ar însemna un bon de masă 10 lei. 22 zile/ lună =220 lei X 700 elevi = 154.000 lei x 9 luni = 1.386.000 lei. Nu putem să-i excludem pe profesori deci rotunjim la 1.500.000. Respectiva asociație are în gestiune în Ha cel puțin jumătate din nr elevilor. De asemeni este este imperativă licența BIO.
    0.Cam ce credit poate primi respectiva asociație cu un astfel de program pentru accesarea de fonduri europene de tehnologizare. În asociație au prioritate părinții elevilor atât la aportul de pământ, cât și la locul de muncă. Părinții ce nu au pământ pot arenda sau cumpăra pământ prin credit garantat de stat.
    1.Cu ce tragere de inimă vor veni copiii la școală știind că au asigurate 2 mese pe zi și posibilitatea de a câștiga săptămânal tablete, telefoane, biciclete, cărți, rechizite, etc.
    2.Cum se vor perfecționa profesorii știind că pot ajunge chiar din primul an de catedră la venituri de 2-3-4-5000 de lei din bonificațiile primite datorită rezultatelor elevilor la concursuri? Credeți că vor simți o satisfacție a împlinirii muncii?
    3.Ce-i va opri pe părinți să-și trimită copiii la școală?
    4.Contactul timpuriu angajatori/viitori angajați vă pare benefic?
    5.Câte locuri de muncă în condițiile unor ferme moderne, a construcțiilor unor cantine și a funcționării acestora vor apărea?
    6.Care va fi starea de sănătate a copiilor și a profesorilor ce se vor hrăni pe baza unui program regulat cu produse BIO?
    7.Va avea loc România pe piața BIO a UE de cca. 40 mld de euro, piață pe care noi suntem aproape inexistenți?
    8.Din cei 250-84(alocație) lei pe lună pe care statul ar trebui să-i aloce în plus pentru respectivele asociații, câți se vor întoarce sub formă de taxe din randamentele mult mai mari ale unor ferme moderne și a apariției noilor locuri de muncă?
    9.Care va fi importul de alimente în acest context?
    10.Va crește nivelul de trai al țăranului român?
    11.Vor mai avea cei din administrație curajul să ceară șpagă pentru aprobarea proiectului european știind că 1400 părinți,100 profesori și 700 de elevi le pot sări în cap?
    12.Care va fi absorbția fondurilor europene pentru mediul rural în acest context?
    13.Este sustenabil un astfel de proiect național?

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Bogdan C. Enache
Bogdan C. Enache
Bogdan C. Enache a absolvit Facultatea de Stiinte Politice a Universitatii Bucuresti.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro