joi, martie 28, 2024

Criza din zona euro: ce nu spune Tratatul

Liderii europeni au semnat de curând Tratatul privind Stabilitatea, Coordonarea și Guvernanța in UE. Cum se potrivește acesta în cadrul dinamicii gestiunii crizei zonei euro și a reformei guvernanței? Tratatul priveste guvernanța Uniunii Europene, cea a zonei euro în principal si se focusează pe întărirea disciplinei fiscale2; el trebuie judecat împreună cu pachetul legislativ („six pack”), pe care Parlamentul European l-a aprobat anul trecut și cu strategia Europa 2020. Însă, există aspecte majore neclare în aceasta noua arhitectura. Tratatul poate fi un pas concret spre construirea unei uniuni monetare solide fiind de notat faptul ca Angela Merkel, cancelarul german, a subliniat nevoia de adancire a integrării politice. De asemenea, Tratatul a oferit un puternic alibi interventiilor energice ale Bancii Centrale Europene (BCE), în ipostaza de creditor de ultimă instanță. Totodată, el poate domoli temerile in rândul politicienilor și electoratului german, că banii sunt direcționați către un abis fără sfârșit. Dar există numeroase aspecte neclare cu privire la modul în care aadancirea integrării poate avea loc. In plus, poate „incrementalismul” sa fie o metodă de gestionare a cizei si reforma eficientă, dacă piețele pun presiune în mod constant? De aceea, factorii de decizie ar trebui să prezinte lucrurile într-un mod mai transparent.

Tratatul și gestiunea crizei

Mario Draghi, președintele Băncii Centrale Europene, subliniază că tulburările din zona euro s-au mai potolit în ultima perioadă, stare validată de o serie de semne, intre care diminuarea spreadurilor titlurilor de stat. Însă, acest fapt este datorat, în primul rând, operațiunilor de refinanțare pe termen lung (trei ani) ale BCE, prin care s-a injectat masiv capital în sectorul bancar european, la o dobândă de doar 1%. Fără aceasta, situația din zona euro și de pe piețele globale ar fi fost mult mai gravă în prezent. Este adevărat că și măsurile luate de noile guverne din Italia și Spania au o relevanță. Totuși, este puțin cam devreme pentru a da un verdict în aceasta privinta. În plus, banii nu circulă în interiorul economiilor și mare parte din sumele pe care băncile le-au împrumutat de la BCE, prin intermediul operațiunii de refinanțare pe termen lung (aproape un trilion de euro), au fost parcate tot acolo. Neîncrederea este încă ubicuă.

În cadrul exercițiului de gestiune a crizei din Europa, cea mai importantă piesă este reprezentată de rezolvarea problemelor din economiile amenințate de insolventa. La acest nivel, există o interdependeță între încercarea de a „stinge focul” si reformarea designului defectuos al zonei euro, ce se dorește a fi infaptuita prin intermediul Tratatului. Ajutorul acordat Greciei, Portugaliei, Irlandei, intervențiile BCE in piețele secundare, prin care cumpăra datorie suverană a diverse țări (inclusiv Italia și Spania), formarea Fondului European de Stabilitate Financiară și a Mecanismului European de Stabilitate, toate acestea sunt, în principal, măsuri de gestiune a crizei. De asemenea un obiectiv important este corectarea unui sistem financiar care a evolutat într-o directie greșita in ultimele decenii. Este demn de menționat că aceste eforturi au loc în timp ce redistribuţia puterii în economia lumii atrage după sine nu putini perdanți în Europa și face din mentinerea/recastigarea competitivității o provocare centrală.

Salvarea Greciei de la un faliment haotic și prevenirea unei contagiuni la nivelul zonei euro au fost o îngrijorare majoră începând cu primăvara lui 2010. Cel de-al doilea acord de împrumut al Atenei (și restructurarea datoriei publice) nu face decât să mai cumpere timp. Inclusiv datele troicii FMI-UE-BCE indică că este foarte probabil ca un al treilea pachet de asistență să fie necesar curand. Iar măsurile prin care Grecia poate fi adusă pe făgașul unei creșteri durabile (realizarea de competitivitate) sunt insignifiante inca, în timp ce majoritatea banilor împrumutați se duc pe acoperirea datoriei. Această țară, chiar dacă va rămâne, sau într-un final, va părăsi zona euro, are nevoie de un „Plan Marshall”, pentru a câștiga speranță. Deoarece fără speranță, deznădejdea va submina chiar si politici bune.

Grecia este cel mai flagrant exemplu al unei țări care nu a ținut cont de regulile zonei euro și poate fi considerată un exemplu de ”stat eșuat” (failed state) în lumea industrializata. Dar, să fim drepti, reguli inadecvate ale Uniunii Monetare Europene (UME) au creat un climat care a permis Greciei să piardă controlul finantelor publice. Dacă Grecia nu ar fi făcut parte din zona euro, este probabil ca datoria sa publică sa nu fi atins nivelul critic din 2008; piețele nu ar fi permis aceasta. Acelaşi lucru se poate spune și despre alte câteva țări, membre ale zonei euro. Politica europeană (politics) a jucat încă de la început un rol cheie în design-ul zonei euro, cu preţul unor anomalii economice. Politicieni accentueaza faptul că euro reprezintă în mare parte un instrument politic, ca introducerea sa a avut rolul de a consolida proiectul european. Însă, o importanță trebuie acordată și modului în care moneda unica a fost creata, riscurilor înglobate în fundamentele instituționale și de politici (policy) din UME3 . Trebuie spus că drama elenă reprezintă doar o piesă din tabloul ce are ca laitmotiv insuficiențele structurale ale zonei euro.

Structura: disciplina bugetară este o condiție necesară, dar nu suficientă

Impactul pe care Tratatul îl va avea asupra economiilor din UE poate fi analizat pe două trasee. Primul este reprezentat de funcționarea zonei euro ca un tot unitar, ca o Structură, ceea ce poate fi înțeleasă în termeni de reguli, rețele (networks), aranjamente instituționale și politici (policies) comune. Cel de-al doilea traseu are în prim-plan procesul de elaborare a politicilor la nivel național in UE.

Tratatul reprezintă un pas înainte in reformarea guvernanței zonei euro, prin impunerea unei discipline fiscale, regula ce a fost deseori incalcata de către ţările membre încă de la debutul Uniunii Monetare. Dar, în pofida denumirii sale, Tratatul pare a fi o interpretare unilaterala a crizei din zona euro. Intrucat radacini ale crizei sunt suboptimalitatea Uniunii Monetare (ceea ce unii analiști au subliniat cu mult timp în urmă) ca și aranjamente instituționale și de politici inadecvate4. Existența unei singure politici monetare pentru cele 17 state (care a amplificat bule speculative în țările mai puțin prospere din UME), lipsa unor mecanisme prin care să se atenueze șocurile asimetrice de la nivel supranațional, absența unui creditor de ultimă instanță (lender of last resort), lipsa unui acord cu privire la împărțirea poverii ”burden-sharing”, inexistența unui cadru comun de reglementare și supraveghere a piețelor financiare, toate acestea cumulate descriu un design defectuos al zonei euro. Această arhitectură necorespunzătoare trebuie să fie pusă in relatie cu o viziune simplistă a modului în care piețele financiare operează (ipoteza piețelor perfecte/efficient markets hypothesis) și a desconsiderații surprinzătoare a riscurilor sistemice, abordari care au precumpanit înainte ca această criză să erupă. Modul în care intermedierea financiară a evoluat in ultimele decenii, impinsa fiind de valuri de dereglementări, a crescut mult riscurile sistemice. Guvernele și băncile centrale redescoperă acum stabilitatea financiară drept fiind fundamentală, ca un obiectiv de politică economica esential, dar la un cost economic și social teribil de mare.

În contextul crizei financiare, creste îngrijorarea privid îndatorarea guvernelor din zona euro – multe dintre acestea fiind nevoite să se implice direct și să salveze sectoare bancare preluând din datoria privată. Iar Tratatul încearcă să rezolve această situație prin limitarea deficitelor bugetare structurale pe cale normativa și prin sancțiuni semi-automate. Însă a trece cu vederea supraîndatorarea sectorului privat (incluzând gospodăriile personale) denaturează narativul explicativ al crizei. Pentru ca îndatorarea sectorului privat stă la baza unor dezechilibre externe majore în zona euro, cât și a deteriorarii bilanturilor contabile ale băncilor. De fapt, deficitele de cont curent din interiorul zonei euro au devenit periculoase din cauza viciilor de construictie ale UME și a unei lipse de încredere în mecanismele sale de ajustare. Dezbaterea ce are loc în Germania din acest punct de vedere, temerile exprimate de Bundesbank (Banca Centrală a Germaniei) cu privire la dezechilibrele din cadrul sistemului central de plăți al zonei euro, denumit Target2, sunt un exemplu grăitor în acest sens5. Intr-o uniune monetară funcțională asemenea dezechilibre ar trebui să fie de interes pur statistic. Acestea sunt motivele pentru care unii considera că modul în care funcționează UME se aseamănă mai mult cu o zonă ce foloseste aceeasi moneda, decât cu o uniune monetara autentica6. Mai mult de atât, inflația și datoria publica nu sunt elemente suficiente pentru a analiza stabilitatea economică. Nici un nivel scăzut al deficitelor structurale nu este îndeajuns pentru a semnala zorii unui dezastru. Spania este un exemplu elocvent pentru această situație, pentru că deficitul ei structural a fost în jur de 1% din PIB în anii dinaintea crizei (FMI a indicat în 2007 pentru Spania chiar un surplus structural).

Luând în considerare acest tablou complex, Comisia Europeană a adus laolalta o serie de indicatori macroeconomici (ca parte a pachetului celor șase măsuri), ca un scoreboard, care examinează dezechilibrele interne și externe, îndatorarea sectorului public și privat, leverage-ul băncilor și nu în ultimul rând evoluția costurilor unitare ale muncii. Dar este posibil ca aceste recomandări privind monitorizarea și elaborarea de politici a fie dominate de incertitudine si a nasca dezacorduri de interpretare. Guvernele vor fi tentate sa considere necorespunzătoare anumite elemente ale analizei, măsurarea deficitelor structurale ca și recomandări de politici necesare in cadrul programelor de corectie.

Un buget echilibrat de-a lungul ciclului economic reprezintă o regulă de bază pentru a se reuși funcționarea unei uniuni monetare în parametrii normali. Aceasta este o lecție pe care Europa o vede la statele federale. Cu toate acestea, restructurarea designului și regulilor UME trebuie să includă mai mult decât disciplina bugetară și punerea în practică a regulei de aur; această reformă trebuie să creeze statelor membre posibilitatea ajustării (dezechilibrelor) atât la nivel național, cât și supranațional. De aceea, este necesară existența unui creditor de ultimă instanță, și este de lăudat faptul că BCE a îndeplinit acest rol, chiar daca într-un mod sui generis – in lumina constrângerilor mandatului său și al hazardului moral. Sunt necesare instrumente la nivelul zonei euro, care ar trebui să ia în calcul condiții diferite din țările membre. Există dovezi convingătoare care pun la îndoială suficiența stabilizatorilor automați naționali ca mijloace ce pot amortiza șocurile asimetrice. Tratatul menționează limita de 3% pentru deficitele bugetare efective, însă pentru anumite țări această regulă poate fi constrângătoare când se dorește implementarea unei acțiuni anti-ciclice contra șocurilor adverse. O schemă a UME în acest domeniu, precum ar fi ajutorul de șomaj, poate fi o opțiune viabilă. În același mod, disparitățile mari de dezvoltare și competitivitate presupun o gamă mai largă de politici comune. Altminteri, vom asista la un clivaj și mai profund intre Nord și Sud.

Cu ani înaintea introducerii euro au fost voci care prefigurau o ”mezzogiornificare a Sudului”7. De-a lungul vremii astfel de predicții s-au demonstrat a fi intemeiate. Această fractură este predispusă unei adanciri din cauza traiectoriilor divergente pentru Nord și Sud.

O provocare mare: spațiul de manevră (policy space)

Fiind lipsite de politici monetare și ale ratelor de schimb proprii, economiile din zona euro nu dispun de mult spațiu de manevră în corectarea dezechilibrelor; această marjă este cu atat mai limitata cu cat tarile au dificultati mai mari in a inregistra câștiguri de productivitate. Atunci când există diferențe mari de competitivitate și cand diversitatea conditiilor este mare, politicile(policies) pot lesne conduce la ceea ce sunt numite „echilibre precare”, ceea ce induce consecințe sociale dăunătoare. Liderii europeni isi dau seama că există un mare pericol in acest sens, că trebuie făcut ceva pentru a diminua costurile sociale și atenua problema șomajului (în Spania și în Grecia șomajul a atins aproape 20%, iar în rândul tinerilor cifrele au mers până la 50% , la sfârșitul lui 2011). Bunăoară, la recentul summit, cand a fost semnat Tratatul, s-a pus în evidență necesitatea găsirii unor soluții pentru stimularea creșterii economice și crearea de locuri de muncă. Trebuie ținut cont de faptul că, în cele din urmă, coeziunea socială slăbeste ca urmare a anilor de austeritate și a năruirii speranțelor pentru vremuri mai bune. Iar fără coeziune socială, cadrul politic al democratiei poate cădea victimă. Însă această trezire la realitate nu va avea efect daca diagnoza crizei nu este corecta.

