Home » Analize »Economie »Financiar »Macro » Citesti:

Datoria publică și iluzia keynesiană

Silviu Cerna iulie 10, 2019 Analize, Economie, Financiar, Macro
46 comentarii 4,881 Vizualizari

Un fenomen economic, apărut în România postcomunistă, este creșterea datoriei publice. La căderea comunismului, statul român aproape că nu avea nici o datorie, însă, de atunci și până acum, așa-numita „datorie suverană” a crescut foarte mult, ajungând la sfârșitul anului 2018 la valoarea de 313,42 miliarde lei (34,96 din PIB). Conform datelor existente și previziunilor organismelor financiare internaționale, ea va continua să crească, iar consecințele sale se vor agrava.

În discursul public din România, fenomenul este prezentat adesea ca fiind unul normal, deoarece se întâlnește și alte țări – industrializate sau în curs de dezvoltare -, în comparație cu care datoria publică a statului român este încă mică. Ceea ce se încearcă în modul acesta este acreditarea ideii că politicienii care au hotărât creșterea substanțială a cheltuielilor bugetare au dus, de fapt, o politică economică normală și că aceasta are o fundamentare teoretică modernă. În realitate, creșterea constantă a datoriei publice este determinată de o politică fiscală caracterizată prin scăderea veniturilor și creșterea cheltuielilor statului, ceea ce dă naștere la numeroase riscuri și vulnerabilități.

Teoria tradițională a politicii economice se bazează pe modelul clasic/neoclasic, care conduce la concluzia că, prin flexibilitatea tuturor preţurilor (inclusiv a salariilor), forţele pieţei tind în mod spontan către realizarea echilibrului economic. De aceea, o anumită politică economică din partea statului este necesară doar în acele situaţii în care echilibrul nu se realizează în mod automat. Persistenţa dezechilibrelor, care se repercutează de la o piaţă la alta, este atribuită, în acest caz, imperfecţiunilor concurenţei, manifestate îndeosebi prin anumite rigidităţi nominale (ale preţurilor şi salariilor), care blochează mecanismul de coordonare a actelor de cerere şi de ofertă ale agenţilor economici. În consecinţă, aceste situaţii se caracterizează prin schimburi de mărfuri efectuate la „preţuri denaturate”, care sunt în mod necesar asociate cu rigiditatea cererii sau a ofertei.(1) În aceste condiții, politica monetară trebuie să mențină inflația cât mai aproape de obiectivul privind inflația al băncii centrale, iar politica bugetară trebuie să contribuie la menținerea ocupării depline a mâinii de lucru, fără să afecteze solvabilitatea bugetară a statului. Totuși, dacă inflația este mai mare decât ținta de inflație sau dacă restricția solvabilității limitează deficitul bugetar, asigurarea ocupării depline este adesea imposibilă.(2)

Această analiză tradițională este contrazisă în prezent de o nouă abordare, cunoscută sub denumirea de „teoria monetară modernă” (Modern Monetary Theory, MMT), obiect al unor intense dezbateri mai ales în SUA. Ea este susținută, de exemplu, de S. Kelton(3), fost consilier economic al lui B. Sanders (candidat democrat la alegerile prezidențiale americane din 2020) și de O. Blanchard(4), fost economist șef al FMI.

Conform acestei abordări, deficitul bugetar trebuie menținut la un nivel care asigură ocuparea deplină a mâinii de lucru, iar acest deficit trebuie finanțat prin crearea de monedă, ceea ce este de natură să evite creșterea dobânzilor cauzată de deficitul public („efectul de evicțiune”, crowding out effect). Această concepție este susținută de numeroși economiști de stânga (M. Hudson, W. Black, B. Mitchell, R. Werne etc.), care afirmă că cererea solvabilă trebuie sporită în permanență prin deficit bugetar, finananțat prin crearea de monedă și/sau contractarea de împrumuturi publice – interne și externe.

„Teoria monetară modernă” este puternic criticată de unii economiști prestigioși, cum ar fi, de exemplu, P. Krugman(5) și L. Summers(6), care arată că deficitul bugetar, finanțat prin crearea nelimitată de monedă, duce la hiperinflație și, în consecință, la deprecierea monedei și la inflație importată.

Optimismul reprezentanților „teoriei monetare moderne” nu este temperat de exemplul Greciei sau de dificultățile Italiei, deoarece, după părerea lor, euro nu este moneda națională a acestor țări și, deci, nu conferă țărilor respective avantaje similare cu cele pe care dolarul le aduce SUA. Moneda unică europeană este handicapată de criteriile de convergență și de pactul de stabilitate – deficit bugetar mai mic de 3% din PIB și datorie publică mai mică de 60% din PIB –, ceea ce face că ea să fie principalul factor care împiedică popoarele europene să cunoască o prosperitate economică eternă. Un refren cunoscut antieuropenilor din țările foste comuniste, inclusiv România, care nu ține însă seama de rezultatele analizei comparative a economiilor contemporane.

Este suficientă, de altfel, o succintă examinare a măsurilor și sloganurilor electorale ale guvernelor române din perioada postcomunistă, mai ales a celui actual, pentru a înțelege că suveranitatea monetară și fiscală este un vag alibiu ideologic, folosit pentru a justifica creșterea cheltuielilor bugetare menite să aducă susținători și voturi. Iar faptul că unii teoreticieni fac ocazional trimiteri la teoria keynesiană și la variantele moderne ale acesteia (New Keynesian Economics, Wage-led Growt Theory, Modern Monetary Theory etc.), respectiv la „statul social” (Social State) sau ,,statul providenţă’’ (Welfare State), nu constituie decât o simplă tehnică de persuasiune.

Adevărul este că tot ceea ce recomandă aceste teorii (deficit bugetar, datorie publică, inflație etc.) și tot ceea ce adepții „statului social” includ în sfera acestui concept – dreptul la muncă, la un salariu „just”, la o pensie decentă, la educație și îngrijire medicală gratuite etc., – se regăsește în legislația actuală din România și în politicile economice duse de guvernele postcomuniste.(7) Pe aceiași linie se înscriu măsurile luate de guvernul actual pentru creșterea salariului minim, a salariilor funcționarilor publici, a salariilor medicilor, pensiilor, alocațiilor pentru copii etc. O rețetă foarte „venezueleană”, la urma urmelor!

Unii susținători mai sofisticați ai acestor măsuri folosesc termenul de „investiții”, nu de „cheltuieli”, pentru a sugera că este vorba despre investiții punctuale, de mari proiecte de lucrări publice realizate de stat, care crează locuri de muncă și genererează creștere economică. Or, nu este deloc așa, ci în primul rând de cheltuieli cu salariile demnitarilor și ale funcționarilor publici, pensii, ajutoare sociale etc. După cum se știe, statul român nu a făcut în ultimii ani aproape nici un fel de investiții, nici măcar din fonduri europene – gratuite și nerambursabile.

În definitiv, singurul „avantaj” al acestui sistem rezidă în faptul că puterea și câmpul de acțiune al statului se mențin la cote înalte, iar statul poate aloca resursele societății în funcție de propriile sale „obiective sociale”.

Având în vedere că unii distinși teoreticieni afirmă că deficitul bugetar și datoria publică sunt sinonime cu șomajul redus și cu creșterea economică, iar politicienii „pragmatici” din România și de aiurea sunt gata să aplice această teorie, pare cel puțin stranie respingerea acestei minunate rezolvări a tuturor problemelor lumii contemporane. În realitate, există motive serioase pentru care, cel puțin în cazul României, o asemenea politică trebuie să înceteze și încă foarte repede.

Astfel, România este singura țară candiată la UEM în care deficitul bugetar și datoria publică au crescut în ultimul timp.(8) Cu un deficit bugetar preconizat de guvern pentru 2019 de 2,8% din PIB și cu o datorie publică programată să ajungă în acest an la 40% din PIB, România continuă să înregistreze o abatere semnificativă de la obiectivul bugetar pe termen mediu (Medium Term Objective – MTO) de 1% din PIB prevăzut de „Pactul de stabilitate” al UE. Ca urmare, Consiliul UE recomandă autorităților române să ia măsurile necesare pentru a se asigura că rata de creștere a cheltuielilor publice primare nete nu va depăși 3,3% în 2018 și 5,1% (revizuit 4,5%) în 2019, însă constată cu îngrijoare că ele nu ia măsurile eficace necesare pentru a da curs acestor recomandări. De aceea, Comisia UE a adresat autorităților române un „avertisment” prin care le atrage serios atenția asupra riscurilor și vulnerabilităților suplimentare la care expun țara, cum ar fi creșterea la nivele nesustenabile a sarcinii datoriei publice (rate scadente + dobânzi) în următorii ani, evident, cu efecte negative previzibile asupra nivelului de trai. După cum se arată într-un document recent al Comisiei:

La planificarea bugetului său, România nu ține seama în mod constant de prevederile înscrise în cadrul său fiscal-bugetar. Regula privind deficitul structural la nivel național impune respectarea obiectivului bugetar pe termen mediu sau convergența către acest obiectiv, și anume un deficit structural care să nu depășească 1% din PIB. În 2016, România s-a abătut de la obiectivul bugetar pe termen mediu și se află, de atunci, pe o traiectorie divergentă, nerespectând regula privind deficitul național. Cele două rectificări ale bugetului pentru 2018 adoptate în toamna anului 2018 s-au abătut din nou de la mai multe reguli auxiliare care interzic creșterea plafoanelor de deficit și de cheltuieli în timpul unui exercițiu bugetar aflat în curs. Bugetul pentru 2019, adoptat de Guvern în februarie 2019 și aprobat de Parlament în martie, s-a abătut din nou de la mai multe reguli fiscal-bugetare, inclusiv de la regula privind deficitul structural. În plus, la fel ca în anii precedenți, autoritățile nu au trimis Parlamentului, până la termenul prevăzut de lege, și anume luna august, o actualizare a strategiei fiscal-bugetare pe termen mediu, subminând astfel rolul de orientare al acestuia. De asemenea, tot ca în anii anteriori, autoritățile nu și-au respectat obligația de a semna o declarație în care să se angajeze că bugetul pentru 2019 și strategia fiscal-bugetară respectă regulile fiscal-bugetare și principiile responsabilității fiscal-bugetare.(9)

Îngrijorările forurilor europene sunt întâmpinate cu zâmbete disprețuitoare și ironii ieftine de oficialii români și susținătorii lor din presă, care spun adesea că acestea nu cunosc realitățile românești, sunt dezinformate de adversarii politici autohtoni, tratează România ca o colonie ș.a.m.d. După părerea lor, ca urmare a creșterii economice viitoare, de care ei înșiși sunt foarte siguri, România va suporta fără mari probleme dezechilibrele semnalate de experții europeni, iar nivelul de trai al populației nu va fi afectat. De aici, ideea că răspunderea pentru problemele României revine nu autorităților române, ci birocrației europene „închistate” și „retrograde”, care se opune soluțiilor „novatoare” ale autorităților române și ale strategilor lor economici. Cheltuielile curente sporite, pe de o parte, și cheltuieli de investiții reduse, pe de altă parte – iată aplicarea à la roumaine a teoriei keynesiane!

Se vădește astfel incredibila amnezie a politicienilor români, care au uitat că inflaţia galopantă din anii ’90 a provocat haos în economie, distribuirea ascunsă a veniturilor şi averilor şi creşterea sărăciei grupurilor socio-profesionale pe care autorităţile au declarat că urmăresc să le protejeze prin cheltuielile bugetare sporite pe care le fac.(10)

Este binevenită, de aceea, evocarea spuselor economistului francez J. Rueff despre teoria lui Keynes, pe care l-a numit „magicianul” de la Cambridge:

Dând impresia guvernelor că, prin investiții, pot să obțină creșterea economică dorită și să elimine șomajul nepopular, doctrina ocupării depline (a lui Keynes) a deschis larg porțile inflației și ale șomajului. Ea este pe cale să distrugă sub ochii noștri ceea ce a mai rămas din civilizația occidentală.(11)

Prima problemă este, deci, cea a falimentului probabil al statului român. La aceasta se adaugă imediat și în mod necesar a doua problemă, și anume cea a menținerii la cote înalte a puterii și câmpului de intervenție ale statului, așa cum am menționat anterior. După cum a scris J. Rueff încă în 1934:

Adevărul este că toate regimurile de economie dirijată implică existența unui organism susceptibil să ia decizii arbitrare, altfel spus dictatoriale. Dictatura este astfel o condiție și o consecință a economiei planificate.(12)

Or, o economie în care statul pretinde că este reprezentantul întregului popor şi că el poate decide în locul fiecărui individ modul de alocare a resurselor este o economie dirijată, care are o serie de trăsături remanente ale economiei planificate.

Politicienii români din majoritatea guvernamentală se declară „de stânga”, iar economiștii care îi susțin se consideră neo-keynesiani. Ideile lor nu sunt, deci, nici surprinzătoare și nici complet „noi”. În schimb, confuzia pe care o crează este cât se poate de periculoasă. Și mai grav, guvernul actual pare convins de caracterul științific al acestor idei și hotărât să nu renunțe la politica sa nesăbuită de cheltuire a banului public. Odată în plus, dacă mai era nevoie, iluzia se dovedește mai plăcută decât realitatea.

Evoluția datoriei publice a României în perioada 1990-2018

Sursa: https://datoria.ro/

NOTE______________

1)-A. Leinjonhufvud A., On Keynesian Economics and the Economics of Keynes: A Study in Monetary Theory, Oxford University Press, Londres, 1968; R. Clower, A Reconsideration of the Microfoundations of Monetary Theory, în: R. Clower, Monetary Theory, Penguin, 1969.

2)-S. Cerna, Politica monetară, Editura Academiei României, București, 2014, p. 116-123, 173-223.

3)-S. Kelton, How We Think About the Deficit Is Mostly Wrong,

https://www.nytimes.com/2017/10/05/opinion/deficit-tax-cuts-trump.html; Paul Krugman Asked Me About Modern Monetary Theory. Here Are 4 Answers,

https://www.bloomberg.com/opinion/articles/2019-03-01/paul-krugman-s-four-questions-about-mmt

4)-O. Blanchard, Public Debt and Low Interest Rates,

https://www.aeaweb.org/aea/2019conference/program/pdf/14020_paper_etZgfbDr.pdf.

5)-G. Eggertsson, P. Krugman, Debt, Deleveraging, and the Liquidity Trap: A Fisher-Minsky-Koo Approach, The Quarterly Journal of Economics, Volume 127, Issue 3, August 2012, p. 1469–1513, https://academic.oup.com/qje/article-abstract/127/3/1469/1924252.

6)-L. Summers, The left’s embrace of modern monetary theory is a recipe for disaster, The Washington Post, March 4, 2019, https://www.washingtonpost.com/opinions/the-lefts-embrace-of-modern-monetary-theory-is-a-recipe-for-disaster/2019/03/04/6ad88eec-3ea4-11e9-9361-301ffb5bd5e6_story.html?noredirect=on&utm_source=reddit.com&utm_term=.299b32f02add.

7)-S. Cerna, Pericolele şi morala îndoielnică ale statului social, SINTEZA, Nr. 49, Februarie-Martie 2018, p. 116-124, republic. în vol.: Bănățeni pentru viitorul României, Editura Waldpress, Timișoara, 2019, p. 44-58; Salariul minim și stafia comunismului, http://www.contributors.ro/cultura/salariul-minim-%C8%99i-stafia-comunismului/

8)-BCE, Raport de convergență, mai 2018,

https://www.ecb.europa.eu/pub/pdf/conrep/ecb.cr201805.ro.pdf?d9bdfc0cb29364a6aedb102a02457b47

9)-Comisia Europeană, Recomandarea Consiliului privind Programul Național de Reformă al României pentru 2019, Bruxelles, 5.6.2019, p. 3-4,https://ec.europa.eu/info/sites/info/files/2019-european-semester-country-specific-recommendation-commission-recommendation-romania_ro.pdf

10)-S. Cerna, Deficitele bugetare şi inflaţia,

http://www.contributors.ro/economie/deficitele-bugetare-%C8%99i-infla%C8%9Bia/.

11)-J. Rueff, La fin de l’ère keynésienne, Le Monde des 19, 20/21 février 1976,

https://www.catallaxia.org/index.php?title=Jacques_Rueff:La_fin_de_l%27%C3%A8re_keyn%C3%A9sienne.

12-J. Rueff, Pourquoi, malgré tout, je reste libéral, 8 mai 1934, http://ami.du.laissez-faire.eu/_rueff1.php5

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "46 comments" on this Article:

  1. JK spune:

    Toți cei care au condus România au contribuit la creșterea datoriei țării. Ca să întregiți tabloul, ar mai trebui adăugat și către cine s-a îndatorat statul român (mari bănci private controlate de foarte puține familii). Mecanismul îndatorării este aplicat și statelor occidentale, multe cu datorii de peste 100% din PIB, diferența fiind că acele state au economii care produc și altceva decât grâu, porumb și lemn.
    Credeți că Teodorovici știe cine-a fost Keynes? Sau secretarii de stat de la Finanțe și Economie? E cârpeală dinăuntru și ducere de nas și presiune din afară, niciun keynesianism. Iluzie poate să pară dacă ignorăm relația stăpân – vătaf dintre marile familii de la vârfurile finanțelor mondiale și papagalii fanarioți care ne conduc. Mai apoi, sunteți sigur că în RO se aplică consecvent principiile keynesianismului?
    Aveți mereu poziții liberale, ceea ce nu-i deloc de condamnat, însă dacă aduceți argumente din J. Rueff, 1934 și 1976, nu e chiar oablă traba. Dacă l-ați fi atacat pe Stiglitz cu citate din Friedman și / sau Hayek, poate ieșea altceva.

  2. Ginel spune:

    “Socialist governments traditionally do make a financial mess. They always run out of other
    people’s money It’s quite a characteristic of them. They then start to nationalise everything,
    and people just do not like more and more nationalisation,”
    https://www.margaretthatcher.org/document/102953

    Avem guverne socialiste peste tot, ca rata de taxare a altora care muncesc a tot crescut. Si o sa se întâmple ca in anii ’70 cand n-au mai avut chef sa muncească.

  3. gigel spune:

    Nu e greu sa vezi ca datoriile publice care cresc si banii “se duc” de fapt in buzunarul celor 1% care detin 99% din averile lumii care si ei sunt tot mai bogati. Sunt doua marimi complementare, una pozitiva ( averea ) si alta negativa ( datoria ) care cresc constant. S-au creat mecanisme financiare perverse prin care statul se imprumuta ca sa isi plateasca clientela politica, cei care prospera, cum ziceam.

    Averile lor sunt “idle cash”, la fel de “idle” e si datoria publica – nu este o datorie “normala”, care va fi rambursata candva, ci una care creste si se rostogoleste. La fel si averile, nu sunt pentru consumul direct, de altfel, daca toti banii astia s-ar da saracilor care s-ar napusi sa ii consume, am constata cu totii ca “nu putem manca bani” si ca produsele si serviciile globale nu pot acoperi banii. Preturile ar creste masiv si, in mare, saracii tot cam la fel de saraci ar fi…

    Dar, prin faptul ca banii se duc la cei bogati, care nu ii consuma ci ii acumuleaza, s-a creat un sistem pervers in care banii se acumuleaza nu la saltea, ci in banci, iar bancile finanteaza guvernele cu ei, guvernele dau banii clientelei politice, dar si populatiei prin ajutoare care stimuleaza consumul cumparand tot de la clientela politca. Aceste cercuri se inchid, toata lumea e multumita si “pe plus”, singura problema fiind datoria publica care creste. Dar, invatati sa traim cu ea, si, repet, ca marii detinatori de bani sa tina banii in banci ( este esential acest “amanunt” ), aproape ca nu ne dam seama ce se intampla.

    Doar daca… sistemul bancar s-ar prabusi, pe baza unui val globalizat de neincredere. Daca toti s-ar duce sa isi scoata banii din banci, banca, care are undeva la <10% din banii deponentilor, le-ar da niste titluri de stat spunandu-le "aici sunt banii dvs.". Iar daca toti s-ar duce la guverne sa isi recupereze banii, statul ar ridica din umeri. Statul nu face bani, doar ii consuma, deci… ne va arata drumurile, scolile, spitalele, spunand "aici sunt banii dvs.". Nici o vorba despre clientela politca care a tocat mare parte din ei, despre spectacole, ajutoarele sociale, coruptie, samd. care au tocat de fapt majoritatea banilor.

    PS: acest sistem n-are de-a face cu vreo doctrina. E un sistem corupt, globalizat, caruia, mai ales ca tara mica nu ai cum sa i te opui. Cei cativa nebuni, Ceausescu, Chavez, Castro care l-au boicotat in mai multa sau mai putina cunostinta de cauza, au platit scump, fiind izolati si condamnati la foamete prin embargo. A nu se intelege ca am vreo admiratie pentru acesti dictatori care si-au pus doctrina mai presud de propriul popor. Dar pe undeva aveau dreptate.Nu pot insa sa nu remarc ca banul corupe si ca, in lumea marii finante coruptia e cat China.

    • Harald spune:

      @gigel – Daca toti s-ar duce sa isi scoata banii din banci, banca, care are undeva la <10% din banii deponentilor, le-ar da niste titluri de stat spunandu-le "aici sunt banii dvs.". Iar daca toti s-ar duce la guverne sa isi recupereze banii, statul ar ridica din umeri.

      Imaginația ar trebui să aibă niște limite, de preferință ancorate în legislație. În UK, statul garantează 85.000 de lire la depunerile bancare, presupun că în România suma garantată tre’să fie 100.000 de euro.

      Deci nu, banca nu dă titluri de stat, banca dă oricâți bani e nevoie. Iar când rămâne fără, vin niște mașini blindate și mai aduc bani, până când se conving toți panicarzii că nu pot ei retrage câtă monedă poate statul emite :)

      S-a întâmplat deja asta în vara lui 2000, când România nici măcar nu era membră UE. Asaltul asupra BCR a făcut parte din strategia de a readuce PDSR-ul (actualul PSD) la putere. Partea asta a reușit, așa ne-am procopsit cu Adrian Năstase prim-ministru, dar asaltul asupra BCR nu a reușit: după două săptămâni de agitație s-a convins toată lumea că banca o să restituie oricât numerar vor deponenții.

      Așa merg lucrurile în lumea modernă, iar resentimentele la adresa societății și visele de a vedea distrus sistemul bancar fac parte din alt film, nu din cel despre finanțe și bănci.

      • JB spune:

        Măi Haralde, câteodată le zici bine. Să mai spui tu că nu apreciez…..atunci când e cazul.

        Dar….. îți recomand, sincer, art. “The money creation in modern economy” dintr-un buletin emis de BoE prin 2014-2015. “Dormi/stai” pe el vreo 2 zile și misterul (daca mai există) se va destrăma 85%-90%. For the rest…..e mai complicat. Dar cu ceva wiki (fractional reserve banking si diverse links de-acolo) coroborat cu “97% Owned” (pe YouTube) (nu luat in absolut; făcând abstracție de derapajele stângiste e f.,.f.instructiv) si last but no the least show-ul lui Max Keiser de pe RT (abstracție de agenda politică) garantez oricui că va avea o înțelegere, a “money creation”, net superioară oricărui (proaspăt) absolvent de finanțe & bănci de la orice univ. O spun fără aroganță/infatuare.
        Chiar BoE afirmă, in art.citat mai sus, că ceea ce se predă in univ.e departe de realitate.

        Gigelu’, de mai sus, spune că nu guvr./statul creaza/face banii. Într-un sens așa e, dar in altele NU. Până la urmă statul are puterea, monopolul/exclusivitatea de a defini ce sunt Banii, ce mjloc de plată este Legal tender. Iar aici e inclusă noțiunea de mijloc prin care se pot plăti taxele (!!). Asta e paramount ptr.ca doar așa le poți plăti. Este nerelevant ce averi deține X dacă nu poate plăti taxele prin mijlocul de plată stabilit de deținătorul exclusiv a utilizării forței coercitive.
        Și nu mai continui ptr.ca lucrurile sunt evidente.

  4. Kurt spune:

    Cea ce scrie autorul aici e problema NR 1 în UE.17. Grecia e un exemplu de peste 10 ani cea ce înseamnă 171 % BIP datorii de stat. Tsipras/Siriza a primit acum 31 % din voturi după aplicarea reformelor cerute de FMI, doamna Lagarde. Premierul nou Mitsotakis/ conservatorii începe cu aceleași presiuni și dorințe la Bruxelles/UE.27 ca Tsipras acum patru ani. Nu cunoaștem noua Comisie UE.27. Doamna Lagarde /BCE Frankfurt începe acum cu Mitsotakis/Atena acolo und domnul Draghi a început cu Grecia/Tsipras acum câțiva ani.

    …”… Un fenomen economic, apărut în România postcomunistă, este creșterea datoriei publice. La căderea comunismului, statul român aproape că nu avea nici o datorie, însă, de atunci și până acum, așa-numita „datorie suverană” a crescut foarte mult, ajungând la sfârșitul anului 2018 la valoarea de 313,42 miliarde lei (34,96 din PIB). Conform datelor existente și previziunilor organismelor financiare internaționale, ea va continua să crească, iar consecințele sale se vor agrava… „…

    Italia are dintre cele mai mari datorii publice 131 % BIP din lume. Italia e prea mare pentru a fi salvată cu 2.000 miliarde Euro datorii publice. Problemele grave în UE.27 au nume: Italia e problema mai mare, Grecia e problema mai veche.

    Ce va urma 2019- 2024 cu noua Comisie UE.27 ?

    Cum va evolua valoarea monedei „naționale” (România nu e în ZE) cu datorii publice permanent în creștere și deficit de budget permanent la București?

    • JB spune:

      D-le Kurt,
      problema este, realmente, f.complexă.
      Încep prin a spune că sunt (100%) de acord cu dvs.si cu DE, NL, etc care sunt apostoli ai echilibrului, cumpătării…… DE are o experiență, d’entre guerres, teribilă pe tema asta.
      Dar…..politicienii greci, italieni, etc ȘTIU f.bine că dracu’ nu e așa de negru. Avem exemplul proaspăt al crizei 2008 și atenuarea efectelor ei. Partea proastă e că sunt politicieni/țări care ar cam vrea să facă din tipul acesta de măsuri un modus vivendi……
      Japonia are 253%/PIB (GDP)…..!!! Și nu o duce prea rău, nu a fost scoasă la mezat, etc. Uitați că se poate! Evident că structura datoriei e cu totul alta decât in cazul IT, Grecia. Dar modelul e f.atragator ptr.perfidia politică de la noi și din țările citate mai sus.
      In 2009 Tariceanu ne dădea ca exemplu de urmat Grecia….. Că modelul nostru de dezvoltare nu trebuie neapărat să il urmeze pe cel al DE&co deoarece noi nu avem timp de așteptat și suntem și diferiți cultural……

  5. Hayek spune:

    Buna ziua,

    Subscriu la cele scrise de domnul profesor Silviu Cerna. Acet articol vine in completare la ceea ce a spus mai deunazi, un domn de la liberali care a fost in trecut si director la o banca vorbitoare de neerlandeza, care a afirmat ca un salariu mediu din privat de 500 de euro sustine un bugetar cu salariu mediu de 1000 de euro. In completare la cele zise de liberal sunt cele afirmate de domnul profesor, adica imprumuturile completeaza contributiile celor din privat.

    Pana la urma o sa ramana hotii sa se conduca ei pe ei. Nu o sa mai fie productie, bunuri nou produse pentru economie. O sa fie o economie cu circuit inchis, dar una autentica. Se vor fura bunuri deja existente, vor fura unii de la altii. Acest lucru va conduce la Tragedia (Bunurilor) Comune, aceasta teorie sustine ca vor fi exploatate bunurile aflate in folosul comunitatii. Aceasta comunitate va fi formata din hoti, fiecare isi va exploata aproapele… Aceasta teorie este adaptata poporului ales, a celor mai cei.

    In concluzie, toti vor pleca din Romania si vor ramane doar snapanii si lucrurile vor decurge cum am spus mai sus !

  6. dorin valeriu spune:

    O Inexactitate. Romania nu s-ia propus ca anul acesta datoria sa ajunga la 40% din PIB . Sau, cel putin, nimeni din guvern n-a “promis” asa ceva !

  7. Harald spune:

    În practică, lucrurile arată un pic diferit: ocuparea deplină a forței de muncă este o non-problemă pentru România. Cine vrea într-adevăr să muncească, vine într-o țară din vest și muncește. Ocazie cu care mai trimite și bani în țară, iar cheltuirea acelor bani în țară duce inclusiv la încasări bugetare pentru statul român. Deci, de ce-ar schimba cineva un mecanism care merge?

    La rândul ei, Uniunea Europeană se joacă de vreo 10 ani cu quantitative easing, atât în euro, cât și în sterling. De ce ar fi România mai catolică decât papa? Socialismul încă e mentalitatea dominantă la nivel european și va continua așa cel puțin încă vreo 10 ani.

    • Prototipescu Fanel spune:

      nu mi s-a parut ca dl.Profesor ar pleda pentru umflarea economiei cu pompa de dragul reducerii somajului;
      dar ader si eu la observatia dvs.
      in fapt, in perioada deflationista anterioara, firmele piereau ca mustele, dar as aprecia ca fenomenul era tocmai un efect de igienizare, in sensul eficientizarii muncii, ca altfel, de dragul indicatorilor, poti si sa-i angajezi pe toti bugetari, creste PIBul, creste inflatia, creste datoria, noi cu avant avansam inainte…
      scopul n-ar trebui sa fie in mod direct reducerea somajului, ci acela de a pune la dispozitia agentilor economici resurse ieftine; desigur, nu poti subventiona energia si carburantii, dar daca pietruiesti drumuri, vreo 80% reprezinta resurse energetice pe care statul le are la dispozitie, deci ce cheltuie statul dintr-un buzunar i se reintoarce in celalalt, cu exceptia amortismentului utilajelor si a manoperei, care au pondere redusa; daca mai luam si bani europeni pentru asta, statul ar trebui sa iasa in castig, nu in pierdere; partea proasta e anomalia ca, desi avem traditie in petrochimie, trebuie sa importam bitumul rutier in totalitate.

      • Harald spune:

        @PF – asta scrie în articol:

        (…) deficitul bugetar trebuie menținut la un nivel care asigură ocuparea deplină a mâinii de lucru, iar acest deficit trebuie finanțat prin crearea de monedă, ceea ce este de natură să evite creșterea dobânzilor cauzată de deficitul public

      • Prototipescu Fanel spune:

        “Ea este susținută, de exemplu, de S. Kelton(3), fost consilier economic al lui B. Sanders (candidat democrat la alegerile prezidențiale americane din 2020) și de O. Blanchard(4), fost economist șef al FMI.
        Conform acestei abordări… ”

        “abordarea” miroase a ideologie
        adica, chiar si dupa ce ai aprins ochiul aragazului, te mai joci in continuare cu chibriturile

    • Ghita Bizonu' spune:

      Harald , chiar asa?
      Cine vrea într-adevăr să muncească, vine într-o țară din vest și muncește. Ocazie cu care mai trimite și bani în țară … Deci aia de la Dacia care produc Dusterul nu muncesc? Nu exporta ?!

      • Harald spune:

        @Ghita Bizonu’ – cei de la Dacia utilizează deja toată forța de muncă de care au nevoie, despre ocuparea deplină a forței de muncă era vorba în propoziție. Nici măcar nu era nevoie să citești tot articolul,, am extras special pentru @PF cele 3 rânduri relevante.

  8. Ursul Bruno spune:

    Datoria publica ca dealtfel toate datoriile sunt motorul prin care se sustine economia si piata de capital, depinde cat de indemantici sunt cei de la butoane in echilibrarea sistemului care reactioneaza la orice “adiere de vant”.

    • Kurt spune:

      Datoria publică (Grecia 171 % BIP, Italia 131 % BIP deci 2.000 miliarde Euro) înseamnă pensii mărite azi (mai puțin locuiri de muncă durabile- Strohfeuer cum spunea cancelarul SPD Helmut Schmidt) și impozite mari pentru copii și nepoți în viitor. Creșterea dobânzilor în SUA /BCE în viitor înseamnă refinanțare scumpă în Italia și cândva faliment financiar de stat.

      E modelul în sud-est- Franza, Italia, Grecia. Nu e acceptat în Olanda /Grupul Hanseatic. Va scinda ZE?

      Un viitor luminos pentru tineri în sud- estul UE.27 (șomaj mare azi , datorii publice de stat mari peste 60 % BIP / Maastricht –Lisabonna prevede altceva) ?

  9. victor L spune:

    Cu finantele am fost in dusmanie de cind ma stiu si pina apoi, dar dau cuvintul altcuiva:
    “Mugur Isarescu, BNR: Îndatorarea țării arată bine, datoria NU a crescut ca pondere în PIB. Suntem la 35% datorie publică în PIB, problema este ce anume facem cu banii împrumutați”

    • Kurt spune:

      La stat sunt 1,2 milioane angajați, în sectorul privat 3,5 milioane.

      Datoriile publice de stat alimentează azi pensiile (peste 100.000 pensionari cu 3.000 lei pe lună, peste 3.000 pensionari cu 5.000 lei pe lună) speciale, sunt pentru consum. Nu se investește în infrastructură (căi ferate moderne), nu se investește în învățământ (nu sunt universități de rang global cu centre de cercetare UP TO DATE).

      Copii și nepoții vor plăti (dobânzile vor crește peste 5 sau 10 ani) datoriile de stat (pensii nu prea vor mai primi).
      Cât timp mai merge așa?
      Grecia e modelul de urmat?

  10. Costin Dumitriu spune:

    Domnule Cerna (ori altcineva amabil),

    Va rog, aveti bunatate sa ma lamuriti asupra unei chestii :

    In doc.
    http://discutii.mfinante.ro/static/10/Mfp/buletin/executii/EvdatorieguvconformUEromanaian2019.pdf
    (model folosit si de dl. Cernea ca sursa in articol) apare informatia: Datoria administratiei publice la 31 dec 2018 = 330.144,3 mil. lei, din care Datoria administratiei publice centrale = 315.722,6 mil. lei.

    In doc.
    http://discutii.mfinante.ro/static/10/Mfp/buletin/executii/Raportprivinddatoriapublicamartie2019.pdf
    Datoria publică la 31 dec 2018 = 400.778,2 mil.lei, din care Total datorie publică guvernamentală = 384.944,3 mil.lei

    Diferenta intre 330 si 400 e data de “metodologia Uniunii Europene (Maastricht debt)”, care face datoria mai mica. Presupun ca cele 2 seturi de valori se refera la fix aceleasi lucruri. Si mai confuzant, raportul 330.144/400.778 difera de 315.722/384.944.

    Pina la urma, daca am avea toti banii in leii de astazi, cit ar trebui platit pt. stingerea datoriei? Va multumesc pt. amabilitate.

  11. Cinicul spune:

    O intrebare (retorica) pentru partizanii neoliberalismului și al rulului mic al statului în economie: fara the New Deal in cat timp ieșea economia americana din recesiune? Si cu ce pret?
    Piata functioneaza bine până da chix și apoi Joe Doe plăteste oalele sparte. Atât piata cat si statul pot da cu oistea-n gard, însă prima are nevoie de intervenția statului ca sa-i repare căruța.

    • FDR spune:

      Păi 1941 după 9 ani de New Deal America lui FDR ajunsese la 110% datorie publică (mult mai mult ca acum) și practic nu ieșise din criză. Ieșirea din criză a asigurat-o abia al doilea război mondial după care SUA a rămas cu singura mare industrie a lumii nedistrusă de război și cu o piașă imensă. O țară cu economie similară celei americane așa cum era Marea Britanie a ieșit din marea criză a anilor 1929-1933 pe la începutuiurile lui 1934 fără niciun fel de „New Deal” și fără să se îmdatoreze peste puteri.

      Deci răspunsul rezonabil e că și SUA ar fi putut ieși din criză în cam o treime din timp și cu infinit mai puține sacrificii dacă nu ar fi făcut prostia să-l aleagă (și încă de 4 ori!) pe un idiot periculos precum F.D. Roosvelt.

      • Cinicul spune:

        In UK economia a fost intr-o perioada de stagnare inca inaintea marii crize iar caderea n-a fost atat de brutala precum in USA. prcatica n-a fost nevoie de o intreventi sasa de mare, desi au existat programe guvernamentale de investitii. In plus parasirea etalonului aur (din nou prin intreventia guvernului) a dus la slabirea lirei si incurajarea exporturilor.
        New Deal a redus somajul in USA, mai mult decat arata statisticile manipulate de republicani (de altfel republicanul dr Hoover intentiona sa aplice si el un New Deal). In 1933 somajul ear 22% de unde a ajuns in 1937 sub 10% ca sa creasca inapoi la 13% in 1938 si sa ajunga la 10% in 1940.
        A propos de argumentul dvs cu revigorarea economiei USA abia in timpul razboiului, aici chiar ca v-ati impuscat in picior: revigorarea economiei s-a facut prin interventia masiva a statului prin comenzi de razboi. Asta s-a intamplat si in UK, dar mult mai devreme, din 1936.

        • FDR spune:

          Deci admiți indirect că New Deal-ul a eșuat. Într-adevăr după lansarea sa somajul a fost mereu peste 10%. Cheltuielile masive ale statului și diversele măsuri de sufocare a inițiativei private (impozite de până la 90% pe veniturile mari, reglementări tâmpe, etc.) nu au putut rezolva criza.

          Între timp, în restul lumii, care nu avusese „șansa” să beneficieze de imbecilitățile lui Roosvelt criza trecuse de mult. Inclusiv în România lovită cumplit de criza din 1929 (curbe de sacrificiu, somaj în masă etc.) treaba revine la normal de prin 1933-1934. Iar 1939 e anul de maximă prosperitate și dezvoltare economică al țării. România n-a mai ajuns la acel nivel niciodată ca poziție relativă vis a vis de restul Europei.

          Oamenii foarte bătrâni cu care am vorbiut în America își amintesc anii 30 ca pe o perioadă cenușie și tristă în care cei ce lucrau din greu reușeau să se hrănească, să aibă un acoperiș deasupra capului și cam atât. Opinia unanimă e că prosperitatea dinainte de criză a revenit apia la un an sau doi după război când succesorul lui Roosvelt, Truman, forțat de congresul preluat de republicani, a aruncat la gunoi tot ce mai rămăsese din New Deal-ul lui Roosvelt. În următorii câțiva ani Ameirca și-a lichidat datoria publică imesă de 150% din PIB lăsată de Roosvelt (sărăcia nu vine niciodată pe gratis) și a ajuns la un nivel de prosperitate de neimaginat cu nici măcar 5 ani înainte.

          UE a încercat și ea un soi de New Deal diupă marea criză din 2008. Inițiativa privată e sugrumată metodic. „Bogătanii” sunt hăituți de birocrația socialistă, iar reglementările cele mai absurde cresc ca din apă. Urmările se văd. PIB-ul UE stagnează de mai bine de 10 ani. Dacă luăm în calcul inflația asta înseamnă de fapt o prăbușire economică de aproape 20%. E ceva ce Europa n-a mai văzut pe timp de pace de la marea ciumă din 1347-1351. A greși e în firea omului. Însă a repeta greșelile cu bună știință e tâmpenie criminală.

          • Cinicul spune:

            Cand somajul a scazut de la 22% la 10-13% nu inseamna ca New Deal a esuat.
            Realitatea este alta, nimeni n-a impiedecat piata, cu fortele-i miraculoase, sa scoata economia din recesiune. Numai comenzile guvernamentale din timpul razboiului au redresat situatia.

            • FDR spune:

              Tocmai că New Deal-ul a eșuat mizerabil. A reduce somajul de la 22% la peste 10% într-o țară unde cifra normală e de %-4% cu prețul scăderii dramatice a veniturilor și al îndatorării țării la un nivel inimaginabil e un eșec indiscutabil. Dovada cea mai calră a faprului că New Deal-ul a fost un eșec total a fost faptul că prosperitatea a revenit abia după ce ultimele urme ale New Deal-ulului au fost stărpite de Truman. Imediat după război economia americană a intrat din nou în recesiune. Truman a fost forțat să cedeze în fața congresului si să înghită broasca starpirii întregii legislații socialiste a lui Roosvelt. Nici un an mai tîrziua America ieșea definitiv din criză.

              Exact așla cum prin câteva măsuri simple și de bun simț (relaxare fiscală, și anularea de reglementări socialiste) Trump a readus economia americnă la suprafață în nici 6 luni. În locul celor 200000 de slujbe din industria manufacturieră pierdute în cei 8 ani ai lui Obama și despre care experții spuneau că nu se vor mai întoarce niciodată, Trump a creat fără a risipi un cent de la buget 500000 de mii de slijbe în industrie în nici 2 ani.

              Eșecul New Deal-ului asemeni eșecului policiilor socialiste le lui Obama sau al celor ae UE de azi demonstrează dincolo de orice dubiu că socialismul nu poate funcționa nici măcar în varianta soft. Singurele rezultate palpabile ale politicilor sociliste sunt sărăcia, stagnarea economică și datorii imense.

            • Harald spune:

              @Cinicul – fara suparare, de-acum chiar pare ideologie. Ce puteau sa redreseze comenzile din timpul razboiului, cand produsele comandate nu aveau alt rol decat distrugerea inamicului si distrugerea produselor similare ale inamicului?

              Deci producem nave pe care o sa le scufunde inamicul, producem avioane pe care o sa le doboare inamicul, producem armament si munitie cu care o sa bombardam noi inamicul, iar dvs ziceti ca asta o sa redreseze economia?

            • Cinicul spune:

              @Harald
              Nu ma supăr și aveti dreptate cand spuneti ca războiul nu crează valoare. Replica mea vine in întâmpinarea preopinentului care afirmase că economia americana si-a revenit abia in timpul războiului. Este intr-un fel adevarat pentru ca războiul creaza cereri care nu exista intr-o economie de pace și în același timp scoate multi barbati de pe piata muncii, reducând șomajul.
              In plus sprijinul oferit UK a fost pe bani, ceea ce tangential vorbind a dus la falimentarea imperiului britanic.
              Războiul este cel mai mare distrugător de valoare dar nu conteaza daca-l pierzi, ci daca te refaci mai repede decat învingătorul, afirmatie facuta de Goering in 1944 la o întâlnire cu patronatul german. Dar divaghez din nou.

          • Cinicul spune:

            Spuneti mai jos ca cifra normala a somajului a fost 4%? In perioada de glorie republicana a lui R Reagan media a fost de peste 7%.

    • Harald spune:

      Piața are momente când funcționează și trebuie lăsată în pace, dar are și momente când nu funcționează, iar în acele momente statul trebuie să o repornească. Actorii economici vor încerca să creeze monopoluri, deci să sufoce piața, iar statul trebuie să acționeze împotriva acestei tendințe.

      Însă din ce se vede în România, statul acționează invers, sufocând el însuși piața. Nu chiar la modul în care o obstrucționa Ceaușescu, dar totuși la un mod inacceptabil pentru vremurile noastre.

      Ce ziceți, când 3 – 4.000 de români pleacă din țară în fiecare săptămână, asta e o dovadă că piața funcționează sau o dovadă că piața nu funcționează?

      • Cinicul spune:

        Am spus mai sus ca si piata si statul pot da cu oistea in gard. Nu exista piata si stat ca entitati abstracte, ambele sunt compuse din oameni, cu lacomia si prostia aferente.
        Cei care conduc acum Romania imbina in modul cel mai nefericit prostia cu lacomia.

    • serf spune:

      Situatia cu FDR și cu marea criza este cam asa: https://mises.org/library/americas-great-depression
      Putem citi vreo 500 de pagini sau putem sa susținem tampenii in continuare.

      • Cinicul spune:

        Din fericire aceasta nu este singura carte de 500 pagini care trateaza subiectul.
        A afirma ca marea criza a fost creata de keynesianism prin intreventia guvernului american pe piata in anii 20 este o teza foarte atractiva pentru free-marketeerii de iei si de azi.
        Ma feresc sa folosesc epitete pentru cei care cred ca detin monopolul adevarului, altfel ar trebui sa dau si eu dovada de proasta crestere.

  12. Constantin spune:

    “Datoria publică și iluzia keynesiană…”

    “…este evident că obiceiurile de consum ale oamenilor determină ce fel de bogăție va fi produsă. Și, așa cum arată diferența dintre consumul productiv și cel neproductiv, forma în care este consumată averea afectează în mod fizic cantitatea produsă”, spunea Keynes Sr. în „The Scope And Method of Political Economy”.

    Fără a îndrăzni vreo comparație, eu ziceam altundeva puțin altfel, relatând din cotidianul vieții din Colentina.

    Vecinul meu de la etajul 4 avea o slujbă modestă și 4 copii, soția era casnică și avea grijă de ei. Dar aproape zilnic se auzea din apartamentul lor muzică, veselie și zgomot de petrecere. S-a împrumutat și a cumpărat televizor și mobilă noi. Nu pentru vreo investiție care să crească valoarea proprietății. Pentru că nu a avut de unde să returneze banii, astăzi nu mai suntem vecini. Locuiește la niște rude la țară…

    Domnul Mugur Isărescu îmi spune că familia de la etajul 4 s-a dezvoltat și a crescut nivelul de bunăstare pentru că așa calculăm noi PIB, însumând ceea ce cheltuim. La fel îmi spunea curând despre economia româniei, că are o creștere robustă, iar exporturile de produse agricole o susțin. Deși ministrul agriculturii îl contrazice pe Guvernator publicând balanța comercială, cu un substanțial deficit…

    Retorica guvernului a devenit retorica Guvernatorului. Și nu știu dacă are vreo legătură cu Exim Bank și un posibil nou Bacorex, urmat de un nou bir public de tip „centul lui Blănculescu”. Apropo, personajul a rămas apropiat de PSD și mierea guvernamentală.

    Dar , pentru că BNR transmite mesaje, dl Suciu spune într-o emisiune TV recentă că că specialiștii BNR știu. Și eu știu că ei știu. Ce nu știu este motivul pentru care au apărut declarații fără niciun fundament cu privire la adoptarea monedei comune europene în patria noastră. Și de ce spune că populația dorește aducerea rezervei de aur în țară, cât timp este inițiativa d-lor L Dragnea și Ș Nicolae.A făcut BNR un sondaj de opinie și a rezultat că vor românii să vadă aurul? Crede dl Suciu, sau dl Isărescu, că BNR este convingătoare în declarațiile cu privire la adoptarea EURO? Care sunt demersurile concrete, cu pași și etape, cum fac „instituțiile serioase (!)”, în vederea îndeplinirii criteriilor de convergență și adoptării EURO?!

    BNR se laudă că fluctuația cursului este redusă într-o marjă de variație controlată. Și că inflația nu este 5,3%, ci „doar” 4,2%. Dar nu zic domniile-lor, în spirit de solidaritate cu guvernul pe care îl laudă, de ce se produce devalorizarea, de ce crește rata inflației, de ce ne împrumutăm masiv și de ce doamne iartă-mă trebuie să laude guvernul pentru asta?!

    • FDR spune:

      Dom’le, nu te ține nimeni cu de-a sila în capitalism.

      Ai oricând opțiunea să-ți regăsești fericirea pierdută odată cu nea Nicu cel fără de datorii externe prin Coreea de Nord, Vemezuela, Cuba și alte câteva locuri din lume transformate în raiul pe pământ de savanlâcurile diverșilor savanți din ăștia progresiști cărora le filează ocazional câte o lampă între urechi.

      Ce mai aștepți?!

      • Constantin spune:

        „…nea Nicu cel fără de datorii…”

        Vă mulțumesc pentru atenția pe care ați acordat-o modestului meu comentariu. Dar, observ că din grabă ori din neatenție este posibil să vă fi scăpat înțelesul său.

        Recitind cu răbdare și calm textul articolului d-lui Cernea și comentariul la care vă referiți, există posibilitatea să observați că ele se referă la datoria publică și iluzia keynesiană (după cum spune titlul). Pe scurt, nu atât la datoria publică în sine, cât la ce anume se face cu banii împrumutați. În plus, eu am îndrăznit să remarc o anumită inconsecvență a declarațiilor reprezentanților BNR cu ei înșiși, cu statutul instituției și cu principiile teoriei keynesiene despre care este vorba în articol.

        În cazul în care aveți a aduce critici textului articolului cu privire la teoriile „Keynes Family” și la gradul de îndatorare, indiferent că vă gândiți la Fidel, Chavez, ori Nea’ Nicu, puteți adresa comentariul dumneavoastră direct autorului articolului spre eficient schimb de idei și rodnică dezbatere. Ori, contrazicând argumentele economiștilor care, după cum arată textul articolului, confirmă teoria keynesiană, publicați un articol care o invalidează.

        P.S. Textele în discuție n-au nicio treabă cu vreo ideologie, comunistă, nazistă, progresistă sau o „-istă” de altă natură. A le asocia una este în mod evident un demers manipulatoriu.

  13. Ad Min spune:

    D-le Prof. Cerna,

    Va rog sa continuati analiza si in directia corelatiei dintre inflatie si somaj. Somajul in febr 2019 era 3.8% iar ultima inflatie anualizata anuntata de BNR (in scadere) este tot de 3.8%…

    Exista aceasta corelatie inversa intre cei doi indicatori macro, de ordinul e.g. creste somajul cu 2% scade somajul cu 1% si invers, care rezulta din echilibrul pi-ului macroeconomic.

    Aici ar fi o discutie savuroasa referitoare la cum se ciocnesc interesele politice cu cele monetare si cele microeconomice in stabilirea echilibrului optim :).

    • Constantin spune:

      “… in directia corelatiei dintre inflatie si somaj…”

      Relația dintre cei doi indicatori macroeconomici ilustrată de Curba Phillips este ceva mai complexă. Nu reprezintă o dependență inversă exactă, ci ea ține de o multitudine de factori specifici fiecărei economii, dar și de unii contextuali. Eu, spre exemplu, am obiecții cu privire la metodologia de calcul.

      Pe de altă parte, în România trăim un paradox în care rata șomajului este la un nivel deosebit de scăzut, dar există un număr imens de persoane inactive. Aproximativ 40% dintre cetățenii cu vârste cuprinse între 20 şi 64 de ani sunt persoane neocupate. Dacă lăsăm studenții și persoanele pensionate anticipat, luăm în considerare doar categoria de vârstă între 25 şi 54 de ani. Astfel, statistica ne spune că unul din trei români cu această vârstă este inactiv profesional şi, atenţie! NU îşi caută de lucru.

      Desigur, putem presupune că există multe soții de fotbaliști și milioane de mămici care preferă să stea acasă şi să îşi crească nemijlocit copiii. Numai că nu-i tocmai așa. Aproximativ unul din cinci bărbaţi mai tânăr de 54 de ani şi mai bătrân de 25, nu are slujbă, nu munceşte nici la negru şi nici nu îşi caută de lucru.

      Deci, ce relevanță mai are pentru noi teoria d-lui W Phillips?…

    • Silviu Cerna Silviu Cerna spune:

      Răspuns lui Ad Min

      Relația dintre inflație și șomaj este cunoscută în literatură sub denumirea de „curba Phillips”, după numele economistului neozeelandez A. Phillips, care a observat legătura strânsă care există între rata şomajului şi dinamica salariului nominal. Această relaţie a fost verificată econometric pentru o lungă perioadă de timp, dovedindu-se suficient de stabilă pentru a fi considerată de numeroşi economişti ca o adevărată legitate.
      Cu toate acestea, concentrându-se asupra salariului nominal, forma originală a „curbei Phillips” nu poate fi folosită ca atare pentru studiul dinamicii ratei inflaţiei. De aceea, economiştii americani P. Samuelson şi R. Solow au reformulat această ecuaţie, asfel încât să exprime legătura dintre salariul nominal şi inflaţie. În esență, această variantă arată că rata creşterii salariului nominal este egală cu suma dintre rata inflaţiei şi creşterea productivităţii. În ipoteza că creşterea productivităţii este constantă în timp, relaţia stabilă este cea dintre rata de creştere a salariului nominal şi rata inflaţiei. O primă consecință este că între inflaţie şi şomaj există, într-adevăr, o legătură inversă, ceea ce implică ideea că nu poate exista în acelaşi timp înflaţie şi şomaj. A doua consecință este că creșterea salariului nominal nu provoacă inflație doar în cazul particular în care crește productivitatea.
      Această abordare a dominat dezbaterile teoretice şi strategiile de politică monetară adoptate de autorităţi în anii ’60–’70. Din punct de vedere ştiinţific, succesul amintit se explică prin faptul că perioada studiată de Phillips (1861–1957) s-a caracterizat printr-o inflaţie relativ moderată, ceea ce a contribuit la acreditarea ideii că inflaţia nu reprezintă un pericol. De asemenea, analiza respectivă a arătat că şomajul poate fi combătut printr-o reţetă care este nu numai simplă (acţiune printr-o singură variabilă: inflaţia), ci şi puţin costisitoare (eliminarea şomajului printr-o uşoară inflaţie). Prin această prismă, o inflaţie moderată apare ca fiind modalitatea de realizare a ocupării depline a mâinii de lucru, ceea ce revine la a spune că o politică economică uşor inflaţionistă este suficientă pentru rezolvarea acestei grave probleme sociale care este şomajul.
      Din punct de vedere practic, consecinţa acestei analize este adoptarea unei politici de tip stop and go: în perioadele în care şomajul este considerat prea ridicat, se aplică o politică de provocare a unei uşoare inflaţii, în scopul relansării economiei; începând cu momentul în care inflaţia devine, la rândul său, prea mare, se adoptă strategii de frânare a inflaţiei, care au însă ca efect creşterea şomajului ş.a.m.d.
      Concluzia este, deci, că politica economică poate să evite, printr-un reglaj fin (fine tunning), atât o inflaţie prea puternică, cât şi un şomajul prea ridicat.
      Însă, în pofida presupuselor virtuţi ale acestei politici, curba Phillips a fost supusă unor serioase critici. (v. și lucrarea autorului, Politica monetară, ed. cit., p. 151-162).

    • Ad Min spune:

      sunt mai degraba adeptul interpretarii lui Milton Friedman, cu mentiunea ca mecanismul ne-explicitat presupune inertii (intarzieri ponderate) sistemice in factorii de productie, care pot fi observate (masurate) doar prin reactiile retardate (functii de transfer) la stimuli de tip semnal treapta, stimuli care pot fi aleatori (efectul globalizarii) sau administrati (sub control politico-economic) pentru calibrarea modelului local.
      intre modele se joaca pozitiile long & short…
      la noi, cred ca se joaca un compromis intre expandarea economiei si mentinerea diferentialului paritatii puterii de cumparare (preturi de transfer) care protejeaza factorii economici ce sustin factorii politici… plus o componenta substantiala dincolo de statisticile oficiale, care asigura un buffer de risc.

      • Silviu Cerna Silviu Cerna spune:

        Al doilea răspuns lui Ad Min

        Completarea dvs. îmi dă ocazia să prezint succint concepția monetaristă (școala de la Chicago), al cărui ilustru reprezentant este Milton Friedman (laureat al premiului Nobel pentru economie, 1976):

        În concepţia monetaristă (M. Friedman), politica economică poate influenţa, pe termen scurt, echilibrul economic real, stabilit în mod spontan, însă, pe termen lung, această politică este complet neutră şi, deci, inoperantă. La fel ca în teoria clasică/neoclasică, pe termen lung, echilibrul economic real se realizează prin mecanismele autoreglatoare ale pieţei.

        Modelul monetarist se bazează pe două elemente teoretice majore:
        1) ideea că există un echilibru economic real pe termen lung, stabilit în mod natural, căruia îi corespunde o rată a şomajului naturală;
        2) presupunerea că agenţii economici îşi formulează anticipaţiile în manieră adaptivă.

        Maniera adaptivă de formare a anticipaţiilor presupune că valorile anticipate ale diverselor variabile economice depind de valorile variabilelor respective observate în trecut. (V. și lucrarea autorului: Teoria anticipaţiilor raţionale şi credibilitatea politicii monetare, Editura Universităţii de Vest, Timişoara, 2004). În ceea ce priveşte relaţia dintre salariul nominal şi nivelul general al preţurilor, aceasta este presupusă instabilă din cauza „iluziei monetare”. („Iluzia monetară” este acel comportament în care care un agent economic judecă și ia decizii în funcţie de valorile economice nominale, nu de valorile reale, adică de valorile nominale corectate cu efectele inflaţiei). Relaţia respectivă este dublată însă de alta, şi anume legătura dintre salariul nominal şi nivelul anticipat al preţurilor, care este o relaţie stabilă şi cu adevărat importantă. În fine, se presupune că, pe termen scurt, există o legătură inversă între variaţia preţurilor şi nivelul şomajului. Cu alte cuvinte, se consideră că, pe termen scurt, curba Phillips este totuşi valabilă.

        Pornind de aici, teoria monetaristă abordează problema capacităţii politicii economice de a determina scăderea ratei şomajului efectiv sub nivelul său natural. Astfel, să presupunem că situaţia iniţială este o situaţie de echilibru corepunzător ocupării depline a mâinii de lucru, în care şomajul este, deci, la nivelul său natural. În măsura în care creşterea salariilor nominale, determinată de o politică economică expansionistă, antrenează creşterea preţurilor viitoare, , ceea ce duce, la rândul său, la scăderea salariului real şi la creşterea cererii de mână de lucru, augmentarea cererii solvabile prin mijloace monetare sau fiscale determină, pe termen scurt, reducerea şomajului şi creşterea inflaţiei. Aceasta, deoarece, după cum am menţionat, se presupune că anticipaţiile se formează în manieră adaptivă, adică ţinând seama de trecut, ceea ce face ca salariaţii să fie în mod automat victime ale „iluziei monetare”. Această „iluzie” ţine o vreme, ducând, într-adevăr, la creşterea temporară a producţiei şi a gradului de ocupare a mâinii de lucru. Cu toate acestea, pe măsură ce are loc creşterea preţurilor, acest fenomen începe să fie avut în vedere de salariaţi în formularea anticipaţiilor lor, determinându-i să nu ofere pe piaţa muncii o cantitate de mână de lucru mai mare; creşterea ofertei de mână de lucru are loc numai dacă salariul real revine la nivelul iniţial. În modul acesta, pe termen lung, are loc o revenire a şomajului la nivelul său natural, iar singura consecinţă durabilă a unei politici expansioniste este creşterea inflaţionistă a preţurilor.

        • Ad Min spune:

          Da. Pericolul reducerii paritatii puterii de cumparare si a transferului de valoare la preturi de transfer este ingradit (hedged) prin cresterea datoriei publice… blocat pe termen mediu si lung. Capcana venitului mediu. Qui prodest?

        • Constantin spune:

          “…pe termen scurt, curba Phillips este totuşi valabilă”

          Desigur, trebuie să fie de acord, în anumite condiții Curba Phillips este valabilă. Modelarea ne permite să presupunem inclusiv realizarea iluziei ocupării depline. Dar..

          Îndrăznesc însă unele modeste observații în context, pornind de la chestiunea dilemei lui J. Rueff, anume, dacă întâi a fost oul sau găina. Cu respect pentru renumitul economist francez, menționez că primordial a fost oul, prin urmare dilema este falsă.

          Indiferent care este macanismul prin care e determinată creșterea cererii agregate în „demand led growth”, că este creată monedă, că sunt generate deficite bugetare ca urmare a unor împrumuturi, ori sunt relaxate dobânzile, ea reprezintă doar un impuls (de scurtă durată, ca orice impuls), creșterea economică urmând a fi consolidată prin investiții. Ele nu doar că urmează impulsului, dar este necesar să-i urmeze. Altfel ajungem la fantasmagorii de genul „wage led growth” și izbânzile actuale ale guvernului României, pentru care dăm vina pe Keynes.

          Apoi, privind forța de muncă drept o marfă, precum neoliberalii, deh(!), este util să avem în vedere că odată cu creșterea așteptată a prețurilor bunurilor și serviciilor determinată de inflație există o creștere așteptată a prețului forței de muncă. În memorie este încă proaspătă experiența națională a anilor 1990, când sindicatele negociau contracte colective care prevedeau măriri salariale de 75-80%, tocmai pentru a acoperi viitoarele creșteri de prețuri ale bunurilor și serviciilor. Întreprinderile erau astfel nevoite să includă în costurile de producție creșterile așteptate ale prețului forței de muncă, ceea ce a mărit riscul intrării într-o spirală inflaționistă.

          Remarc aici rolul BNR din perioada respectivă în restabilirea echilibrelor macroeconomice.

  14. Bradut Bolos Bradut Bolos spune:

    ”Optimismul reprezentanților „teoriei monetare moderne” nu este temperat de exemplul Greciei sau de dificultățile Italiei, deoarece, după părerea lor, euro nu este moneda națională a acestor țări și, deci, nu conferă țărilor respective avantaje similare cu cele pe care dolarul le aduce SUA.”

    Pur si simplu NMT nu se aplica tarilor din zona EURO. Una din premisele NMT este ca statul sa fie emitent al monedei. Fără premisa de baza, nu exista nimic mai departe. Mai mult, nu se aplica nici UE, datorita separației foarte clare intre instituțiile UE si BCE. O sa explic mai pe larg in curând.

  15. PAFI spune:

    As incerca sa fac o comparatie cu situatia unui sistem automat de reglaj si sa spun ca atunci cand perturbatia e prea mare (comparatia cu asa zisa stimulare economica prin bani tipariti/ imprumutati), sistemul poate trece intr-o stare in care dezechilibrul e accentuat chiar de catre propriile mecanisme de control. Feed-back-ul nu mai poate realiza controlul “negativ” si minimiza in timp dezechilibrul, ci devine un sistem cu un fel de feed-back pozitiv, hranind si amplificand dezechilibrul.
    O economie condusa cu teoria wage-led-growth as asemui-o cu un avion modern cu avionica inerent instabila si care nu poate zbura fara interventii continue din partea sistemului de zbor computerizat. Adica e un sistem care nu e stabil static sau dinamic, o data “stimulat”, trebuie “stimulat” continuu.



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Silviu Cerna


Silviu Cerna

Silviu Cerna este profesor emerit de ‘’Economie monetară’’ la Facultatea de Economie şi de Adminstrare a Afacerilor a Universităţii de Vest din Timişoara. Este autor a... Citeste mai departe


Lansare carte

Sâmbătă, 23 noiembrie, se lansează noul volum al profesorului Constantin Crânganu. Amanunte, aici.

E randul tau

Salut acest articol, și îl felicit pe autor. Problema prezentată de dânsul este cum nu se poate ...

de: Bradut Bolos

la "De ce legislația din România încă lasă mult de dorit?"

Carti recomandate de Contributors.ro

DEMOCRAȚIA SUB ASEDIU ROMÂNIA ÎN CONTEXT REGIONAL

Carte recomandată de contributors.ro

Cauta articole

decembrie 2019
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1
2345678
9101112131415
16171819202122
23242526272829
3031  

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)