vineri, martie 29, 2024

Dreapta românească: migrație și politică

După euro-alegerile din mai, am încercat să argumentez că polarizarea politicii (stânga/ dreapta) prin topirea PNL-PDL într-un singur partid este o idee proastă: proastă pentru că, într-o logică a alternativelor tari, spectacolul politic are tendința de a fi decisiv; proastă pentru că atunci când absenteismul e accentuat, nu câștigi mai multă forță politică din polarizări înguste, oricât de tari, mai curând mai puțină, pentru ca proporționalismul sau metoda ‘nereprezentării proporționale’, care îți permite să-ți completezi locurile în Parlament cu oamenii tăi nedoriți de nimeni, să-ți rezolve și mai puțin situația; de fapt, ți-o ascunde; proastă pentru că electoratul absent e atunci ținta marketingului politic, nu a programelor, nu a deschiderii politice etc, nu întâmplător el crește în loc să scadă (astea sunt tendințele); proastă pentru că încurajează formularea nemulțumirii tot mai mult în afara politicii, dacă nu chiar împotriva ei; proastă în sfârșit pentru că ne îndeamnă să visăm la eroi salvatori (Johannis e așa ceva) și încurajează apariția de voci marginale radicale.

Dați-mi voie să reiau această idee mai jos. De vreme ce partidele se lasă dominate de vizibilități politice înguste (altminteri bine încurajate de un sistem care, vai, poate funcționa și cu trei oameni prezenți la vot), nu văd de ce n-am deschide și noi problema din direcția opusă. Nu m-aș bizui pe alegerile din 16 noiembrie, mi se pare că cele mai bune analize care explică diferența majoră dintre tururi (o diferență de 10%) și răsturnarea de situație în turul II în favoarea lui Johannis (54,4% vs 45,5%) sunt cele care introduc în schemă scandalurile de corupție care au traversat PSD în campanie și umilirea românilor din diaspora în primul tur (ținuți la cozi, împiedicați cu bună știință să voteze etc). Or a funcționa îngustând tot mai mult coridorul de exprimare politică a nemulțumirii, într-o vreme cand el are nevoie mai curând să fie lărgit, are toate caracteristicile unei idei proaste. În 19 decembrie, în Spania (asta e data știrii cel puțin), un român, șomer de mai multă vreme, a intrat cu mașina în poarta partidului de guvernământ spre oroarea tuturor. Oroare când au înteles că n-a fost vorba de un accident. În mașină românul avea două butelii de gaz. Spera probabil să explodeze la impact. Unii cred că era vorba de un nebun. Sper că au dreptate, deși mă tem că nu.

Tranzitie si exit

Întreaga tranziție românească a fost dominată de exit (abandon). Recursul la exit și secesiune al est-europenilor s-ar putea să fie mișcarea principală care a permis țărilor foste-socialiste să-și modernizeze economiile și instituțiile și să înregistreze creșteri economice importante. Mi se pare că noi n-am remarcat decât remiterile de valută atunci când am privit spre migrație. Altminteri natural: am  descoperit că românii trimiteau acasă anual cca 2 miliarde de euro, o sumă mai mare decât fluxurile de investiții străine directe (Dăianu et al 2004, p.47). Fapt este că succesele economice și sociale realizate de România între 2001-2008 se suprapun cu un exit masiv, adică în timp ce economia înregistra creșteri în salturi (în medie, 6,2%), tot mai multi romani recurgeau la abandon. Sunt mai multe valuri de exit, dar ultimele două se suprapun cu acești ani de boom economic: în 2002 coincide cu relaxarea accesului în zona Schengen, pentru a se transforma în ‘fenomen de masă’ în următorii ani (Sandu et al 2006); iar în 2007 e declanșat de Integrarea în UE, chiar dacă fluxul e în scădere în 2008-9. În 2007 se găseau deja 2 milioane de români în străinătate (Voinea et al 2007). Astăzi sunt cca 3 milioane. Să vedem situația, vocația și proiectul dreptei de a se polariza din această perioadă datează.

Mulți îi cunosc textele lui Albert Hirschman. Nu vom fi în stare să apreciem importanța recursului la exit fără Hirschman; personal cred că exit-ul masiv al est-europenilor a fost crucial pentru proiectele de modernizare a economiilor și societăților ale acestor țări foste-socialiste, dacă nu chiar pentru stabilitatea regimurilor lor.

Bun, eu apelez în special la textul lui Albert Hirschman, “Exit, voice, and the state” (1978). Spus simplu, atunci când o situație devine prea împovărătoare sau injustă sau altcumva pentru a mai fi menținută, tendința grupurilor e de a se diviza, devenind conflictuale și/sau secesioniste. Recursul la abandon (exit) e dictat în special de condițiile sau șansele reale de a-ți găsi răspunsul la problemele tale în altă parte și vice versa. Tendința grupurilor dominante e de a controla abandonul (exit), dar uneori îl permit, dacă riscurile sunt radicalizarea situației, extinderea protestului (voice) etc. Exemplul minorității germane sub Ceaușescu e foarte bun: recursul la exit al etnicilor germani sprijinit de Germania Federală în anii ’80 a permis regimului să detensioneze o situație care s-ar fi transformat probabil într-un scandal internațional (Barbu 1999). Dar recursul la exit nu trebuie să fie ținut neapărat sub control, uneori condițiile pur și simplu nu-i sunt favorabile. Doar prezența unor condiții extrem de inegale ar putea explica, de exemplu, formarea suburbiilor cu oameni săraci în marile orașe ale lumii, comunitățile de ‘imigranți fără joburi’ din Spania (1 din 4 era șomer în 2009) și Italia etc. Grupurile/ oamenii nu recurg la abandon și secesiune atunci când n-au unde se duce sau la ce se întoarce, chiar dacă au libertatea de a o face; mai curând la protest, la gesturi disperate etc.

A se nota că modelul lui Hirschman e unul optimist, adică abandonul funcționează pentru el ca pârghie mai curând de progres decât de regres. Detensionarea energiilor (fissiparous politics, fission/ fusion etc) permite utilizarea lor în alte direcții, inclusiv în corectarea condițiilor care au condus la secesiune; vezi progresele sociale ale Europei începând cu sfârșitul secolului XIX: aceste progrese se suprapun cu o uriașă migrație europeană via SUA (Hirschman speculează că recursul la exit este ceea ce a deschis statele spre mișcările/ protestele sociale și sindicale interne, cu dezvoltarea și extinderea sferei drepturilor, și îmbunătățtiri sociale majore). Cazul nostru s-ar putea să constituie totuși un punct dificil pentru modelul lui Hirschman, de exemplu acolo unde recursul la exit a fost dur și sistematic, exact acolo guvernele au fost cel mai puțin active. O dovedesc disparitățile largi și persistente, de exemplu Sudul țării, regiunea de Est a României și aproape fără excepție mediul rural. Și deși modelul lui Hirschman bazat pe exit/ voice e optimist, al treilea concept în schema lui e ‘devotamentul’ (loyalty). Nu insist acum, nu e prea clar dacă Hirschman opune ‘devotamentul’ conceptelor de ‘exit’ și ‘voice’, dar îl leagă de niște atracții, în special de bunuri publice ca bunăstarea (well being), justiția socială, buna reputație în protejarea drepturilor, diferite particularități culturale de care suntem conștienți (understood complexity) etc. El spune că statele ar trebui să dezvolte și să încurajeze așa ceva ‘to avoid excessive emigration and crippling brain’ sau pentru a preveni ceea ce el numește ‘dangerous exit’.

Bun, recursul la abandon al românilor s-a desfășurat în valuri, pentru a deveni după 2002 un fenomen de masă. 1/3 din sau 2,5 milioane de gospodării se compun din familii cu cel puțin un membru în străinătate (Sandu et al 2006); un sondaj Curs remarca că 12% din gospodării aveau în 2003 cel puțin un membru la muncă în străinătate (Dăianu et al 2004). Cred că putem discuta de patru mari valuri de migrație (Sandu et al 2006; Barbulescu 2009; Elteto 2011; Rolte et al 2013). Primul e între 1990-1995. Rata plecărilor e de 5‰ (0.5%). Este cea mai mică, e probabil o perioadă de prospecție. Țările de destinație sunt în primul rând Israel și Turcia (1 din 5 pleacă în Israel). 22% dintre ei au plecat fără niciun suport la destinație, iar 34% au lucrat ilegal; 14% sunt angajați în agricultură, 41% în construcții. Regiunile exportatoare de imigranți sunt Moldova, Muntenia și Transilvania în perioada pre-Schengen (Sandu et al 2006).

Al doilea stagiu al migrației e între 1996-2001. Rata de emigrație e evaluată la 0,6%-0,7%. Se modifică în special țara de destinație. Prima e Italia în ordinea preferințelor, apoi Israel. Doar 41% au primit ajutor la destinație (Sandu et al 2006). Anii ’90 sunt cei mai turbulenți. România cunoaște câțiva ani de creștere economică (1993-1996) și cea mai lungă recesiune (1990-’92; 1997-‘99), cu rate de contracție de -6,6% (1997) sau -5,4% (1998); nivelul cel mai înalt al șomajului atinge 10,9% în 1995, iar inflația e de trei și două cifre (295% în 1993, 61,7% în 1994). În industrie sunt distruse 2,4 milioane de locuri de muncă în această perioadă. Probabil că fără functionarea agriculturii ca ‘angajator de ultimă instanță’ (1,4 milioane de locuri de muncă sunt create în agricultura de subzistență), situația socială a României ar fi arătat mult diferit pentru aceste dislocări din industrie lăsate fără alternativă (Dăianu et al 2004); pensionările anticipate (1993-‘94) țin probabil de același registru (situația lor se cere discutată, pentru că aceste pensionări au condamnat la sărăcie o întreagă populație, trasformând-o într-o masă de manevră pentru liderii politici: 70% din pensii sunt sub 1000 de lei, în timp ce venitul mediu net al acestor oameni în anii ’80 era de 2238 de lei).

Al treilea val are loc între 2002-2006. El coincide cu trecerea țărilor est-europene în așa numita ‘Schengen white list’. Liberalizarea relativă a circulației a produs un exit de masă printre români, atingând 2,8%. Țările de destinație se modifică în favoarea Italiei și Spaniei (Sandu et al 2006). În 2009, ambele țări totalizau 1,7 milioane de români; prin comparație, bulgarii numărau 200 000 (Rolfe et al 2013). Dacă rata de ocupare în construcții scade de la 42% la 28% în 2002-6, sare în schimb în menaj de la 7% la 28%. Munca e în special ilegală și în loc să scadă, crește, de exemplu 53% lucrează ilegal acum; munca ilegală se desfășoară în special în menaj (78%) și agricultură (56%) (Sandu et al 2006). În țară, harta regiunilor se modifică și ea, adică în perioada post-Schengen, Moldova devine exportatorul principal de imigranți, urmată de Muntenia și Transilvania; pe locul trei se înscriu Crișana-Maramureș, Banat și Oltenia; Dobrogea și București reflectă cea mai slabă migrație. Se pleacă în număr mai mare din orașe decât de la sate (Ibid).

A se nota că exodul românilor din această perioadă se suprapune cu boom-ul creșterii economice. Economia evolueaza pur și simplu în salturi (leapfrogging), cu rate de creștere de la 4,9% (2003) la 8,4% (2004), și de la 4,1% în 2005 la peste 7% între 2006-8; inflația e de o cifra, iar rata somajului pare stabilizată în jurul lui 5%, la mijlocul anilor 2000, cu un declin ușor spre 4% în anii următori (Dăianu et al 2004; Voinea et al 2007; Voinea et al 2010). În același timp tot mai mulți români adoptă un comportament secesionist. Două milioane dintre ei se găseau în străinătate la nivelul anului 2007. Absenteismul electoral sau situația prezenței la vot e aproape tragică, 39,2% în 2008, un semnal al accentuării distanței dintre beneficiarii creșterii și ceilalți.

Ultimul și probabil cel mai important val e între 2007-2009. Destinațiile sunt în special Italia și Spania. 40-43% dintre români și bulgari le preferau în 2009. Pentru comparație, doar 4 și 6% dintre ei au ajuns în UK (Rolfe et al 2013). Cu integrarea și spre deosebire de bulgari și alte nationalități, românii au recurs la exit în masă. Dacă în 2006 cifra rezidenților români din Spania creștea cu 10%, în 2007 sare la 185,8%, continuând să crească în 2008 cu 13,6%. În totalul rezidenților din Spania, grupul românilor a crescut cu 12,4%, devenind cel mai numeros (Barbulescu 2009); alte studii indică rezultate similare, de exemplu imigranții români rezidenți în 2005 reprezentau 7,01% din total, în 2008, 16,07%, iar în 2010, 14,5% (Elteto 2011). Cazul este semnificativ. Economia Spaniei cunoaște primul punct de inflexiune în 2007, pentru ca în 2008 să intre în recesiune (-1,2% Q4). Șomajul crește în Spania de la 17,5% în 2007-8 la 20% în 2010, dar abia în 2008 el atinge printre imigranți 17%; în 2009 sare pur și simplu la 29% (Elteto 2011), ceea ce sugerează vulnerabilitatea specială a imigranților față de nativi (Barbulescu 2009). Remiterile de bani scad cu 9,7%. În plus, Spania adoptă temporar politici de reducere a imigrației, așa cum este retragerea ‘catalogului de joburi’, restricționarea condițiilor de reunire a familiei etc; din 2008 recurge la așa numita ‘întoarcere voluntară’, dar între 2011-12 introduce restricții pentru muncitorii români (Elteto 2011; Rolfe et al 2013; pentru politicile de restricționare a accesului în spațiul european vezi Cossarini 2011); în același timp intoleranța și xenofobia nativilor e în creștere (în 2008 42% găseau legile față de imigranți prea tolerante față de 24% în 2004). În orice caz, dacă în 2007 intrau în Spania 75000 de imigranți pe lună, în 2010 fluxul ajunge la 35000 (Elteto 2011). Semnificativ deci, pentru că în timp ce economia Spaniei se contractă începând cu a doua jumătate a anului 2007, economia României dimpotrivă crește cu peste 7%, inflația ei e de o cifră (6,3%), iar somajul se ridică la 6,5% (Voinea et al 2010). În același timp, românii continuă să plece în număr foarte mare din țară.

Să mai notăm că 42% dintre români lucrau în Spania necalificați, 34,5% prestau munci calificate în industrie și 11% în servicii; salariile imigranților sunt cu 30% mai mici decât ale nativilor (dumping social), în timp ce sunt găsiți de regulă ca supracalificați în raport cu joburile lor (Barbulescu 2009; Elteto 2011). Refuzul de a se întoarce în țară e justificat de cei mai mulți cu salariul mic, oportunități slabe de angajare, condiții dificile de inițiere a unei afaceri etc, preferând mai curând să trăiască precar în țara de destinație (Rolfe et al 2013). Cazul imigranților români din Spania mi se pare arhetipal.

În datele oficiale, notez în treacăt, această migrație a fost ascunsă sistematic, INS de exemplu n-a măsurat decât rezidența sau migrația de lungă durată (lasând pe dinafară migrația temporară, circulară etc, cea mai importantă altminteri), cu rezultatul că inclusiv în acest punct rezultatele lui sunt puternic subestimate și conflictuale cu cele din alte surse (Rolfe et al 2013).

Dreapta și politica ‘ochelarilor de cal’

În mod clar, foarte mulți români n-au beneficiat de creșterea economică din acei ani. Creșterea economiei a funcționat secesionist. Când economiile Poloniei și Bulgariei s-au stabilizat, fenomenul migrationist s-a redus, multi au inceput să se întoarcă. Relaxarea condițiilor de circulație din anii 2000, de exemplu în Germania pentru polonezi, nu s-a soldat cu valuri masive de exit printre bulgari și polonezi; mai curând au scăzut (Barbulescu 2009; Rolfe et al 2013). Dimpotrivă, lucrurile au evoluat pe dos în România. Pentru români, creșterea economiei și fenomenul migraționist se presupun reciproc. Creșterea economică mi se pare că încurajează dreapta să-și afirme tot mai mult vocația ei de ‘protector’ al câștigurilor generate de economie și să se afirme monolitic, ca un pol politic compact, o alternativă de tip tare la stânga, asociată nu întâmplător cu corupția, cu comunismul, cu masele largi de pensionari, cu mediile și populația mai puțin educată și pauperă a României.

O explicație bună a acestei situații paradoxale este asta. Apostol (2013) susține că creșterea economică din această perioadă trebuie privită în contextul ‘noii economii’. Astfel, progresele realizate în transferul internațional de tehnologie (crahul dot-com-urilor din 2000 încurajează transferul de tehnologie spre economiile mai puțin afectate de criză), performanța specială a acestor inputuri (puterea lor de procesare se dublează la fiecare 18 luni) și declinul prețurilor (31% pe an) au pus România pe direcția țărilor care au ales să-și dematerializeze economiile și să-și îmbunătățească mediile economice și instituționale, investind evident în noile tehnologii (ICT), în dezvoltarea de cunoaștere, în capitalul uman etc. Principalul perdant al acestei deplasări e atunci ‘vechea economie’ sau acele sectoare ale economiei care se bazează în special pe un consum ridicat de resurse, acumularea de factori și forța de muncă slab și mediu calificată.

(Sursa: Apostol 2013)

(Sursa: Apostol 2013)

Rezultatele sunt mai mult decât concludente. Întreaga creștere a anilor 2000-8 este dominată de contribuția noilor tehnologii și progresul tehnologic, ultimul generat de eforturile acestor țări de a-și restructura economiile (efecte cumulative) și economisirile cu forța de muncă. Dimpotrivă, contribuțiile factorilor tradiționali sau non-ICT (din sectorul industrial în special) sunt negative în prima parte a perioadei în cazul României, cunoscând o creștere pozitivă și susținută abia în ultima parte (Apostol 2013, p.59-102; Apostol and Bălăceanu 2011); mai rău, output-ul agriculturii e puternic afectat de inundațiile din 2005-6. Nu e de mirare în aceste condiții că migrația forței de muncă, în loc să scadă, a crescut; semnificativ, rata de creștere a ocupării forței de muncă indică rezultate mici și negative de-a lungul întregii perioade, în plus manifestă tendința curioasă de a fi invers proporțională cu creșterea PIB (Predonu 2013, p.26-27), ca și cum rata de ocupare a funcționat permanent în punctul de echilibru. Cei care argumentează că re/distribuția în sens larg, nu doar producția, e o chestiune care trebuie să țină de regulile capitalismului clasic, au în această situație contrastantă o dovadă că între timp România a devenit mai curând liberală decât socială în politicile ei.

Hirschman este, fără îndoială, corect. Recursul la exit al romanilor în anii ’90 a permis României să-și redreseze economia în cele din urmă și să realizeze câștiguri uluitoare la mijlocul anilor 2000. Ceea ce a înțeles dreapta atunci a fost că aceste avantaje au nevoie să fie cât mai puțin lezate. Misiunea ei a fost de aceea una îngustă și puternic polarizată. Rezultatul a fost ‘extinderea’ birocrației de stat și politicile salariale excesive (vezi așa numitele ‘salarii de lux’). Valurile noi de imigranți români și absenteismul electoral de masă sunt probabil cei mai buni indicatori ai modului în care au fost gestionate aceste avantaje. Hirschman e, fără îndoială, și problematic. Recursul la exit n-a dus la corectarea condițiilor care au generat sărăcie și migrație; un foarte bun exemplu e Teleorman-Alexandria, exportând emigranți în anii 2000, azi cu cel mai mare număr de șomeri; alte exemple sunt Focșani, Vaslui etc. Dacă restructurările din economie din anii ’90 au dus la abandon pe spații largi, dimpotrivă relaxarea condițiilor de exit mai târziu și creșterea economică au transformat migrația în fenomen de masă. ‘Ochelarii de cal’ ai dreptei sunt fără îndoială enormi. Mai rău, criza economică prelungită, politicile de restricționare a migrației și ‘return’, șomajul ridicat, valul de euroscepticism etc au transformat recursul la exit al esticilor într-o optiune și mai dificilă decât era.

Concluzie

Nu e nevoie de o concluzie specială. A te îngusta și polariza în aceste condiții nu poate fi decât o idee proastă. România, dacă vreți, repetă situația din zorii modernității ei politice, cu două partide mari (liberal și conservator), dar cu cea mai importantă pătură socială lăsată fără exprimare politică: țărănimea. Așa numita ‘chestiune țărănească’ a fost nu întâmplător amânată până târziu. Cazul e direct relevant. După Tratatul de la Adrianopol (1829), liberalizarea comerțului și prezența capitalului străin converg în aservirea maselor largi de țărani față de marea proprietate și elimină industria casnică, în special prin separarea producției agricole de prelucrările gospodăriei țărănești (sursa principală de venituri peste iarnă pentru țărani). Rezultatul este ceea ce unii numesc ‘neoiobagie’ –adică prin privilegierea ‘dreptului de exploatare’, țăranii pierd ‘dreptul de folosință’ asupra pamântului pentru a funcționa în păgubosul ‘sistem al învoielilor’, pe care nicio răscoală nu reușește să-l elimine- și adâncirea mizeriei rurale (Madgearu 1936). Situația nu cunoaște ameliorări serioase până după Primul Război Mondial. O serie de revolte și două mari răscoale marchează acest eșec al politicii, una în 1888, cealaltă în 1907 (cea mai sângeroasă altminteri). Recursul la exit, nu trebuie să explic, e quasi-inexistent printre țărani (vezi Ciulinii Bărăganului). Or cu partide/ alianțe de îngustă reprezentare socială și puternic polarizate, România de azi pare incapabilă să se desprindă de modernitatea ei politică. Dacă Hirschman este corect, ceea ce face diferența e atunci nesperatul abandon al românilor transformat în fenomen de masă. De aici încolo întreaga discuție e despre un orizont dictat în întregime de ‘ochelarii de cal’.

NOTE––––––––––––––––––––-

Apostol, Diana (2013), Perspectivele noii economii: incidențe asupra României, Ed. Universitară, București

Apostol, Diana and Cristina Bălăceanu (2011), “Growth and Technology: The New Economy in the 2000’s CEE Countries and Romania”, International Journal of Academic Research in Accounting, Finance and Management Sciences, Volume 1, Issue 2, http://www.hrmars.com/admin/pics/506.pdf

Barbu, Daniel (1999), Republica absentă, Nemira

Barbulescu, Roxana (2009), “The Economic Crisis and its Effects for Intra-European Movement: Mobility patterns and State responses The Case of Romanians in Spain”, Centre on Migration, Policy and Society, University of Oxford, Annual Conference,  https://www.compas.ox.ac.uk/fileadmin/files/Events/Annual_conferences/conference_2009/C_Barbulescu_intra-european%20migration_01.pdf

Cossarini, Paolo (2011), “Moving Borders. Europan Immigration Policy and the Multidimensional Instability of the Boundaries”, Romanian Journal of European Affairs, Vol. 11, No.3, http://beta.ier.ro/documente/rjea_vol_11_no_3/RJEA_2011__Vol_11_No_3_MOVING_BORDERS_EUROPEAN_IMMIGRATION_POLICY.pdf

Dăianu, Daniel (coord.), Amalia Fugaru, Valentin Lazea, Bianca Păuna, Dragoş Pâslaru, Gheorghe Oprescu şi Liviu Voinea (2004), “România şi Agenda Lisabona: aderarea la UE şi competitivitatea economică”, Noiembrie, GEA & CEROPE,

Elteto, Andrea (2011), “Immigrants in Spain –The Role in the Economy and the Effects of the Crisis”, Romanian Journal of European Affairs, Vol.11, No.2, http://beta.ier.ro/documente/rjea_vol_11_no_2/RJEA_2011_vol11_no2_IMMIGRANTS_IN_SPAIN_-_THEIR_ROLE_IN_THE_ECONOMY_AND_THE_EFFECTS.pdf

Hirschman, Albert (1978), “Exit, Voice, and the State”, World Politics, Vol.31, No.1, Oct, http://homepages.wmich.edu/~plambert/comp/hirschman.pdf

Madgearu, Virgil (1936), Agrarianism, Capitalism, Imperialism, Economistul SA, www.dacoromanica.ro

Predonu, Andreea-Monica (2013), “Considerations regarding Romania’s and European Union’s level of workforce occupancy”, from Cristina Bălăceanu (coord.), The Human Capital: Challenges And Perspectives –A Romanian Analyse, AuthorHouse 2013

Rolfe, Heather, Tatiana Fic, Mumtaz Lalani, Monica Roman, Maria Prohaska and Liliana Doudeva (2013), “Potential impacts on the UK of future migration from Bulgaria and Romania”, https://www.gov.uk/government/uploads/system/uploads/attachment_data/file/182030/NIESR_EU2_MIGRATION_REPORT_-_FINAL_VERSION_26_MAR.pdf

Sandu, Dumitru (coord.) et al (2006), “Living Abroad on a Temporary Basis. The Economic Migration of Romanians: 1990-2006”, Open Society Foundation, Bucharest, http://www.fundatia.ro/sites/default/files/en_52_Living%20abroad%20on%20a%20temporary%20basis.pdf

Voinea, Liviu (coord.), Laurian Lungu and Bianca Păuna (2007), “5th GEA Report on România and the Lisbon Agenda”, November

Voinea, Liviu, Bianca Păuna, Laurian Lungu, Valentin Cojanu and Andrada Busuioc (2010), “România and the Europe 2020 Strategy. The 6th GEA Report on România and the Lisbon Agenda”, April,

Distribuie acest articol

12 COMENTARII

  1. am citit la repezeala, text bun, cred ca surprinde probleme sensibile
    daca n au fost deja trecute la concluzii, o sa adaug si eu mici reflectii
    intr o prima etapa imediat dupa 90 a avut loc un exod al creierelor, urmat in anii post aderare la uniunea europeana de unul si mai masiv de forta de munca tinara (nu neaparat inalt calificata). cind majoritatea populatiei active paraseste tara e putin probabil un reviriment. cauzele exodului le stim : in tara au ramas progeniturile lichelelor de dinainte de 90 care acum se infrupta in liniste din rente necuvenite (capitalism de cumetrie sau de stat). nu trebuie confundata producerea de techologie inalta cu utilizarea ei. call center le, mall urile, serviciile (financiare, telefonice etc.) sint caracteristice tarilor subdezvoltate – natiunile avansate le folosesc ca piata de desfacere sau mina de lucru ieftina.
    ps : nimic despre politica (stinga / dreapta cum o numiti dvs) – politrucii nu sint si nu vor fi niciodata elita de care are nevoie romania

    • Multumesc ptr comentariu. Cred ca probl ‘exodulului creierelor’ (brain drain) s-a pus in special dupa introducerea restrictiilor, adica foarte tarziu si doar dupa ce criza a lovit serios Occidentul. Am inceput nu intamplator de cativa ani sa ne plangem ca ne pleaca medicii; mi se pare ca si politehnistii fac acelasi lucru.
      Nu mall-urile sunt etalonul in utilizarea de high tech, mai curand sectorul serviciilor. Romania nu produce tehnologie, mai curand asambleaza; are o productie de software, dar e altceva.
      Nu cred ca politrucii, progeniturile, capitalismul de cumetrie etc explica de ce lucrurile au mers asa cu Romania chiar si in vremurile ei bune. Dreapta si retorica alternativei de tip tare de ex in perioada asta a Romaniei s-a nascut. Cine nu stie, la baza e ideea lui Valeriu Stoica. Faptul ca la noi a fi democrat inseamna a impartasi in realitate o forma ingusta de libertarianism economic (si/sau civic) mi se pare semnificativ.
      Toate cele bune

  2. Nu cred că se poate vorbi de vreo polarizare a politicii româneşti in ultimii 18 ani şi, cu atât mai puţin, de polarizare ideologică. Toate partidele sistemice, adică parlamentare, au guvernat separat şi împreună, in alianţe mai mult sau mai puţin rezistente, s-au scindat şi reasamblat, au generat aripi care după un scurt zbor s-au aşezat pe acelaşi trup al Partidului-Stat. Nu au existat extreme opuse care să se condiţioneze cumva prin jocul democratic. De altfel membri acestor „partide” au trecut deseori dintr-o tabără intr-alta fără prea multe scrupule, fără să ţină seama de vreo pretinsă diferenţă doctrinară, şi acest fenomen a atins asemenea cote incât astăzi cu greu poţi găsi un ales al poporului care să fi activat intr-o singură barcă parlamentară. Substanţa ideologică a aleşilor s-a dovedit a tinde către zero. Puţinele tentative ale unor outsideri de a crea de la zero grupări politice pro-capitalism au sfârşit lamentabil, iar mass media şi societatea civilă au contribuit din plin la izolarea acestor disidenţi ideologici, probabil din inerţia mentalităţii de iobag speriat de moşieri. Mă refer in principal la URR şi NR. In acest moment nu există poli partinici şi nu vor exista prea curând. Aşa-zisa topire actuală este o nouă-veche permutare a unor politruci cu pretenţii de dreapta, culmea, după ce partidul absorbant -PNL- tocmai a ieşit dintr-o mega alianţă reacţionară şi de stânga: USL. Cu tupeul lor masiv cu care ne-au obişnuit aceşti politruci nu au nicio jenă să susţină azi un guvern de stânga şi mâine unul de dreapta.

    Când vorbim despre dreapta românească zic că e musai şi onest să distingem din start intre dreapta guvernamentală sau sistemică, dreapta intelectuală şi dreapta antreprenorială. Sunt 3 grupuri distincte care uneori au ajuns să aibă chiar interese divergente.

    Ceea ce ar fi trebuit să devină clar pentru intelectualii de dreapta şi pentru patronat după 8 ani de guvernări „de dreapta” [2005-2012] este faptul că dreapta sistemică este un fals grosolan. Niciunul dintre partidele ce se pretind de dreapta nu este cu adevărat de dreapta, din orice unghi am privi. Au guvernat ani la rând şi nu au reuşit să schiţeze măcar o reformă a statului socialist care să anihileze sau măcar reducă reţelele redistribuitiviste ale statului. Dar nici nu mai era nevoie de fapte, căci până şi vorbele îi dădeau de gol incă din anii 90. Acum toată lumea s-a putut convinge. De pildă partidul „de dreapta” aflat la guvernare, fără nicio evaluare a meritelor angajaţilor bugetari şi a rezultatelor sistemului public de invăţământ, e vorba de PNL din epoca tăriceanu, a găsit de cuviinţă să mărească in bloc, pe ramură, salariile acestora, o măsură tipic socialistă ce nu numai că nu ţinea cont de legile pieţii, dar mai şi agrava dependenţa mentală a bugetarilor de statul providenţial. Apoi, celălalt mare partid sistemic „de dreapta”, PDL din epoca boc, după ce primeşte palma realităţii economice, ia decizia aberantă de a reduce tot in bloc salariile bugetarilor şi, in plus are tentativa de a micşora in masă pensiile, adică tot măsuri socialiste, pentru că niciun guvernant de dreapta nu poate concepe asemenea măsuri arbitrare ce ţintesc o colectivitate in ansamblu, ci in situaţii de criză, restructurări gândite pe fiecare unitate cu reduceri de posturi şi concedieri individuale in funcţie de performanţele fiecărui angajat. Şi PNL şi PDL au tratat profesorii ca pe o turmă, ca pe un organism social amorf, care poate fi controlat şi modelat după voia păstorilor. La fel au abordat şi breasla medicilor care, iată, au devenit oficial funcţionari ai statului socialist, la fel au „reformat” piaţa serviciilor de sănătate şi cea conexă a asigurărilor.

    Şi atunci, dacă e să raportăm fenomenul migraţiei la structura politică/ideologică a societăţii, zic că e musai să ţinem cont că dreapta sistemică a fost o stângă ceva mai talentată in a mima deopotrivă democraţia şi doctrina liberală. Şi astfel, eliberaţi de partizantul futil, vom observa că atitudinea partidelor sistemice vizavi de migraţia masivă nu diferă absolut deloc, din contră, toate aripioarele partidului-stat au guvernat pe parcursul agravării acestui fenomen şi toate s-au bucurat -mai pe faţă sau mai pe şest- de beneficiile materiale procurate de acest exod. In loc să dezbată public şi să avanseze societăţii propuneri de colaborare in vederea stopării fenomenului, toate partidele sistemice au conlucrat pentru ca românii cei mai tineri, mai energici, mai calificaţi să fugă din ţară şi să lucreze in Occident. Nomenklatura, reorganizată după şocul din 89, a revenit iute la vechea viziune comunistă şi a descoperit că şeptelul poate fi trimis la produs in Occident spre satisfacţia clasei. Exact asta este atitudinea politrucilor sistemici faţă de români: cea a unor proxeneţi cu experienţă faţă de prostituatele lor. Desigur, iniţial nu le-a trecut prin cap că la un moment dat prostituatele s-ar putea să se elibereze de chingile stăpânilor şi să se stabilească definitiv peste hotare, in slujba altor stăpâni, mai generoşi. Nu le-a trecut prin cap nici faptul că sistemul lor piramidal de asigurări de stat se va prăbuşi cu atât mai iute şi mai violent cu cât numărul de sclavi tineri va scădea brusc, prin emigraţie.

    Acum, pe scurt, câteva cauze ale fenomenului şi gradul de implicare a politicului.
    1. Cvasimonopolul statului pe piaţa serviciilor de sănătate şi educaţie. In fapt, in aceste ramuri, abia de putem vorbi de o piaţă, nicidecum de o piaţă liberă. Formarea cadrelor fiind apanajul statului, prin entităţi administrative complet desprinse de cererea reală din economie, s-a ajuns rapid, după 89, la o supraproducţie, adică la un număr uluitor de licenţiaţi in domenii ce nu mai aveau căutare. Această inflaţie de absolvenţi de studii universitare decalate faţă de evoluţiile celorlalte pieţe a condus la scăderea salariilor in ramurile sufocate de ofertă, inclusiv in sistemul public de educaţie cunoscut pentru finanţarea sa lipsită de flexibilitate, şi, ulterior, la incapacitatea pieţelor de a absorbi acest volum enorm de forţă de muncă calificată şi supracalificată in opoziţie cu realităţile economiei. Acest fenomen era vizibil incă de la sfârşitul anilor 90 când statul a suplimentat locurile la majoritatea facultăţilor existente şi, in plus, a înfiinţat noi unităţi de invăţământ superior in mai toate municipiile ţării. Ba mai mult, universităţile private apărute după 90 au fost conectate la politicile educaţionale aberante ale statului şi populate cu politrucii cu veleităţi de profesori şi au ajuns să producă pe bandă rulantă şi pe stoc aceeaşi marfă umană refuzată deja de pieţe, care marfă, negăsindu-şi loc de muncă pe piaţa liberă s-a întors către stat umplînd galantarele partidelor sistemice. Când nici acolo nu a mai fost loc au inceput a migra acceptînd să presteze orice muncă dar pentru un venit consistent in occident. Aceasta este migraţia de supravieţuire şi dezvoltare personală. Aceşti oameni au plecat pentru că in ţară, după 4-5 de studii universitare, descopereau o concurenţă acerbă pentru nişte posturi remunerate execrabil, cu sume care abia de acopereau necesităţile cotidiene, darmite costurile inerente dezvoltării profesionale, şi nicidecum costurile iniţierii şi dezvoltării familiale.

    2. Cvasimonopolul statului pe piaţa cercetării ştiinţifice, a inovaţiei şi a tehnologiei de vârf. Vorbim de un domeniu cu o finanţare lipsită de etalon şi la fel de politizată ca şi celelalte pieţe acaparate de stat. De aici provine migraţia de specialitate. Cei mai buni dintre cei mai buni oameni de ştiinţă, doctori, ingineri au descoperit limitele sistemului şi, dacă şi-au dorit să înainteze in carieră sau să obţină o finanţare optimă, au fost obligaţi să accepte ofertele universităţilor occidentale. Fenomenul nu este propriu ţărilor subdezvoltate precum românia. Şi din Franţa migrează cercetători către America. Aici politicul nu prea avea cum să blocheze migraţia. nu cu resursele actuale.

    3. Discontinuitatea şi politizarea masivă a proiectelor de investiţii in infrastructură. Acest gen de lucrări necesită o forţă de muncă calificată pe mai multe paliere -constructori, proiectanţi, arhitecţi, ingineri, manageriat şi administrativ- şi o anume stabilitate a organigramelor şi posturilor ce conduce la dobândirea experienţei şi la sudarea echipelor. Cererea este foarte mare şi avem concurenţă atât in privat cât şi intre stat şi privat, iar din 2007, este conectată la pieţele occidentale. In contextul in care proiectele statului român au intrat deseori in impas, au fost abandonate, reluate temporar, tergiversate, mare parte din forţa de muncă cu experienţă in domeniu a fost iute absorbită de pieţele europene. Este migraţia profesioniştilor, oameni care au plecat pentru o mai mare stabilitate profesională şi, desigur, pentru acumularea de capital. Politicul a fost decisiv in acest caz. Incompetenţa şi corupţia politrucilor -ce au decis că fără şpagă nu se construieşte nimic in România- au stopat dezvoltarea infrastructurii rutiere şi feroviare şi au provocat un alt exod in masă al celor mai bine pregătiţi lucrători din construcţii. Ca să pună capac la politicile lor investiţionale de-a dreptul tâmpite, politrucii români au distrus şi învăţământul profesional, iar apoi, ani de zile s-au acuzat reciproc fără ca niciunul dintre ei să fie capabil să pună la loc şcolile profesionale care, de bine de rău, produceau ceva util pt societate. Le-au desfiinţat pentru a procura universităţilor pseudo-private clienţii necesari supravieţuirii. Desigur, o prostie crasă, dar nu ai cum să te aştepţi de la socialişti să priceapă cum de scade numărul de muşterii la o fabrică de diplome căreia i s-a dus buhul de cât de capabilă e să producă rebuturi. Tot aşa, mai deunăzi, le-a trecut prin cap trăsnaia de a-i băga in facultăţi pe junii cei mai neîmpăcaţi cu şcoala şi învăţătura fără să le mai ceară in prealabil diploma de bac.

    4. Sancţionarea penală a prostituţiei. Era suficient nu să legalizeze, ci să dezincrimineze prostituţia, pentru ca tinerele femei ajunse in situaţia disperată de a-şi vinde trupul pentru a supravieţui să nu mai fie obligate să presteze clandestin, apoi capturate, şantajate şi traficate, ajunse in mâna reţelelor de proxeneţi transfrontaliere, pe toate coclaurile Europei. desigur, o parte din aceste lucrătoare cu sexul au reuşit singure, dar ele sunt o minoritate. Astăzi România este cea mai importantă pepinieră de curve a Europei, iar politrucii din toate partidele se bucură, cel puţin indirect pentru că se infruptă din taxele şi impozitele plătite de familiile acestor femei, de beneficiile dezvoltării intreprinderilor mafiote de export.

    etc

    • Vorbiti in comentariul dvs despre „…..dreapta guvernamentală sau sistemică, dreapta intelectuală şi dreapta antreprenorială. Sunt 3 grupuri distincte care uneori au ajuns să aibă chiar interese divergente.”

      Stiu si cred ca este evident pentru multa lume, cine formeaza dreapta guvernamentala si respectiv dreapta antreprenoriala dar nu prea stiu ce intelegeti prin dreapta intelectuala. Cum o puteti defini ?

    • @euNuke: nu cred ca distinctiile dvs la nivelul dreptei (sistemica, intelectuala sau antreprenoriala) functioneaza prea bine, nu cel putin atunci cand e vorba de exprimare politica, nu cred nici ca monopolul in educatie, sanatate, cercetare etc e principalul vinovat de inclinatia spre exit a romanilor. Mai curand o parte din romani s-a temut ptr reusitele ei de cealalta parte: economia a generat castiguri care n-au generat mai departe dezvoltare, return etc, mai curand disparitati si secesiune sau exit. Discursul si vocatia dreptei de ‘protector’ intr-un sens anticomunist si/sau capitalist al succeselor are de-a face cu asta, in orice caz sub raport tematic si ideologic ‘distinctiile’ dvs, in masura in care sunt reale, mai curand si-au furnizat reciproc idea si s-au sprijinit. Polarizarea stanga/ dreapta era oarecum inevitabila. Polarizarea e vizibila de fapt de la mijlocul anilor ’90; absenteismul anilor 2000 si faptul ca toate aceste formatiuni si aliante sunt de fapt formatiuni de ingusta reprezentare sociala mi se pare ca nu fac altceva decat sa accentueze ‘fenomenul’; polarizare in special in sensul ingustarii exprimarii politice la nivelul marilor partide (nu sunt de acord cu explicatia dvs asupra esecului NR etc).
      Altminteri, efortul dvs de a judeca probl exact din unghiul opus e spectaculos.
      Nu m-am gandit sa aduc vorba de prostitutie, adevarul e ca nu stiu mai nimic despre fenomen, dar cred ca merita discutat.
      Multumesc ptr comentariu,
      Toate cele bune

  3. La ce ne-au folosit 25 de ani de „libertate&democratie” : jefuirea si distrugerea economie nationale, depopularea prin imigratie (cu milioanele) la care se adauga colapsul demografic in care s-a intrat dupa 1989, cedarea suveranitatii tarii …..Nu cred ca va mai exista Romania si natiunea romana in 30 de ani.

    • S-ar putea ca in 30 de ani sa fie probl mari cu toata planeta.
      Probabil ca daca omul ar fi contat mai mult in politicile de modernizare, restructurare, liberalizare etc din anii ’90, situatia sau pretul pe care Romania l-a platit ar fi fost altul, cu rezultate economice si sociale nu foarte diferite. Dar nu cred ca defetismul asta foloseste la ceva. Putem si trebuie sa invatam ceva din anii astia.
      Toate cele bune

  4. Majoritatea celor care au emigrat pana prin anul 2000 au fost oameni cu studii superioare tehnice, in special in Canada si SUA. Cauza este cunoscuta: demolarea/vanzarea intregii industrii, nu tocmai performanta dar care putea fi salvata, cel putin partial. Dupa 2000, au plecat si alti romani fie „ajutati” de lipsa oricarei surse de venit…….sau chiar indemnati de la cel mai inalt nivel politic.
    Romania este cunoscuta in lume datorita acestora oameni/profesionisti.
    In Romania, au ramas in special dreapta intelectuala care va face ca Romania si natiunea romana sa existe in continuare.

    • Nu stiu daca romanii sunt apreciati ptr asta in Occident, adica chiar daca sunt supracalificati in genere ptr joburile pe care le au, cred ca e mult mai apreciat faptul ca pot fi platiti mult sub nativii. Migratia importanta nu s-a desfasurat in SUA si Canada. Acolo s-a plecat intr-adevar la studii si s-a ramas probabil pe urma, mai rar s-a plecat la munca.
      Cat priveste ‘dreapta intelectuala’, mi se pare ca daca va uitati si pe anii ’90, si pe anii 2000 n-aveti prea multe motive de speranta. In plus, nu pare sa re/cunoasca decat o forma ingusta de libertarianism, la care recurge dogmatic ca la, nu stiu, miezul omului, principiul democratiei occidentale, singurul sau adevaratul spirit anticomunist etc. Cand privesti decalajale, migratia etc intelegi la ce a servit tipul asta de discurs. Nu cred ca e o idee buna sa-ti pui sperantele in el, lucrurile s-au mai schimbat intre timp
      Multumesc ptr comentariu
      Ganduri bune

  5. Mi se pare interesant și elaborat. Cred că ar merita să îl publicați și într-o revistă de specialitate internațională, după eventuale dezvoltări.

    gânduri bune,

    • Multumesc ptr sugestie, adevarul e ca imi pierdusem sperantele ca o sa apara. Bun, ramane de vazut, personal am alte prioritati acum.
      TOate cele bune

  6. Un prieten mi-a reprosat pe tel ca nu-mi bolduiesc ideile. Reproduc aici sms-ul, poate mai sunt si altii care se uita dupa bolduiri:
    „Teoria spune ca atunci cand recursul la exit e masiv si indelungat, situatia in interior se detensioneaza si-ti da voie sa introduci schimbari, sa-ti modernizezi economia etc. Romania confirma modelul, dar partial. Ptr ca desi abandonul pe spatii largi al romanilor (Sandu foloseste expresia social infectiousness) i-a permis Romaniei sa se redreseze mai tarziu, fenomenul migratiei n-a scazut, dimpotriva. Cum proiectul dreptei unice din aceasta perioada dateaza, e limpede ca el s-a nascut ptr a proteja castigurile generate de economie, nu intamplator dreapta castiga alegerile din fata PSD in 2004, iar in 2008 alegerile se remarca prin absenteism (peste 60%). E oricum incredibil cat de asociala si liberala a putut fi Romania in acesti ani (astia n-au facut nimic ptr a limita abandonul, nici dupa ce economia s-a redresat, adica harta Romaniei e marcata si azi de disparitati nasoale). Cum polarizarea politicii e echivalenta cu o ingustare a exprimarii politice (natural, isi permit, sistemul politic poate functiona si cu trei oameni prezenti la vot), ideea unei drepte unice e pur si simplu o prostie. Romanii si-au pastrat comportamentul secesionist si in criza, dar mult sub nivelul anilor 2000. Lucrurile evident s-au stricat intre timp. Mai curand recursul la protest/ voice sau atitudinea anti-sistem (mi se pare ca aducem destul cu Croatia -adaug acum) e alternativa acestor ani. Ideea unei drepte unice are toate datele unei proaste in aceste conditii (vezi exemplul meu din concluzie bazat pe Madgearu).
    Cred ca exprim binisor ideea articolului. O bolduire cu dedicatie :)”

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Constantin Balasoiu
Constantin Balasoiu
Master in stiinte politice (la FSPUB), a publicat articole la Idei in Dialog (2006-9) si Revista 22 (2011)

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro