Home » Economie »Global / Europa »Opinie »Sinteze »Societate/Life » Citesti:

Dar, daca…

Mihai Maci septembrie 20, 2012 Economie, Global / Europa, Opinie, Sinteze, Societate/Life
26 comentarii 4,302 Vizualizari

La patru ani de la începutul ei oficial criza continuă să fie o enigmă. La finele fiecărui trimestru marile (şi micile) economii îşi afişează cifrele; într-un trimestru acestea sunt mai mari (chiar dacă nu sensibil) decât în precedentul şi lumea începe a vorbi – uşurată – de “relansare”, dar optimismul nu durează mult: trimestrul următor curbele sunt descendente şi voci sumbre profeţesc adâncirea în “recesiune”. Nimeni – din mulţimea de “guru” ai finanţelor şi de laureaţi ai Premiului Nobel pentru Economie – nu pare a fi în măsură a ne spune, cât de cât credibil, când vom înceta a mai vorbi de criză. Se poartă discuţii savante despre semnificaţia unor cuvinte, despre variabile (vizibile şi ascunse), despre termeni care nu sunt inteligibili decât iniţiaţilor (dar pe care mass media îi preia tel quel) şi, în general, aşa cum se obişnuieşte, despre tot felul de aspecte punctuale care – ignorate în bilanţurile anterioare – modifică tabloul de ansamblu. Dar nimeni nu se dovedeşte capabil să răspundă întrebării – banale în simplitatea ei – pe care şi-o pune orice om: când se va sfârşi cu toate acestea?

În mod straniu, şi omul obişnuit şi laureatul Premiului Nobel pentru Economie sunt purtaţi de aceeaşi reverie: criza e un accident şi, mai devreme sau mai târziu, vom reveni la normalitate, adică la “creşterea economică”. Explicaţia cea mai simplă (şi, de aceea cea mai generală) a acestui accident spune că în mecanismul – raţional şi bine rodat – al “economiei de piaţă” s-au strecurat nişte corpuri străine (escroci, speculanţi, complotişti oculţi) care au gripat marea maşinărie. Depistarea şi izolarea lor (inclusiv la propriu), riguros instrumentată de state şi instituţii internaţionale, e prezentată ca fiind momentul cathartic în care economia devine conştientă de ea însăşi şi îşi asumă o autentică moralitate, menită a întemeia viitorul pe alianţa dintre prosperitate şi “transparenţă”. Astfel, dând la o parte aceşti intruşi – şi oprind (printr-o legislaţie adecvată) accesul altora – totul ar “reveni la normal” şi avântul “creşterii economice” ar fi reluat. Din păcate, după patru ani, sunt prea puţine semne că problema economiei ar fi fost localizată şi cauterizată prin astfel de măsuri punctuale. Dimpotrivă, descoperim că nu e vorba de o problemă ci de o mulţime (practic indefinită) de probleme şi că – în epoca “globalizării” – localizarea lor e, efectiv, dincolo de puterile cele mai puternice la care ne raportam. Economia – în mod fatal mondială – seamănă tot mai mult cu un vertij care ne poartă fără să ştim încotro şi fără să ne (mai) putem opune.

În urmă cu câţiva ani lucrurile erau (sau poate dor păreau) simple: scopul economic (deopotrivă al indivizilor şi al statelor, cel puţin al celor din emisfera nordică) era prosperitatea. Ne aflam, mai mult sau mai puţin, în siajul ideologiei postbelice a păcii bazate pe prosperitate. Conflictele care aveau ca scop cucerirea şi jefuirea altor teritorii îşi dovediseră eşecul în ruina generală a Europei de la jumătatea deceniului cinci. Secătuite de oameni şi de resurse, ţările europene începeau să vadă altfel: logica extensivă a războiului tradiţional putea fi înlocuită de logica dezvoltării intensive pe care-o favorizau noile tehnologii (multe dintre ele fiind tocmai o creaţie a războiului). Statele Unite erau dovada vie că tehnologia şi organizarea ei “raţională” pot realiza o prosperitate care are ca efect surparea “idolilor tribului” şi transformarea maleficei violenţe comunitare în benefica concurenţă dintre indivizi. La ce bun ca oamenii să se mai încredinţeze ideologiilor de grup ale violenţei dacă fiecare putea obţine tot ce voia punându-şi în valoare, într-o permanentă competiţie, propriul potenţial? Şi ce pasiuni mai rămâneau la mâna demagogilor de ocazie dacă fiecare îşi putea satisface, prin propria muncă, toate dorinţele? Pentru prima dată în istorie, violenţa părea definitiv raţionalizată (căci atomizată) şi pusă în slujba dezvoltării şi a bunăstării. Astfel prosperitatea devenea garanţia inutilităţii războiului şi, implicit, a permanenţei păcii. Europa contemporană, unificată sub semnul fluidizării fluxurilor economice şi a maximizării profiturilor, este fructul acestei gândiri născute din ruina războilui.

La baza acestei construcţii (care se realizează simultan cu retragerea statelor europene din aventura – ce se dovedea tot mai păguboasă – a posesiunilor coloniale) se aflau două premise: mai întâi că economia (şi, pe cale de consecinţă, beneficiile ei) creşte constant, apoi că acestă creştere e motivată exclusiv de ceea ce constituie propriul definitoriu al Europei: raţionalitatea exprimată pe de o parte în inventivitatea tehnică, pe de alta în organizarea producţiei. Aici, evident, Europa nu se limitează la o realitate geografică, ci vizează întreaga parte nordică a planetei (inclusiv Statele Unite şi ţările – pe atunci – comuniste), hipostaziată ca fiind emisfera dezvoltării în opoziţie cu aceea sudică aflată încă în epoca conflictelor ce întreţin subdezvoltarea. Timp de şase decenii – cu interludiul crizei anilor ’80, dar şi cu relansarea consecutivă prăbuşirii comunismului – această schemă şi-a dovedit viabilitatea: a creat, la o scară nemaiîntâlnită, o prosperitate fără comparaţie în istorie. Accelerată la început, mai lentă apoi, această creştere părea a fi eternă şi a întrupa – în epoca post-ideologică – însuşi sensul istoriei. Acesta era fundalul pe care oamenii îşi proiectau acţiunile şi care dădea un sens făptuirii lor.

Ceea ce-am descoperit în ultimii ani (deşi am întrezărit şi înaintea lor) a fost că – aşa cum o spunea cu un veac în urmă Paul Valéry – “nous autres, civilisations, nous savons maintenat que nous sommes mortelles”. Mai înainte de toate, faptul că nu suntem singuri în lume. Deja atentatele din 11 septembrie ne arătaseră că “modelul occidental” nu e chiar atît de universal pe cât ne-ar fi plăcut să credem. La limita sudică a emisferei noastre am descoperit o altă lume, cu alte reguli, cu o altă logică pentru care logica noastră s-a dovedit – cel puţin în primul moment – inadecvată. O lume pentru care, în mod cert, sensul istoriei nu se identifică cu realizarea prosperităţii prin liberă competiţie. O putem numi cum vrem, însă nu e deloc limpede dacă, dincolo de etichete, o înţelegem măcar aproximativ. Apoi a venit criza şi, încă o dată, lumea s-a lărgit. Am descoperit – cu neaşteptată surprindere – nu doar existenţa, ci şi statura “economiilor emergente”: China, India, Brazilia, Turcia. Timp de câteva decenii acestea au fost considerate secţiile de producţie primară ale unei economii care, în Occident, miza masiv pe sectorul terţiar (acela al serviciilor – în principale bancare, de inventică, de comunicare şi de interfaţă instituţională). Economiile emergente produceau – în cantităţi colosale – produse care, altfel, ar fi fost puţin tentante pentru economiile “dezvoltate”. Din mai multe raţiuni: mai întâi pentru că în emisfera sudică mâna de lucru e foarte slab plătită (după standardele europene), ceea ce favorizează scăderea preţului produsului finit şi creşterea valorii adăugate prin desfacerea lui. Ceea ce, aşa cum o ştim cu toţii – clienţi ai “Trois fois rien”-urilor pline de chinezării din toată lumea – aduce beneficii şi comerciantului şi cumpărătorului autohton. Numai că, şi n-am văzut acest lucru la timp, şi celui chinez: căci tocmai mica valoare a mâinii de lucru din ţara lui îi permite să acumuleze şi apoi să reinvestească pentru o mai bună productivitate – ceea ce e exact pattern-ul dezvoltării occidentale. “Delocalizând” producţia primară şi încredinţând-o zonelor în care munca e ieftină am creat condiţiile acumulării de capital şi a tehnologizării masive a lumilor pe care, până mai ieri, le consideram “înapoiate”. Ceea ce, evident, n-ar trebui să fie rău, ci dimpotrivă. Numai că toate acestea pun nişte probleme: în primul rând aceea că lumea sudică a “spart” monopolul occidental asupra tehnologiilor de vîrf. Ceea ce poate însemna nu doar că Asia se poate înarma într-un ritm care să determine crize geopolitice, ci şi că – fiind dispusă să plătească ceea ce Europa nu mai poate şi America nu e dispusă – lumea asiatică poate dobândi ea însăşi monopolul pe care Europa şi America îl pierd. Din nou, nu e un lucru rău în sine. Problema e că se asociază cu ceva cu care Occidentul nu poate concura: ieftinătatea mâinii de lucru. Schema clasică a dezvoltării în nord spune că, o dată cu creşterea productivităţii, creşte retribuţia muncii şi implicit se dezvoltă un middle class cu alte pretenţii sociale şi economice. Iar pretenţiile acestea echilibrează, moderând-o, creşterea economică. Dar e valabil acest lucru în Asia? Sigur, şi acolo se conturează o clasă de mijloc, însă the poor people rămân în continuare atât de numeroşi, încât – la orice timp previzibil ne-am gândi – mâna de lucru va fi încă mult mai ieftină decât în Occident. (Paradoxal e faptul că suntem în aşteptarea unei catastrofe şi mai mari – vizând consumul la scară mondială – dacă, realmente, veniturile şi puterea de cumpărare a oamenilor emisfera estică ar creşte.) Putem adăuga la aceasta şi structura centralizată a conducerii, cel puţin în China, care favorizează (precum în Germania dinaintea Primului Război Mondial) o dezvoltare accelerată, dat fiind că are monopolul deciziei politice.

Ori, aşa cum spuneam, tocmai acestea sunt lucrurile cu care Europa (şi nici măcar America) nu poate concura. Ne aflăm, aici, după aproape un secol de democraţie şi nimeni nu mai e dispus să mizeze (mai ales după falimentul comunismului european) pe concentrarea deciziei economice la vârful unui organism deopotrivă de partid şi de stat. Dar, încă mai mult, ne aflăm, în Nordul bogat, după un secol şi jumătate meliorism social şi de mişcări sindicale care şi-au avut rolul lor în crearea clasei de mijloc a Occidentului. Nimeni nu-şi închipuie, în lumea noastră, coborârea preţului mîinii de lucru la cel al Chinei, Indiei sau Braziliei. Şi nimeni nu-şi închipuie ce consecinţe ar putea avea o asemenea coborâre. O ştim cu toţii: faptul că munca e bine plătită stimulează consumul, iar consumul fie productivitatea (întreţinând astfel “cercul virtuos” al dezvoltării), fie îndatorarea (întreţinând cercul vicios al subdezvoltării). Cunoştem destul de bine ultimul caz ca să ştim la ce duce. Problema e că – în ultima vreme – şi primul a dus, pentru ţările bogate, la o situaţie similară: dat fiind că bună parte din producţie s-a “delocalizat”. Astfel, fluxurile financiare s-au orientat tot mai mult către ţările producătoare, care au devenit creditorii ţărilor consumatoare. Cercul s-a închis şi lumea occidentală a rămas să consume şi să plătească pentru ceea ce consumă fără a mai produce. Beneficiile celor ce-au prosperat pe seama delocalizării sunt punctuale (accentuând discrepanţa dintre aceşti profitori ai “globalizării” şi cei “disponibilizaţi” tocmai de aceste delocalizări) şi reprezintă foarte puţin faţă de beneficiile ţărilor în care s-au mutat. Crezând că poate specula costul mic al mâinii de lucru din alte părţi ale lumii, Occidentul s-a înşelat singur. Ce-i mai rămîne de făcut? Cum mai poate fi susţinută bunăstarea Nordului dezvoltat?

Lozinca e, peste tot, “reduceri de cheltuieli bugetare” şi “investiţii”. Ceea ce leagă aceste două lucruri este ideea de acumulare pe seama reducerilor, pentru a avea ce investi. Ori cum se realizează această acumulare? Fie prin dezvoltarea unor noi tehnologii (rămânând la ideea că ele sunt motoarele dezvoltării), fie prin ieftinirea mâinii de lucru pe model asiatic. Timp de veacuri ingineria a ţinut de geniu şi de hazardul care a făcut ca în mintea cuiva să se nască o nouă idee care, mai apoi (şi nu întotdeauna în mod imediat) să-şi dovedească utilitatea practică. De la al Doilea Război Mondial (şi “Programul Manhattan”) ingineria a fost integrată complexului industrial şi supusă planificării acestuia. Astfel că, astăzi, cunoaşterea, cercetarea, inovaţia nu mai sunt daturi ale geniului contemplativ, ci lucruri prinse într-o planificare strictă, a cărei nerespectare dă peste cap bugetele de stat. “Şcoala orientată spre cercetare” nu e un lux, ci o necesitate; aproape o fatalitate. Şi ceea ce contează în şcoala aceasta e un singur lucru: scurtarea timpului dintre planşă (sau ecran) şi linia de producţie. Totuşi, rămâne neclar dacă aceasta mai e şcoală şi dacă “ingenium”-ul poate fi planificat. Se poate ca dincolo de toată retorica pedagogică şi planificatoare a acestor scheme să nu fie nimic altceva decât frenezia disperării. Căci dacă această cale nu merge (şi, probabil, mai ales în partea săracă a lumii bogate – căreia noi îi aparţinem – nu va merge; între altele din cauza costurilor tehnologiilor de vârf angrenate astăzi în cercetare), ce ne mai rămîne?

Varianta asiatică: ieftinirea mâinii de lucru. Asta înseamnă mai înainte de toate “disponibilizări”: altfel spus o măsură radicală prin care o parte a populaţiei e obligată să devină productivă. Cum (fără a cădea în economii negre sau gri – deşi şi acestea aduc oarecare beneficii), nimeni nu ştie. Dar se mizează pe faptul că disperarea mobilizează resursele pe care bunăstarea le atrofiază. A doua măsură o reprezintă “tăierile” – altfel spus, scăderea câştigului celor ce-şi păstrează locul de muncă. Peste tot, aceste tăieri sînt prezentate ca fiind temporare; dar cu toţii ştim că nu e aşa. Căci, una din două: sau nu funcţionează, şi atunci sunt necesare tăieri şi mai radicale; sau, dacă funcţionează, ar fi contraproductiv să renunţăm la ele şi revenim la o stare care – în mod manifest – era disfuncţională. Tertium non datur. Cel mult le putem masca. Sigur că, dincolo de acestea, va funcţiona o retorică a “relansării”, a revenirii la creşteri, atunci când “situaţia economică” (mai degrabă mondială decât naţională) o va permite, etc. Numai că miza acestui tip de discurs va mai curând una retorică. La fel cum tot retorică va fi şi înfierarea mediatică a noilor “kulaci” care vor fi extraşi mereu de la periferia economiei pentru a putea fi justificat – prin derive punctuale – derapajul ei. Acum câţiva ani luptam pentru ceva palpabil: pentru prosperitate; acum ni se vorbeşte din ce în ce mai mult despre ceva vag: despre “competitivitate”. Dar s-ar putea ca-n această enormă contracţie planetară să fie, în fapt, vorba despre ceva mult mai radical: pur şi simplu de lupta penstru supravieţuire.

Un fapt e cert: destrămarea realităţii bunăstării duce la eşecul ultimului mare mit al modernităţii: “permanenta creştere economică” cu corolarul ei – prosperitatea pentru toţi. Criza actuală nu e doar una economică, ci şi (şi poate mai ales) una mentală. Oricât de mult am critica această ideologie a bunăstării, ea a asigurat cadrul în care oamenii au înţeles lumea şi s-au înţeles pe ei înşişi în ultimele decenii. În locul ei ce rămâne? Spaima de viitor a fiecăruia, dublată de apelurile neîncetate la “schimbare” pentru toţi. Numai că în absenţa unui orizont al împlinirii schimbarea – oricare ar fi ea – le apare oamenilor fie ca o zădărnicie, fie ca o catastrofă. Pentru cei mai mulţi viitorul se mută în trecut, în vremurile bune (în care se amestecă de-a valma tinereţea, sănătatea, siguranţa şi inocenţa pierdute) pe care le-ar dori resuscitate pe orice căi. Poate nimic nu e mai straniu decît acestă speranţă ce are ca obiect nu ceea ce va fi, ci ceea ce a fost.

Dar dacă les bons vieux temps nu se vor mai întoarce niciodată?

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "26 comments" on this Article:

  1. Anonimul nevenetian spune:

    Cu o singura corectie – “le bon vieux temps” e in singular si pentru un acord cu “se vor mai intoarce” ar trebui schimbat pluralul in singular in romana sau vice-versa in franceza – un articol interesant si elegant scris.

    • Mihai Maci Mihai Maci spune:

      Va multumesc. Observatia e corecta si rog moderatorul sa mai adauge un “s” dupa al treilea cuvant – “le” – din ultima fraza.

  2. Vali spune:

    Stupoarea temătoare cu care așteptăm viitorul e generată (1) de fantasme paseiste și (2) de o toantă inadecvare la provocările reale ale prezentului. Suspinăm umed după l’Âge d’Or, regretăm un odinioară gonflat mitic, avem nostalgia unei scornite plenitudini. De aici culorile antitetice ale zilei de mâine : necunoscutul e domesticit gnoseologic prin umplere contrastivă, devenind „palpabilˮ. Frica de un pericol bine circumscris, de un ev nasol, dar anticipat e preferabilă unui ghem de aprehensiuni (născut în marginea unui viitor nesemnificat). A strivi prezentul între Scylla trecutului aurifer și Charybda alterității primejdioase a viitorului e una din notele definitorii ale psihismului contemporan.

  3. Osterhase spune:

    Intr-un fel este absolut logic: echilibrul se realizeaza nu numai prin imbogatirea tarilor venite din urma, ci si prin saracirea celor din frunte.

  4. Vlad A spune:

    excelent ! felicitari pentru articol
    socialism la scara planetara ?! globalizarea saraciei (ajustarea ei la una cu fata umana pentru toata lumea) si standardizarea (alienarea) culturala ?!
    acum se vad doar efectele deregularizarii si financializarii gangsteresti incepute mult mai devreme (astia mai reprezinta capitalismul la fel de mult precum oligarhia democratia :) )

  5. euNuke spune:

    “eşecul ultimului mare mit al modernităţii: “permanenta creştere economică” cu corolarul ei – prosperitatea pentru toţi” – ar fi trebuit constatat, inclusiv prin proceduri judiciare, incepind cu toamna anului 89. Acest mit este o parte definitorie a ideologiei comuniste, si vad ca se uita repede de omniprezenta “propasirii”, “progresului” in discursurile inflacarate ale liderilor de state comuniste.

    “Dar nimeni nu se dovedeşte capabil să răspundă întrebării – banale în simplitatea ei – pe care şi-o pune orice om: când se va sfârşi cu toate acestea?” cind o majoritate a populatiei occidentale va fi capabila sa admita situatia de criza, sa caute cauzele ei si sa le elimine. Nu este obligatoriu sa se si intimple aceasta constientizare in masa, ignoranta actuala ar putea sa prevaleze in fata dorintei de cunoastere pe un taram atat de dureros. Si vorbesc de ignorarea masiva a autorilor care ar putea aduce lumina in domeniul economic, de filosofi si economisti care nici macar nu mai sint pomeniti in agora de catre potentatii cuvantului daca nu este vorba de atacarea lor post mortem. E vorba de Mises, Hayek, Friedman.

    “omul obişnuit şi laureatul Premiului Nobel pentru Economie sunt purtaţi de aceeaşi reverie: criza e un accident şi, mai devreme sau mai târziu, vom reveni la normalitate, adică la “creşterea economică””
    Iluziile omului obisnuit au fost intretinute si amplificate pina la scranteala de catre acesti nobelisti de care vorbiti: nu exista crestere fara sfarsit, dezvoltare la infinit si viata fara de moarte. Si nici sfarsitul [pre]Istoriei nu exista decit in mintea marxistilor. De altfel, intreaga istorie a umanitatii atesta evolutia sinuoasa, oscilanta a societatilor, precum si cresterea, decaderea si, uneori, disparitia civilizatiilor. Iar Occidentul nu este intangibil, nicidecum nemuritor, si, iata nici imun in fata ideologiilor virale ale distrugerii si raptului sistematic. Criza actuala nu este un accident, ci rezultatul erorilor si distrugerilor succesive comise de oameni, in special de catre cei aflati la nivel decizional in societatea Apusului.

    “Explicaţia cea mai simplă a acestui accident spune că în mecanismul – raţional şi bine rodat – al “economiei de piaţă” s-au strecurat nişte corpuri străine (excroci, speculanţi, complotişti oculţi) care au gripat marea maşinărie.” Corect, numai ca acele corpuri straine ce s’au insinuat in mecanismul pietei sint escroci si complotisti ce fac parte dintr’un alt mecanism, opus pietei libere prin natura sa, anume aparatul de stat cu organele sale birocratice. In mod firesc, corpul strain este expulzat rapid, din momentul depistarii, de catre mecanismele pietei, insa, de data aceasta, parazitii institutionali au fost atat de multi incit au realizat o conectare, mai exact o mutatie, fixindu’si definitiv rotitele, pompitele si perfuziile in corpul economiei. Economia Occidentului nu mai este o economie libera, ci una asistata de agentiile statale. Adincimea fenomenului este atat de mare incit oamenilor le este frica -introspectia este abisala- sa cerceteze ce rotite naturale le’au fost extirpate in urma operatiunilor de amploare desfasurate de catre state. Ce lipseste astazi individului pentru a se impotrivi activ imixtiunii statului in economiei? Cumva pofta neostoita de viata, de aventura, de antrenare si asumare a unor riscuri inerente vietii? Da, omul recent al Apusului a fost castrat, handicapat prin actiunea convergenta a statelor in directia edificarii unei economii “rationale”, “progresiste”, planificate, reglementate pe care o putem numi astazi economie de risc socializat. Riscul si beneficiile actiunilor temerare ale jucatorilor de pe o piata au fost nivelate prin intermediul agentiilor statale in timp ce sute de alte institutii bugetare au inceput a inlocui individul in activitatea investitionala, cheltuind banii cetatenilor obtinuti prin procedee de extorcare sistematica, generalizata. Statul “modern” occidental a pretins si inca pretinde ca functionarii sai sint cheltuitori mai judiciosi ai banului care este din ce in ce mai public. Chiar daca acest capital a fost tocat fara menajemente si fara rezultate pozitive de catre armate de functionari, banul le este incredintat in continuare si autorii directi ai dezastrului raman nesanctionati, in primul rind pentru ca si’au construit ziduri de imunitate bugetara pentru a’si apara si conserva iresponsabilitatea.

    Ce inseamna pentru omul obisnuit economia de risc socializat? cum o poate identifica? in ce fenomen? cum il afecteaza, altfel decat prin emascularea sa, mai putin vizibila? De pilda, operatiunea financiara cunoscuta sub titulatura ridicola de “bailout”. Cu totii am aflat recent prin vocea si actiunea guvernele statelor “puternic dezvoltate” ca exista industrii care sint “prea mari ca sa pice”, si, in consecinta, s’au nascocit mecanisme “de salvare” a unor companii aflate in faliment [sau oricum pe buza prapastiei]. Aceste mecanisme au fost alimentate din bani publici, deci din fonduri obtinute prin extorcare de la cetateni. Iata cum statele -chiar cele mai dezvoltate economic- au intervenit pe o piata, i’au anulat caracterul liber, si au obligat toti cetatenii sa contribuie la desfiintarea riscului individual asumat [de banci inca de la infiintare] si la edificarea corelativa a riscului colectiv neasumat si neconsimtit [cetatenii nici nu sint intrebati daca ar dori sa devina participanti fara voie si fara drepturi pe piata financiara]. Erorile inaltilor functionari bancari si guvernamentali sint astfel suportate de intreaga populatie capabila sa contribuie la bugetul public. Ba mai mult: o parte din acesti functionari sint premiati in continuare pentru merite inexistente. In Europa aceasta operatiune poarta numele de “nationalizare” [termen absurd in contextul globalizarii]. Franta, Germania si recent Spania si’au “nationalizat” bancile “cu probleme” si, dupa modelul american, au pastrat posturile si bonusurile functionarilor bancari care au devenit si functionari ai statului [fiind platiti de la buget]. Cum poti sa mai vorbesti de “competitivitate” cind tu, ca stat dezvoltat, pretinzi ca falitii sint prea importanti ca piara?

    Ce inseamna pentru omul obisnuit economia de risc socializat? Iata alt exemplu: obligatia, statuata prin lege, de a achizitiona produse de lux, proiectate de agentii statale, menite sa atenueze si socializeze riscul. Pe vremuri, cind a aparut pe pietele europene, asigurarea de risc era 1]o marfa si 2]un contract…si era tranzactionata liber, la preturi piperate. Nu orice saracan isi permitea o astfel de asigurare. si nici persoanele avute nu o priveau cu ochii buni, considerind contractul respectiv o schema, o sursa de sarlatanie atat pentru ofertanti, cit si pentru clienti. acum lucrurile s’au schimbat radical, in principal prin efortul conjugat al partidelor socialiste din occident: toata populatia este obligata sa “achizitioneze” polite de asigurare si intr’o gama de riscuri mult mai larga. dar indivizii nu achitioneaza aceste polite in urma unui proces de gindire constient, ci mecanic, sau de frica aparatului coercitiv al statului. In privinta asigurarilor de sanatate clientii nu cunosc niciodata conditiile contractului si nici intinderea obligatiilor tertilor asociati [adica ale prestatorilor de servicii de sanatate]. Esti “asigurat” dar nu stii daca boala ta este rezonabila pentru agentiile statale care stabilesc discretionar toate elementele contractului. Pentru ca toata lumea detine polite de asigurare riscul este difuzat permanent in masa, iar piata de profil este ca si inexistenta, socializata prin efectul legii. Asigurarea s’a transformat prin etatizare intr’o forma de impunere, intr’un bir. Impotriva caracterului disfunctional al sistemului de asigurari [cel de pensii este realmente o schema piramidala] statul ar fi in stare sa inventeze un nou produs de atenuare a riscului: asigurarea de asigurari de stat, care sa protejeze cetatenii impotriva erorilor sistemului. Riscurile financiare nu au scazut prin generalizarea asigurarilor [asa cum isi imaginau probabil planificatorii acestor inginerii sociale], ci au crescut pentru ca bugetul rezultat din contributiile sociale este administrat de indivizi iresponsabili – functionarii agentiilor de stat, care praduiesc fara incetare fondurile de asigurari si, evident, ascund programatic starea falimentara a acestora.

    Existenta [plus extinderea si consolidarea] acestor sisteme de socializare a riscurilor este una din principalele cauze ale succesului economic al Chinei. Nu [numai] salariile mici atrag investitorii si provoaca relocarile industriale, ci costurile de administrare sensibil micsorate datorita interferentei reduse dintre cele 2 birocratii: corporatista si etatista. Si Romania are o forta de munca relativ profesionalizata si extrem de ieftina si totusi nu reuseste sa atraga prea multe investitii, asta pentru ca birocratia autohtona este imensa si, in plus, grefata de reglementari externe, instabile si impredictibile.

    Ajungem astfel la o alta cauza a colapsului economic al Occidentului: ultra si dubla reglementare. Nivelul actual al normarii activitatilor umane este fara precedent in istoria scrisa a lumii [grecii imperiali din vremea lui Justitian ar fi fost uluiti de "progresul" nostru]. Lumea kafkiana construita de eurocrati este guvernata in acelasi timp de doua seturi de norme – unele emise de Centrala UE, altele locale, partial subordonate celor dintii. Prin excesul fenomenal al reglementarii statele au distrus sau erodat grav sfera personala a deciziilor, cetateanul fiind obligat sa recurga permanent la un adjuvant pentru a’si activa capacitatea de decizie. Fiecare actiune, fiecare gest, ba chiar si fiecare vorba are nevoie de o autorizare, de un aviz, de o declaratie de conformitate emisa de una din miile de autoritati de profil ale statului. Pofta omului de a se aventura, de a fauri, de a ctitori, este ucisa din fasa: nici nu faci bine ochi pe o piata ca esti degraba inhatat de inspectorii regimului de conformare multilateral-dezvoltata. Orice obiect ai dori sa creezi, sa cultivi, sa vinzi, sa distribui, sa servesti este dinainte categorisit, definit, reglementat, ocrotit de catre stat. Afacerile “private” nu sint decat activitati permise de catre atotputernica birocratie, desfasurate in dependinte ale statului, in conditiile trasate de satrapii binevoitori ai progresului.
    Vremurile bune de altadata se datorau libertatii economice. Nu se pune problema ca vremurile sa se intoarca, ci ca acei oameni capabili sa impulsioneze economia apuseana sa se intoarca in tarile de origine. Intr’un deceniu orasul-stat Singapore a atras 100.000 de milioanari americani si europeni, care activeaza acolo, care investesc in continuare si mai si cheltuiesc o gramada de bani si contribuie la bunastarea acelui mic stat. Ma intreb ce motiv ar avea acesti milioanari sa se intoarca intr’o tara europeana care, pe linga servitutile expuse mai sus, se remarca prin ostilitatea generala a politicienilor fata de capitalism, prin amenintarile nu foarte subtile la adresa averilor mari si prin vanarea sistematica a conturilor [inclusiv prin mituirea unor functionari bancari]? Mi’e teama ca patriotismul nu este suficient ca sa’i determini sa revina in patria-muma ce se comporta ca o degenerata pusa pe jefuit si maltratat progeniturile. Vremurile bune se intimpla prin alte parti, iar oamenii buni si temerari au toate motivele sa paraseasca sandramaua si sa nu se lase striviti de iminenta cadere a etajelor superioare ce adapostesc gigantica birocratie. Destinatii sint destule. Nu numai tarile asiatice -China, Singapore, Taiwan, Thailanda- dar si state din America Latina, ba chiar si state europene -Georgia, Turcia, Albania [si desigur Elvetia pentru cei care'si permit]. Exodul industriasilor si al capitalurilor nu este nici macar inedit. Asta s’a intimplat si in perioada interbelica.

    • Osterhase spune:

      Colapsul economic al occidentului si respectiv al statului occidental este faptul ca s-a subminat singur. In loc sa favorizeze exclusiv interesul statal (asa cum fac statele pe care le dati ca exemple pozitive), statul occidental a lucrat SI in favoarea cetateanului si a bunastarii lui personale.

      Daca comparam afirmatia cum ca in Occident “Pofta omului de a se aventura, de a fauri, de a ctitori, este ucisa din fasa” cu realitatile din tarile ce vin din spate nu mai prea ramane nimic din ea… iar agentiile statale sunt la ele acasa oricum si in China, daca nu chiar mai degraba in China.

      • euNuke spune:

        @Osterhase. Interesul [citeste: grija falsa] statului Occidental pentru cetatean si “bunastarea” lui a fost extrem de costisitor. Cel mai bine se poate observa in US: de la un nivel al taxarii postbelice de 5-10% [in functie de stat] s’a ajuns la o cota compozita de 40-50%. Deci statul a obligat cetateanul sa’i plateasca organele insarcinate cu ilustrarea grijii guvernamentale cu 30% din avere [pentru ca aceste augmentari fiscale nu au fost temporare/limitate, ci expansive ci contagioase] .

        Despre agentiile Chinei: nu stiu de ce ti se pare ca as fi prezentat acest stat neofascist drept un paradis al libertarianismului. Repet, interferenta dintre cele 2 birocratii -privata si etatista- comporta costuri mai reduse in China [unde statul nu are nicio grija de demonstrat cetatenilor, iar drepturile lor nu mai sint ocrotite colectiv].

  6. Emil Stoica spune:

    dle. Maci,

    felicitari pentru interesul aratat, insa va spun cu regret ca sunt foarte multe gauri in articol. Nu vreau sa va descurajez, din contra, poate reusim sa avem un dialog, este in folosul tuturor cititorilor.

    Asta daca doriti. De ex. sa incepem cu prima propozitie si anume ca avem 4 ani de la inceputul crizei si ca ar fi o enigma. Asa zisa “criza” nu este o enigma, este destul de clar de ce avem ceea ce dvs. numiti criza si fost explicata in numeroase articole din ziare economice sau chiar si in carti, precum cea scrisa de Bill Clinton (care ofera si solutii punctuale).

    • Consonant spune:

      Sunt de acord ca exista multe puncte nevralgice in articol, insa dumneavoastra incepeti cu prespuneri care nu prevestesc nimic bun pentru dialogul propus, mai precis, conform afirmatiilor dumneavoastra “Asa zisa “criza” nu este o enigma, este destul de clar de ce avem ceea ce dvs. numiti criza si fost explicata in numeroase articole din ziare economice sau chiar si in carti, precum cea scrisa de Bill Clinton (care ofera si solutii punctuale).” deja lucrurile sunt clarificate in ceea ce priveste criza si aproape ca puneti punct discutiei inainte de a incepe. Ori, daca inteleg eu bine textul articolului, autorul pune sub semnul intrebarii chiar aceste “numeroase articole” si teoriile acceptate oficial de economisti. Perspectiva pe care o vad eu aici vine dintr-o abordare complet diferita: daca nu cumva “marirea profitului”, “cresterea economica”, afirmatii care sunt aproape sfinte pentru economisti, nu sunt nimic altceva deca niste afirmatii care trebuie si ele supuse indoielii?

  7. pehash spune:

    De ce “destramarea realitatii bunastarii”? Oare chiar asa sa fie? Oare stagnarea economica sau chiar recesiunea cu 1-2% echivaleaza cu pierderea bunastarii. Cum definim aceasta ‘bunastare’? Daca am accepta bunastarea ca pe un nivel fix, o valoare absoluta, palpabila a productiei/capita? Sa zicem ca un pat + un dus fierbinte + 3 mese pe zi = bunastare. Atunci tot ce vine peste e surplus si e binevenit, dar nu e necesar. O reorientare a valorilor materiale in favoarea celor spirituale?
    Cat timp este asigurata supravietuirea speciei, nu ne ramane decat sa rezolvam delicatul echilibru al celor 4, serotonina, dopamina, oxitocina si endorfina… eventual cu un pic de andrenalina.. :)

  8. DanielS spune:

    Fara un mimim de spirit tehnic, ingineresc, nu se pot descoperi echilibrele naturale. Infinita poate fi doar imaginatia noastra. Lumea noastra reala e finita, ca si planeta. Economistii si alte bresle de educatie aleasa, dar atehnica, au sanse nule de a intelege mecanismele globale, dealtfel destul de simple.

    Istoria speciilor precum si istoria civilizatiei se suprapune istoriei energetice. Dezvoltarea presupune INTOTDEAUNA consumuri energetice marite si/sau eficienta energetica. Consumul energetic actual depaseste cu mult ceea ce poate asigura planeta in regim permanent. Cresterea economica bazata pe cresterea consumului energetic nu mai este posibila. Mitul economistilor caposi, de crestere economica infinita, nu e doar fals, ci accelereaza dezastrul global.

    Rolul economistilor in istorie a luat sfirsit. Civilizatia actuala se va lovi cu capul de pragul de sus. Pare greu de crezut ca oamenii vor redefini rapid o societate eficienta energetic, ca-si vor putea schimba rapid stilul de viata. E si mai greu de crezut ca populatia de pradatori supremi a planetei va scadea prin constientizarea maselor.

    Natura are insa solutia clasica pentru suprapopulare. Consumul energetic pentru a muri este nul. Intr-un final, suma consumurilor energetice nu poate fi decit mai mica decit suma surselor energetice.

    • @DanielS spune:

      1.Fara un mimim de spirit tehnic, ingineresc, nu se pot descoperi echilibrele naturale. Infinita poate fi doar imaginatia noastra- nu am inteles afirmatia asta. Din contra, industrializarea in exces promovata de inginerie este la baza multora dintre problemele actuale.
      2. Lumea noastra reala e finita, ca si planeta.- Va intreb- nevoile, aspiratiile sunt finite sau nu? Populatia lumii nu cumva creste in progresie geometrica? Nu cumva tendinta economiei mondiale este de crestere, generata tocmai de elementele mentionate mai sus? Solutia pe termen scurt este legata de cresterea eficientei economice, dar pe termen lung trebuie identificate noi resurse, noi materiale etc. ce pot fi utilizate pe scara larga.
      3. Economistii si alte bresle de educatie aleasa, dar atehnica, au sanse nule de a intelege mecanismele globale, dealtfel destul de simple.- este un simplu bias. Sunteti cumva frustrat?
      4. Ultimele fraze enuntate fac apologia teoriilor naziste ale eugeniei.

      • Mishu spune:

        DanielS arată unde este călcâiul lui Achile al actualei civilizații: Energia !
        O Rată constantă de creștere economică înseamnă o rată constantă a creșterii consumului de energie, în ciuda tuturor politicilor de raționalizare și optimizare a consumului sau a dezvoltării resurselor de energie regenerabilă.
        ”Breslele de educație aleasă” (un eufemism pentru oligarhia financiar-bancară care conduce mersul globalizării) consideră parametrul energetic – adică asigurarea plusului de energie necesar plusului de creștere – ca fiind o constanta în calculele lor.Realitatea ultimilor două decenii lovește puternic în această paradigmă: exploatarea resurselor primare de energie se face cu costuri din ce în ce mai mari iar rata de creștere a descoperirilor de noi rezerve a scăzut dramatic.
        Cu alte cuvinte, dacă nu ne dezmeticim la timp s-ar putea să ne asigurăm extincția ca specie, exact așa cum și-au asigurat-o atâtea civilizații din trecutul umanității.
        Criza Financiară globală a produs o încetinire a acestui dezmăț al risipei. Dacă aș fi un adept al teoriilor conspirației aș zice că a fost provocată cu bună știință, pentru a câștiga un răgaz în vederea atingerii acelui moment cheie pentru destinul umanității: fuziunea nucleară, izvorul de energie abundentă și ieftină care va permite intrarea intr-o Eră cu totul nouă.
        In caz contrar se va produce ceea ce DanielS a intrevăzut: Natura sancționează fără greș pe cei care o ignoră !

      • DanielS spune:

        1. Ar fi trebuit sa intelegi ca orice crestere se bazeaza pe ceva. Cresterea infinita a economiei ar presupune o baza infinita de resurse. De ce le este economistilor greu de inteles ca planeta e finita?

        2. O a gasim resursele pe care inca nu le-am gasi? Esti optimist(a). Asta-i bine. Dar sa fim cinstiti. Sa nu ne prefacem ca cifrele economice pot prezice descoperiri stiintifice.

        3. De ce sa fiu frustrat?! Ca nu sint economist?! Ce avantaje mi-ar fi adus studiile economice inalte?!

        4 Apologia teoriilor naziste??!! Nici vorba. Oamenii mor. Adevarul asta nu-i nazism. E doar adevar. Iar catastrofele si razboaiele conduc la multa moarte. Nici asta nu-i nazism. E natura nemiloasa. Daca te sperie acest adevar, daca iti pare rau ca ti-am adus aminte de moarte, daca ma urasti, asta n-o sa te salveze nici pe tine si nici pe mine. Ti-am spus-o pentru ca banuiam ca esti aerian(a), usor inconstient(a). Comentariul tau imi dovedeste ca nu m-am inselat.

    • Adam spune:

      Adevarul este ca nu prea pot intelege inghesuiala la facultatile de profil economic (atat ASE sau cele de stat din orasele principale cat si la facultatile particulare) din ultimii 20 de ani
      din Romania. La urma urmei un economst nu produce nimic, doar contabilizeaza niste transferuri monetare. Aceasta expansiune a profilului economic o vad doar ca pe o concesinta a expansiunii de buticuri si mai tarziu de tot felul de magazine de vanzare a produselor de import. La ASE nici nu se mai invata matematica … dincolo de regula trei simpla prin care sa poti calcula 16% din X, caci la urma urmei studentul economic de ASE nu trebuie stresat. Este adevarat ca la alte scoli din cartierele alaturate – London School of Economics spre exemplu se invata ceva mai mult si la Harvard Buisness School se mai fac si ceva ecuatii diferentiale si statistica.

      Din pacate aceasta este reflectia economiei Romanesti, care se bazeaza pe importuri de orice, in timp ce exporturile sunt limitate si in special de materii prime. Materiile prelucrate la export cum ar fi masinile Dacia nu sunt concepute in Romania, fiind vorba de firma Renault – franceza.

      Criza financiara actuala a fost cauzata de lacomia celor din mediile financiar-bancare care a dus la o “bula financiara” care a depasit limitele admisibile. Astfel de “bule financiare” au existat de multe ori in istorie inca de la inceputul capitalismului. In Sec XVII a fost “bula lalelor”, cand in Olanda s-a crezut ca pretul lalelor reprezinta o afacere de imbogatire sigura si oamenii au inceput sa cumpere bulbi de lalele a caror pret crestea contiuu … pana cand
      pretul catorva bulbi a ajuns la nivelul unei mici case de oras … cand cineva si-a dat seama
      ca este ceva putred la mijloc si si-a vandut stocul de bulbi … multi l-au urmat si pretul lalelor a ajuns la nivelul de gunoi … intr-adevar multi au ajuns sa-si arunce bulbii de gunoi deoarece nu mai valorau nimc si nu erau persoanele care se ocupe cu cultivatul lalelelor.
      La fel si acum … cu pretul caselor …. cu pretul actiunilor de firme pe bursa … cu imprumutatul de bani de catre banci … ba chiar a bondurilor si certificatelor de trezorierie (considerate investitii sigure pana de curand) … etc. … etc. Este o consecinta a necunoasterii existentii astfel de fenomene legate strict de caracterul uman egoist si a psihologiei necontrolate, a evaluarii benificiilor imediate fara perceptia a ceea ce va veni in viitor, care duce la perceptii distorsionate ale valorilor si la psihoze in masa.

      Un progres adevarat se bazeaza pe inovatia si pe producerea de lucruri revolutionar noi pe care oamenii le pot gasi utile. Astfel actiunile unei firme ar trebui sa se bazeze pe produsele noi pe care le realizeaza si cam cum s-ar vinde acestea. Pretul unei case trebuie sa fie legat de cerere si oferta intr-o zona anume si cum vor evolua in viitor, precum si pe ce venit
      (yield) ar putea aduce aceasta proprietate (prin inchiriere spre exemplu).

      Dar astfel de lucruri nu se invata … nu se cunosc … si nu se spun … in ciuda milioaneler de economisti care bantuie prin Romania (si nu numai ….) . … populatia trebuie tinuta in ignoranta si informata numai despre mis-masuri marunte din cartier si aventurile vedetelor de doi bani si de o zi !

      Sic transit gloria mundi – Astfel este distorsionata scala valorilor.

  9. Unu/2 spune:

    “socialism la scara planetara ?! ”
    Nicidecum, e destul sa vezi in tarile “emergente”, acolo unde framintarile / dezvoltarile sint mai mari in zilele astea, ca diferenta intre diverse clase sociale tot creste, nu scade. Adica unii putini foarte bogati, multi foarte saraci si clasa de mijloc subtirica. Asta dupa mine nu seamana deloc cu socialism sau egalitarism. Iar bogatii chiar daca numeric mai putini au cu mult mai mult de spus in evolutia economiei / politicii / etc. decit toti saracii adunati la un loc. Sigur ‘mamaliga’ poate exploda oriunde, insa ala nu mai e un proces controlat ci complet aleator care nimeni nu stie unde va duce, iar aici discutam de evolutia “normala”, nu exceptionala.

    “Oare stagnarea economica sau chiar recesiunea cu 1-2% echivaleaza cu pierderea bunastarii. [?]”
    Si daca toate stimulurile date nu resusciteaza economia bolnava incit scaderile continua accelerat?

    Mi-a placut si mie foarte mult articolul, indiferent ce spune Emil Stoica cu toate cartile economice scrise sau nescrise inca despre ce ni se intimpla acum.

    • Vlad A spune:

      “socialism la scara planetara ?! ”
      era o mica ironie, nu trebuie s o interpretezi mot a mot . dimpotriva, era vorba (cum ai remarcat si tu) de distrugerea paturii de mijloc sau altfel spus pauperizarea clasei active generatoare de valori reale in favoarea celei speculative.

  10. D. spune:

    Citind articolul D-voastra l-am intrebat pe sotul meu care tocmai a intrat pe usa: ce crezi, noi traim bine sau nu? Si scurt i-am si descris articolul. I-am repetat intrebarea la care mi-a raspuns:
    -NU NOI NU TRAIM BINE FATA DE STANDARDELE PE CARE TI-L IMPUNE SOCIETATEA, nu ne perimtem gadgeturile de ultima generatie, nu tot timpul suntem la moda, chair nu ne caram curul cu masina(fiind printre putinii oameni care inca nu au masina), dar totusi, per ansamblu , eu zic ca

    • D. spune:

      continuare…

      ca TRAIM BINE, DEOARECE AVEM CE MANCA, AVEM CU CE SA NE IMBRACAM, NE PERMITEM UNELE LUCRURI ,CHIAR DACA DESTUL DE PUTINE FATA DE CATE DORIM.
      …nu mai tin minte excat cuvintele lui, doar ca am fost perfect de acord. Asa simt si eu. Traim binisor, ah ca lumea crede ca nu …e problema lor. Totul tine de pozitionarea fiecaruia.

  11. Dan Coe spune:

    Bun articol desi putin cam “stufos”. E foarte clar ca sistemul “democratic” capitalist e tot mai aproape de final si ca actualul sistem de valori trebuie reevaluat. Ne trebuie o alta “filozofie” economica, un alt mod de viata axat pe economisirea resurselor si protejarea mediului.

  12. M. Constantin spune:

    Dar daca, domnule Mihai Maci,
    proptit in pozitia Seherezadei, insul marunt, constient de imensul potential de agresivitate ce-i tinteste capul, alege sa taca?
    Orice Sultan se plictiseste de propria imagine reflectata in ochii supusilor; propriile lui cuvinte reverberate in vidul nesfarsit isi pierd din consistenta cum isi pierde din consistenta orice viata.
    Ce numim indeobste implinire si cum aceasta are sau nu legatura cu expansiunea bunastarii este greu de crezut ca vom afla din ce ne spun economistii. Fantasma evolutiei stiintifice, cu cortegiul ei de minicertitudini, paleste si lasa in loc cuvinte goale de continut care eviscereaza orice poveste de samburele ei vital.
    Cand plutim pe un ocean de iluzii, lumea isi pierde conturul. Atunci viata Sultanului atarna de cuvintele Seherezadei asternute in povestile ei nemuritoare. Restul creaturilor nearticulate raman in afara jocului, imune si la racnetul Sultanului si la soapta Seherezadei.
    Din pacate ori poate din fericire, expresia crizei sta in aceea ca insul marunt nu exista. Zeu, anonim poate, el nu este inert si nici previzibil si de aceea ingrozeste adoratorii continuitatii si stabilitatii.

  13. math spune:

    Excelent articol. Nu prea inteleg criticile de mai sus, nimeni nu poate pretinde ca a descoperit cauzele si are solutii clare pentru reornirea “cresterii economice” dar sunt teme de reflectie foarte interesante. As vrea sa adaug alte doua elemenete care au dus poate la criza “lumii civizate”.
    1) Oamenii devin mai comozi, pe zi ce trece. Incepand cu ambitia tinerilor de a invata si a performa intr-un domeniu, terminand cu motivatia de a fi deschizator de drumuri, de a inventa, de a porni o afacere (nu neaparat speculativa!). Multi oamenii, chiar si cei care emigreaza, de exemplu in America de Nord, pana la urma ajung la concluzia ca un job la stat este visul de aur.
    Bunastarea este o stare de spirit, daca tot impul iti doresti lucruri pe care nu ti le permiti, e mai greu sa fii multumit. Iar creditul cu buletinul nu stiu daca rezolva situatia pe termen lung.
    2) Posibilitatea statelor de a cheltui IN CONTINUU, mai mult decat incaseaza mi se pare nesanatoasa. In dorinta de a-si ajuta populatia, aproape toata statele isi maresc deficitul si practic incurajeaza comoditatea de mai sus. Asa cum o familie sau o intreprindere privata nu isi permite sa aiba in continuu deficit, de ce acceptam ca statul sa faca asta ? Oare pentru ca ne bucura: cornul si laptele, alocatia ptr. copii, pensia pe caz de boala inchipuita, salariul de la stat, gigacaloria subventionata, pensia speciala obtinuta printr-o lege speciala …….? Cati dintre noi criticam masurile populiste (de stanga ?!) dar ne bucuram de orice suta de lei/euro care ne pica de la stat ?

  14. Radu D spune:

    Articolul e foarte bun si aduce mai aproape de romani un discurs pesimist , cu tot mai multi adepti dincolo. Ma rog, tema generala nu e noua, se inradacineaza in discursul neo-maltusian , “limitele cresterii” etc. insa interpretarile, concluziile, etc sunt inovatoare
    Mai multe surse:
    Ptr tot omul: http://www.peakprosperity.com/crashcourse , http://richardheinberg.com/
    Ceva mai matematic: http://www.youtube.com/watch?v=4JRVijo65W0
    Ceva mai elevat: http://www.postcarbon.org/ , http://www.postcarbon.org/reader/

    Spor!

  15. M. spune:

    “Atentatele din 11 septembrie ne arătaseră că “modelul occidental” nu e chiar atît de universal pe cât ne-ar fi plăcut să credem.”
    Un studiu mai atent atat al acestor evenimente cat si a celor ulterioare ar modifica putin perceptia generala asupra lor: desi oficial reteaua Al-Qaeda si gruparile islamiste afiliate sint considerate vinovate de aceste atentate (deasemenea si pentru alte serii de atacuri), in recentele miscari de “eliberare” din statele arabe (in special din Libia si Siria), acestea au fost si sint aliatii statelor occidentale interventioniste (SUA, Franta si Marea Britanie), fiind sprijinite in mod direct atat logistic cat si prin asa numitii consilieri militari, in fapt membrii ai unitatilor speciale de elita ale statelor mai sus mentionate, fapt confirmat de numeroase surse independente de stiri. Din acest punct de vedere consider avem de-a face cu “double standards” si foarte probabil cu “false-flag attacks”, actiunile de acest fel justificand astfel un conflict global interminabil, fara un inamic bine definit ideologic sau frontalier si desfasurat la limita legislatiei internationale privind tratamentul necombatantilor si prizonierilor de război (a se vedea cazul detinutilor de la Guantanamo Bay precum si zona gri a responsabilitatilor in care companiile private de mercenari gen “Black Waters” actioneaza).
    Deasemenea nici acest “modelul occidental” al bunastarii sau prosperitatii generale nu este un model pan-european uniform, pe cat se crede iar aici voi face referire la discrepanta majora in ceea ce priveste impactul crizei economice si efectele ei intre tarile din nordul Europei, alaturi de Germania si Olanda si sudul Europei (Portugalia, Spania, Italia, Grecia, inclusiv pana la un punct Franta). In prezent, datorita cresterilor salariale mici si foarte mici din ultimul deceniu comparativ cu cele din Grecia spre exemplu fac ca Germania sa fie la momentul actual una dintre cele mai vanate tari pentru imprumuturi si plasamente de capital, fiind un model de urmat si pentru alte tari. Consider ca nu “modelul occidental” la care a fost facuta referirea este, vorbind la modul generic cauza, ci felul in care acest target, ca sa folosesc un element corporatist, este atins. Un exemplu particular in acest sens il constituie scandalul recensamantului din Athena unde fata de un numar declarat de 324 de piscine exista un numar de 16974 nedeclarate, pentru evitarea platii taxelor aferente, precum si alte asemenea cazuri de evaziune fiscala.
    In concluzie gasesc un pic nejustificat tonul pesimist al acestui articol, in mare parte datorita abordarii prea generale a premiselor la baza carora a fost cladit rationamentul.

  16. Iata o incercare “aritmetica” de a profeti durata actualei crize financiare.
    Intre 2007-2012 au devenit vizibile pierderile financiare,pentru creditele pe termen mediu(5 ani).
    Intre 2013-2022 vor apare pierderile financiare pe termen lung(10 ani),respectiv din creditele nerestituite,date pentru dezvoltare.
    a.In aceasta evaluare,criza ar fi in agravare si va avea o durata totala estimata de cca.15 ani, datorata pierderilor financiare,situatie dovedita de cresterea de subiecti creditori,insolvabili,adica intre 2009-2024.
    b.Efectele crizei se vor atenua progresiv intre 2024-2032,perioada in care mare parte din PIB-urile mondiale vor fi alocate dezvoltarii.Trebuie sa tinem seama insa,ca veniturile estimate,ca Buget si profit,nu depasesc(impreuna) cca. 10 la suta,din volumul sumelor investite.
    Asa ca pierderile financiare mondiale,evaluate la cca. 2 PIB-uri mondiale,se vor reface la nivelul resurselor financiare mondiale din 1990-1995,in peste 30 de ani !
    Asa ca,mai bine ca specialistii refuza evaluarile,desi cunosc realitatea – altfel ar baga o spaima imensa in toata lumea!
    PS.
    Aceasta evaluare nu este valabila pentru economiile asiatice,aflate inafara crizei “creditelor” din UE si SUA.



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Mihai Maci


Mihai Maci

Lector la Universitatea din Oradea. Studii de licenţă (1995), de masterat (1996) şi de doctorat (2007) la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj. Preocupări iniţiale legate de S... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

cu ani in urma un prieten cambodgian mi-a povestit cum a fost omorat pe taica-sau pe vremea khmerilo...

de: r2

la "Ce-ar fi să vorbim cu-adevărat corect politic despre Fidel Castro?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)