Reforme structurale au fost inițiate în Italia și Spania de noile guverne, ceea ce sunt știri foarte bune pentru Uniune. Însă rezultatele acestor reforme mai au până se vor vedea în practică, iar timpul reprezintă un factor cheie in lupta împotriva cercurilor vicioase, ca să nu mai menționez presiunea ce vine din partea structurii. Așadar, politici la nivelul Uniunii sunt necesare pentru a diminua greutățile economiilor afundate în programe de asuteritate. Să forțezi anumite guverne să-și reducă mult deficitele într-un timp scurt poate fi dăunător; consolidarea fiscală trebuie să fie adaptată unor circumstanțe specifice. De aceea trebuie să se utilizeze pârghii fiscale, acolo unde exista spatiu de manevra, care să sustina cererea agregata la nivelul zonei euro. De asemenea, ar trebui să fie utilizate mai mult fonduri europene în diferite proiecte de investiții, ceea ce ar fi de mare ajutor. Totodată, BCE poate veni mai mult în ajutor prin descurajarea atacurilor speculative și prin scăderea randamentelor la titlurile de stat. Prim-ministrul italian, Mario Monti si alți oficiali europeni au dreptate în această privință.

Există temerea ca, chiar dacă sprijinirea spațiului de manevră al unei tari este corecta într-o perioadă în care au loc reforme structurale, este posibil ca eforturile intreprinse in acea tara sa nu mai fie consecvente8. Iar acesta este un argument demn de luat in seama (este probema riscului moral). Dar, nimeni nu știe când o țară supusă unei presiuni mari, trece peste acea limită critică, în urma căreia se poate induce dezordine socială și dezarticulare politică. De aceea este nevoie de politici la nivelul UME, ca un element compensatoriu pentru programe de ajustare si reforma internă foarte dureroase.

Modul în care zona euro este construită și ceea ce va rezulta in urma Tratatului și a altor măsuri de reformă a guvernanței duce la gândul că, în pofida existentei stabilizatorilor automați naționali și a transferului unor fonduri prin intermediul bugetului UE, UME este, din punct de vedere funcțional, mai rigidă decât regimul etalon aur din perioada interbelică, din secolul trecut. Acel regim a fost denumit de Barry Eichengreen, într-un mod sugestiv, ”cătușele de aur”9. Ceea ce s-a întâmplat în timpul acelor ani, nu în ultimul rând din cauza unor politici economice necorespunzătoare și a unor acorduri post-război (reparațiile impuse Germaniei), este tema de meditatie pentru noi toti.

De asemenea, in judecarea Tratatului sunt de avut in vedere incertitudinea crescânda și proliferarea unor evenimente extreme (”lebede negre”, cum Nassim Taleb le-a numit). Și presiunile demografice trebuie luate în calcul, întrucât contribuie la tensionarea programelor de asistență socială. Modelul social european este in criza si o reformă a sa este absolut necesară (ceea ce nu inseamnă ca acesta trebuie să fie demantelat, cum afirma unii). În consecinţă, mai mult ”spațiu fiscal” ar trebui să fie creat în anii ce vin. Acest fapt ar trebui să faca guvernele să fie precaute cu politicile bugetare (de cheltuieli pubice) chiar și în anii de creștere economică. Cu toate acestea, reguli mult prea rigide și o distribuire inegala de sarcini între instrumentelor de ajustare, la nivel național și supranațional, pot dăuna elaborării si aplicarii politicilor. Acest lucru va conduce la rezultate sub-optimale, probabil la o tendinta deflaționistă în cadrul Uniunii.

Dezvoltarea Pieței Unice (single market) ajută alocarea resurselor, piete mai flexibile; aceasta este esența Raportului Monti care a fost făcut public de Comisia Europeană în 2010. Însă rigiditățile pieței nu pot fi eliminate prin decret; ele sunt incorporate în contexte sociale, culturale, regionale. Iar într-o Uniune din ce în ce mai largă și diversă, formarea unor medii sociale si economice naționale mai compatibile intre ele reclama timp. Și din acest punct de vedere, experiența statelor federale indică că ceea ce nu pot face politicile naționale, din cauza constrângerilor impuse de reguli comune și caracteristici structurale ale economiilor naționale, ar trebui să fie compensat de instrumente la nivel supranațional. Această logică reclamă aranjamente fiscale/bugetare adecvate, care nu pot fi pur și simplu echivalate cu disciplina bugetară. Un buget al UME, finanțat de bonduri comune, pare a fi o cale inevitabilă in viitor, chiar dacă aceasta se ciocnește cu idei ce prevaleaza (inca) în anumite țări10. Este demn de luat în considerare, totuși, că o mutualizare parțială a datoriei publice în zona euro a fost sugerată de consilierii economici care lucrează pentru guvernul german11.

Consolidarea fiscală în economiile emergente

Economiile emergente din UE, noile state membre (NSM), sunt puternic influențate de structura. Prezența coplesitoare a băncilor străine pe piețelor lor financiare, dependența exporturilor de piețele din UE, și nu în ultimul rând, profunda integrare a piețelor financiare în UE evidențiază de ce structura contează atât de mult pentru NSM. Pentru unele noi state membre un deficit structural de 0,5% este restrictiv. Unde economiile au potențial de a crește mai rapid, un deficit bugetar structural mai mare de 0,5% din PIB nu va conduce la datorii publice coplesitoare. De exemplu, un deficit bugetar de 1,5% (peste limita de 1% stipulată de Tratat pentru țările cu datorie publică mai mică de 60% din PIB) și o creștere nominală medie a PIB-ului (care include inflația) de 4,5%, va face ca datoria publică să conveargă spre 33% din PIB. Intre NSM, Ungaria, care are o datorie publică in jur de 80% din PIB, nu dispune de marjă de manevra astfel încât să poată amâna corecția fiscală. Datoriile publice ale Poloniei și Letoniei se situau aproape de 58% în 2011, în timp ce ale altor NSM erau aproape de, sau sub 45% din PIB la sfârșitul anului trecut. NSM pot avea o creştere mai rapidă dacă vor beneficia de formare mai solidă de capital, investiţii orientate către tradables – bunuri importabile şi exportabile, mai multă economisire internă şi accent pus pe educaţie. Nota bene: absorbţia masivă de fonduri ale UE şi o eficienta mai buna a utilizarii resurselor publice pot atenua impactul recesionist al consolidării fiscale și pot mari potențialul de creștere economică.

Reglementarea și supravegherea industriei financiare reprezintă de asemenea un element cheie

Reforma guvernanței UE include industria financiară. Sunt demersuri de reforma in acest domeniu în UE prin marirea coeficienţilor de adecvare a capitalului şi de lichiditate, prin restructurarea cadrului de reglementare și supraveghere, dar sindromul ”prea mare ca să dea faliment” (too big to fail) nu este abordat inca asa cum se cuvine, in opinia mea. Iar riscurile sistemice continuă să creeze amenințări atât de mari încât politicile par a fi croite, frecvent, cu preponderență luându-se în calcul necesitățile industriei financiare, în detrimentul unor interese mai largi. Ceea ce este extrem de suparator este că logica economiei de piață este serios pervertită când pierderile industriei financiare sunt în mod recurent socializate, în dauna plătitorilor de taxe si impozite, și aceasta din cauza ”riscurilor sistemice”. Această situație este cu greu acceptabila din punct de vedere moral. De altminteri, un conflict din ce în ce mai vizibil intre interesele ingust definite ale industriei financiare și mersul economiei ce are ca efect erodarea clasei mijlocii in numeroase tari industrializate, diminuarea fortei industriei in Europa (în pofida bravurii Germaniei pe piețele globale) și efecte sociale nefaste, erodează încrederea în democrație. Unii, cu cinism pot argumenta că, întotdeauna, crizele financiare sunt la fel, că sintagma ”De data asta este altfel”12 este o naivitate. Însă acesta nu poate fi un argument convingător pentru a se stopa reforma reglementării și supravegherii piețelor financiare; tipul de reglementare usoara(light touch regulations) s-a dovedit un eșec, ce a adus după sine enorme costuri sociale și economice.

Imblanzirea piețelor financiare este absolut necesara pentru a readuce sentimentul de corectitudine, de fairplay, in economie, ceea ce este esential pentru funcționarea democrației, mai ales în perioade cu mari greutăți. Așa cum liderii americani au schimbat legislația privid industria bancară după Marea Depresiune, astfel de reforme ar trebui să se aplice și acum. Configuratia si functionarea piețelor financiare nu este dată de la Dumnezeu; actiuni de reforma analoge cu Actul Glass Steagal, precum regulile Volcker în SUA și recomandările Comisiei Vickers în Regatul Unit, ar trebui să fie urmarite cu consecventa. Interesele industriei financiare trebuie să fie aliniate la intereselor cetățenilor.

O dimensiune politică și socială

Atunci când capacitatea guvernelor de a răspunde la criză este limitată din cauza tensiunilor sociale, corectitudinea, împărțirea poverii în mod echitabil, sunt elemente critice pentru a proteja coeziunea socială; aceste ingrediente de ethos social sunt de asemenea esențiale pentru diminuarea inclinatiei unor cetățeni de a respinge Europa, facând din proiectul european un țap ispășitor pentru tot ceea ce nu merge bine în propriile societăți13. Această criză a scos în evidență o relație din ce în ce mai tensionată intre segmente importante ale elitelor politice și din domeniul afacerilor, pe de o parte, și cetățeni, de cealaltă parte; există un sentiment care ia amploare și anume că politica publica a fost capturată de cercuri de interese . Puterea excesivă exercitată de cercuri de interese, în propriul beneficiu, şi erodarea clasei de mijloc subminează funcționarea principiului echilibrului de putere într-un stat (checks and balances), erodează coeziunea socială și capitalul social, care împreună susțin o ordine democratică. Mai mult det atât, atunci când o societate devine din ce în ce mai polarizată in privinta veniturilor,14 se accentueaza premize ce accentueaza fragmentarea socială, comprimă spațiul social (ca mediu pentru dialog social și prielnic compromisurilor) și favorizeaza extremismul politic. Acest tablou există în Europa în zilele noastre pe fondul actualei crize. Creșterea intoleranței (xenofobia și șovinismul), accentuarea polarizării politice, sunt soli prevestitori ai unei situații mai grave; este nevoie de politici care să contracareze asemenea evolutii. Este de prisos să mai spun că criză socială din Europa trebuie contextualizată într-un tablou mai amplu al tendințelor de fragmentare din Uniunea Europeană.

Remarci de final

Tratatul reprezintă un pas important pentru ameliorarea guvernanței Uniunii Europene. Însă acesta încă este, in opinia mea, o citire unilaterala a cauzelor crizei din zona euro. Indisciplina bugetară este unul dintre vinovații acestei situații; criza are radacini si in supraîndatorarea sectorului privat (ceea ce a condus la mari dezechilibre externe), neglijarea riscurilor sistemice și abaterile din industria financiară, și, nu în ultimul rând, in mecanisme instituționale și de politici inadecvate la nivelul UME. Există o profundă dimensiune socială în această criză, ce aduce în prim-plan problema echitatii. Viziunea reformei, care urmareste rezolvarea crizei. trebuie, așadar, să fie intregită. Este adevărat că există o realitate politică în Uniune, că oboseala integrării este de mai mult timp prezenta și că există o disonanță cognitivă între politicieni și cetățeni, ce complică procesul de elaborare si aplicare a masurilor de reforma. Însă, veritabila capacitate de a conduce iși dovedeste măiestria în vremuri tulburi. Până când o reformă profundă și complexă a guvernanței nu va fi întreprinsă, forțe de fragmentare vor continua sa macine Uniunea.

1 Versiune in romana a textului “The eurozone crisis: what the Treaty does not say”, aparut in World Commerce Review, martie, 2012 (traducere de Cristina Rogojeanu, masterand la SNSPA)

2 Mai este numit si Pactul Fiscal

3 Artizanii zonei euro au fost constienti de design-ul defectuos, dar nu au putut concilia logica integrarii economice cu constrangerile de ordin politic (asa cum arata si Jean Pisani Ferry in “Le Reveil des Demons”), Fayard, Paris, 2011

4 Discut aceste aspecte in “The euro zone crisis and EU governance: tackling a flawed design and inadequate policy arrangements”, CASE Network Studies and Analyses, no.433, January, 2012

5 A se vedea Hans Werner Sinn, “The ECB’s Stealth Bail-out”, Voxeu, 1 June 2011

6 Wolfgang Munchau, “The Bundesbank has no right at all to be baffled”, Financial Times, 5 March, 2012, p.9

7 Paul Krugman, Geography and Trade, Cambridge (US), MIT Press, 1993, p.80

8 Jacob Kirkegaard, “Brinkmanship in Brussels, Sturm and Drachma for Greece and Europe”, Voxeu, 1 March 2012

9 Barry Eichengreen, ‘The Golden Fetters”, London, Oxford University Press, 1992

10 In cazul Germaniei vezi si Sebastian Dullien, Ulrike Guerot, ‘The Long Shadow of Ordoliberalism: Germany’s Approach to the Euro Crisis”, Policy Brief, ECFR, February, 2012

11 Bofinger, Peter, Lars P Feld Wolfgang Franz Christoph M Schmidt and Beatrice Weder di Mauro, “A European Redemption Pact”, Social Europe Journal, 10 November 2011

12 Ca sa folosim titlul lucrarii lui Carmen Reinhart and Kenneth Roggof (Princeton, Princeton University Press, 2009)

13 Cum spune Giles Merritt, criza europeana este legata si de echitate. (“Europe’s fairness crisis”, Project Syndicate, 27 February 2012

14 Date OECD privind cresterea inegalitatii veniturilor in lumea occidentala in ultimele decenii au de ce sa ne puna pe ganduri.

Distribuie acest articol

2 COMENTARII

  1. Ce s-ar putea face?

    Drumul este deschis, acum bine ar fi daca expertii si-ar spune rand pe rand cuvantul si acesta sa fie serios luat in considerare, daca economiile ar fi atent monitorizate, daca datele statistice ar fi corect colectate si analizate, daca legile/tratelele ar flexibilizate/ ajustate in sensul unei facile si reale implementari si daca politicienii,the last in this show, ar putea sa inteleaga ca modelulul social nu mai are cum sa functioneze, cel putin acum, in Europa.

    Ufff, am mai uitat ceva, pentru politicieni: ar fi vremea sa ne uitam orgoliile si pretentiile, unele absurde, sa alegem o cale agreata comuna care ne-ar reduce suparariile si tensiunile, cel putin pentru perioada de refacere si consolidare. Asa s-a refacut Europa dupa WW2 si asa cred ca se va putea intampla acum cu EMU si EU.

  2. „Această criză a scos în evidență o relație din ce în ce mai tensionată intre segmente importante ale elitelor politice și din domeniul afacerilor, pe de o parte, și cetățeni, de cealaltă parte; există un sentiment care ia amploare și anume că politica publica a fost capturată de cercuri de interese .”
    Este perfect adevarat. Politicile publice, europene si nationale, au favorizat consolidarea caracterului clandestin al libertatilor de care se bucura companii si persoane favorizate deopotriva. Zecile de paradisuri fiscale si bancare tolerate, in fond, de autoritatile europene si nationale ( discursurile nu sunt urmate de actiune politica aproape niciodata), caracterul din ce in ce mai regresiv al impozitelor pe venituri, diferitele instrumente de „optimizare fiscala” acceptate de autoritati, toate acestea demonstreaza ca politica publica este captiva marilor interese. Tentatia extremismului politic devine explicabila astfel. Iar institutiile europene stimuleaza prin deciziile lor aceasta evolutie. La capatul acestui drum se intrevad doar doua posibilitati: ori mai putina Europa, ori mai putina democratie. Daca nu se va elimina caracterul de clandestinitate pe care l-au imprimat unor libertati companiile si persoanele avute, prea bine nu are cum sa fie in viitorul apropiat.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Daniel Daianu
Daniel Daianu
Ministru al finanţelor între 1997-1998, profesor universitar la Departamentul de Relaţii Internaţionale şi Integrare Europeană din cadrul SNSPA, membru corespondent al Academiei Române, din 2001, preşedinte al Societăţii Române de Economie (SOREC), membru al American Economic Association, membru în Societatea Academică Română.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro