Home » Analize »Economie »Financiar »Macro »Sinteze » Citesti:

De ce este capitalul românesc fragil? Despre cauze, dileme și viitor

Lucian Bondoc septembrie 20, 2019 Analize, Economie, Financiar, Macro, Sinteze
34 comentarii 3,221 Vizualizari

Am discutat în cele trei articole anterioare despre cauze ale problemelor actuale de tip „software” (înțeles ca tendințe moștenite de gândire și poziționare).

Trecând la „hardware”, înțeles ca decizii majore eronate în ultimii 30 de ani, aș începe cu partea care a privit capitalul. Cele de mai jos încearcă:

  • să explice de ce abordarea capitalului a fost profund deficitară în România;
  • să arate că „filozofia” inițială încă ne afectează și este o eroare să rămânem în ea; și
  • să contribuie la o dezbatere despre ce e de făcut pentru a progresa.

Pentru a nu încărca excesiv textul, o serie de aspecte au fost abordate simplificat, cu dorința însă a surprinderii esențialului.

1.Problema punctului de plecare și a opțiunilor – intrarea în capitalism fără capitaliști

În primul rând, este important de înțeles că România a ajuns abrupt după Revoluție într-un context cu totul special, de cvasi-capitalism fără capitaliști. Nu existau societăți private relevante și nici români cu vreun nivel financiar care să conteze într-o economie.

Este la fel de important de înțeles că foarte puțini români din țară aveau informație potrivită noului model economic (fără ca asta să fie vina cuiva, modelul anterior nefiind propice în acest sens). În plus, una este să știi regulile de circulație, alta este să și conduci o „mașină.”

Nu în ultimul rând, „mașina economiei” acumulase deja o serie de probleme, doar că acestea erau mai puțin evidente pentru că alte „mașini” nu avuseseră voie să ruleze pe drumurile țării ca să se poată compara. De exemplu, consuma destul de mult față de numeroase alte „mașini”. Neglijase și partea de estetic deși din ce în ce mai mulți consumatori la nivel internațional voiau mai mult. De asemenea, fusese implicată într-o serie de trasee off-road uzante, procedându-se, însă, rar la revizii și îmbunătățiri tehnice în ultimii 10 ani (concentrarea excesivă pe plata datoriilor lăsând bani puțini pentru tehnologizare). Per total, era departe de a fi un morman de fiare vechi. Dar nu era nici o mașină de performanță în numeroase privințe importante, având nevoie de investiții și adaptări serioase.

Se resimțea și o oboseală a unei părți din elita de facto. La nici 3 luni de la Revoluție, pe 14 martie 1990, se decidea[1] trecerea la un program de lucru de 5 zile (de la 6 zile). Extinderea deciziei și la programul școlar m-a bucurat mult la momentul respectiv, dar, retrospectiv, rapiditatea unei astfel de decizii uimește. Practic, România intrase într-un alt joc economic, dar începea tactic cu reducerea capacității productive potențiale cu 17%. Sunt studii în lume care arată că o reducere a programului de lucru nu coboară chiar proporțional și producția, dar cu programul normat de la noi, nici pe asta nu era prea logic să se mizeze.

Dincolo de programul de lucru din Occident și de sațietatea de planuri cincinale în 4 ani și jumătate, decizia a avut, probabil, în vedere că se producea mult „pe stoc” (nu aveai cui să vinzi). O reducere de program de lucru cu 17%, fără o creștere masivă de productivitate sau o reducere corelativă și a costurilor (inclusiv în jos, la toți furnizorii) nu putea fi, însă, digerată cât de cât economic, decât cu o demarare în forță a inflației. Ceea ce s-a și întâmplat.

Ideea nu este să se revină la un program de lucru de 6 zile, ci de a se înțelege că numeroase politici publice în acești 30 de ani au fost concepute pripit sau au fost de tip „fumigenă” și că este important ca, măcar în prezent, să analizăm mult mai atent proiectele de politici majore.

Dacă ne uităm la acest punct de plecare, devine destul de evident că România avea în față două abordări principale posibile:

A. una de privatizare rapidă a multor întreprinderi mari, cu cooptarea de investitori din străinătate, pentru a:

  1. aduce în România entități cu capital care să conecteze întreprinderile românești la noile circuite internaționale și să le poată moderniza unde era nevoie;
  2. obține, astfel, management cu experiență în economie de piață pe lângă care să se dezvolte rapid o clasă românească de manageri conectați la noul context;
  3. mări șansele de sustenabilitate a locurilor de muncă pentru forța de muncă existentă;
  4. oferi posibilități mult mai bune de menținere și dezvoltare pentru furnizorii locali (pe atunci, până la aderarea la UE, fiind și mult mai ușor juridic să fie stimulate contractări locale pe scară largă);
  5. obținerea de resurse financiare din vânzarea societăților respective cu care să se poate sprijini lansarea de antreprenori români noi și alte politici publice necesare; și
  6. influența partea care ar fi rămas de stat spre o modernizare în ritm rezonabil.

B: alta, de „câștigare” de timp prin întârzierea intrării capitalului străin și facilitarea, în paralel, a transferului de resurse de la stat către diverse segmente pentru a crea capitaliști români.

2.Începerea “goanei” interne după capital și decizia majoră a respingerii variantei privatizării rapide

Din păcate, s-a mers, în principal, pe varianta a doua.

A demarat „goana” internă după capital și ținerea departe a străinilor. Când s-a discutat oficial strategia de urmat, la doi ani după Revoluție, lucrurile evoluaseră deja în direcția celei de-a doua variante, chiar dacă încă nu fundamental la acel moment.

După cum se menționa și într-unul din comentariile la primul articol, spre deosebire de ce au inițiat polonezii (și nu numai) în același an, grupul iliescian a respins în 1992 (la Conferința Națională FDSN din 27-28 iunie) varianta privatizării rapide, considerată „de șoc”. Ultima încercare de deschidere mai mare spre Vest din prima decadă de după 1989 a fost înăbușită cu minerii.

Este posibil ca în decizia din 1992 respectivă să fi jucat 7 factori principali:

  1. pe termen scurt, nu ar fi putut cumpăra decât puțini români atunci, neavând bani;
  2. fosta nomenclatură (care era segmentul din elita de facto cel mai abil politic) ar fi avut cel mai mult de pierdut dintr-o liberalizare rapidă;[2]
  3. populația având puțină informație, s-a născut ideea că cea mai în măsură să facă față e tot elita preexistentă și că a o favoriza era oarecum legitim în noul context;
  4. tentația de a beneficia de bunuri ale statului, dacă se putea, pe mai nimic (și pe fondul tendințelor de relativizare a proprietății și de poziționare de tip under-dog despre care am mai discutat). În această privință, primii doi ani lăsaseră să se întrevadă deja avantajele mari ale procesului de redistribuire a activelor respective pentru cei care puteau participa la el;
  5. „fractura” elitei de facto de la Revoluție (care nu s-a rezolvat nici astăzi și despre care vom mai vorbi). Aceasta a contat în neîncrederea cercului câștigător față de Occident și a făcut mai important să nu se piardă controlul economic larg pentru a putea cumpăra loialități și, eventual, șantaja, în pasul doi, segmente din aparatul de stat frustrate de politica spartană a lui Ceaușescu;
  6. dizolvarea Uniunii Sovietice (finalizată oficial în decembrie 1991) și recepționarea evenimentului respectiv în România, în contextul „fracturii” respective; și
  7. obișnuința de distorsionare a statisticilor, precum și reflexul egalitarist de a nu recunoaște că alții puteau avea soluții mai bune (care au făcut, probabil, ca situația competitivă a unor întreprinderi să fie prezentată sau văzută mai optimist decât justifica situația de fapt).

Unii dintre factorii de mai sus s-au regăsit în toate țările fost-comuniste, modul de a gândi și punctele de plecare fiind destul de similare. În marea majoritate a țărilor respective, însă, „strategia” a doua a rămas o prezență, clar, secundară pentru că acolo s-au luat în calcul mai atent implicațiile aspectelor de mai sus.

Diferența între „strategia” de la noi și cea a polonezilor este reflectată destul de bine de diferența (ponderată cu populația) economică și socială dintre Polonia și România din prezent. Adică, e departe de a fi perfect și la ei, dar este evident că stau semnificativ mai bine în numeroase privințe, polonezii înregistrând, de altfel, în 2018, al 27-lea an la rând de creștere economică[3] și având mult mai multe (proporțional) companii locale în topul primelor 500 de companii din regiune[4].

Pentru a explica, totuși, mai în detaliu de ce consider varianta a doua pe care s-a mers de-a dreptul nocivă pentru România, este util să trecem în revistă principalele surse ale capitalului privat prezent în România, identificate de Florin Georgescu într-un studiu[5] la nivelul anului 2015 ca fiind în număr de șapte. O parte din surse vizează, în principal, capitalul străin, altele, mai mult pe cel românesc.

Cifrele au mai crescut din 2015 (și la unele am și precizat aceasta mai jos), dar nu într-un mod care să afecteze esența a ceea ce încerc să descriu.

3.Sursele capitalului prezent în România la aproape 30 de ani de la Revoluție și problema ponderii celei de-a 7-a surse

Conform studiului menționat, o primă sursă a constat în investițiile străine directe, estimate în sinteza respectivă la aproximativ 60 miliarde Euro.

O a doua sursă a fost reprezentată de aplicarea legilor de restituire a proprietăţilor – despăgubiri în bani şi natură. Conform aceluiași studiu, s-au restituit în natură 10.500 imobile și 2,2 milioane hectare de terenuri. Despăgubirile în bani (prin ANRP, AVAS, Fondul Proprietatea şi MFP) au reprezentat 5,5 mld. euro.

A treia sursă a derivat din privatizare, aceasta cuprinzând şi transferul gratuit a 30% din capitalul social al statului (estimat de studiu la 1,6 mld. Euro) prin programul de privatizare în masă şi, instituţional, prin intermediul a cinci fonduri ale proprietăţii private (actualmente societăţi de investiţii financiare).

Fondurile europene au reprezentat a patra sursă, cu aproximativ 19 miliarde euro net rămase în România la nivelul anului 2015 (N.A.: în prezent, urcând la aproximativ 30 de miliarde).

A cincea sursă a derivat din faptul că s-au aprobat ajutoare de stat în valoare de 0,8 mld. Euro, aferente unor planuri de investiţii de 3,1 mld. Euro.

A șasea sursă a fost reprezentată de acumularea capitalului la nivelul firmelor autohtone și a fost realizată prin reinvestirea anuală a profitului nedistribuit acționarilor.[6]

A șaptea sursă a capitalului a fost reprezentată de partea ilegală sau imorală. În studiul din 2015, aspectul este prezentat lapidar (“Pe lângă căile menționate anterior, capitalul s-a format şi ca efect al unor tranzacții ilegale, prin care fie a fost diminuat patrimoniul public, fie anumiți cetăţeni au fost păgubiţi ambele situaţii fiind sancţionate de lege»), fiind, însă, subliniat explicit în cartea recentă a lui Florin Georgescu, Capitalul în România postcomunistă[7], precum, de altfel, și în alte lucrări[8].

Cred că este important pentru buna înțelegere a punctului în care ne aflăm să analizăm mult mai în detaliu această a 7-a sursă, generată în bună parte de „strategia” din 1992. Motivul nu ține doar de faptul că ponderea imoralului și cea a ilegalităților în formarea capitalului autohton a fost importantă și a privit și unele din celelalte modalități de formare a capitalului menționate mai sus, ci și de faptul că o parte din dinamici se auto-alimentează și în prezent.

Aș diferenția între „lovituri” oarecum sporadice și de termen mai scurt (dar semnificative ca valoare) și scheme durabile în timp.

Raportat la prima categorie, pare destul de clar că tot felul de sume care trebuiau încasate de statul român în jurul lunii decembrie 1989, sau în lunile de după, au fost deturnate și folosite în începuturile economiei capitaliste.

De asemenea, băncile au fost mai toate devalizate prin împrumuturi care nu au mai fost restituite, ducând România la câteva milioane de dolari distanță de faliment în 1998.

Scheme de tip piramidal (gen CARITAS sau FNI) au fost, de asemenea, folosite de diverși pentru a strânge capital, până la urmă, pe seama populației.

A doua categorie pare să fi avut și ea mai multe forme.

O primă formă a fost reprezentată de privatizare locală în sens larg, prin care bunuri ale statului au fost transferate către particulari sau societăți deținute de aceștia pentru contrapartide mult sub valoarea de fapt (au fost și destule situații în care contrapartida a fost rezonabilă).

O a doua formă, foarte larg utilizată, a constat în căpușarea societăților de stat care a îmbogățit un număr relativ redus de români pe spezele, în ultimă instanță, ale statului și populației. Practic, multe societăți de stat cumpărau scump ce aveau nevoie de la diverși furnizori sau intermediari și vindeau ieftin, inclusiv active, către alți intermediari care le vindeau mai departe.

Legat de această formă, a contat și privatizarea prin metoda MEBO (prin care aprox. 30% din acțiunile in companii de stat au fost date gratuit populației). Aceasta a avut, probabil, ca scop real principal, menținerea controlului cu capital puțin (dând însă impresia că bunurile se dau înapoi poporului). Mai tot românul s-a trezit mândru proprietar cu câteva acțiuni în tot felul de întreprinderi, lipsa de concentrare a acționariatului, precum și faptul că marea masă a populației era ignorantă economic, permițând conducerii societăților și cercului de susținători să controleze cu mai nimic din acțiuni tot ce se făcea.

Până când capitalul a reușit să se mai concentreze, au trecut aproximativ 15 ani, timp în care și căpușarea a lucrat la cote maxime, scoțând capital către societăți unde elita de facto respectivă avea 100% din acțiuni, luând amploare fenomenul intermediarilor și în multe zone unde acesta nu era natural sau eficient.

O a treia formă a fost dată de deturnarea parțială a legilor proprietății prin blocarea unor restituiri până când beneficiarii reali plăteau ceva, vindeau drepturile sau intrau în diverse asocieri, sau prin fructificarea situațiilor în care moștenitorii reali nici nu mai apăreau și diverși indivizi se prezentau în locul acestora. Aproape că nu există localitate din țară fără poveștile ei.

O a patra formă a privit evaziunea fiscală extinsă, inclusiv fraudare de accize și TVA. Această formă rămâne foarte importantă și în prezent. De exemplu, conform analizei Comisiei Europene, România recuperează în fiecare an cu aproximativ 6 miliarde de euro mai puțin TVA decât nivelul optim, de 3 ori mai slab (proporțional) decât media europeană[9]. Multe controale par să-i vizeze în prezent tot pe cei care plătesc.

Nu în ultimul rând, ca o a cincea formă, au apărut scheme cvasi-stabile în timp de „dijmuire” a sectorului privat de către unele segmente din sectorul public în unele ocazii în care acesta avea nevoie de sectorul public sau cu ocazia unor controale.

Au mai fost, desigur, și alte situații.

Deși este dificil, lucrurile trebuie privite fără patimă.

România nu este singura țară fost comunistă cu evoluții de acest tip, Rusia având o abordare, în bună parte, similară, până la venirea lui Putin la putere și reluarea controlului de la oligarhi.

În plus, noul context a generat și multe oportunități (rezonabile) individuale obiective. Legat de acest ultim aspect, au fost și numeroși antreprenori care au reușit să dezvolte afaceri de succes fără să fi fost parte la nici un „plan”, și destui pe merit propriu, în sensul de muncă și fructificare a legislației de la momentul respectiv.

Trebuie, însă, înțelese foarte bine consecințele deciziei din 1992 pentru a găsi cele mai potrivite căi de gestionare a prezentului și evita erori de tip similar în viitor.

Or, pe lângă stimularea directă a majorității formelor imorale sau ilegale de mai sus, „strategia” pe care a mers cercul iliescian pentru crearea de capitaliști a generat atât dinamici păguboase care se și auto-alimentează parțial, cât și un capital fragil.

4.Dinamicile păguboase generate de „strategia” din 1992

Problemele principale legate de „calea” pe care a mers România sunt, astfel, că:

  1. Aceasta a condamnat din start în mare măsură industria românească pentru că cei care au condus întreprinderile respective și cercul lor de susținători au avut nevoie de ani de zile să strângă bani suficienți pentru a moderniza sectoarele respective și de multe ori i-au folosit pentru a acumula participații suplimentare la capitalul societăților sau pentru a construi căpușe solide, în loc să tehnologizeze. După ce că anii 1980-1989 văzuseră o pierdere puternică de viteză în investițiile tehnologice, Ceaușescu concentrând resursele pe plata accelerată a datoriilor externe, următorii 10 ani au fost semnificativ mai răi. Mulți dintre cei care controlau de facto întreprinderile românești nu aveau bani proprii să investească în modernizări și au fost tentați mai degrabă să ia din capitalul și bunurile întreprinderilor respective (pentru a dezvolta afaceri proprii), decât să încerce să le întărească.
  2. Dobândirea de către întreprinderile românești de expertiză și experiență adaptate noului context, precum și transferul know-how-ului respectiv din țările avansate au fost, de asemenea, mult întârziate și asta într-o perioadă în care România nu avea cum să le găsească „de-a gata” în țară în privințe esențiale raportat la contextul post-revoluționar, de economie de piață de supra-producție.
  3. Problema întârzierii cooptării de expertiză adaptată noului context nu a afectat doar calitatea managementului întreprinderilor, ci ansamblul statului. Pe lângă cei care absolviseră deja o facultate la acel moment, multe generații de elevi și studenți după 1989, inclusiv la nivelul viitorilor economiști, diplomați, magistrați, polițiști sau membri ai serviciilor secrete, nu au avut ocazia să studieze sau au studiat distorsionat sau marginal (și nu din vina lor) discipline foarte importante în noul context. Rolul diplomației, justiției, serviciilor secrete și al statului, în general, a fost mult timp acut tributar acestui deficit care nu s-a absorbit nici în prezent decât parțial.
  4. A generat distorsiuni majore de concurență (și valorice) în toată economia și pe termen lung. Pe lângă modul de abordare indus beneficiarilor direcți, o parte dintre cei care nu au beneficiat de active ale statului sau avantaje fiscale au fost, astfel, stimulați să ocolească reguli sau să caute „protecție” pentru a echilibra jocul. Adică, motivul principal pentru care o parte din elita de facto a decis să meargă pe această „strategie” (echilibrarea în folos propriu a jocului de capital față de străinătate) a fost resimțit și în restul elitei și al societății, dar dintr—o perspectivă de dezechilibrare profundă a contractului social intern, ceea ce “justifica” mai orice mijloc de „reechilibrare”.
  5. A redus excesiv mulți ani resursele de care ar fi putut beneficia, altfel, statul și tot sectorul economic (și posibilitățile de a asigura salarii decente), mărind artificial corupția în segmente din administrație și fiind în ultimă instanță și la baza plecării din țară a milioane de români (Polonia, Cehia și Ungaria au evitat în mare măsură această capcană);
  6. Au fost stimulate la nivelul unor segmente de funcționari publici cvasi-obiceiuri de relaționare de tip tranzacțional economic – îți dau ceva (inclusiv ceva la care ai dreptul legal), sau te „iert” de ceva, dacă îmi dai ceva.
  7. Chiar dacă o bună parte din cei implicați s-au considerat și poate și sunt mari patrioți care considerau că luptau să nu ajungă țara pe mâna străinilor, aceștia au luat, de fapt, de la alți români. Destui nici măcar nu au folosit timpul și resursele pentru a se pregăti competitiv (ceea ce îi expune în caz de joc de piață deschis) și nici nu par să fi dat ceva înapoi comunității în alt mod. Au afectat mult mai mult românii.
  8. După cum confirmă explicit și Florin Georgescu la nivelul anului 2018, un procent important din capitalismul românesc nu a avut, astfel, la bază acumularea individuală de capital pe parcursul unei perioade lungi de timp, cum s-a întâmplat în Vest. S-a realizat preponderent prin redistribuirea proprietății de stat către un număr redus de persoane pe baza unor criterii în multe cazuri arbitrare și netransparente, la prețuri subevaluate.[10]
  9. Cu caracter mai general, ceea ce pare să fi fost în bună parte o “strategie” a generat o „cultură” speculativă la nivelul unor segmente ale elitei actuale a României, păguboasă pentru interesul populației și modelele din societate și de care devine obiectiv greu de scăpat.
  10. Mulți capitaliști români nici nu au mai încercat să se extindă în afara României. Văzând cum merg lucrurile la noi, s-au gândit ca așa e peste tot și nu au nicio șansă. Nu e ușor de investit în alte țări și majoritatea statelor fost-comuniste, de exemplu, au o abordare protecționistă, inclusiv indirect (la noi, de destule ori, aproape că e invers), dar reflexul de a nu încerca măcar a fost excesiv și s-au pierdut numeroase oportunități.
  11. Penuria de capital și accesul multor “foști” la întreprinderi pe care nu se pricepeau să le gestioneze, mai ales în noul context extern, precum și accesul (prin legile proprietății) unor segmente ale populației la terenuri pe care nu se mai pricepeau să le lucreze sau nu aveau cu ce, au dat înapoi țara într-o prima fază cu peste un deceniu. România a depășit PIB-ul din 1989 abia în 2002[11], iar unele segmente încă simt că o duc mai prost ca atunci, chiar dacă la media de venit pe cap de locuitor stăm semnificativ mai bine decât în 1989;
  12. Nu în ultimul rând, o parte relevantă din elita de facto a României rezultată sau consolidată după acești 30 de ani este expusă penal.

Cu alte cuvinte, însăși concepția din 1992 a fost nocivă pentru interesul general. Dincolo de contextul internațional complex, dezastrul industriei românești este, de departe, un rezultat în principal intern. Situația ar fi putut să fie mult mai bună cu o altă abordare.

S-a omis, sau nu a contat că un astfel de proces de formare de capitaliști autohtoni, fără asociere cu exteriorul, ia mult timp chiar dacă devalizezi masiv statul și că deficitul de competențe economice și de expertiză în politici publice la nivel național față de noul context economic capitalist și regional nu avea cum să ducă la ceva bun pentru interesul larg al populației dacă se așteaptă astfel de perioade.

S-a subapreciat sau nu a contat și faptul că mulți dintre cei care s-au lansat în procesul de destructurare a statului nici măcar nu lucraseră efectiv în economie anterior, nici măcar în cea de stat.

S-a subapreciat și modul de manifestare a naturii umane peste tot în lume când ți se deschid astfel de posibilități („strategia” din 1992 creând un cadru cvasi-perfect pentru spoliere), cu atât mai mult pe fondul cultural indus multora la noi de comunism.

Până la urmă, România tot a vândut, dar mult mai târziu și mult mai ieftin, fiind căpușată masiv între timp tot de români. Destui dintre cei care astăzi clamează patriotismul au pus umărul fără să vrea sau cu știință la subdezvoltarea României pentru decenii și la plecarea a 3,5 milioane de români din țară.

5.Rezultatul economic fragil din prezent

Prin prisma celor de mai sus, a considera capitalul românesc actual ca fiind, în general, fragil, probabil că nu va surprinde pe nimeni și putea fi chiar mai rău.

Unii cititori ar putea, însă, să remarce că o simplă plimbare prim mall-urile bucureștene sau pe litoralul românesc vara, fără să mai vorbim de unele stațiuni de lux din străinătate, arată că sunt mulți români cu bani. Este adevărat, dar una este să ai bani peste medie și raportat la România, și alta este ce înseamnă să ai capital la nivel de societăți comerciale private dintr-o perspectivă regională sau globală și care să conteze sustenabil în concurența economică cu alte state.

Să ne uităm puțin mai în profunzime înainte să discutăm despre opțiuni.

Conform ediției a IV-a a studiului[12] „Capitalul Privat Românesc“ realizată în 2019 de Ziarul Financiar cu sprijinul PIAROM – Patronatul Investitorilor Autohtoni din România, companiile cu capital privat românesc au aproximativ 45% cotă în cifra de afaceri pe total economie in 2017, faţă de 46% în 2016 și 47% în 2015. Companiile străine au crescut la 51% pondere în 2017[13]. Diferența de 4% este dată de societățile de stat.

Procentul nu trebuie privit la modul absolut. În primul rând, cifra de afaceri generată de capitalul românesc a crescut în 2017 în cifră absolută cu 10 miliarde de lei (a scăzut cu 1% în ponderea totală doar pentru că cifra de afaceri a companiilor străine a crescut și mai mult). În al doilea rând, ponderea capitalului străin este mare în mai toate economiile dezvoltate din UE, nefiind o problemă majoră în sine. În al treilea rând, dacă economia românească ar fi fost de 3 ori mai mare, și un procent de 33% ar fi însemnat că românii au un capital de peste 2 ori mai însemnat decât cel actual.

Cu alte cuvinte, și procentul contează, dar problema principală e că economia românească ar fi putut fi semnificativ mai mare decât este (cu o altă strategie). Nu este, însă, irelevant nici că procentul este minoritar și asta într-o economie mică.

Or, în această ultimă privință, este preocupant că ponderea actuală este realizată cu un număr de firme românești de aproximativ 12 ori mai mare decât cele străine.

De asemenea, diferența de rol în motorul dezvoltării este dată și de sectoarele în care capitalul românesc este mai prezent. Firmele private românești reprezintă peste 50% din afacerile în construcții, agricultură, restaurante şi hoteluri, servicii private de sănătate, transporturi, industrie alimentară, comerțul cu amănuntul şi ridicata, arhitectură, mobilă şi servicii de contabilitate.

Firmele străine dețin, însă, mult peste 50% în sectorul bancar, precum și în 25 din 27 sectoare industriale, inclusiv: prelucrarea ţiţeiului, fabricarea de autovehicule, metalurgie, fabricarea echipamentelor electrice, a produselor textile, calculatoare, cauciuc dar şi în extracţia petrolului brut, serviciile privind tehnologia informației sau telecomunicații.

Mai este de notat din studiul respectiv că firmele private româneşti sunt majoritare în partea de est a ţării, în timp ce în vest au ponderi de circa 40%. Județele din vest (mai aproape de autostrăzi) sunt, însă, de câteva ori mai puternice ca cifră de afaceri faţă de cele din est. Aceasta înseamnă că firmele private românești din acele județe, sunt, de fapt, semnificativ mai mari decât cele din est. Discrepanțele dintre unele judeţe sunt foarte mari. De exemplu, Teleorman are afaceri totale de doar 6 miliarde de lei pe an, în timp ce Cluj sau Braşov au afaceri totale de peste 45 miliarde de lei pe an fiecare.

Contează și faptul că firmele românești au scăzut ca pondere în exporturi în 2017 față de 2016 de la 30% la 27% și au crescut în rândul importurilor de la 30% la 35%, generând deficit.

Cu alte cuvinte, România are o economie mică (raportat la populație), capitalul românesc este minoritar, este relativ slab reprezentant în domeniile industriale și de înaltă tehnologie, este repartizat geografic „foarte” inegal, iar firmele românești sunt de 12 ori mai mici, în medie, decât cele străine și, pe ansamblu, importă cu peste 20% mai mult decât exportă.

S-a insistat în diverse ocazii de unii politicieni pe faptul că firmele românești sunt relevant mai profitabile decât cele străine, aspect corect în sine și care rezultă, de altfel, inclusiv din studiul PIAROM menționat mai sus. Acest lucru e, desigur, pozitiv și trebuie atenție la prețurile de transfer ale filialelor din țară ale multinaționalelor, dar fără auto-amăgire sau grabă în a „înfiera” străinii. Investițiile din industrie (unde multinaționalele sunt majoritare în prezent) sunt mult mai mari și se amortizează și recuperează mult mai lent decât cele, de exemplu, din comerț sau contabilitate (unde românii sunt majoritari). Salariile sunt mai mari, în medie, în firmele străine, etc.

Capitalul românesc apare fragil și din punctul de vedere al asigurării continuității. Din păcate, nu sunt foarte multe cazurile în care antreprenorii români par să încerce întemeierea unor dinastii economice sau să pregătească succesiunea către un management mai larg performant. Sunt, cred, șase motive principale.

Un prim motiv este acela că destui antreprenori români sunt tentați spre o abordare de decident absolut (similar, de altfel, cu modelul politic comunist). O primă consecință este aceea că dacă decidentul principal are o problemă, multe firme românești se destabilizează rapid. O a doua consecință este că însuși modelul nu poate funcționa bine peste o anumită mărime a întreprinderii. Dacă, inițial, expertiza și implicarea în mai tot ce ținea de viața unei întreprinderi au ajutat întreprinderea respectivă să se miște repede și abil, de la punctul în care doar o echipă mai largă poate să facă față, lucrurile încep să scârțâie pentru că echipa nu a fost construită în timp sau nu e suficientă.

Firmele mai mari, de regulă, multinaționale, își pot valorifica pe deplin la acel stadiu avantajele de expertiză mai larg răspândită, experiență și capital, redevenind mai competitive.

Un al doilea motiv derivă din cel de mai sus – spre deosebire de multinaționale, destui antreprenori români sunt tentați să considere că se pricep la tot ce contează suficient cât să vadă mai greu valoarea în partea de consultanță/expertiză externă. Se acumulează frecvent, „pe tăcute”, erori fiscale, juridice și chiar tehnice care duc la pierderea a mult mai multă valoare în pasul doi față de costul remedierii în faze timpurii.

Al treilea motiv ține de lipsa de capital suficient pentru a trece la alt nivel. Deși mulți antreprenori români au făcut averi frumoase, puțini sunt cei care au putut pentru moment să treacă la categoria grea pe piață, pur și simplu neavând capital suficient. Ca să devii actor regional, îți trebuie o putere financiară și o bonitate bancară pe care foarte puțini antreprenori români le au în prezent (inclusiv din cauza motivelor de mai sus).

Al patrulea motiv ține de evoluția turmentată a României de după 1989, cu numeroși antreprenori expuși juridic pentru diverse din trecut.

Al cincilea motiv ține de implicarea multor antreprenori români în afaceri diferite, concentrarea energiei fiind mai rară. În dezorganizarea generală inițială, aceasta chiar a funcționat, dar, odată cu așezarea lucrurilor, devine gradual un handicap, specializarea fiind importantă pentru performanța pe termen lung.

Al șaselea motiv are legătură cu tendința de abordare pe termen mai scurt, moștenită istoric, precum și cu diferențele între generații care se manifestă și la nivel global, nu doar la noi.

6.Dileme în prezent

Aș vedea în prezent 3 dileme importante de abordare.

În primul rând, deși consecințele descrise în secțiunile de mai sus ar fi trebuit s-o facă deja să meargă în direcția opusă, România pare să continue să se zbată și în prezent în dilema abordării capitalului străin.

Cu alte cuvinte, destui (inclusiv din clasa politică și aparatul de stat) au în continuare tendința să se raporteze la acesta pe bază de opoziție de clase și de tip under-dog. Nu numai că nu încearcă cu adevărat să-l atragă, dar chiar obstrucționează capitalul străin (doar că mai discret). Sunt zone unde este foarte important să fie păstrate sau dezvoltate firme solide și competențe pur locale, dar ar trebui să fie clar din cele de mai sus că, în majoritatea situațiilor (nu în toate), cooptarea capitalului și experienței din afară este cea mai eficientă variantă și în această privință, mai ales prin raportare la stadiul României din prezent.

Capital străin suplimentar (prioritar, de tip greenfield) ar trebui atras în numeroase zone (și asta nu înseamnă deloc automat că dezavantajezi capitalul românesc, dimpotrivă).

Dacă Dacia nu ar fi fost preluată de grupul Renault, dezvoltarea sa tehnologică și economică (și a întregii rețele de furnizori locali, inclusiv numeroși români) ar fi fost aproape sigur de multe ori sub nivelul actual, aceasta dacă nu s-ar fi ales praful de tot.

Cu caracter mai general, dacă cele 60 de miliarde de euro de investiții străine de care se vorbea în studiul din 2015 menționat ar fi venit cu 10-15 ani mai devreme, acumularea de bogăție în România, inclusiv la nivelul capitalului privat românesc, ar fi fost mult superioară.

De altfel, după cum se vede și din studiul PIAROM, capitalul românesc este minoritar ca procent în Cluj sau Brașov, dar este de 8 ori mai mare în cifră absolută decât în Teleorman (unde a rămas mândru majoritar). De altfel, Președintele PIAROM, Cristian Pârvan, puncta foarte clar că oriunde a fost atras capital străin, s-a dezvoltat (mult mai mult decât în alte județe) și cel românesc.[14]

Cele de mai sus nu înseamnă că un stat ar trebui să fie naiv și trebuie gândită bine sprijinirea reală a capitalului românesc. A descuraja, însă, capitalul existent și a nu face eforturi să aduci sau să dezvolți capital suplimentar echivalează, de regulă, cu a nu vedea pădurea de copaci și nu are cum să fie decât perdant economic (și nu numai) pentru că la nivel global concurența depinde mult, în continuare, de forța capitalului angrenat.

În al doilea rând, România pare să dezvolte și o dilemă a modului de abordare a capitalului mare românesc.

Astfel, dacă dilema principală din 1992 legată de capital a privit raportarea la străinătate (și a fost soluționată păgubos), dilemele par acum să vizeze nu numai străinătatea, ci și capitalul românesc mai mare deja închegat.

Acesta tinde să fie văzut de mulți în parte ilegitim, prin prisma „strategiei” descrise mai sus, și în parte excesiv, prin lentila mai vechii culturi de clasă care ne-a învățat că bogații oricum au profitat cumva de noi.

Nu e vorba de interacțiuni și divergențe de interese obișnuite în orice economie, ci de unele ideologizate de fapt, care implică și segmente din clasa politică și din aparatul de stat.

Se observă din ce în ce mai frecvent politicieni (de regulă, bogați ei înșiși), înfierând pe cei mai avuți și erijându-se în apărătorii nevoiașilor pe care, de fapt, îi păstrează dependenți pe bani puțini, ținându-i, în același timp, „la respect” și timorați pe cei care par să fie mai bine plasați economic.

Or, cele descrise în secțiunile de mai sus doresc să arate tocmai că abordările de acest tip (un fel de gherilă cvasi-permanentă) sunt mai mereu păguboase, de fapt, pentru interesul general, capitalul mare fiind cel mai bine plasat să facă față concurenței altor state pe piața globală.

Aceasta nu înseamnă că micul capital nu necesită o politică de sprijin specială, dar România e departe de punctul în care capitalul românesc mai mare (că mare, cu adevărat, nu prea e) ar fi într-adevăr problema sa.

A treia dilemă este legată parțial de cea de mai sus și vizează ce facem cu trecutul.

Este vorba, practic, de opțiunea optimă pentru România legat de diferitele categorii de pasiv al ultimilor 30 de ani, respectiv, dacă să se încerce înlăturarea unei părți din elita românească economică actuală într-un război care a devenit de uzură și cu dimensiuni contraproductive sau să se încerce un nou început pentru o bună parte, printr-o resetare atent calibrată și condiționată și un plan de a construi ceva, conștienți de iradiațiile sechelelor respective încă o perioadă.

Prin prisma secțiunilor de mai sus (și a polarizării politice actuale), simpla mențiune că modul de abordare a trecutului și diverselor sale fațete ar reprezenta vreo dilemă poate fi surprinzătoare. Pot fi și cititori care să considere prompt că o astfel de idee ține de o neînțelegere profundă a situației reale sau, mai grav, s-ar explica printr-un trecut, de fapt, hârșit în rele sau prin vreun interes, cu siguranță nelegitim și ocult până acum, dar descoperit vigilent cu această ocazie.

Dincolo de riscul de rescriere a biografiei oricui publică ceva în România, consecințele variantelor de mai sus ar trebui, totuși, gândite bine și fără patimă. Motivul fundamental este acela că un stat ar trebui să câștige cât mai mult din varianta pe care merge și în nici un caz să piardă (abordarea sectorului privat fiind, de altfel, pragmatică și în Vest).

Oarecum „ironia” în România este că, din motive de prescripție, răspunderea juridică a multora dintre cei mai implicați în „strategia” inițială nici nu mai poate fi atrasă, iar o parte relevantă din răspunderea celor expuși în prezent are legături cauzale serioase cu debalansarea chiar de către stat a contractului social din 1992 (favorizarea unora a generat concurență neloială pentru restul). „Cafteala” în spirală a elitei de facto din 1989 încoace, o legislație cu multe deficiențe, precum și aspecte mai degrabă ad-hoc sau stimulate direct de autorități (prin întârzieri ale propriilor plăți, de exemplu) au fost factori suplimentari importanți.

De asemenea, pe lângă lucrurile care au sărit calul cu totul și au atras atenția, gen OUG 13, au fost destule alte prevederi legale care au mers într-o direcție similară. S-a procedat cu diverse ocazii (de mulți ani, nu doar recent când s-a trecut la alt nivel) la tot felul de reformulări și iertări de diverse mai țintite, precum și scurtări de durate de prescripție sau de durate ale pedepselor, e adevărat, în diverse grade. În acest context, nu se poate exclude ca o discuție deschisă despre o resetare potențială parțială și condițiile acesteia să fie mai eficientă și rezonabilă chiar și valoric față de abordarea actuală.

Deși în ambele variante statul ar rămâne cu mijloace reduse de retaliere eficientă pentru trecut față de segmentele de elită și situațiile vizate, diferența fundamentală este că abordarea actuală nu contribuie la resetarea contractului social, ci îi perpetuează vicierea. Cu alte cuvinte, nu se transmite mesajul că se iartă ceva și se rezolvă, eventual, o serie de anomalii legislative cu condiția unei abordări corecte în viitor și pentru a se concentra resursele statului pe cei care nu au înțeles că de data asta e diferit, ci acela că poți continua să faci ce făceai pentru că o să vină regulat iertări și mesaje de cvasi-compasiune, doar să ții minte autorul și să te revanșezi cu bani sau voturi.

Personal, nu cred deloc într-o horă națională, dar cred că interesul real al României merge în direcția unei abordări diferențiate și moderate (chiar dacă nu pe toată linia), condiționate valoric. Din perspectivă macro, apare important să se încerce ieșirea din undele Big Bang-ului toxic lansat oficial în 1992 care recreează regulat simptome destul de asemănătoare.

În orice caz, societățile comerciale ar trebui protejate ca valoare în măsura maximă permisă de lege. Dosarele penale implicând societăți comerciale medii și mari ar trebui tratate cât de rapid se poate pentru clarificarea situației.

Nu trebuie ignorat, de exemplu, că instituirea unor măsuri asigurătorii este mai mereu un caz de accelerare a împrumuturilor bancare (acestea putând fi cerute înapoi imediat) și de încetare a asigurărilor societății comerciale respective, dincolo de riscul întreruperii multor contracte comerciale cu clienți sau furnizori.

Pe acest fundal, tergiversarea, lipsa de comunicare sau de atenție în aceste privințe pot ușor să ducă la pierderea masivă de valoare a acelor societăți sau chiar să le falimenteze, în loc să se asigure conservarea lor.

De asemenea, majoritatea societăților românești având echipe de management foarte reduse numeric (pe fondul evoluțiilor și tendințelor culturale despre care am discutat anterior), nelămurirea cât mai rapidă a situației unuia sau altuia pot destabiliza rapid întreaga firmă.

7.Căi de progres în privința capitalului românesc

Cu caracter mai general, trebuie înțeles că în capitalism îți trebuie cât mai mulți capitaliști, și că sunt moduri eficiente de a sprijini micul capital, dar a-l opune politic celui mai mare nu este unul în interesul real al României, cel puțin în stadiul actual.

România ar trebui să dezvolte o politică abilă și tenace de stimulare atât a capitalului românesc, cât și a celui străin de termen lung, cu politici dedicate de sprijinire a companiilor mici, mijlocii și mari.

Pe partea dezvoltării capitalului românesc, o discuție ar putea include, de exemplu, aspecte legate de:

Echilibrarea infrastructurii (România fiind, în prezent, ca un corp fără artere pe unele părți)

1 Construirea cu maximă celeritate de autostrăzi în Moldova, Oltenia și Muntenia și a celei care să lege Piteștiul de Sibiu;
2 Modernizarea rapidă a căilor ferate strategice pentru industrie;
3 Sprijinirea modernizării portului Constanța și a porturilor dunărene;

Acces crescut la bani

4 Îmbunătățirea atragerii și alocării economice a fondurilor europene (inclusiv prin implementarea măsurilor de eficientizare rezultate în urma unei analize serioase de simplificare pe proceduri);
5 Concentrarea ajutorului de stat național către investiții de termen lung sau care urmăresc creșterea semnificativă a valorii adăugate a ceea ce se produce în România;
6 Stimularea puternică a fondurilor de investiții locale și altor modalități de finanțare care ar sprijini antreprenorii români să mai urce măcar un nivel de dezvoltare înainte de a vinde;
7 Programe masive de informare și formare cu privire la sursele de finanțare accesibile în țară și modul de a construi și implementa un proiect de afaceri pentru atragerea de finanțări;

Stimularea lucrului împreună, conectării, strategiilor sectoriale și formării economice

8 Stimularea asociațiilor în fiecare domeniu de activitate și a dialogului regulat cu sectorul public, în grupuri de lucru mixte, inclusiv pe partea fiscală;
9 Dezvoltarea de strategii de echilibrare pe sectoarele cu deficit comercial mare;
10 Sprijinirea stabilirii de antene sectoriale permanente la Bruxelles și în SUA, cu conectarea la grupuri de lucru și dezbateri;
11 Adaptarea curiculei școlare în ansamblu pe partea economică și tehnică și sprijinirea, inclusiv pe plan simbolic, a școlilor profesionale și a celor de formare economică și managerială continuă;

Simplificare birocrație și abordare dedicată a obstrucționiștilor

12 Linii verzi pentru simplificare formalități/tăiat hârtii și analiza cu prioritate a activității funcționarilor care întârzie excesiv decizii sau obstrucționează lansarea, extinderea sau derularea de afaceri într-un mod aparent discriminatoriu față de alții.

Zona de IT și tehnologie în general oferă oportunități fantastice de împărtășire de experiențe și expertiză și poate fi o șansă suplimentară la prosperitate pentru România, în pofida situației actuale preocupante.

NOTE_____________

1 A se vedea DECRETUL-LEGE nr.95 din 14 martie 1990 privind trecerea la săptămâna de lucru de 5 zile în unităţile de stat, publicat în MONITORUL OFICIAL nr. 36 din 19 martie 1990. Art. 2 prevedea expres că reducerea de program nu afecta personalului angajat și nici salariile, aspect generos, dar nesustenabil economic în termeni reali.

2 A se vedea, de exemplu, https://www.criticatac.ro/semnificaia-istoric-suspendrii-lui-traian-bsescu/ de Florin Poenaru.

3 A se vedea, de exemplu, Raportul de Țară al Comisiei Europene privind Polonia pe 2019, pagina 7.

4 A se vedea, de exemplu, topul COFACE la http://success.coface.com/TOP500?source=website.

5 A se vedea, de exemplu, blog.prospectiv.org/2015/11/capitalul-in-romania-anului-2015-florin.html.

6 În ceea ce privește antreprenorii nerezidenți, acumularea capitalului se regăsește în volumul total al investițiilor străine directe.

7 Florin Georgescu, Capitalul în România postcomunistă (Editura Academiei Române, 2018).

8 A se vedea, de exemplu, Romania la rascruce (optiuni pentru viitor), 2015, Editura Pro Universitaria

Ed. coord. de(i): Stanescu Iulian , Zamfir Catalin. Autor(i): Cristian Anghel , Dan C. Radulescu , Traian Rotariu , Flavius Mihalache , Mihai Dumitru , Ionut Anghel , Christopher Dina.

9 https://ec.europa.eu/romania/news/20180921_raport_comisia_europeana_deficit_incasare_tva_ue_aproape_150_miliarde_euro_ro

10 Florin Georgescu. Capitalul in România postcomunistă, vol. I, pg 64.

11  România a depășit PIB-ul din 1989 abia în 2002 (a se vedea, de exemplu, datele INS).

12 Studiul nu este unul de statistică oficială, dar nu am identificat date în alte surse care să afecteze concluziile din această secțiune.

13 Pentru mai multe detalii, a se vedea studiul în sine pe site-ul PIAROM, precum și articolele publicate în ediția tipărită a Ziarului Financiar din martie 2019 legat de acest subiect.

14 https://www.zf.ro/special/piarom-capitalul-privat-romanesc-vrea-sa-lucreze-cu-capitalul-strain-nu-impotriva-lui-17973429.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "34 comments" on this Article:

  1. Polilogu spune:

    Aș fi împărțit acest articol ”fluviu ” in 4- 5 alte… ”articole ”. Asta pentru a face accesibilă cu adevărat participarea …publică la o dezbatere mai fructuoasă a PROBLEMEI ECONOMICE a ROMÂNIEI de azi, de mare, necesar si urgent interes.
    Rămân , de exemplu, la – 1.Problema punctului de plecare și a opțiunilor – intrarea în capitalism fără capitaliști. Ea iNCLUDE SUBIACENT SI O ABORDARE ISTORICĂ ,inexistentă nici măcar aluziv,cum ar fi :
    - Planul Valev de dezvoltare al …CAER si reactiile lui în RO. mai ales după aparitia cărții ”MARX DESPRE ROMÂNI ”
    – Tezele AUTOCONDUCERII MUNCITORESTI ale lui jugoslavului EDUARD KARDELJ si influențele sale in RO și în LUMEA A TREIA
    - Episodul ”MANDATARISMULUI ” în RO , care a ”ținut ” 9 luni fiind abandonat cu ”mânie proletară ”, dar preluat rapid de UNGARIA ( socialismul de gulaș)
    - Episodul OPTIMUL ECONOMIEI SOCIALISTE , concept economic de dezvoltare ”pur” românesc ( unii autori si adeptii lor trăiesc activ si astăzi )
    – CHINA POST MAO TZE DUN si reformele economice concepute de DEN XIAO PING la care RO a fost …invitată să participe ( vezi vizita lui HUA KUO FENG din 1978)

  2. Mitică spune:

    Capitalul românesc are două probleme: în primul rând nu s-a născut (sau s-a născut foarte greu după 1989), în al doilea rând este absorbit în afară sau strivit din afară. Expresia “colonie securistă” explică mult mai mult. Mergeți la articolele lui Șerbănescu pe RL.
    Dacă ați merge la o sindrofie a oamenilor care controlează finanțele în lumea asta și ați vorbi despre prosperitate pe baza capitalului românesc, cred c-ați stârni hohote de râs.
    Deși e nepoliticos, urât și fără darul de a stimula un răspuns serios, eu vă răspund așa la întrebarea din titlu: “De securitate, de mafie, de rechini, de prostie, de criză, de război de-a patra generație, monșer!”

  3. Dedalus spune:

    Averea nu este sinonima cu capitalul. Desigur, multi romani au avut sau au bani mult mai multi decat co-nationalii lor. Dar asta nu ii transforma in capitalisti.

    Dimpotriva, foarte probabil un patron cu viziune isi restrange cheltuieile personale pentru a putea acumula capital. Inca o data, acel capital nu este sinonim cu suma de bani din banca si cu atat mai putin cu averea personala a patronului.

    Din acest punct de vedere, apetenta pentru consum excesiv este probabil un obstacol psiho-social al acumularii capitalului in ROmania. Sociologii ne-ar putea spune mai mult.

    +++

    Incurajarea capitalului romanesc prin tinerea la distanta a capitalului strain este probabil un mit. Nu vad nicio dovada ca s-ar fi intamplat sau ca se intampla. Probabil si aici functioneaza confuzia dintre capital si avere, posesie.

    Dimpotriva, in mod constant si crescut in ultima perioada capitalul strain a fost puternic incurajat.

    Excesiv.

    +++
    Solutia este politica si doctrina liberala (europeana) o poseda/

    Cu solutiile propuse de autor nu sunt de acord, pentru ca nu sunt decat interventii asupra simptomelor.

  4. Dan Coe spune:

    Foarte buna analiza, problema e sa o citeasca cine trebuie ! Indraznesc totusi sa fac unele adaugiri/comntarii:
    - in marea lui majoritate capitalul initial in tarile actual semnificative din UE si nu numai a fost obtinutt pe cai ilegale(vezi colonialismul=jaff+genocid);
    - capitalistul roman de dupa ’89 a fost autodidact, iar acumularea primara de capital s-a facut prin “jefuiraea” proprietatii de stat sau a consumatorilor naivi;
    - capitalul strain are fara indoiala si parti bune numai ca este “migrator” si te trezesti ca te lasa cu ochii in soare cand ti-e lume mai draga;
    - Mare parte din patronii romani au ajuns deja la limita maxima de competenta, iar blocajul nu poate fi depasit decat prin aducerea de administratori/directori bine scoliti care sa “deblocheze” afacerea( cazul FCSB din fotbal e un exemplu semnificativ);

  5. Shagrat spune:

    1. Felicitări pentru punerea cap la cap a unei mici istorii a economiei din ultimii 30 de ani, cu cauze și efecte, scrisă accesibil și într-un singur loc. Și pentru că e privită pragmatic, nu ideologic. Și pentru că invită la dezbatere de același tip.
    2. Propunerile/soluțiile (de la ultima parte, punctul 7) ar avea urmări bune, dar nu abordează serios tocmai ceea ce e cel mai greu, formarea capitalului românesc mare, care așa cum e scris și mai sus „nu prea există”. Cred că până când vor apărea soluții la această problemă, economia românească poate fi îmbunătățită, dar va continua să mergă pe un drum care duce într-o fundătură și cu cât merge mai mult pe acest drum, cu atât mai greu va fi ulterior.
    În nici un caz nu spun că propunerile nu sunt bune și nu ar trebui puse în practică, dimpotrivă.
    Nici nu pot să-mi imaginez o situație care ar putea duce la apariția clasei sociale care lipsește în România (proprietari mari, care dețin industria grea și au posibilitatea să facă și noi investiții de acest tip), așa că sunt foarte pesimist.

  6. Caliman Eugen spune:

    1.Istoricul dezintegrarii industriale este exact si cuprinzator, incepind de la ,,Plenara FDSN” din 1992 care a spus NU privatizarii rapide, prin terapia de soc – a industriei unei tari ca Romania, care era pe locul 2 in Europa dupa Cehoslovacia, la acest capitol.
    Abordarea si raspunsul la dileme nu mai are sens, ele fiind irezolvabile din cauzele aratate de autor.
    2.Ceeace conteaza (si a ,,scapat” autorului), este blocarea modelului economic romanesc de catre integrare, prezentata punctual de Liviu Voinea in lucrarea ,,Reindustrializarea Romaniei – Politici si Strategii”, 2010, pag. 106 Concluzii, lucrare academica ,,comandata” de ministerul Economiei ca raspuns la criza din 2009. Ea exista in format PDF pe internet si este o lucrare fundamentala supervizata stiintific de marii nostri economisti, privind situatia si iesirea Romaniei din criza pierderii modelului economic national si a activelor economice si industriale, a utilitatilor nationale, in favoarea firmelor si statelor straine.Lipsa lor determina – asa cum arata inca din 2006 si prof. Ilie Serbanescu (in articolul Dezvoltarea prin indatorare…” – imposibilitatea unor politici nationale de dezvoltare economica.
    Lipsa activelor economice nationale care sa sustina financiar dezvoltarea economica si necesitatea unui nou model de dezvoltare in locul celui blocat de integrare (neconsumatorist si nepopulist ca pina in 2008) nu a primit deocamdata solutia de la economistii romani, blocati in ceecece a mai ramas din modelul romanesc, adica in ,,modelul bugetar intre doua legislaturi”.Explicatia corecta, este ca acest ,,model” nu are solutii si tehnici de dezvoltare economica!Cautarea lor aici, inseamna o cercetare economica sterila in directia dezvoltarii…
    3.Autorul constata necesitatea atragerii masive a capitalului industrial strain, alaturi de care se poate forma si dezvolta capitalul romanesc.Aceasta cerinta are nevoie insa de un ,,proiect de tara”, operational, care sa indice metodele, tehnicile si instrumentarul economic si institutional, prin care indicele de competitivitate catastrofal de (ne)competitivitate/functionalitate economica/institutionala nationala 74, alunga chiar si pe cei mai curajosi investitori industriali straini!
    4. Deficitul major al analizelor economice nationale este ca ele se finalizeaza cu N indicatii si grupe de solutii punctuale, ,,neprelucrate” astfel incit sa poate fi cuprinse intr-un ,,proiect de tara” cu obiectivul reindustrializarii, care sa indice pas cu pas ce este de facut, spre a fi asumate politic intr-un program national de guvernare pe diverse termene.
    Aceasta neputinta stiintifica este datorata lipsei conlucrarii dintre ,,cercetarea economica” si ,,cercetarea institutionala” care studiaza ,,institutiile executive” si modul in care acestea pot (si trebuie) sa aduca competitivitatea economica nationala catre indicele 1, ca al Coreii de Sud, in lipsa caruia investitorii straini nici nu se apropie de Romania!
    5.Un proiect de tara este denumit de reconstructie industriala, dar calea de realizare a acestui deziderat economic major, este aducerea competitivitatii economice nationale la nivelul ,,tigrilor asiatici”, in urma caruia investitorii industriali majori aduc in Romania tot ceeace nu avem: Capital financiar, management superior, relatii tehnico-stiintifice si comerciale, de cercetare tehnologica si stiintifica, etc. cu marile centre mondiale de acest fel.
    In 2000 prof. Daniel Daianu arata rolul fundamental al institutiilor in dezvoltarea economica si industriala, insa începutul acestei ,,cercetari institutionale” (prime) din Romania n-a fost inteleasa si continuata, pentru a se crea tehnici si instrumente programatice de constringere a institutiilor la functionalitate si performanta. Clasa politica nu intelege nici acum rolul lor in dezvoltare, iar guvernele nu au ,,dispus” cercetarii institutionalizate si mediului academic-universitar o cercetare stiintifica fundamentala, a carei rezultat sa fie un proiect de tara cu obiectivul reindustrializarii.Tot ceeace s-a realizat, ca virf al cercetarii economice, sint cele peste 50 de strategii economice si bugetare de dezvoltare nationala.Ele insa nu au tehnicile si instrumentarul de transpunere in viata economica reala!
    6.In 2009, sub conducerea fostului presedinte al PNL, Valeriu Stoica, a fost organizata o dezbatere (liberala) nationala, pe tema esecului capitalismului si liberalismului in Romania, la care a participat ,,floarea” elitei liberale.Concluzia a fost esecul INSTITUTIILOR EUROPENE preluate odata cu ,,foaia de parcurs” a integrarii, fara sa se inteleaga si construiasca tehnicile si metodele de constringere a acestor institutii de a crea capitalismul, liberalismul si democratie liberala!A fost totusi un pas important in ,,istotia institutionalismului”.
    Ceeace este institutionalismul si tehnicile institutionale de dezvoltare industriala (prin aducerea competitivitatii si functionalitati institutionale la indicele maxim) nu poate fi inteles fara lectura cursului de ,,Economie Institutionala” al prof. Cosmin Marinescu!
    7.Etapa urmatoare este apoi proiectul de tara, in care institutiile nationale (parlament, Guvern, adminstrative locale si centrale, ale domeniului privat – intr-un cuvint, toate institutiile nationale sint CONSTRINSE prin tehnici speciale sa produca dezvoltare generala!
    Proiectul de tara – este definit drept ,,capacitatea programatica nationala de a constringe institutiile (prin tehnici speciale) de a produce bunuri publice de virf (cultura politica, generala, economica, manageriala, financiara, administrativa, tehnico-stiintifca, administrativa, orgnizatorica, institutionala de virf, etc.) si a le ,,livra” structurilor de stat si institutiilor pentru a crea un mediu economic performant si functional, spre a se atrage capitalul strain si realiza strategiile nationale – cit si catre indivizi pentru a dobindi cultura si capacitatea de a performa in afaceri si la locul de munca”. Aceasta constringere institutionala este realizata de proiectul de tara personal, la care ma refer mereu…
    8.Faza analizelor fara solutii ,,programatice”, a strategiilor reluate de la nivel de comuna la cel de tara pe problematica concreta a dezvoltarii nu va fi depasita niciodata fara o dezbatere publica, in care ,,organizatorul” sa ceara ca baza de discutii un ,,proiect de tara” operational.Aceasta cerinta pare a nu fi intelease deocamdata la nivelul guvernelor, al partidelor, al institutiilor de cercetare economica si nici a publicatiilor economice de virf…

    .

  7. Caliman Eugen spune:

    Cu scuze catre d-l Polilogu, consider ca articolul este bine articulat si nu avea nevoie de o ,,imprastiere” pe tematica propusa.Reconstructia economica si industriala a Romaniei este posibila exclusiv pe seama investitorilor industriali straini, deoarece asa cum arata analiza firmei de consultanta COFACE-Romania (din 2017), antreprenoriatul roman nu are capacitatea manageriala de ridicare pe o treapta economica superioara, pe care o presupune dezvoltarea industriala, din cauzele aratate in aceasta evaluare.

    Prof. Caliman I. Eugen – consultant independent – dezvoltare industriala, autorul unui proiect de tara cu obiectivul reindustrializarii, propus (dar fara succes) spre evaluare si promovare Presedentiei, Guvernului, PNLiberal, USR (recent), d-lui Ciolos, etc.

    • Dedalus spune:

      Daca liberalizam piata vom obtine si industrializare.

      Industrializarea nu se poate obtine prin interventia guvernamentala directa din motivul simplu ca nu este posibil sa stii unde sa intervii.

      In ce priveste “incapacitatea antreprenoriului roman”, dincolo de evidenta apropiere de principiile corporatismului a acestei, nu vad de ce dupa ce i-am dat in cap cat am putut timp de 3 decenii, la urma ne suparam tot pe el ca ii curge sange din rana.

      • Cinicul spune:

        Cel mai bine ar fi sa lasam sa vorbeasca faptele si nu ideologie goala a la Milton Friedman si Chicago Boys.
        Cele mai bune exemple de sucess in industrializarea unor tari sarace sunt Corea de Sud si Singapore. Im ambele tari industralizarea s-a facut prin interventia masiva a statului.
        Industrializarea Spaniei s-a facut sub Franco de asemnea prin intreventia statului. Exemplele pot continua pentru ca si in Japonia anilor 30 lucrurile s-au petrecut la fel. Pana si industraizarea din UK si USA s-a facut prin intereventia statului, mai ales prin introducerea unui protectionism agresiv si mentinerea lui timp de peste 100 ani.

  8. Cinicul spune:

    As adauga inca un punct care tine de o conditionare mai veche, psihologica a capitalistului roman.
    C Radulescu Motru spune in 1937:
    “Sufletul industriasului de aiurea este stapanit de frigurile muncii si de riscul luptei; in sufletul industriasului roman gasim desfasurandu-se abilitatea politicianului. Profitul capitalistului roman provine, de cele mai multe ori, din maiestria cu care acesta isi aserveste bugetul statului. Capitalistul roman nu are incredre in fortele lui individuale si, ca si cel mai sarac din comp[atriotii sau, el se bizuite pe protectia statului, exclusiv pe protectia statului.”
    La peste 80 ani de cand au fost scrise aceste randuri, capitalistul roman este neschimbat, dominat de dorinta de a-si aservi bugetul statului, nu de setea de a-si dovedi valoarea proprie. Cu stfel de capitalisti nu se poate construi ceva competitiv.
    Probelmele Romaniei sunt mai vechi decat ar crede unii, si deca vom continua sa le scundem sub pres vom avea aceleasi mari esecuri cum am avut in glorioasa perioada intrebelica.

  9. Silviu Cerna Silviu Cerna spune:

    Mă alătur comentatorilor care au apreciat calitatea deosebită a studiului dlui. Lucian Bondoc și îl felicit cu căldură pe autor. Pentru a-mi aduce o modestă contribuție la aprofundarea dezbaterii, invit cititorii să vadă și articolele subsemnatului de la adresele de mai jos:

    1.Tranziţia şi grupurile de interese, Oeconomica, 2, 2011, p. 15-27, https://www.academia.edu/36098063/TRANZITIA_SI_GRUPURILE_DE_INTERESE
    2. Un sfert de veac de tranziţie, Economistul nr. 49-50, 15 decembrie 2014,
    https://www.academia.edu/36098065/UN_SFERT_DE_VEAC_DE_TRANZI%C5%A2IE
    3. Mentalitatea anticapitalistă: o mare problemă a României,
    http://www.contributors.ro/economie/mentalitatea-anticapitalista-o-mare-problema-a-romaniei/

  10. Caliman Eugen spune:

    Stimate, Dedalus si Cinicul!
    Întotdeauna industrializarea s-a facut prin interventia statului, iar D.Daianu scria in acest sens, ca ,,o economie care functioneaza bine, este rezultatul unui mix intre actiunea statului si Piata!” (,,Încotro se indreapta tarile postcomuniste?”, 2000, pag. 10).Explicatia este aceea, ca statul detine resursele si pirghiile economice si institutionale nationale, iar in lipsa aportului sau, ce poate sa sa faca numai singur ,,elementul Piata”?
    Interventia statului liberal sau autoritar nici nu mai conteaza – vezi investitia de 1 miliard de Euro al lul Mercedes in Ungaruia lui Orban.Ceace conteaza este mediul economic permisiv si sprijinitor al investitorului, care garanteaza functionalitatea economica si performanta institutionala de sprijin a afacerilor.Discutia privind statul mai conteaza doar ,,ideologic”, in sensul ca acesta utilizeaza mijloace, tehnici si instrumentar capitalist de dezvoltare – reflectat “statistic” in indicele de competitivitate/functionalitate economica si institutionala. adus catre cifra 1.Astfel intervine statul in economie, iar daca lasa in voia ,,Pietei” (ca in Romania) indicele national de competitivitate (dezastruos) 74, niciodata tara nu se va reindustrializa.Un astfel de indice national dezastruos garanteaza doar blocaje majore in afacerile industriale si pierderea banilor inverstiti!

    • Dedalus spune:

      Statul blocheaza piata in Romania, nu se lasa nicidecum la voia sa. Tocmai asta e problema.

      “Interventia statului” este un concept generic, el trebuie circumstantiat si explicat. Daca prin el se intelege liberalizarea pietei sau dimpotriva – blocarea sa.

      SUA au aplicat o conceptie anti piata, ca si Suedia (in moduri diferite insa) – la un moment dat. Sunt insa evolutii intr-un anumit cadru istoric, de mult apus.

      De altfel, nici “industrializare” nu mai spune mare lucru. Se lucreaza astazi cu alte concepte, in special derivate din politicile UE, la modul practic.

      • Cinicul spune:

        Vorbiti de practici sau modele apuse. Tarifele aplicate de USA unor produse din UE (de China nu mia vorbesc) arata ca aceste practici n-au disparut si numai fraierii mai cred intr-o piata libera, care n-a existat niciodata.

        Revin la subiectul articolului dvs.
        Teorii mai vechi si mai noi sugereaza ca daca Romania adopta o treapie de soc avea alte rezultate. Romania era in anii 90 in pozitia atletilor de la paraolimpice pe care acesti teoreticieni voiau sa-i puna sa concureze la jocurile olimpice adevarate. Rezultatele nu sunt greu de imaginat.
        Tarile care au avut (sau au) economisti ceva mai inteligenti au protejat niste sectoare vitale, sau sectoare pe care le-au perceput ca avand o minima competitivitate. Noi am avut in ultimii 30 ani doua tipuri de economisti, la fel de putin inzestrati, cei de mai sus care cred in miracolul paraolimpicului care se ridica pe doua picioare, sprinteaza si intra in primii 10 la JO si cei care au vrut sa pastreze totul si in final n-au pastrat nimic din industria Romaniei.

        • Cinicul spune:

          Scuze, acest comentariu era adresat domnului Bondoc, la un text de mai jos.

          • Lucian Bondoc Lucian Bondoc spune:

            Multumesc pentru comentarii. Cu privire la comentariul:
            “Revin la subiectul articolului dvs.
            Teorii mai vechi si mai noi sugereaza ca daca Romania adopta o treapie de soc avea alte rezultate. Romania era in anii 90 in pozitia atletilor de la paraolimpice pe care acesti teoreticieni voiau sa-i puna sa concureze la jocurile olimpice adevarate. Rezultatele nu sunt greu de imaginat. [...]“,

            nu cred ca alternativa discutata in 1992, Romania Azi era vreo terapie “de soc” si un plan de sprint olimpic decat pentru cei care au sustinut varianta paguboasa pe care s-a si mers in final. Dimpotriva, era tocmai o recunoastere a faptului ca nu puteam face mare lucru singuri avand in vedere situatia de start si aveam nevoie de investitori din afara. De fapt cercul iliescian este cel care a crezut ca putem participa la olimpiada fara nimic extern sau a preferat oricum varianta respectiva chiar daca nu a crezut in ea. Nu sustin ca varianta Romania Azi era perfecta, ci ca “strategia” pe care s-a mers era cea mai proasta varianta din motivele princpale descrise mai sus (si rezultatul vizibil pe masura).

  11. Lucian Bondoc Lucian Bondoc spune:

    Multumesc pentru toate comentariile/sugestiile primite. O eventuala versiune viitoare va include unele precizari suplimentare. La acest moment, as mentiona ca:

    (i) Este adevarat ca si in Occident, capitalismul a avut initial numeroase forme imorale, dar acesta este si motivul pentru care putine familii de atunci mai sunt “capitalisti”astazi (ceva mai multe din ele sunt bogate in continuare, averea fiind, intr-adevar, diferita de capital), iar standardele de drept nu se aplica defazat, in functie de nivelul de dezvoltare (multe din lucrurile intamplate fiind ilegale si la noi, de altfel).

    In plus, o diferenta foarte importanta este ca aceia au evoluat intr-o faza care implica un climat intern de protejare de piata (dupa cum s-a mentionat si mai sus), aspect diferit de situatia Romaniei ultimilor 30 de ani. In era liberei circulatii, nu asteapta nimeni dupa noi, dimpotriva se poate profita foarte usor de slabiciunile stimulate de politicile publice implementate, iar multi antreprenori romani au migrat deja catre domenii de mica tehnologie.

    Din pacate, nu va merge nimeni catre domenii care necesita investitii mari, conexiuni internationale vaste si profitabilitate potential moderata doar pentru ca se declara de stat ca aceasta ar fi bine, situatia relativa a intreprinderilor romanesti din industrie ca si active fixe fiind in prezent relevant mai slaba decat la momentul 1989. Noile tehnologii relativizeaza insa aceste decalaje si se pot face multe lucruri mai bine. Important este de iesit din siajul “strategiei” din 1992. Rolul politicilor publice este foarte important.

    (ii) Capitalul romanesc nu apare fragil din cauza capitalului strain, ci din cauza, in principal, a “strategiei” din 1992. Daca cele 60 de miliarde de investitii straine contabilizate in 2015 nu veneau (in peroada 1990-1996, volumul total al investitiilor nu a depasit in jur de 1 md de dolari), Romania si capitalul romanesc ar sta mult mai slab decat e cazul pentru ca o buna parte din industria ramasa in prezent in tara nu ar mai exista deloc. Polonezii stau mult mai bine (proportional). Teoretic capitalul strain migreaza mai usor, dar depinde care (cel din industrie o face mult mai greu). In plus, sunt destui romani care par sa fi scos capital insemnat in afara Romaniei.

    (iii) Capitalul romanesc nu se poate, intr-adevar, forma sau dezvolta semnificativ peste noapte, de aceea si trebuie sa gandim bine ce facem cu cel deja acumulat si ce diferentieri pot fi, de fapt, utile interesului general. Propunerile incearca sa imbine factori de stimulare de termen scurt, cu unii de termen lung (acestia din urma, nu pot trece decat prin programe de formare si informare vaste, dar care sunt relativ la indemana de implementat in era noilor tehnologii, doar ca necesita timp pana la observarea rezultatelor in masa);

    (iv) Il apreciez mult pe C. Radulescu Motru, dar in citatele respective nu se prea vorbeste deloc de cauze. De altfel, constatarile lui erau, cred, relevante si pentru foarte multi capitalisti occidentiali cu cateva decenii mai devreme pentru ca, aveti dreptate, industrializarea necesita sprijinul statului.
    In orice caz, vreun determinism genetic al comportamentului economic pur si simplu nu are sustinere stiintifica si implicatia ar fi ca orice s-ar face, nu se poate schimba nimic, ceea ce este contrazis de ce se intampla in lume (nu si-ar mai bate nimeni capul cu politicile publice, daca tot cam la fel ar fi) si resemnat politic. De asemenea, aceasta linie de explicatie implica si minimizarea semnificatiei « strategiei » din 1992. Or, aceasta a fost, din pacate, majora din motivele mentionate (si altele) si avem si exemplul altor state fost-comuniste pentru a vedea foarte clar diferentele.
    Cu “strategia” decisa de cercul iliescian in 1992 cred ca rezultatul nu ar fi fost foarte diferit nici la nemti, suedezi sau japonezi. Politicile publice pur si simplu au o importanta majora pentru comportamentul agentilor economici si populatiei, de aceea trebui gandite foarte bine si cu implicarea multor “capete”.
    Aveti dreptate ca nu este simplu de progresat semnificativ, cele de mai sus fiind o incercare de contributie in directia respectiva (si unde este necesar aportul mult mai multor persoane). Este insa fundamental sa incercam sa identificam cauzele reale pentru a avansa in directia raspunsurilor reale si, pentru motivele mentionate mai sus, cred ca “strategia” din 1992 bate recordul, de departe, la capitolul cauze.

    La momentul 1992 a fost o lupta politica dura, dupa cum se spunea si dl Caliman, in principal, intre intelighentie si nomenclatura, platforma Romania Azi castigand de fapt la vot in cadrul FSN, ducand insa la retragerea lui Ion Iliescu cu infiintarea FDSN, castigarea alegerilor de catre acesta si promovarea alternativei paguboase mentionate.

    (v) Cu caracter mai general, legat de antreprenorii romani, ideea nu este deloc ca Romania nu are antreprenori de mare valoare si cunosc cativa personal, ci ca ponderea lor la nivelul tarii si o buna parte din domeniile de activitate sunt mult sub potential, cele de mai sus incercand sa surprinda o parte din motive – cel mai important fiind, cred, insasi conceptia statului din 1992. Problema principala tine deci de politicile de formare si educatie, precum si mediul mai general creat de stat. Altfel, talent, cred ca exista.

    • Silviu Cerna Silviu Cerna spune:

      Economia de piață (capitalistă) are o inerentă dimensiune morală, pe când intervenția statului prezintă o serie de pericole și are o morală îndoielnică. (Pentru argumentarea acestei afirmații, a se vedea și lucrările subsemnatului: Dimensiunea morală a economiei de piață, http://www.contributors.ro/economie/dimensiunea-morala-a-economiei-de-piata/; Morala îndoielnică și pericolele statului social,
      http://www.contributors.ro/economie/morala-indoielnica-%C8%99i-pericolele-statului-social/; Statul şi piaţa, http://www.contributors.ro/economie/statul-%C8%99i-pia%C8%9Ba/, Ora nouă, 20 iunie 2018, http://www.oranoua.ro/silviu-cerna-statul-si-piata/).
      Una din lecțiile profunde care decurg din studiul epocii moderne este că activitățile politice rareori au promovat bunăstarea economică, dar ele pot, dacă sunt destul de intense și de prelungite, să o submineze. Cea mai folositoare funcție a statului a fost să stabilească un cadru în care indivizii să-și poată urmări propriile interese, uneori aducând foloase și obștii în acest fel.

      • Dedalus spune:

        “Greed is good!” :-).

        Fiica unui anume conducator socialist din America de Sud este mai bogata decat Bill Gates – spunea cineva (diLorenzo?) – dar ea nu a adus niciun folos societatii prin strangerea acelei averi.

      • Cinicul spune:

        “Economia de piață (capitalistă) are o inerentă dimensiune morală, ”

        O astfel de afirmatie este cel putin hazardata, capitalismul nu poate fi intrinsec nici moral nici imoral. Atat o companie care vinde rosii bio, cat si una care vinde tancuri sa rachete nucleare au un singur scop, sa obtina un profit. Ambele sunt capitaliste, ambele actioneaza intr-o economie de piata, insa intre cele doua este o diferenta uriasa.
        Capitalismul este pur si simplu un sistem economic bazat pe proprietatea privata si este tarat de un pacat originar: lacomia. Adam Smith, apolstolul capitalismului, spunea ca tendinata naturala a unei companii este sa se transforme intr-un monopol. Asa ceva nu-mi prea sugereaza comportament moral.

        • Dedalus spune:

          Ba da! “Lacomia” capitalista este in esenta sa morala. Cat se poate de morala.

          Doar ca trebuie sa depasiti “analiza de suprafata”.

          • Harald spune:

            @Dedalus – adevărul e undeva la mijloc. Lăcomia care te face să înființezi o activitate economică pentru a oferi un produs mai bun sau mai ieftin decât ce există în acel moment pe piață e morală. Lăcomia care te face să-ți cumperi toți competitorii, pentru a rămâne singurul funizor al acelui produs nu mai e morală. Tendința de a forma monopoluri e frecventă în capitalism, iar treaba statului ar fi să împiedice asta.

            Lipsa de moralitate începe atunci când desfășori activități extra-economice pentru eliminarea competitorilor. În România se trimit frecvent controale ale autorităților la firmele concurente, iar pentru asta chiar se apelează la corupție. Nu e nimic moral în asta, când scopul devine distrugerea concurenței prin metode administrative corupte, în loc de a oferi un produs mai bun sau mai ieftin.

            • Dedalus spune:

              Practicile anticoncurentiale sunt ilegale, nu imorale.

              Insa, pana la urma, avand in vedere ca o oranduire mai bune nu exista, trebuie sa ne multumim cu capitalismul (mai mult sau mai putin moral :-)).

              As ramane insa la criteriul economiei de piata functionale – piata admirabila in Romania, dar nefunctionala cu desavarsire.

              Am tot comentat asta: piata cere timp pentru reglaje, ori Romania intervine brutal nu spre a corecta disfunctionalitatile economiei de piata, ci pentru a o bloca si inlocui cu practici de comanda si control la limita planificarii.

      • Cinicul spune:

        Capitalistii lui Max Weber din Etica Protestanta si Spiritul Capitalismului au disparut de mult, desi nu sunt convins ca nici la vremea lui Max Weber lucrurile stateau asa cum le vedea sociologul german. Capitalistii Quakers au fost intr-adevar morali, dar ei au fost minoritari.
        Capitalistul contemporan, in special cel din ultimii 20 ani, stapanit de demonul neoliberalismului, este o alta specie. El este un prozelit al altui apostol, Milton Friedman, care afirma ca o companie nu are decat o singura responsabilitate sociala, acea de a-si creste profitul si ca unica datorie este catre actionari (shareholders). Daca o companie profitabila nu creste salariile anagajatilor sa tina pas cu inflatia sau nu instaleaza un filtru de eliminare a noxelor este pentru ca singura responabilitate este catre shareholders. Il las pe domnul Cerna sa judece daca asta este moral sau nu.
        Lucrurile sunt mai nuantate decat atat, unele companii, in special cele germane, au inteles ca pe termen lung un astfel de sistem nu este eficient, ca exista si alte cercuri de interese de care trebuie sa tii seama (ceea ce astazi se numeste stakeholders) si ca poti castiga mai mult Au existat si altii precum Ford care au inteles ca responsabiltatea sociala creste productivitatea angajatilor.
        In final tot ce am vrut sa spun este ca nu exista capitalism moral sau imoral, exista doar capitalisti morali sau imorali, dupa cum exista economisti ancorati in realitate si economisti care traiesc intr-un turn de fildes.

        • Dedalus spune:

          Nu patronii in sine sunt morali. De fapt, fiinta pamanteasca cu o morala neindoielnica ma tem ca nu exista.

          Capitalismul este moral. Sau cel putin este cu mult mai moral decat socialismul sau comunismul.

          Care ar fi pana la urma alternativa la capitalism (piata libera fiind parte organica a sa)?

          Cum poti opri pe cineva sa castige? Prin impozite sau prin modificarea proportiei remunerarii intre capital si munca.

          In oricare din acestge cazuri vei obtine descurajarea antreprenoriatului. Pentru ca nu e nimeni nebun sa castige din ce in ce mai putin pe unitatea de efort cu cat depune mai mult efort. Ori, fara antreprenoriat si corporatii (pe care nu le iubesc, dar le recunosc utilitatea) poti sa iti iei adio de la dezvoltare. Apare saracia tuturor. Unde e aici morala, la ce imi foloseste sa saracesc pe toata lumea, doar de dragul de a nu lasa pe unii sa castige foarte mult?

          In plus, acelasi rationament al “lacomiei” se aplica si celor care sunt remunerati pentru munca. De ce trebuie sa castige toti la fel? Asa ceva ii va descurja pe cei care lucreaza mai mult. Ceea ce de fapt se si vede acum in Romania.

          +++

          Intrebarea urmatioare ar fi de ce sa acceptam “imoralitatea” unor patroni? Pai, de fapt, nimeni nu se imbogateste fiind “imoral” ci fiind ilegal.

          Daca legea permite, permite. Legea nu reglementeaza morala.

          Ori, daca avem fapte ilegale, apare intrebarea daca trebuie sa le acceptam. Insa este o falsa intrebare. Nimeni si nicaieri nu accepta oficial ilegalitati.

          O chestiune derivata ar fi precaritatrea legii incalcate. De multe ori constatam ca legea, norma, nu vine sa reglementeze obligatii si drepturi cerute social, ci doar impune obligatii fara noima economica, sau care prin natura lor, blocheza libera initiativa. Aici intervine poate morala: este moral sa respecti o lege care nu este nimanui utila?

          • Cinicul spune:

            Capitalismul nu este o fiinta ca s-o putem judeca din perspectiva unor valori morale. Cred ca am mai avut o dezbatere pe aceasta tema pe aceasta platforma.
            Capitalism cu piata libera exista si in Costa Rica, Honduras, Egypt, in India sau chiar Pakistan si in numeroase alte tari in care nu cred ca sistemul economic din aceste tari respira prea multa moralitate. Nu mai refer la sistemul politic, ci la felul cum functioneaza capitalismul in aceste tari. Un economist din categoria celor care nu-au iesit din campusul universitar scria pe aceasta platforma ca in mod necesar capitalismul genereaza democratie, o afirmatie la fel de inspirata precum cea pentru care ne duelam acum. Exemplele de mai sus arata cu asa ceva nu se intampla.

            • Dedalus spune:

              Bine, atunci sa consideram ca avem un sistem mai bun, mai plin de moralitate in Cuba si in Coreea de Nord?

              Nu a spus nimeni vreodata ca de fapt capitalismul ar fi o oranduire ideala, are tarele lui, evident, dar din pacate alta mai buna nu exista.

              In state precum Honduras sau Pakistan nu avem o economie de piata functionala, dar asta nu din vina capitalismului.

              Sincer, prefer Pakistanul Coreei de Nord, asa imoral cum o fi.

            • Harald spune:

              @Cinicul – valorile morale nu se pot manifesta în lipsa unei minime bunăstări materiale. Există într-adevăr și psihopați pentru care niciun nivel de bunăstare materială nu va fi suficient pentru manifestarea vreunei valori morale. Corporațiile sunt locul perfect pentru manifestările acestor psihopați, ierarhiile din cadrul corporațiilor devin adesea corupte în timp, dar asta nu face capitalismul vinovat prin el însuși.

              Capitalismul e cel care obține rezultatele economice, nu altcineva. Am mai dat exemplul cu harta CFR din 1921, ce n-a construit capitalismul în materie de căi ferate nici nu s-a mai construit până în ziua de azi. Există contra-exemplul Franței, unde statul construiește cu succes linii de mare viteză de vreo 40 de ani încoace, dar acolo lucrurile chiar merg pe baze capitaliste, spre deosebire de România.

        • eu****** spune:

          Zic ca totusi un economist nu poate trai doar in realitatea de astazi – el/ea are instrumente prin care poate prognostica un viitor posibil si poate alege o cale morala sau imorala. Vede in viitor si poate influenta/gandi viitorul asa cum un inginer poate inova prezentul iar sociologul poate prevedea/influenta viitorul umanitatii. Exista un grad de eroare in toate aceste demersuri catre viitor dar cred ca fiecare vrea sa stie mai multe, sa fie mai aproape de viitor cumva.

          Exista un studiu interesant care face o analiza exacta la ceea ce inseamna adaptare spre deosebire de transformare.

    • Cinicul spune:

      Nu cred ca Radulescu Motru vorbea de o conditionare genetica a capitalistului roman de la 1937. Este vorba de un proces de invatare a unor obiceiuri proaste care in timp devin o a doua natura.
      Aceste obiceiuri nu erau deloc izolate si nu sunt noi, ele ne vin din zorii capitalismului romanesc, inca din vremea lui Cuza. Marii antreprenori ai perioadei intrebelice au fost mai toti abonati la bugetul statului fie prin partide politice, fie prin Duduca.

  12. Caliman Eugen spune:

    Stimate,
    d-le Cernea,
    1.Dezvoltarea industriala a Romaniei este posibila numai prin aportul investitorilor industriali straini, antreprenoriatul roman neavind capacitatea de a o realiza.Analiza firmei de consultanta COFACE Romania demonstreaza tehnic si statistic aceasta situatie.De asemenea concluzia analistilor de marca, este ca Romania nu are posibilitatea de a promova strategii de dezvoltare, in urma pierderii economiei, activelor industriale si a utilitatilor in favoarea strainatatii.(L.Voinea, ,,Reindustrializarea Romaniei – Politici si Strategii, Ilie Serbanescu, etc.
    2.Despre aducerea indicelui national de competitivitate nationala, conditia primara a investitiilor straine – nu se vorbeste de nimeni, ea aflindu-se in cimpul de cercetare/realizare a ,,cercetarii institutionale”.Acest tip de cercetare stiintifica era recomandat din 2000 de D.Daianu in lucrarea amintita mai sus, deoarece ,,institutiile sint cele care introduc softul de schimbare pozitiva in economie”!Aceasta cercetare economica este inexistenta in Romania, ceeace explica esecul constructiei unui ,,proiect de tara” cu ,,obiectivul reindustrializarii”, la toate nivelele institutionale centrale, academice si universitare.
    ,,Cercetarea institutionala”, impreuna cu ,,cercetarea economica” uzuala insemnind ,,cercetarea economica fundamentala”, este capabila sa realizeze practic masurile si obiectivele economice stabilite prin strategiile nationale!
    3.In 2009 dezbaterea liberala organizata de Valeriu Stoica (amintita mai sus) s-a referit la ,,noul institutionalism” preluat de la UE prin institutiile sale, dar cercetarea de profunzime a tehnicilor si instrumentarului de imbunatatire prin PROIECTE OPERATIONALE a activitatii institutilor nu figureaza ca obiectiv al cercetarii economice romanesti.
    Singurul care a relevat rolul institutiilor capitaliste in dezvoltarea economica, prof. Cosmin Marinescu (A,S.E. Bucuresti) s-a referit la institutiile generale ale acestuia, contractul, libertatea, conlucrarea capitalista, piata, etc. ca institutii NORMATIVE generale, care impun regulile societatii economice capitaliste.Eu am denumit aceste institutii ca NORMATIVE generale.
    4.In urmatoarea ordine se afla ,,institutiile executive” care aplica si impun prin formale sale concrete (parlament, partide politice, institutii administrative, ale economiei de piata, ale societatii civile) regulile NORMATIVE capitaliste, formind STATUL OPTIMAL (adica al bunei functionari a unei ,,sociatati economice nationale”), daca sint ,,programate” sa genereze dezvoltare.Fara o ,,programare” pozitiva, ele generaza haos si stagnare generala, ca acum!
    Problema de fond a INSTITUTIONALISMULUI (sau noului institutionalism cum il denumea V. Stoica), este crearea unor tehnici, metode si instrumente de CONSTRINGERE a institutiilor ,,executive” nationale de a functiona eficient si performant in toate domeniile!
    5.Calea unica de a construi un proiect de tara este de a intelege imposibilitatea reconstructiei industriale fara investitorii industriali straini, faptul ca acestia nu investesc in Romania in lipsa unui indice de functionalitate institutionala si competitivitate economica catre cifra 1 (ca a Coreii de Sud), ca acest obiectiv CALITATIV este imposibil de realizat înafara cercetarii si utilizarii instrumentarului de constringere a institutiilor si societatii romanesti de a performa.
    6.Proiectul de tara in acest sens, prin care institutiile sa-si aduca aportul la dezvoltare este realizat, insa noutatea domeniului si lipsa cercetarii/bibliografiei stiintifice de acest fel, face din orice oferta si expunere a proiectului ceva neinteligibil sau de domeniul SF.
    Daca va intereseaza extinderea analizei situatiei stagnarii dezvoltarii si solutia unica de iesire din aceasta ,,criza”, la tel 0721316019 va rog sa-mi comunicati un E-mail personal.V-am mai scris pe adrese de E-mail oficiale, dar probabil ca scrisoarea nu v-a parvenit fie nu ati avut timpul necesar de a raspunde.
    cu stima.
    prof. Caliman I. Eugen

  13. Silviu Cerna Silviu Cerna spune:

    Răspuns dlui. Eugen Căliman

    1. Este indubitabil că instituțiile sunt importante. O amplă analiză a rolului instituțiilor economice și al sistemului politic democratic se găsește, de exemplu, în cartea lui D. Acemoglu și J. Robinson, De ce eșuează națiunile. Originile puterii, ale prosperității și ale sărăciei, Editura Litera, București, 2016. Există însă și alți factori, cum ar fi religia, valorile morale etc. (Max Weber, Etica protestanta si spiritul capitalismului, Humanitas, 2003). Având în vedere că aceste lucrări se găsesc și în limba română, nu doresc să insist asupra acestui punct. Adaug doar următorul pasaj relevant din J. St. Mill:

    „Pe termen lung, valoarea unui stat este valoarea indivizilor ce-l compun ; şi un stat care lasă pe planul al doilea interesul dezvoltării şi înălţării lor spirituale, preferându-i un grad mai mare de competenţă administrativă sau acel simulacru de competenţă pe care îl dă practica în chestiuni de amănunt ; un stat care face din cetăţenii săi nişte pitici, pentru ca ei să fie instrumente mai docile în mâinile sale, chiar dacă o face în scopuri benefice – un asemenea stat va constata că nici un lucru realmente mare nu se poate realiza cu oameni mici ; şi că perfecţiunea maşinăriei, perfecţiune căreia el i-a sacrificat totul, nu va aduce până la urmă nici un folos, datorită lipsei de forţă vitală, forţă pe care a preferat s-o pună sub obroc, pentru ca Maşinăria să meargă mai lin.” (J.St. Mill, Despre libertate, Humanitas, București, p. 207 –subl. ns.).

    2. Un aflux mai mare de investiţii străine şi creşterea subsecventă a comerţului exterior sunt, într-adevăr, de natură să ducă, în final, la creşterea PIB. Legăturile strânse dintre investiţiile străine, comerţul exterior şi PIB au fost demonstrate empiric prin numeroase lucrări, pe care nu le citez aici pentru a nu îngreuna lectura. Menționez totuși că, în România, o lucrare deschizătoare de drumuri consacrată rolului investiţiilor străine directe în dezvoltarea economică a fost elaborată încă în anii ’90 de Mișu Negriţoiu (Salt înainte. Dezvoltarea şi investiţiile străine directe, Editura Expert, Bucuresti, 1996). Concluzia care se desprinde din toate aceste lucrări este că investiţiile străine directe constituie o importantă sursă de finanţare a ţărilor cu economie emergentă. Cu toate că investiţiile străine directe în aceste țări s-au redus în ultimii ani, ele continuă să constituie o sursă majoră de finanţare a acestora, depăşind cu mult creditele externe acordate ţărilor respective (IMF, Global Financial Stability Report, 2018, p. 17 și urm., https://www.imf.org/en/Publications/GFSR/Issues/2018/09/25/Global-Financial-Stability-Report-October-2018).
    Alte efecte pozitive ale investiţiilor directe sunt: creşterea productivităţii; transferurile de tehnologie; introducerea cunoştinţelor manageriale; calificarea forţei de muncă indigene; accesul la noi pieţe; etc. Astfel, dacă firmele străine introduc produse noi pe piaţa internă, firmele autohtone pot beneficia de difuziunea accelerată a unor tehnologii superioare. În alte situaţii, îmbunătăţirea performanţei economice este determinată de creşterea productivităţii ca urmare a calificării personalului autohton la firmele străine.
    Judecând după experienţa sfertului de veac de tranziţie scurs până acum, prezentată sintetic foarte bine de dl. Lucian Bondoc, investiţiile străine directe au fost principala ”forţă motrică” a dezvoltării economice și creşterii comerţului exterior al României. Şi, așa cum sugerați și dvs. în comentariul pe care îl faceți, nu există nici un motiv să se creadă că acest important factor va putea fi înlocuit în viitorul previzibil cu altceva.

    • Caliman Eugen spune:

      Stimate,
      d-le Cernea,

      1. Va multumesc pentru raspuns, mentionind ca fiind preocupat de ,,institutionalism”, cunosc lucrarea ,,De ce esueaza natiunile”(si altele de acest gen), iar intr-o anumita masura si neajunsurile sale.
      In ce ma priveste, ma aflu undeva la ,,centru” in evaluarea fundamentelor dezvoltarii economice-industriale, recunoscind si contributia mediului geografic, a bogatiilor nationale, a influentei traditiiei, religiei si psihologiei popoarelor, etc. in acest proces – dar consider functionalitatea si performanta institutionala ca fiind de ,,gradul 1″ ca importanta pentru o dezvoltare rapida.
      Scopul adresarii era spre cunoasterea si evaluarea a ceeace am realizat ca proiect national de dezvoltare economica rapida – prin crearea unor tehnici si instrumente de constringere a institutiilor EXECUTIVE nationale de a aduce competitivitatea economica nationala catre indicele 1, de la actualul indice dezastruos 74.
      Dezvoltarea economica rapida, pentru care epoca globalizarii pune la dispozitie toate resursele investitionale industriale pe care poti sa le atragi ca tara, este conditionata de o viziune pro-activa economica, de asumarea politica a unui proiect de tara care asigura aducerea competitivitatii/functionalitatii economice catre cifra 1 si organizarea dezvoltarii, prin stimulii legislativi si financiari pentru investitorii industriali majori.
      Este vorba de o ,,lucrare de economie aplicata” de absolut pionerat stiintific (economic), in care cercetarea economica se asociaza cu cercetarea institutionala.Cred ca numai asa poate exista ,,cercetarea economica fundamentala”!
      2.Concluzia sa principala este ca esecul economic national al tarii se datoreaza slabei functionalitati institutionale, situatie fireasca cita vreme analistii si cercetatorii nu au reusit sa elaboreze un set unitar si fezabil de metode, tehnici si instrumente capabile sa constringa institutiile ,,executive” la o activitate performanta!
      Aceasta constringere ,,nu alege” pe anumite criterii pe cine sa constringa sau nu, ci la fel constringe scoala sau invatamintul la performanta, dupa cum si parlamentul sau guvernele – putind vorbi de realizarea unui stat OPTIMAL, care cu resursele mai mari sau mai mici de care dispune intr-un anumit moment istoric, produce maximul de dezvoltare generala, economica, industriala, culturala, politica, etc.
      3.Implicarea chiar si pasagera sau colaborarea in studierea componentei institutionale a dezvoltarii economice este oportuna doar pentru cine are preocupari stiintifice privind domeniul dezvoltarii economice.In caz contrar, nimeni nu abordeaza si nu se implica intr-un domeniu nou, de adevarat pionerat stiintific, in care nu exista decit un ,,descriptivism” general al dezvoltarii, lipsit de orice metodica a cercetarii, de orice constructie programatica, capabila sa asigure performanta institutionala.De la scoala economica de la Viena anilor 90 încoace, se tot vorbeste de dezvoltarea prin inovatie, stiinta, cunoastere, etc., dar nimeni n-a creat un instrumentar tehnic sau institutional, prin care institurtiile nationale sa fie constrinse sa produca dezvoltare economica si generala, raminind totul la nivelul pur teoretic si declarartiv.
      4.Daca rolul investitiilor straine industriale este indiscutabil pentru o tara dezindustrializata, lipsita de alte instrumente de dezvoltare – conditia fundamentala a unei inalte competitivitati economice si functionalitati institutionale pentru ca ele sa investeasca in Romania se dovedeste imposibila de realizat, din simpla ignorare a ,,cercetarii institutionale”, care sa le asigure.Cind rezultatul acestei cercetari asigura realizarea unei inalte competitivitati economice, subiectul nu intereseaza nici pe economisti pentru a-l impune ca proiect de tara, nici pe guvernanti, care nu-l inteleg.
      5.In aceste conditii, convingerea generala este ca Romania este ,,neindustrializabila”, iar singurele proiecte economice ramin cele consumatoriste, ,,ornate” pe ici pe colo cu diferite surogate economice cu care vin si noile partide: vezi propunerea parlamentara a candidatului Barna la presedentie, privind stimularea celor ce se intorc acasa cu diminuarea impozitelor pe afacere, diminuarea impozitului pe asigurari sanitare, reiterind azi maine pe cele esuate in ultimii 30 de ani!Aceasta cind crearea unui loc de munca costa de la 50 de mii de Euro in sus, migrantii nu au sutele de mii de Euro necesari si nici pregatirea manageriala de a aborda afaceri industriale ori mari exploatatii agricole.
      Astfel romanii pot dormi linistiti, fiindca saracia vegheaza in lipsa oricaror proiecte de schimbare, inexistente la nivel academic si universitar-economic – stiinta economica fiind populata doar de zecile de strategii economice si industriale realizate prin munca si inalta cultura a sute de specialisti.Ele sint imposibil de pus in practica economica nationala – din lipsa unui proiect de tara cu obiectivul reindustrializarii, a carui parte calitativa este inalta competitivvitate economica nationala – iar cea materiala realizarea a insasi strategiilor nationale…
      cu stima
      prof. Caliman I. Eugen



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Lucian Bondoc


Lucian Bondoc

Absolvent al cursurilor Facultății de Drept, U.B (1998), Colegiului Juridic Franco Român de Studii Europene(1998), ciclului internațional lung al Ecole Nationale d’Administra... Citeste mai departe


E randul tau

Cateva observatii,ca unul care am aplicat la modul cat se poate de concret ai am luat-o in freza de...

de: MirceaM

la "Cum e să te dai la infinit cu capul de același zid? Cristian Ghinea despre absorbția fondurilor europene si bugetul european. Interviu, prima parte"

Carti recomandate de Contributors.ro

DEMOCRAȚIA SUB ASEDIU ROMÂNIA ÎN CONTEXT REGIONAL

Carte recomandată de contributors.ro

Cauta articole

noiembrie 2019
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Oct    
 123
45678910
11121314151617
18192021222324
252627282930  

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)