joi, martie 28, 2024

China și Rusia sau rivalitatea naturală și cooperarea incidentală

”China a fost mereu și este și acum implicată în proiecte dezvoltate în regiunile estice ale Rusiei. Avem parte de beneficii unice datorate poziției geografice. China și Rusia sunt mari vecini și avem legături politice strânse…Relațiile chinezilor cu rușii au fost în toate timpurile la nivel înalt.”[1]

Xi Jinping, discurs Forumul Economic al Estului, Vladivostok, septembrie 2018

Fondat de Vladimir Putin în 2015, Forumul Economic al Estului, găzduit de Universitatea Federală a Orientului Îndepărtat din Vladivostok, l-a avut pentru prima dată printre participanții de nivel înalt, așa cum menționează agenția națională chineză de știri Xinhua, pe președintele Chinei, Xi Jinping[2].

Așa cum ne-au obișnuit politicienii în general, iar liderii autoritari întotdeauna, fac declarații care iau în răspăr adevărul (zilei ca și pe cel istoric) de fiecare dată, pentru că există la această categorie de lideri deformația de a considera că adevărul și realitatea sunt categorii de filozofie-politică perfect manipulabile, în conformitate cu obiectivele de moment.

Realitatea pe care atât Xi Jinping, cât și Vladimir Putin preferă deocamdată să o oculteze în privința relațiilor sino-ruse are (i) o dimensiune istorică: Rusia și China s-au aflat foarte aproape în anii ′60 ai secolului XX să se angajeze într-un conflict pe care părțile nu excludeau să-l rezolve cu arma atomică; respectiv (ii) o dimensiune contemporană: rivalitatea dintre cele două puteri nu a dispărut și nu are cum să dispară, este doar ținută sub obroc.

Teza articolului meu este aceea că Rusia și China sunt aliați de conjunctură cu un inamic comun – SUA – convenabil celor două regimuri conduse de lideri ambițioși ca Vladimir Putin și Xi Jinping; dar viitorul lor natural este confruntarea. Cele două regimuri autoritariste găsesc astăzi convenabilă cooperarea, remodelând împreună peisajul global într-o formă favorabilă pragmatismului și indiferentă cu destinul popoarelor: o lege a junglei ridicată la rang de comportament global.

FOARTE SCURTĂ ISTORIE

Să ne oprim prima dată la conflictul sino-rus din anul 1929, legat de administrarea căii ferate a Chinei de Est/Manciuria (cu o lungime de 1179 de mile), construită cu banii Imperiului Țarist și care, după ce comuniștii au preluat puterea în Rusia, a făcut obiectul unui Tratat internațional, încheiat în 1924, ce prevedea dreptul Rusiei sovietice de a păstra personal administrativ care să gestioneze această cale ferată.

Respectiva cale ferată era râvnită și de Japonia, ca de altfel întreaga Manciurie, dar la Congresul de la Washington, dintre 1918 – 1920, nu a reușit să convingă actorii internaționali participanți asupra legitimității pretențiilor sale, în principal datorită energiei cu care China a protestat și mai puțin datorită poziției adoptată de Rusia comunistă.

Până la urmă, președintele chinez Chiang Kai Shek a decis că, după campania sa militară care i-a permis controlul asupra întregului teritoriu al Chinei, inclusiv asupra Manciuriei, a venit timpul să-și asume și controlul administrației Căii ferate a Chinei de Est, pentru a culege în întregime veniturile pe care le aducea exploatarea sa.

Chinezii au arestat întreg personalul rus, inclusiv pe directorul general Emșanov, cu toții fiind deținuți pentru câteva luni la Herbin, unde administrația căii ferate își avea sediul central. Rușii au adus trupe la frontieră și, aproximativ două luni, au existat negocieri, în parte mediate de Germania. Oferta chineză a fost aceea de eliberare a prizonierilor ruși în schimbul păstrării controlului căii ferate. Moscova, desigur, nu a fost de acord.

Deși chinezii aveau în zonă circa 300 de mii de soldați, aceștia erau slab echipați și antrenați, astfel că, la finele lunii august, când Armata Roșie a atacat pe două fronturi cu doar circa 20 de mii de soldați, rezistența pe care au întâmpinat-o nu a fost una serioasă. Acțiunile militare au făcut loc unui haos generalizat, în care rușii și-au recuperat oamenii și materialul rulant, apoi s-au retras, iar manciurienii au rămas să sufere jafurile și represiunile indisciplinatei armate a lui Chiang Kai Shek.

În deceniul șapte al secolului trecut, când China era condusă de Mao Zedong și Rusia de Leonid Breșnev, cele două puteri, ambele deținând deja arme nucleare, au intrat într-un conflict militar pentru un motiv obscur, dar care avea în fundal o rivalitate neascunsă între China și Rusia privind controlul asupra mișcării comuniste internaționale.

Mai exact, încă din anul 1961 liderul chinez Mao Zedong l-a acuzat pe liderul sovietic Nikita Sergheevici Hrusciov că a abandonat principiile comunismului și că prin acțiunile sale nu face altceva decât să pregătească slăbirea mișcării internaționale comuniste și capitularea sa în fața forțelor capitalismului imperialist.

Formal, conflictul – despre care nu s-a vorbit absolut deloc public în lagărul comunist – a pornit de la o dispută de frontieră pe fluviul Ussuri și a vizat controlul unei insulițe de pe acest fluviu, controlată de grănicerii ruși, pe care o numeau Damanski, iar chinezii Zhenbao. Chinezii au atacat prima dată acest avanpost al grănicerilor ruși în martie 1969, iar rușii au răspuns militar în forță câteva zile mai târziu, alungându-i pe chinezi.

După alte cinci luni de permanentă hărțuire ostilitățile s-au reluat și părțile au început discret să-și mobilizeze forțele armate[3]. Armata Roșie avea de partea sa o covârșitoare superioritate tehnică și tehnologică în timp ce chinezii dețineau superioritatea convențională (numărul trupelor era covârșitor mai mare). Cum ambele părți dețineau arma atomică, nu au ezitat să amenințe că o vor folosi. SUA au urmărit cu preocupare derularea conflictului, dar Richard Nixon a decis să nu intervină.

Până la urmă, în septembrie 1969, adică la patruzeci de ani după conflictul pentru Calea ferată din Manciuria, rușii și chinezii și-au încheiat conflictul de frontieră cu un acord de încetare a focului. Oficial între cele două puteri comuniste nu se întâmplase nimic. Dar relațiile au rămas rupte până după moartea, în 1976, a lui Mao Zedong și s-au reluat la un nivel de normalitate doar după ce, în 1991, Boris Elțîn a cedat Zhenbao chinezilor.

COOPERAREA ECONOMICĂ MUTUALĂ: HARTA AMBIȚIILOR ȘI REPERELE PRAGMATISMULUI

Figura 1

Sfârșitul de secol XX ne-a lăsat moștenire un aranjament global pe care atât China, o mare putere ajunsă a doua economie a lumii (încă insuficient de puternică militar, dar făcând progrese constante și în această direcție) și privind spre viitor, cât și Rusia, care încearcă, privind spre trecut, să recâștige puterea și influența fostului imperiu comunist, îl contestă cu tot mai mare putere.

Cheia aici este că, deși parteneri de parcurs, China și Rusia nu pot fi parteneri pe termen lung, ci doar non-amici sau chiar inamici, iar antecedente există. În primul rând, nu pot fi parteneri pe termen lung două puteri de acest tip:

– inegal dezvoltate economic și militar;

– una privind spre un trecut (Rusia) pe care cealaltă (China), ce privește îndreptățit spre viitor, nu îl vede cu ochi buni;

– ce au un subiect teritorial în dispută (figura 1), chiar dacă problema este trecută sub tăcere absolută, aneantizată momentan atât la Moscova, cât și la Beijing (din motive diferite).

Într-adevăr, Siberia, cu resursele sale imense, va fi în viitor subiectul concret de dispută dintre cele două puteri, indiferent de pretextul declarat. Cel mai probabil chestiunea va începe să fie pusă acut de cele două părți undeva după anul 2050, pentru că dacă China își menține actualul ritm de creștere, va intra într-o criză acută de resurse în maximum treizeci de ani.

Termeni comparație Rusia China
Suprafață (km2) 17.125.191 9.596.961
Populație 146.804.372 1.403.500.365
Densitate (loc./km2) 8,572 146,244
PIB (mld. dolari SUA) 1.577 (2017) 14.172 (2019)
PIB/locuitor (dolari SUA) 10.742 10.097

Tabelul 1

Cu o populație de zece ori mai mare decât a Rusiei, dar cu un teritoriu de aproape două ori mai mic, China are o densitate a locuirii de aproximativ douăzeci de ori mai mare (tabelul 1). Având oarecum în vedere aspecte ca cele din figura 1 și tabelul 1, Robert D. Kaplan publica în The New York Times o analiză[4] asupra aspectelor relativ paradoxale ale relației dintre China și Rusia, atât de apropiată astăzi, dar predestinată să sfârșească într-un diferend. Dintre aspectele pe care Robert D. Kaplan a ținut să le sublinieze, vreau să consemnez și eu aici câteva:

(i) Scopul real al Chinei este să domine Eurasia, ceea ce înseamnă ca, în timp, va evacua implicit Rusia în categoria puterilor mâna a doua;

(ii) China și Rusia sunt despărțite de o graniță de peste 4.100 de kilometri, o interminabilă pădure de mesteceni care separă Estul îndepărtat al Rusiei de Manciuria, frontieră ce a fost în fine stabilită formal cu acordul părților abia în ultimul deceniu;

(iii) În puține zone ale teritoriului este Rusia atât de vulnerabilă ca în Estul îndepărtat. Populația etnic rusă în Siberia este de abia șase milioane. Etnici chinezi se mișcă liber continuu în această zonă plină de resurse, la care China, de altfel, râvnește. De altfel, regiunea în cauză a fost în mare parte obținută de Rusia țaristă de la China în secolul XIX, profitând de criza dinastiei Qing;

(iv) China a evacuat practic Rusia din Asia Centrală. În ultimul deceniu China a devenit principalul jucător energetic din zonă, prin Corporația Petrolieră China National. Banii chinezi circulă în întreaga zonă și finanțează o nouă infrastructură a rețelelor de transport de energie electrică, punând astfel bazele planului chinez al Drumului Mătăsii.

One Belt, One Road, programul expansiunii economice și politice mondiale al Chinei, este și nu prea un aspect despre care se poate spune că întărește cooperarea dintre Rusia și China. Într-o interesantă analiză publicată de revista The Diplomat[5], se constată că cele două puteri tatonează încă foarte atent modul în care să abordeze generoasele oferte puse pe masă de Beijing[6].

Nargis Kassenova, profesor la Universitatea KIMEP din Alma Ata/ Kazahstan, citată de The Diplomat, crede că părțile sunt în tatonare, pentru că Rusia și China încearcă să-și tempereze una celeilalte ambițiile în Asia Centrală. Deocamdată se pare că Rusia încearcă să controleze cumva ofensiva capitalului chinez în zona sa proximă, negociind prin intermediul Uniunii Economice Eurasiatice.

În toamna anului 2018, premierul Dimitri Medvedev s-a deplasat la Beijing pentru a XXIII-a reuniune a premierilor Chinei și Rusiei și a avut convorbiri detaliate cu premierul chinez Li Keqiang, care la finalul negocierilor a ținut să sublinieze faptul că: ”China va acționa sinergic pentru a acomoda inițiativa One Belt, One Road cu obiectivele Uniunii Economice Eurasiatice.”

Problema, așa cum observă Nargis Kassenova, este însă aceea că statele din zonă (iar Kazahstan este doar un exemplu) au nevoie de sprijin pentru a putea dezvolta diverse proiecte economice vitale pentru economiile lor, și cum Rusia nu este capabilă să le ofere acest sprijin, în mod natural ele se îndreaptă către China, care poate să acorde asistență financiară, și-a construit formatul prin care să o facă doar că, deocamdată, nu vrea să provoace Rusia.

La o concluzie oarecum similară a ajuns și Gregory Shtraks[7], de la Universitatea din Washington, care observă că în mai 2018 s-a semnat acordul dintre China și Uniunea Economică Eurasiatică, despre care agenția de știri Xinhua acredita că: ”creează un cadrul legal solid pentru afacerile ce intenționează să coopereze și un mediu în care să o poată face predictibil”, doar că în realitate este absolut neclar rostul efectiv al respectivului acord.

În martie 2017 Uniunea Economică Eurasiatică a pregătit o listă de 39 de proiecte prioritare pe care le-a propus spre dezvoltare în cadrul programului One Belt, One Road, listă ce nu a fost dată însă publicității – ceea ce în sine este problematic pentru un mediu de afaceri sănătos.

S-a speculat că printre proiectele propuse s-ar regăsi: (i) calea ferată China – Europa, (ii) calea ferată de mare viteză Moscova – Kazan sau calea ferată dintre China și Uzbekistan, trecând prin Kîrgîstan, doar că lipsa de progrese în orice direcție nu face decât să întărească concluzia că tatonările vin din neîncredere, drept pentru care sunt preferați pașii mici, pentru că nici China și nici Rusia nu-și doresc acum să lase impresia că optează pentru o altă logică decât aceea a cooperării.

ȘI UN COROLAR AL COOPERĂRII: ORIENTUL MIJLOCIU

Figura 2

Mă gândesc că nu v-ați fi așteptat ca într-o analiză de geopolitică globală să întâlniți o imagine ca cea din figura 2, dar vă asigur că prin analogie veți înțelege imediat la ce anume vreau să mă refer. Ideea mi-a venit citind recenzia cărții Tripla Axă: Relațiile Iranului cu Rusia și China, recomandată de Vienna Center for Disarmament and Non-Proliferation și scrisă de două cercetătoare de la King’s College London – Dina Esfandiary și respectiv Georgetown University – Ariane Tabatabai[8].

Ei bine, dacă reușiți să vă imaginați sistemul resort-greutate din imagine ca fiind în echilibru și reprezentând relațiile SUA cu Orientul Mijlociu, mergeți puțin mai departe și faceți exercițiul de a vizualiza cum, în mandatul președintelui George W. Bush, cineva trage puternic resortul în jos, după care, în mandatul președintelui Barack Obama îl eliberează brusc și sistemul intră într-o oscilație serioasă apoi ușor, ușor pare că reintră în echilibru, după care apare Donald Trump care trage de resort aleatoriu pentru că nu-i pasă dacă mai reintră sau nu în echilibru.

Cele două cercetătoare formulează ipoteza descrisă vizual mai sus după cum urmează: (i) cele trei țări (Rusia, China și Iran) sunt extrem de pragmatice în proiectarea intereselor lor naționale în cadrul sistemului internațional; ori tocmai abordarea pragmatică și stricta compartimentare a relațiilor dintre ele permite o atât de robustă cooperare economică, politică și militară, deși structural ar putea oricând să ajungă la o confruntare (ii) în schimb SUA a încercat mereu (și cu Iranul în deceniul șapte și opt din secolul trecut și în prezent) abordări foarte apropiate cu guvernele cu care cooperează în regiune, hrănind astfel impresia că de fapt intervine în politicile interne și ia partea unuia sau altuia dintre actori în conflictele din regiune.

O altă evaluare, de această dată a altor două cercetătoare de la Institutul Național de Studii de Securitate din Tel Aviv, Galia Lavi și Sarah Fainberg, conduce la ideea (relativ similară cu analiza de mai sus) că Rusia și China își analizează atent oportunitățile în regiune, în prezent mai cu seamă pe cele la care vor avea acces pe măsură ce războiul din Siria se apropie de final.

În analiza Rusia și China în Orientul Mijlociu: Reapropiere și rivalitate[9], cele două cercetătoare remarcă faptul că Rusia și China, după înghețul relațiilor mutuale de la mijlocul secolului XX, cu toată similitudinea ideologică a politicilor, au reînceput precaut să se reconcilieze în ultimul deceniu al secolului trecut și au traversat trei faze:

(i) dezghețul gradual;

(ii) tensiunea din cooperarea în domeniul militar din 2006;

(iii) luna de miere, care a debutat în 2013 și pare să continue.

Dar reconstrucția Siriei, estimată la circa 250 de miliarde de dolari SUA, reprezintă pentru Rusia și China un premiu mult prea promițător pentru a-și permite să-l lase din mână. În opinia celor două cercetătoare israeliene, capacitatea economiei Chinei este covârșitor mai mare decât cea a Rusiei și, în mod normal, face din această țară principalul actor ce poate profita de nevoia de reconstrucție a economiei Siriei.

Chiar dacă, cel puțin teoretic, anvergura Chinei poate stârni animozitate la Moscova în privința colectării roadelor implicării în conflictul sirian, este puțin probabil totuși ca părțile să dea curs rivalității și să intre într-o logică a disputei.

Mai degrabă, cred Galia Lavi și Sarah Fainberg, cooperarea dintre Rusia și China în reconstrucția Siriei va fi amiabilă și tocmai din această cauză de natură să încurajeze anumiți actori, inclusiv Siria, să câștige forța de care au nevoie pentru a se întoarce apoi împotriva Israelului.

Soluțiile la o atare perspectivă, pentru Israel, nu sunt foarte multe. Cele două cercetătoare sfătuiesc însă guvernul să fie atent la dialogul multilateral cu China și Rusia și să încerce să introducă aici și SUA ca pe al patrulea actor, pentru a evita cele mai negative perspective.

Nu doar Tel Aviv-ul manifestă îngrijorări legate de perspectivele cooperării dintre pragmaticele Rusia și China în regiune ci, pe cât se pare, chiar și Teheranul are reținerile sale. O analiză a publicației turce Hurriet Daily News[10] crede că dialogul de securitate organizat de Iran în septembrie 2018, la care au fost invitați decidenți ai agențiilor de securitate din Rusia, China și India și îndreptat formal împotriva politicilor SUA, prin crearea Cadrului de securitate și cooperare în Eurasia, marchează de fapt și o subtilă reorientare a politicii externe a Teheranului:

(i) politica Privește spre Est a fost ideea fostului președinte iranian Mahmud Ahmadinejad, care s-a străduit serios să creeze un front anti-SUA comun cu Rusia și China;

(ii) Hassan Rohani însă, mai ales după denunțarea unilaterală de către SUA a JCPOA[11], a identificat o altă soluție care ar putea fi numită Preferabil Estul față de Occident, și care aduce și India alături de China (competitorul său regional natural) și Rusia.

DESPRE COOPERAREA MILITARĂ SINO-RUSĂ

Vremurile se schimbă, iar istoria conflictelor militare dintre Rusia și China pare astăzi dată uitării. Manevrele militare din Estul Rusiei – exercițiul internațional Vostok 2018, se pare unul dintre cele mai mari de după al doilea război mondial – însumând aproape 300 de mii de soldați, au implicat inclusiv acțiuni militare comune ruso-chineze în poligonul Tsugol.

După manevrele militare Zapad 2017, desfășurate în Belarus în cea mai mare parte, după un scenariu clar (potrivit analizelor specialiștilor NATO) de invazie pe direcția Vest – Nord-Vest, Vostok 2018 nu a ridicat mai puțină preocupare la NATO și Pentagon, iar acțiunile comune dintre militarii ruși și cei chinezi au fost unul dintre motive.

Liderii militari occidentali se întreabă foarte serios care sunt motivațiile manevrelor comune ruso-chineze într-o zonă foarte apropiată de cea în care părțile s-au confruntat în urmă cu cincizeci de ani și o parte din răspuns l-au primit de la un general de Stat Major al Armatei de Eliberare a Chinei[12] – Shao Yuanming:

Armata rusă are o vastă experiență în conducerea efectivă a operațiunilor de luptă în condiții reale și o puternică capacitate de luptă. Pentru noi este extrem de folositor să învățăm de la Armata rusă acest tip de experiențe atât de valoroase.”

Mai problematic este să înțelegem de ce Rusia lui Putin și-a invitat rivalul de altă dată să ia lecții valoroase de la propria armată, în condițiile în care China a recuperat serios decalajul tehnologic față de vecinul său, iar rivalitatea poate izbucni oricând. Este adevărat că deocamdată Vladimir Putin și Xi Jinping afișează o relație foarte apropiată, la nivel personal chiar, în timp ce SUA imprevizibilului Donald Trump, cel care vorbește cu seninătate de posibilitatea retragerii din la NATO[13], joacă un convenabil rol de inamic comun.

După reluarea relațiilor dintre Rusia și China, Beijingul a văzut o oportunitate interesantă în parteneriatul cu Moscova în probleme legate de dotarea cu tehnică militară de nouă generație a Armatei de Eliberare, mai ales că Uniunea Europeană tocmai denunțase contractele cu China, în urma represiunii din Piața Tiananmen.

În 1993 s-a semnat un prim acord, pentru cinci ani, între China și Rusia, pentru livrarea de materiale și tehnică militară și, în curând, partea chineză a devenit cel mai mare client al industriei de profil a Rusiei. Lecțiile istoriei au folosit mult părților așa că, în iulie 1994, ministerele apărării din cele două țări au semnat și un acord destinat evitării/gestionării oricăror (potențiale) incidente de frontieră.

În 1999, China a reușit să semneze un contract trilateral cu Rusia și Israel, în valoare de circa 1 miliard de dolari SUA, pentru achiziția de avioane militare produse în comun de cele două țări. În 2004 Rusia a blocat însă un contract de vânzare de aparate de zbor militare de tip Su-35 și Tu-22M în urma unui diferend privind producția în China a modelului Su-27SK (Shenyang J-11, după denumirea chineză).

Optica chineză, inclusiv în producția militară, este aceeași: dezvoltarea propriei tehnologii militare de ultimă generație prin accesul la tehnologia militară a deopotrivă a partenerilor și rivalilor săi (Rusia nu face excepție). Beijingul vrea să susțină cu propria industrie militară toate nevoile Armatei de Eliberare, dar și să devină un important jucător pe piața internațională, concurând marii producători actuali. Aceste exigențe sunt stipulate în Cartea Albă a Apărării Chinei, elaborată în anul 2015.

Vostok 2018 a fost până la urmă un excelent prilej pentru China să demonstreze că obiectivele din Cartea Albă a Apărării încep să fie atinse și politica în cauză să dea roade. Cu o săptămână înainte de Vostok 2018, China mai fusese implicată, alături de India, Pakistan și Rusia în alte manevre militare de amploare, sub auspiciile Organizației de Cooperare de la Shanghai[14], denumite Misiunea de Pace 2018.

Pentru o armată ca aceea a Chinei, care nu a mai fost implicată cu trupe în niciun conflict major din deceniul opt al secolului trecut, când a sprijinit Cambogia împotriva Vietnamului ocupant, era important să transmită semnalul că este perfect capabilă să desfășoare acțiuni de luptă terestre și din aer în conformitate cu cerințele moderne, alături de o altă armată, cum este cea rusă, care în ultimii ani și-a testat trupele în condiții reale din Georgia și Ucraina până în Siria[15].

Un raport al US – China Economic and Security Review Commision, din martie 2017, denumit ”China – Russia Military-to-Military Relations: Moving toward a higher level of cooperation”, anticipa cu acuratețe[16] evoluțiile ce pot fi observate de doi ani încoace în cooperarea militară dintre China și Rusia. Conform raportului:

”…China și Rusia par să facă pași înainte pentru un nivel tot mai ridicat al cooperării în materie de apărare. Sunt trei domenii de cooperare în care se vede creșterea nivelului și intensității cooperării, reflectând legăturile tot mai strânse dintre părți, și anume exercițiile militare comune, cooperarea în materie de dezvoltare de tehnică militară și intensificarea contactelor dintre militari.”

Americanii, în urmă cu doi ani, considerau totuși că există încă destulă neîncredere înrădăcinată între ruși și chinezi, ceea ce impune totuși ca între părți cooperarea să nu evolueze întratât încât să se coordoneze cu adevărat pe toate planurile în materie de securitate; de exemplu să semneze acorduri de asistență militară care să vizeze un răspuns comun într-un potențial conflict cu o terță putere.

Foarte probabil anul 2019, așa cum a început, ne va permite să evaluăm dacă și această ultimă ipoteză se confirmă sau nu. Pentru că, așa cum arată lucrurile acum, sub conducerea lui Xi Jinping, China pare tot mai nerăbdătoare (contrar culturii sale tradițional precaute) să-și încerce mușchii într-o confruntare deschisă. Rămâne de văzut cine va fi prima victimă aleasă și ce va face Rusia atunci.

ÎN LOC DE CONCLUZII

Simplificând puțin, dar fără nicio exagerare în fond, ceea ce aduce astăzi China și Rusia împreună în primul rând este faptul că autoritarul Xi Jinping învață de la Vladimir Putin tot ceea ce este necesar pentru ca, în viitor, China să aibă abilitatea și capacitatea de a acționa similar în plan internațional, punându-și uriașul potențial în evidență. Cred că pentru Rusia această perspectivă ar trebui să fie tot atât de preocupantă cum este și pentru SUA, Uniunea Europeană sau vecini ca India, Japonia ori Vietnam.

În același timp, așa cum se poate vedea în aceste zile și în Venezuela, asocierea Rusiei cu China nu oferă speranțe privind contribuția lor comună la un viitor al cooperării globale din care popoarele să profite; dimpotrivă, poate că dacă cineva va avea de profitat, atunci aceia vor fi liderii autoritari în căutare de sprijin exterior în lipsa legitimității în interior.

După cum se știe, Nicolás Maduro, președintele venezuelean care și-a adus țara în sapă de lemn, a reușit printre altele să se mențină la putere după ce criza prețului petrolului, ce a debutat în 2015, a amputat serios veniturile statului din vânzarea petrolului venezuelean cu sprijinul Rusiei și a banilor Chinei.

În ultimii zece ani China a oferit Venezuelei împrumuturi de circa 50 de miliarde de dolari SUA, ce ar trebui rambursate în petrol venezuelean, doar că la Caracas problema nu este doar aceea că a scăzut prețul petrolului, ci și că a scăzut producția de petrol la jumătate[17]. Normal, de altfel, în lipsa investițiilor; și cine să mai investească într-o țară condusă de o dictatură ineptă decât cei interesați să scormonească în cuiburile de viespi, adică…Rusia și (ups!) China.

Venezuela oferă de câțiva ani unul din cele mai triste spectacole de decădere ale unei națiuni mândre sub bocancii unor dictaturi de tip stalinist, cu suport militar, care i-au determinat pe oameni să-și ia lumea-n cap și să emigreze în Columbia și, mai departe în alte țări ale Americii de Sud sau până în Statele Unite ale Americii.

În tot acest timp singura preocupare a lui Nicolás Maduro este să se mențină la putere (mai ales după ce Parlamentul l-a propus președinte interimar pe Juan Guaido, lider al opoziției), să respingă ideea de a organiza alegeri libere anticipate și să acuze o conspirație condusă de SUA că lucrează pentru a-l debarca de la putere, deși este legal ales și poporul îl iubește (poate ați mai auzit undeva aceste cuvinte).

Ca să ne reîntoarcem la alianța Rusia – China, în privința Venezuelei este de remarcat modul în care și-au distribuit rolurile, și anume:

(i) Rusia și-a asumat apărarea militară a regimului lui Nicolás Maduro, chiar și cu riscul de a se afla efectiv la originea declanșării unui război civil în Venezuela. În 10 decembrie 2018, aterizau în Venezuela două bombardiere strategice rusești TU 160, însoțite de un avion de transport AN 124 și un avion de linie IL 62[18].

Formal, aceste capabilități militare rusești participau la manevre comune cu armata venezueleană. Cum nimeni nu a crezut cu adevărat că demonstrația de forță rusă este altceva decât un semnal transmis Americii de Sud și SUA că la Caracas guvernul e protejat de Putin, Washingtonul a înăsprit tonul și a trecut la amenințări, care în cele din urmă au trimis bombardierele înapoi în Rusia.

Dar, odată cu recunoașterea tot mai largă a legitimității președintelui interimar desemnat de Parlament, a ieșit la iveală faptul că Moscova mersese mai departe trimițând la Caracas trupe (evident, similar cu Siria și Donbas, mascate sub însemnele Companiei private de securitate Wagner), cu scopul declarat de a intimida capii armatei și a-l apăra pe Nicolás Maduro și pe apropiații săi.

(ii) Formal, China declară că nu are nicio intenție să intervină militar în apărarea guvernului actual de la Caracas, dar respinge în același timp orice susținere politică pentru opoziția democratică, considerându-l pe Nicolás Maduro ca fiind legitim.

Xi Jinping nu stă însă cu mâinile în sân. Poziția Chinei favorizează poziționarea în forță a Rusiei, care a devenit sub Putin bătăușul mondial, și bagă mâna în visterie pentru insolvabilul Maduro. Astfel, în timpul unei vizite pe care Nicolás Maduro a făcut-o la Beijing în septembrie 2018, Xi Jinping i-a promis orice ajutor este necesar regimului său și a anunțat deschiderea unei noi linii de creditare de 5 miliarde de dolari SUA[19].

Modul de acțiune al alianței Rusia – China în Venezuela trebuie să se constituie într-o lecție pentru democrațiile lumii: dacă Maduro va fi salvat de Vladimir Putin și Xi Jinping, cu tot prețul suferinței pe care poporul venezuelean îl plătește de ani întregi, atunci orice lider autoritar va profita pentru a deveni despot și nu va trebui decât să-și spolieze poporul și să facă apel la protecția Rusiei și a Chinei.

Și atenție, sunt inclusiv câteva țări ale Uniunii Europene care nu sunt imune la cântecul de sirenă sino-rus!

NOTE____________________________


[1] https://www.cnbc.com/2018/09/12/china-xi-wants-more-business-with-russia-amid-raising-protectionism.html

[2] http://www.xinhuanet.com/english/2018-09/11/c_137459926.htm

[3] https://nationalinterest.org/feature/how-the-soviet-union-china-almost-started-world-war-iii-15152

[4] https://www.nytimes.com/2017/11/03/opinion/china-russia-rivalry.html

[5] Cu sediul în Japonia, este axată cu precădere pe analiza evenimentelor din regiunea Asiei de Sud-Est

[6] https://thediplomat.com/2018/11/can-russia-and-china-synergize-the-eurasian-economic-union-and-the-belt-and-road-initiative/

[7] Doctorand la Universitatea din Washington, unde studiază relațiile ruso-chineze și kazaho-chineze, Gregory Shtraks este membru al Jamestown Foudation

[8] https://vcdnp.org/triple-axis-irans-relations-with-russia-and-china/

[9] http://www.inss.org.il/publication/russia-china-middle-east-rapprochement-rivalry/

[10] http://www.hurriyetdailynews.com/facing-sanctions-iran-pioneers-framework-for-cooperation-with-russia-china-and-india-138703

[11] https://eeas.europa.eu/headquarters/headquarters-homepage_en/32286/Nuclear%20Agreement

[12] https://edition.cnn.com/2018/09/14/asia/vostok-2018-analysis-ilyushina-hodge-intl/index.html

[13] https://edition.cnn.com/2019/01/15/politics/trump-nato-us-withdraw/index.html

[14] http://eng.sectsco.org/about_sco/

[15] https://thediplomat.com/2018/09/vostok-2018-russia-and-chinas-diverging-common-interests/

[16] https://www.uscc.gov/sites/default/files/Research/China-Russia%20Mil-Mil%20Relations%20Moving%20Toward%20Higher%20Level%20of%20Cooperation.pdf

[17] Producţia de petrol a scăzut la jumătate în ultimii 16 ani. Distribuţia zilnică a scăzut la 1,77 de milioane de barili în ianuarie, de la un maxim de 3,34 milioane de barili în 2001

[18] https://radiochisinau.md/doua-bombardiere-rusesti-au-parasit-venezuela-dupa-un-avertisment-al-statelor-unite–79481.html?fbrefresh=1544859373

[19] https://www.scmp.com/news/china/diplomacy/article/2183519/wary-china-offers-support-embattled-venezuelan-president

Distribuie acest articol

20 COMENTARII

  1. Foarte documentat text. În Venezuela se aplică tot un fel de scenariu Sirian, de data cu participare chineză. Să constatăm că „Europa noastră”, deşi clamează o putere globală, nu se implică mai deloc în zonele de conflict. Să vrea Europa să lase în off-side SUA+UK în favoarea Rusiei şi Chinei? Ar fi o trădare ticăloasă şi o sinucidere continentală.

    • Despre „lasare in off-side” s-ar putea discuta in cazul in care „Europa” ar fi o entitate coerenta, omogena, solid articulata si capabila sa emita si sa implementeze o strategie proprie; UE se pare ca este pana una-alta o organizatie care isi consuma grosul energiei si potentialului in lupte intestine, iar pe plan extern este preponderent reactiva.
      Datorita diverselor tensiuni interne care au fost bagate sub pres ani de zile (in loc sa fie puse pe masa si rezolvate), Europa a devenit subiectul unor operatiuni „divide et impera”, pe care alte puteri majore le executa in spatiul sau (identitar, economic, politic, militar). Din pacate prea multe tari europene sau grupuri de tari par dispuse sa faca „o ghidusie” cu chinezii sau rusii, in defavoarea UE sau a celorlalte state, pentru cate un castig imediat sau pe termen scurt.
      Abia cand asta se va schimba, s-ar putea pune problema unor „manevre” pe care UE le face.

      • Totuşi, prin noul tratat germano-francez se prevede ca cele două ţări să aibă împreună acţiuni globale şi suveraniste, ba chiar să participe ca „mare putere” la lupta cu celelalte „mari puteri” ( SUA, China, Rusia). Păi să le vedem, în afară de Mali mai au vreo altă acţiune? Că prin Irak, Afganistan, Siria nu au vrut să acţioneze, în Est au cedat tot în favoarea Rusiei (Georgia, Ucraina, Moldova), deci să vedem ce vor.

    • Interesant articol. Poate merita mentionat si cum China a discutat initial cu Rusia fabricarea sub licenta a avionului SU-35s. Normal ca Rusia a refuzat, dar a doua zi China le-a aratat ca intrasera in posesia planurilor.
      N-a fost vorba de nici un 007 chinez la mijloc, ci de dovada ca oricand poti mitui jumatate din rusi pana sa si omoare celalata jumatate.

      • Se poate, dar de la planuri și până la capacitatea de fabrica efectiv acel avion e cale lungă. Uneori chiar prea lungă.

        Trebuie să poți fabrica fiecare componentă și fiecare reper din acele planuri, iar de multe ori asta înseamnă că trebuie mai întâi să poți fabrica mașinile-unelte necesare pentru acele repere. Chiar presupunând că până la urmă se rezolvă toate, asta poate lua 20 de ani sau chiar mai mult.

        Exemplu concret: China fabrică și azi versiuni proprii de AN-24, un model de avion sovietic vechi de 50 de ani. Le vinde prin Africa, dar de uina singură nu a fost capabilă să le înlocuiască în producție cu ceva mai modern.

  2. Centralismul și bunăstarea economică se cam exclud reciproc, astfel încât China riscă o dezmembrare pe model iugoslav, însă la o scară de vreo 40 de ori mai mare. Dacă se ivește o astfel de ocazie, Rusia va pune serios umărul fiindcă așa își poate păstra Siberia, iar asta nu e puțin lucru.

    Dacă Jinping cedează tentației de a deveni un nou Tito (președinte pe viață prin Constituția din 1974) scenariul iugoslav are din ce în ce mai multe șanse.

    • China a pus ochii de mult pe Siberia, o dezmembrare a Chinei nefiind in folosul nimanui. China este la momentul actual datorita tehnologiilor moderne cel mai bine supravegheat stat, partidul comunist nelasand loc nici celor mai mici tendinte de democratizare. Exista probleme cu minoritatile etnice in vestul tarii , minoritati musulmane care insa n-au puterea si nici sustinerea necesara sa faca faza colonizarii fortate a Hanchinezilor in zonele respective.
      China este exemplul unui stat totalitar in care bunastarea economica a reusit sa atinga paturi insemnate ale populatiei mai ales in estul tarii, paturi sociale care sprijina politica economica a tarii. Populatia rurala inca foarte insemnata este saraca dar care nu prezinta nici un pericol pentru statul totalitar datorita gradului de educatie foarte redus. China poate ajunge intr-o stare crtitica daca motorul economic incepe sa dea rateuri, sute de milioane de chinezi putand fi afectati. Poate intelegem acum expansiunea economica masiva la nivel global al Chinei, expansiune care ii poate asigura partidului comunist ramanerea in continuare la putere.
      In alte orine de idei , poate cineva sa-si imagineze cum poate fi condus democratic un stat cu trecut si prezent comunist de marimea Chinei ca numar de populatie dupa model occidental ? Se spune ca India este cea mai mare democratie din lume dar care e trecutul si prezentul acestei tari fata de Chinea ?

    • Intradevar asa era vorba cu rolul nefast al CENTRALISMULUI.
      Insa in articolul precedent al Domnului Felea ( cel despre relatia Chinei cu SUA si cu UE -si acela , ca si acesta excelente) se evova imprejurarea ca liderii chinezi ar fi reusit sa gasesca un echilibru – UN OPTIM – intre centralism si piata libera, autonomie etc.
      UE confruntata in ultima vreme cu spectrul unei noi crize a apasat si ea pe pedala centraismului – de exemplu in reglementarea drastica a importurilor de otel extracomunitar . De altfel cel putin in perspectiva scurta si medie UE inseamna si o forma de centralism – chestie respinsa de UK si care genereaza vizibile frecusuri intre diversele state membre.
      Nici politica lui TRUMP, campionul liberalismului , nu exclude o componenta centralista – si in interior, dar si in relatiile cu aliatii , care primesc directive imperative de tipul 2% pentru inrmare.
      ***
      Cat priveste iugoslavizarea Chinei – nu prea imi vine a crede – si oricum deocamdata respectivul stat pare a fi cel mai stabil. Asa si California si Texasul mai dau semnale ca s-ar desprinde – dar evident pericolul la ei nu este nici pe departe asa de mare cum este acela de la noi generat de exemplu de ”clasa politica” de la Cluj gem Ioan Rus sau Emil Boc.
      ****
      Repet articolul este foarte bun, As fi adaugat doar ca :
      1) intr-o abordare logica liderul URSS de la inceputul anilor 60 , Nikita Hrusciov , pe langa criza rachetelor din Cuba , ramane in sistorie si ca persoana care a DEMASCAT DIN INTERIOR si cu limite , dar a facut-o – a demascat deci cracterul criminal al STALINISMULUI sia eschis in URSS o asa numita politica de DESTALINIZARE
      2) toate tarile comuniste din Europa de rasarit s-au aliniat destalinizarii, dar Romania cel mai putin, cu Gheorghiu Dej cramponat de putere , in timp ce in jur toti liderii comunisti din anii 50 au fost inlocuiti;
      3) Conflictul China URSS de prin 1961 a avut ca fond ideologic tocmai faptul ca Mao Tze Dun a continuat mai degraba linia stalinista pe care a si accentuat-o apoi cu revolutia culturala si prin urmare l-a acuzat pe Hrusciov de DEVIATIONISM
      4) Romania a jucat atunci o carte politica interesanta dandu-se NEUTRA intre cei doi colosi comnisti , probabil si pentru ca Administratia Gheorghiu Dej simpatiza in continuare cu stalinistii chinezi;
      5) In europa de vest pe langa toti telectualii frantuziti care pupau de zor Ununea Sovietica a ui Hrusciov , au existat si destui carturari si tineri care iubeau maoismul , adica stalinismul. De exemplu dl Barosso care a calauzit ani buni drumul Romanie pe cale luptei anticoruptie
      6) Tot din vremea administratiei Gheorghiu Dej dateaza si domnul varsstnic de la Girafa;
      7) Punctele 5 si 6 ar putea fi inceputul unei cercetari mai ample pentru a identifica si alte radacini stalinuiste ale Noii Europe.

      – Mao Tze Dun a

      • @MIHAI 2 – dacă v-ați fi uitat la Iugoslavia în 1974 ați fi ajuns la concluzia că ”dă semne de dezmembrare” ? A mai fost nevoie de încă 15 ani cu Tito și de însăși moartea lui Tito pentru ca lucrurile să ajungă în punctul în care statul să nu-și mai poată păstra integritatea.

        Scenariul dezmembrării Chinei e doar unul dintre cele posibile, iar în eventualitatea asta dvs. oricum o să recunoașteți semnele abia peste 20 de ani :)

        • erată: 15 ani cu sistemul lui Tito, nu cu el în persoană la conducere. El a murit în 1980, dar sistemul în sine a funcționat 15 ani după adoptarea constituției din 1974.

        • Stimabile in 1974 lumea arata alfel decat astazi, credea cineva in disparitia comunismului la nici 20 de ani ? si Romania va reusi sa scape de cizmar ? nici in cele mai optimiste ganduri n-a fost loc de asemnea fantasmagoni. China nu este comparabila cu fosta Yugoslavie sub nici o forma si daca ma uit astazi la statele care s-au format, aproape fiecare o ia in alta directie. China daca s-ar descompune,incotro se vor putea orienta acele eventuale entitati, catre turci, rusi, americani, japonezi. Personal nu-mi pot imagina acest scenariu si nu doresc sa-l mai „prind” din motive pur egoiste, pana acum am trait in pace si tot asa doresc sa-mi iau ramas bun de la o lume tot mai nebuna, dupa mine potopul.

          • @Ursul Bruno – ”stimabile”, pentru asta există cabinete de specialitate, nicio problemă :)

            În rest, vezi câte națiuni sunt de fapt în China continentală, vezi câte dintre ele sunt menținute sub control prin forță militară (literalmente cu tancuri, exact ca în Iugoslavia) și cu ocazia asta ai să înțelegi că de fapt comunismul e singurul capabil să mențină China întreagă, exact ca în cazul Iugoslaviei.

            Însă pe măsură ce bunăstarea crește, tendințele centrifuge cresc și ele. Cele mai mărunte semne de liberalizare răstoarnă imediat căruța cu pepeni. Xi Jinping nu e Stalin, nu poate masacra toată conducerea partidului din 10 în 10 în ani, ca să păstreze China întreagă.

  3. Un articol care trebuia a apara de mult in spatiul media romanesc, il citeste si mai ales intelege cineva dintre decidentii politici ai tarii ?
    Din articol ultima propozitie face referire la Europa si UE, spatiul in care traim fapt pentru care articolul este incomplet si ar fi de folos daca s-ar completa chiar de autor.
    Sub ochii nostri fara mari valuri este in plina desfasurare realizarea proiectului economic euroasiatic, componenta militara , daca va fi necesar , fiind forta necesara pentru a crea cadrul necesar astfel incat statele afectate sa fie impinse in directiile dorite.
    La acest proiect cunoscut si sub denumirea de „Drumul Matasii” participa ca. 60 de state incepand din China si terminad cu Germania, cele mai mari puteri economice din zona numita euroasia. Proiectul initiat de China si imbratisat cu mai mult sau mai putin entuziasm de state din motive diferite este pe cale de derulare, China fiind principalul „sponsor” in materie de bani, foarte multi bani.
    Astazi circula mii de trenuri intre China si Europa, transportand marfuri atat intr-o directie cat si in cealalta, ruta fiind strabatuta in ca. 2 saptamani fata de 6 cat au nevoie navele. Pe traseu normal, apar investii de tot felul incepand cu servicii de logistica si pana la productia de marfuri.
    China investeste puternic un porturi si zone de transit in Pakistan, Oman, Sri Lanka astfel incat fluxul de marfuri sa nu fie gatuit sa treaca prin stramtoarea Malacca, stramtoare usor de controlat. Sunt tari europene in care chinezii au facut achizitii masive , au cumparat porturi grecesti, firme germane, terenuri agricole in Franta et.etc.
    Astazi UE a semnat acordul cu Japonia prin care este creata cea mai mare zona libera de schimburi economice din lume.
    La Paris sa infiinat o agentie europeana prin care firme europene pot efectua tranzactiile economice cu Iranul evitand astfel embargoul impus Iranului de catre SUA.
    Sunt numai cateva aspecte care pot duce la concluzia, izolarea SUA din toate punctele de vedere de restul lumii iar un presedinte Trump, un modest om de afaceri , nu poate lua hotarile necesare astfel incat SUA sa nu intre in acest izolationsim.
    Ce se intampla in America de Sud si in special Venezuela este lupta pentru resursele petroliere ale tarii, resurse pe care se bat americanii si chinezii, rusii avand doar scopul sa obstructioneze interesele americane ei neavand nevoie de petrol eventual doar de baze militare navale.
    Si totusi unde ramane Europa si CE in intreg jocul practicat la nivel global ? greseala fatala a europenilor ar fi daca ar lasa fortele nationaliste sa invinga si sa impinga Europa exact acolo unde o doreste atat Rusia cat si China. Sunt tari precum Franta, Italia,Germania, Ungaria, Romania, Polonia, Cehia, Slovacia, in care aceste forte sunt extrem de active, doresc disolutia CE din interiorul ei si plasarea partidelor extremiste in parlamentul european prin discursuri populiste si etnonationaliste, brexitul fiind prin incercare reala.
    Dupa implementarea modelelor economice vor urma cele politice care nu vor mai avea nimic in comun cu democratia, libera exprimare, opozitie politica, schimbari democratice de guvern in urma unor alegeri libere.

  4. Agentia TASS anunta ca ieri , un tractor sovietic ce ara pasnic in apropieea granitei sovieto-chineze a fost mitraliat samavolnic de mai multe avioane chineze. Tractorul nostru a ripostat ferm doborand doua dintre acestea.
    Agentia China Noua a fost imputernicita sa dea publicitatii un protest ferm in legatura cu agresiunea comisa ieri in ona frontierei de mai multe tacuri sovietice impotriva unui avion utilitar care imprastia ierbicide.
    Agentia romana AGERPRES anunta ca ieri , la granita dntre URSS si RP Chineza a loc un simpozion pe teme agricoe. S-au inregistrat morti si raniti.

  5. interesanta partea aceea de lume. in copletarea figurii 2 cu resortul. UE este cea care incerca sa dea bobirnace (pe lateral) unui resort care oscileaza dupa bunul plac. spun ca incearca, pt ca nu reuseste sa il loveasca, este inca in contratimp. europa, a uitat sau nu a dorit o influenta in africa respectiv america centrala si de sud. s-au bazat cum era ,,normal” pa alianta NATO care din cite se pare incepe sa clatine ca si resortul. privind in partea indepartata a asiei in care cele 2 mari puteri isi ,,disputa” teritoriul prin avansul si inzestrarea armatei ma intreb ce se fac europenii? calea razboiului nu este calea de urmat dar tinind cond ca marile concerne de avioane si tehnica militara fac mai multa gaura la bugetul tariilor decit sa livreze produse militare (ma refer EU) iar la noi de ziua nationala nu -sa putut decola din pricina condiitilor meteo, prea rece, prea inghetate pistele, prea multa ceata…prea din fiecare, cred ca o sa ajungem doar sa punem covorul rosu pe jos ca de aparat, am apara, dar nu avem cu ce. in rest viitorii nostri vecini de la est incearca sa rupa acorduriile militare ,,nucleare” sa poata dezvolte arme cu capabilitati marite de actiune si ditrugere. din pacate traim intr-o lume mult prea nesigura, pusa pe consum si distrugere, dar atita timp cit sunt hirtii de depus in banci, in EU cred ca se va pastra starea de motaiala si liniste.
    o zi buna

    • Eu am inteles mai multe despre situatia din Venezuela (si din America Latina, in general) din articolul scurt, dar foarte dens in informatii de la fata locului – care poate fi citit la adresa de mai jos – decit din zeci de analize* ale unor ideologi generalisti care „le stiu pe toate”, sau ale unor „specialisti” care, orice s-ar discuta, ei tot la castravete ajung (sau, cum zic americanii, cind tot ce ai e un ciocan, nu vezi in jur decit cuie):

      https://www.takimag.com/article/looking_southward_costin_alamariu/

      __________________
      (*) – mai e si gunoiul propagandistic, cam 90% din tot ce se publica sub caciula de „analiza politica”, insa pe „expertii” astia nici macar nu ii iau in calcul, darmite sa-mi pierd vremea cu ei citindu-le dezinformarile si manipularile pentru prostime, copii si tineretul naiv.

  6. Efortul din Siria e degeaba atata timp cat n au acces acolo prin Turcia si iraq. China ocupa economic zona clasica de interes strategic a rusiei, din Balcani, si obține ceva in zona ei intima de interes, nimic nou sub soare! Se dau împreună la cuba si Venezuela, ca sa obțină concesii in siria, după cum vedeți obținând retragerea americana, alegeri libere in Venezuela…

  7. Oamenii fac diferenta. Cu un popor harnic, modest si constiincios, poti realiza multe, daca stii sa-l conduci. Privind asa lucrurile, prima sansa pare a Chinei. Nu stim exact ce se intampla la granita dintre China si Rusia si cat inchid ochii rusii la ce se intampla acolo. „Save face” are o lunga traditie in Orient si sunt sigur ca China stie sa „glazureze” bomboanele otravite pe care i le serveste Rusiei.
    Deocamdata, China si Rusia sunt „mari vecini” (ceea ce nu inseamna „prieteni” sau „aliati”), dar China va stii sa-si apere interesele, atunci cand va fi cazul, chiar cu riscul de a supara „marele vecin”. Se spune ca „chinezii copiaza orice”, deci inclusiv tehnica militara importata din Rusia.
    Banii, valoarea adaugata, tehnologia fac diferenta in ziua de azi. O tara mica, precum Japonia, poate deveni o putere globala, daca ajunge sa domine spatiul extra-atmosferic. Razboiul viiorului se muta in spatiu si toate marile puteri privesc catre cer. Se pare ca China a pus o sonda pe fata nevazuta a lunii, SUA a avut succes cu navetele spatiale (care, mai mult ca sigur, au echivalent in armata americana), iar domnul Putin da directive ministrilor sai sa cucereasca spatiul cosmic.
    In afara de vointa, e nevoie si de putilinta. Cine le are pe ambele, are prima sansa.

    • Nu e vorba de ”închis ochii”, e vorba de incapacitatea rușilor de a controla o frontieră atât de întinsă, într-o zonă atât de pustie. Chinezii se așează cu miile în Siberia și nu-i poate opri nimeni, ar trebui trimiși sute de mii de soldați ruși acolo, iar asta chiar e nepractic.

      E destul să vedem că România nu-și poate securiza frontiera cu Ucraina, de la Valea Vișeului până la Izvoarele Sucevei, deși nu e vorba în niciun caz de pustietățile din Siberia. Apoi e mai simplu să realizăm ce se întâmplă la o scară de 40 de ori mai mare. E ca și cum ar trebui securizată frontiera cu Ucraina având locuitori doar la Bacău și la Cluj :)

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Cristian Felea
Cristian Felea
Doctor în ştiinţe inginereşti, domeniul: „Mine, Petrol şi Gaze” - Universitatea din Petroşani. Ofițer SRI în rezervă Colaborator al publicaţiei „Revista Minelor”

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro