Rata dobânzii a devenit în ultima vreme o variabilă economică atent urmărită și foarte mult discutată. Mișcările ratei dobânzii afectează direct viața de zi cu zi a cetățenilor și au importante consecințe asupra sănătății economiei. Astfel, modificările ratei dobânzii influențează anumite decizii personale, cum ar fi cele de a consuma sau de a economisi, ori cele de a cumpăra titluri de stat sau de a depune banii în cont la bancă. Aceste variații afectează, de asemenea, deciziile economice ale oamenilor de afaceri sau ale gospodăriilor familiale, cum ar fi cele de a investi într-un nou echipament sau de a efectua diverse plasamente financiare. Este atunci ușor de înțeles că informațiile cu privire la mișcările ratei dobânzii sunt selectate, anunțate și comentate în mass-media și folosite adesea de politicieni ca muniție în lupta politică, în funcție de oportunități și interese.
Natura dobânzii
Perceperea unei anumite dobânzi pentru creditele acordate constituie o practică la fel de veche ca şi schimbul de mărfuri. Cu toate acestea, acordarea de credite purtătoare de dobândă a fost condamnată de Aristotel, iar mai târziu de biserica catolică, ceea ce a făcut ca în tot evul mediu european această îndeletnicire să fie practicată doar de străini (evrei, lombarzi, siriaci etc.). Continuând tradiţia aristotelică, Toma de Aquino, de exemplu, condamnă acordarea de credite cu dobândă, însă, dincolo de judecarea aspectului moral al acestei practici, subliniază că dobânda este „preţul timpului”. Această caracteristică a fost estompată în lucrările economiştilor clasici (A. Smith, D. Ricardo, J. St. Mill etc.), pentru care existenţa dobânzii este legată de productivitatea factorului „capital”, însă va fi reabilitată de către unul din fondatorii școlii austriece, E. Böhm-Bawerk, potrivit căruia rata dobânzii poate fi definită ca un „preţ intertemporal”. Acest „preţ” îmbracă diverse forme, a căror analiză permite, pe de o parte, explicarea pluralităţii ratelor dobânzii observate într-o economie modernă, iar pe de altă parte, definirea conceptului abstract de „dobândă” cu care operează teoria economică.
Ideea că fenomenul dobânzii se explică prin productivitatea fizică a capitalului, care permite debitorului să plătească dobânda pe care o datorează pentru capitalul împrumutat, a fost introdusă în gândirea economică modernă de către J. B. Say. Această concepţie, focalizată pe cazul creditelor de producţie, are dezavantajul că nu poate explica dobânda aferentă creditelor de consum. Inconvenientul a fost depăşit însă de către E. Böhm-Bawerk, care a arătat că dobânda se naşte din schimbul unor bunuri de consum existente în prezent pentru bunuri de consum care vor exista în viitor, constituind, deci, o primă (premium, agio) specifică celor dintâi.
Această primă rezultă din preferinţa pentru prezent, care este comună tuturor oamenilor şi care, după Böhm-Bawerk, se explică prin trei serii de considerente. Prima serie este de ordin economic: bunurile existente în prezent sunt preferate bunurilor viitoare, deoarece cele dintâi pot satisface atât nevoi prezente, cât şi nevoi viitoare, pe când cele din urmă nu pot satisface decât nevoi viitoare. Pentru a putea fi folosite în scopul satisfacerii unor nevoi viitoare, bunurile existente în prezent trebuie ţinute în rezervă, ceea ce se realizează cel mai bine prin transformarea acestora în bani şi apoi păstrarea banilor respectivi. A doua serie de considerente este de ordin psihologic: lipsa de imaginaţie, slăbiciunea omenească şi nesiguranţa cu privire la viitor îi fac pe oameni să preţuiască mai mult prezentul decât viitorul. În fine, a treia serie de considerente este de ordin tehnologic: bunurile existente în prezent pot fi utilizate imediat în procesul de producţie, permiţând obţinerea unei producţii mai mari comparativ cu bunurile viitoare, care vor fi încorporate în procesul de producţie doar mai târziu şi, deci, vor duce la obţinerea unei producţii mai mici.
În concordanţă cu dimensiunea subiectivă generală a doctrinei economice a şcolii austriece, Böhm-Bawerk consideră că fiecare individ are propria sa preferinţă pentru prezent şi, deci, propriul său raport de schimb intertemporal. Aceste preferinţe individuale interacţionează pe ceea ce s-ar putea numi „piaţa timpului”, stabilind un „raport de schimb social al timpului”, adică un „preţ al timpului”.
Raportul de schimb intertemporal, numit de către un alt strălucit reprezentant al școlii austriece, L. von Mises, „rata dobânzii originară”, este raportul dintre valoarea atribuită satisfacerii unei nevoi în viitorul imediat şi valoarea atribuită satisfacerii aceleiaşi nevoi în perioade de timp mai îndepărtate. Rezultă că rata dobânzii nu este un „preţ” în sensul obişnuit al cuvântului, ci un „preţ intertemporal”.
Din punct de vedere istoric, „piaţa timpului” (piaţa pe care se realizează schimbul între bunurile existente în prezent şi bunurile viitoare) a fost foarte mult simplificată, la fel ca alte pieţe, prin adoptarea unui mijloc de schimb general: banii.
Într-adevăr, în economia bazată pe troc, există atâtea „pieţe ale timpului” diferite, câte bunuri sunt. Spre deosebire de aceasta, în economia monetară, în care moneda este mijlocul de schimb general, inclusiv, deci, mijlocul de schimb intertemporal, „piaţa timpului” se exprimă în termeni monetari (nominali), conferind un rol primordial schimbului între capitalul bănesc existent în prezent şi capitalul bănesc viitor. Acest schimb între capitalul bănesc actual şi capitalul bănesc viitor constituie esenţa procesului de creditare realizat în formă monetară (nu în natură).
Astfel, în procesul respectiv, creditorul „vinde” banii pe care îi deţine în prezent în schimbul banilor pe care îi va obţine în viitor, iar debitorul „cumpără” o sumă de bani actuală contra unei promisiuni că va da o sumă de bani mai mare în viitor. În modul acesta, rata dobânzii poate fi asimilată cu „preţul” sau „costul” creditului, deşi o asemnea asimilare este destul de simplificatoare. Căci, după cum am arătat, rata dobânzii există chiar şi în absenţa pieţei creditului.
Pe de altă parte, în economiile monetare în care nu există piaţă financiară, ori acesta este slab dezvoltată (economiile de piaţă emergente), există totuşi o formă particulară de manifestare a „pieţei timpului”, şi anume producţia însăşi. Într-adevăr, cumpărarea de echipamente şi servicii productive pentru a fabrica bunuri de consum înseamnă transformarea unui capital existent în prezent în formă fizică (mijloace de producţie) în bunuri viitoare (bunuri de consum), proces care se realizează prin transformări fizice, chimice, biologice etc., adică în alte moduri decât printr-o operaţie de creditare.
Asimilarea ratei dobânzii cu costul creditului este chiar şi mai simplificatoare în cazul economiilor emergente în care procesul de interemediere financiară este slab dezvoltat, iar creditul bancar constituie principala sa formă, deoarece, în acest caz, formarea costului creditului se reduce la stabilirea unilaterală de către bănci a ratei dobânzii bancare active, pe care cei care solicită împrumuturi bancare nu pot decât să o accepte sau nu (contractul de adeziune din drept).
Structura ratelor dobânzii
În economiile moderne există o pluralitate de rate ale dobânzilor. Dintre acestea, pot fi amintite următoarele: rata nominală (rata monetară observată pe piață); rata reală (rata nominală corectată cu rata inflației); rata „naturală” (rata care este neutră în raport cu preţurile de pe piaţa bunurilor şi serviciilor sau, altfel spus, rata la care cererea şi oferta de pe piaţa „reală” sunt egale); rata de capitalizare (factorul cu care se înmulțește o sumă de bani actuală pentru a determina valoarea sa viitoare); rata de actualizare (divizorul la care se împarte o sumă de bani viitoare pentru a stabili valoarea sa actuală); rata ex ante (rata anticipată ponderată cu probabilitatea de a o obține); rata ex post (rata de modificare a mărimii averii pe care o provoacă o decizie deja luată); rata brută (rata calculată înainte de plata impozitului); rata netă (rata calculată după plata impozitului); rata activă (rata aferentă creditelor acordate); rata pasivă (rata aferentă împrumuturilor primite); etc.
Toate aceste rate sunt diferenţiate în funcţie de pieţele de capital pe care se practică (piaţa interbancară, piaţa creditului, bursele de valori, de fonduri sau de efecte, piaţa titlurilor de stat, europieţele etc.), precum şi de „maturitatea” instrumentelor de credit respective. Pentru același tip de instrumente de credit, între ratele aferente unor scadențe mai lungi și cele aferente unor scadențe mai scurte există o anumită legătură, însă aceasta nu este una de strictă proporționalitate. Teoretic, ratele pe termen lung sunt medii geometrice ale ratelor pe termen scurt observate pînă în momentul respectiv şi ale ratelor pe termen scurt anticipate pentru toate perioadele scurte viitoare cuprinse în perioada lungă considerată.
Deși este foarte diversificată, gama ratelor dobânzii comportă totuși o rată „directoare”, în jurul căreia se articulează celelalte rate. Cu alte cuvinte, pluralitatea ratelor observate pe piață reflectă într-un mod neunivoc o anumită rată directoare, cum ar fi, de exemplu, rata dobânzii de politică monetară stabilită de către banca centrală. Ca urmare, această multitudine de rate poate fi telescopată la ceea ce în mod teoretic se numeşte „nivelul general al ratei dobânzii”. Şi, de fapt, majoritatea teoreticienilor utilizează acest procedeu reducţionist, deşi evaluările lor cu privire la dinamica mărimilor economice respective diferă în funcţie de modul de alegere a ratei directoare şi de modalităţile diferite în care analizează factorii care determină ratele dobânzii observate.
În orice caz, studiul structurii ratelor dobânzii rămâne la fel de interesant ca şi studiul structurii preţurilor relative. Desigur, un asemenea studiu nu spune nimic despre nivelul general al ratelor, iar pentru a fi cu adevărat semnificativ trebuie coroborat cu rezultatele analizei ratei directoare, însă acest studiu constituie un instrumentar – teoretic şi analitic – complementar, indispensabil pentru analiza factorilor determinanţi ai ratei dobânzii.
Provocări ale creșterii ratelor dobânzii
În SUA, rata dobânzii la titlurile de stat cu scadență de zece ani este în prezent 2,5%, iar având în vedere că rata inflaţiei anticipate este 2%, înseamnă că guvernul american suportă un cost real cu creditul public de 0,5%. Până acum un an, în SUA și în celelalte țări dezvoltate, ratele dobânzilor reale au fost chiar negative. Însă, tocmai din cauza acestor rate ale dobânzilor mici, care au predominat în ultimii ani în țările dezvoltate, unii economiști au considerat că lumea este pe cale să intre într-o eră de stagnare seculară, iar Fed și celelalte bănci centrale importante au început să majoreze ratele dobânzilor de politică monetară. În consecință, ratele dobânzilor pe termen lung au crescut în majoritatea țărilor dezvoltate, precum și în țările europene care nu fac parte din zona euro (cca. 1% în Cehia și Suedia; între 2% și 3% în Bulgaria și Polonia; peste 3% în Croația, Ungaria și România).
În România, în ultima perioadă, ratele medii ale dobânzilor practicate de bănci la creditele noi au crescut la cca. 6%, în timp ce ratele medii ale dobânzilor la depozitele noi la termen ale clienților nebancari s-au menținut la cca. 1%. Corectate cu rata inflației așteptate de cca. 5%, aceste rate nominale se traduc printr-un cost real al creditului pentru sectoarele nefinanciare ale economiei de cca. 1%. În ceea ce priveşte costul real al resurselor de creditare atrase de sectorul bancar, acesta este negativ (-4%). Rezultă că atât costul finanțării prin credite bancare al sectoarelor nefinanciare (economiei „reale”), cât și costul finanțării sectorului bancar s-au redus în ultima perioadă. Ca urmare, profitabilitatea instituțiilor de credit s-a ameliorat, depășind media zonei euro. Este de notat că diferența substanțială dintre dobânzile bancare active și pasive constituie o trăsătură a sectorului bancar din majoritatea țărilor din regiune, în care gradul de intermediere financiară este redus, cererea de credite este mare, iar riscul de credit este superior celui din țările dezvoltate.
Creșterea ratelor reale este mai mult sau mai puțin problematică în funcție de cauzele care o determină. Punctul de vedere dominant în literatură este că tendința de majorare a dobânzilor se explică în principal prin creșterea ratei dobânzii „naturale”. Modificarea acesteia din urmă este produsă de schimbările intervenite în elementele fundamentale ale deciziilor de economisire și de investire. Astfel, slăbirea înclinației spre economisire determină reducerea ofertei de capital și, deci, creșterea ratei dobânzii „naturale”. Pe de altă parte, îmbunătățirea perspectivelor de creștere economică și reducerea incertitudinii cu privire la viitor determină creșterea cererii de capital în vederea investițiilor și, deci, creșterea ratei dobânzii de echilibru. În România, în ultimul deceniu, rata de investire a fost în medie cca. 26,5% din PIB, iar rata de economisire, 22,5% din PIB. Cu alte cuvinte, cererea de capital a fost tot timpul mai mare decât oferta, ceea ce a presat constant în direcția creșterii ratei dobânzii „naturale”.
Într-o economie deschisă, la factorii interni se adaugă fluxurile internaționale de capital în care este înserată țara respectivă: intrările de capital acționează în direcția reducerii ratei dobânzii, iar ieșirile, în direcția creșterii acesteia. În modul acesta, într-o economie deschisă de talie „mică” (în sensul că nu influenţează rata randamentului plasamentelor financiare la nivel mondial), „diferențialul ratei dobânzii” (diferența dintre rata dobânzii de pe piaţa de capital internă și rata dobânzii de pe piaţa de capital internațională) tinde să se diminueze. În România, fluxurile de capital internaționale sunt în prezent complet libere, ceea ce face ca intrările de capital din străinătate să poată constitui un important factor de reducere a ratei dobânzii de echilibru. În ultimul deceniu, aceste influxuri au fost în medie cca. 4% din PIB, ceea ce arată importanța capitalului străin pentru menținerea ratei dobânzii de echilibru la un nivel suportabil. Este de subliniat că importante din acest punct de vedere sunt mai ales investițiile străine directe, care, pe lângă că nu ,,fug” cu uşurinţă în caz de criză, provocând creşterea bruscă a dobânzilor şi deprecierea puternică a monedei naţionale, au numeroase efecte pozitive asupra creșterii economice: transferuri de tehnologie, introducerea de cunoştinţe manageriale, creșterea calificării forţei de muncă indigene, creşterea productivităţii, accesul la noi pieţe ș.a.m.d.
Creșterea ratei dobânzii „naturale” constituie un obstacol major în calea creșterii economice, deoarece limitează capacitatea politicii monetare de a stimula suficient economia prin reducerea ratelor reale sub nivelul de echilibru. Aceasta, deoarece ratele nominale nu pot fi oricât de mici din cauza pericolului ca ratele reale să devină negative. Problema cu adevărat importantă este, așadar, reducerea ratei „naturale” a dobânzii.
Având în vedere factorii determinanți ai acestei rate de echilibru, amintiți anterior, în cazul României există două mari tipuri de soluții: 1) creșterea economisirii interne; și 2) atragerea de capital străin, inclusiv prin absorbția sporită de fonduri europene. Este adevărat însă că ambele tipuri de soluții sunt greu de aplicat în practică.
În primul rând, creșterea economisirii necesită creștere economică și/sau reducerea consumului (privat și/sau public). Or, creșterea economică depinde la modul fundamental de o serie de factori obiectivi, cum ar fi: resursele naturale, capitalul, forța de muncă, productivitatea etc. La urma urmelor, creșterea economică este „distrugere creatoare” (J. Schumpeter), nu scamatorie. Reducerea consumului privat şi, deci, creşterea economisirii unei populații care, conform ultimelor date, este expusă în proporție de 38,8% (7,69 milioane de persoane) riscului de sărăcie și excluziune socială, este, de asemenea, extrem de dificilă, dacă nu imposibilă, din punct de vedere social și politic. În fine, reducerea consumului public necesită reformarea profundă a aparatului de stat şi administrativ și modernizarea modului de guvernare: modificarea constituţiei şi unicameralismul, reforma electorală, restructurarea agenţiilor guvernamentale şi raţionalizarea cheltuielilor publice, regionalizarea şi descentralizarea în administraţia publică, reforma funcţiei publice şi a sistemului de salarizare în sistemul bugetar, reforma justiţiei, educaţiei şi sănătăţii, reforma sistemului de pensii etc. Este vorba, aşadar, despre o adevărată revoluţie intelectuală în concepţia despre stat, de care elitele româneşti nu s-au dovedit până acum capabile. (v. şi lucrarea autorului: Sunt capabile elitele româneşti să regândească rolul statului?, Ziarul Financiar, 23 august 2017),
În al doilea rând, atragerea de capital străin implică îmbunătățirea acelor trăsături ale economiei de natură să constituie stimulente pentru investitorii straini. Fără a intra în detalii, menționăm că este vorba despre caracteristicile competitive ale mediului economic, politic şi juridic, cultural și de afaceri. Deși nici acest proces nu este ușor, deoarece implică finalizarea reformelor structurale care, din cauze pe care nu le discutăm aici, stagnează de atât de mult timp în România, autoritățile pot lua unele măsuri pentru accelerarea sa: eliminarea riscului valutar prin adoptarea cât mai repede posibil a euro, îmbunătățirea regimului proprietății (de exemplu, prin finalizarea lucrărilor de cadastru), reducerea birocrației, combaterea corupției etc.
În ceea ce privește atragerea fondurilor europene, faptul că România nu reușește acest lucru decât într-o mică măsură este bine cunoscut și foarte mult discutat. Nu vom insista, prin urmare, asupra acestei situații paradoxale, menționând doar că ea are efecte dramatice nu numai asupra dobânzilor, ci şi asupra tuturor celorlalte aspecte ale recuperării decalajelor de dezvoltare și convergență reală cu țările UE.
Este de remarcat că rolul factorilor care determină nivelul și evoluția ratelor dobânzilor este aproape absent din discuțiile și disputele amintite la început. La urma urmelor, ratele dobânzilor nu sunt determinate de forțele naturii, ci de comportamentele oamenilor. Banca centrală fixează rata dobânzii numită „rata de politică monetară” și limitele intervalului în care se situează ratele dobânzilor de pe piața interbancară (celebrele ROBOR și ROBID), care sunt, în general, dobânzi pe termen scurt. La rândul lor, participanții la piețele financiare (instituții de credit, instituții financiare nebancare, depunători, companii, gospodării ale populației etc.) își adoptă deciziile în funcție de așteptările pe care le au cu privire la randamentele plasamentelor de fonduri pe termen lung, precum și în funcție de reacțiile politicii monetare pe care le anticipează prin prisma inflației și a creșterii economice viitoare, ținând seama inclusiv de riscurile aferente. După cum am mai menționat, ratele dobânzilor reale se calculează prin scăderea ratei inflației anticipate din aceste rate nominale, observate pe piaţă, ceea ce face ca, în orice moment, ratele dobânzilor să reflecte interacțiunea dintre politica monetară a băncii centrale, pe de o parte și evaluările și anticipațiile sectorului privat, pe de altă parte. Legând evoluția ratelor dobânzilor reale de elementele fundamentale ale deciziilor de economisire și de investire, ipoteza implicită în această interpretare este că banca centrală și piețele financiare pot, într-o anumită măsură, să se acomodeze la evoluția ratei reale de echilibru.
Nu există însă nici o garanție că acest lucru se întâmplă. Determinarea nivelului ratei dobânzii ‚,naturale’’– concept abstract, care nu poate fi observat – constituie o formidabilă provocare pentru băncile centrale. Pentru a orienta evoluția ratelor în direcția dorită, ele se bazează, în general, pe estimarea unor variabile neobservabile, cum ar fi PIB „potențial”, șomajul „natural”, inflație „structurală” etc. Or, toate aceste estimații sunt foarte nesigure, deoarece depind mult de modelul utilizat, de datele disponibile, de orizontul de timp avut în vedere ș.a.m.d. De aceea, ele sunt supuse adesea la importante revizuiri. (v., de ex., C. Borio et al., Rethinking potential output: Embedding information about the financial cycle, BIS Working Papers, No 404, February 2013; https://www.bis.org/publ/work404.pdf; accesat 28.02.2018).
De asemenea, cadrul acțiunii băncii centrale se poate dovedi incomplet. Concentrându-se în principal asupra inflației pe termen scurt și – în unele cazuri – asupra stimulării creșterii economice și reducerii șomajului, politica monetară poate scăpa din vedere evoluția sectorului financiar. În plus, dat fiind faptul că ciclul financiar este mai lung decât ciclul economic, orizonturile de timp diferite pot împiedica autoritățile să țină seama în suficientă măsură de impactul deciziilor lor asupra stabilității financiare viitoare. Și, de fapt, această posibilitate a fost dovedită de faptul că recenta criză financiară s-a produs în pofida faptului că inflația a fost relativ stabilă în toate țările dezvoltate.
În fine, dacă participanții la piețele financiare sunt mult mai neîcrezători în viitor decât banca centrală, lucrurile pot merge chiar foarte rău, așa cum s-a întâmplat de mai multe ori în trecut. În țările dezvoltate, în cursul ultimelor trei decenii, au avut loc mai multe episoade de expansiune-recesiune generate de credit, care au provocat daune majore și durabile economiei. În România, creșterea rapidă a volumului creditelor bancare acordate sectorului neguvernamental (în particular, populației: credite de consum), în perioada premergătoare și în cea imediat următoare aderării la UE, a determinat creșterea cererii agregate mai rapid decât producția, ceea ce a dus la inflație, creșterea importurilor, agravarea deficitului balanței plăților curente cu străinătatea și deprecierea leului. Amplificarea deficitului contului curent a determinat, la rândul său, diminuarea liniilor de credit externe și a celorlalte căi de acces la capitalurile internaționale. În aceste condiții, este de presupus că, dacă nu s-ar fi luat la timp unele măsuri de limitare a vitezei de creștere a creditului de consum (v. şi lucrarea autorului, Creşterea rapidă a creditului: pericole şi remedii, Oeconomica, 3, 2006, p. 5-20), condițiile de activitate ale sistemului bancar autohton s-ar fi înrăutățit foarte mult, ceea ce ar fi favorizat apariția unor crize financiare și economice.
Trebuie totuși spus că un factor esențial care a contribuit, de asemenea, la evitarea acestor consecințe nefaste a fost faptul că România a obţinut promisiunea primelor nouă bănci străine – clasificate în funcţie de activele deţinute în România – că îşi vor menţine expunerile la nivelul existent (Acordul de la Viena, 2009). Este cât se poate de semnificativ faptul că acest acord a fost obținut sub egida FMI și a Comisiei Europene, deoarece arată importanța vitală a împrejurării că, pentru prima dată în istoria sa, România este aliată cu marile puteri industriale, financiare și militare ale lumii.
Dincolo de această împrejurare fericită pentru România, este însă dificil de reconciliat fenomenele amintite cu ideea că ratele dobânzilor, care exprimă costul creditului, au fost, în toate aceste perioade și în toate aceste cazuri, la un nivel de echilibru.
Accentul pus în analiza de faţă pe economisire și investire ca factori determinanți fundamentali ai ratele dobânzilor este în concordanță cu modelele macroeconomice consacrate, care se bazează pe ipoteza că fluxurile financiare și monetare nu influențează evoluția producției pe termen lung („neutralitatea” monedei). Cu toate acestea, crizele succesive au arătat că fenomenele financiare pot avea efecte durabile. Aceste fenomene – în particular, creșterea gradului de îndatorare – amplifică fluctuațiile ciclice și, de asemenea, pot provoca abaterea puternică a economiei de la traiectoria de creștere durabilă. Iar un mare număr de studii empirice confirmă că o criză financiară poate diminua producția o perioadă îndelungată.
Concluzia care se desprinde din cele arătate este că tendințele de scădere sau de creștere ale ratelor dobânzii reale nu reflectă în mod pasiv evoluția variabilelor macroeconomice fundamentale, ci contribuie, la rândul lor, la evoluția acestora din urmă. De aceea, rate ale dobânzilor mici, impuse cu forţa prin reglementări juridice sau decizii administrative, pot constitui foarte bine premise ale viitoarelor crize financiare.
Adevărul este că politicile care împiedică ratele dobânzilor să evolueze tendențial spre nivelul de echilibru provoacă distorsionarea acestor variabile economice importante. Consecinţa este creșterea excesivă a gradului de îndatorare şi intrarea economiei într-o „capcană a datoriilor” din care nu poate ieşi fără măsuri de natură să provoace grave prejudicii participanţilor la viaţa economică: anularea sau conversia datoriilor, obligarea creditorilor să primescă pentru rambursare bunurile de care debitorii vor să scape (‚,darea în plată’’), falimente în lanț etc. Perspectivele unei asemenea economii sunt sumbre: dezorganizarea creditului, reducerea investiţiilor, a producţiei şi a nivelului de trai.
Aceste perspective întunecate evidențiază limitele acțiunii statului într-o economie bazată pe proprietatea privată și libera întreprindere. Într-o asemenea economie, statul nu poate surmonta obstacolele din calea creşterii economice şi a ajustărilor structurale ale economiei. Însă, acțiunile autorităților pot afecta evoluțiile macroeconomice reale pe termen lung în principal prin intermediul impactului unor măsuri nesăbuite asupra capacității de autoreglare a variabilelor financiare și monetare. Aceste efecte colaterale – manifestate pe termen mediu și lung și care, deci, nu se văd imediat – trebuiesc bine înțelese și atent comparate cu avantajele stimulării unor activități economice pe termen scurt. Deși reducerea ratelor dobânzii poate fi un răspuns natural la percepția unei insuficiențe cronice a cererii, această percepție nu este întotdeauna corectă – și se poate dovedi foarte costisitoare pe termen lung.
Realizarea unei creșteri economice durabile necesită reforme structurale menite să sporească productivitatea și să îmbunătățească potențialul factorilor de creștere economică, precum și măsuri macroprudențiale pentru limitarea creșterii datoriilor sectorului privat și public. Stimularea artificială a economiei poate determina creșterea producției pe termen scurt, însă, pe de altă parte, poate agrava multe probleme existente.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
pana la urma, totul se leaga de „riscul de tara”, stabilit pe criterii extra-economice; cand dobanda la credite in Est e de 3-4 ori mai mare ca in Vest, explicatiile tehnice devin superflue; 7,6% acum 2 luni la ipotecare in Euro si 0,03% la depozite? sa fim seriosi.
Foarte instructiv articol. Am citit si articolul din ZF la care face referire (anume: „Sunt capabile elitele româneşti să regândească rolul statului?”) .
Sunt de aceeasi parere- pe care am si expus-o si in comentariile mele la diverse articol publicte pe Conbtributors, anume ca statul roman trebuie reformat in sensul transformarii sale intr-un stat liberal. Subliniez ca prin „stat liberal” nu inteleg un stat in care un partid etichetat liberal este la putere.
Perspectiva financiar-economica din articolul de fata si cel din ZF are meritul, dupa mine de a se adresa intelegerii imediate a oamenilor.
===
Consider insa ca nu elitele sunt cele chemate spre a demara si conduce reforma statului spre a forma un stat liberal. Elitele – sau mai bine zis eruditii – sunt de obicei persoane-resursa.
Partidele politice sunt cele care au obligatia de a initia aceasta reforma a statuluji roman, fara de care nicio reforma sectoriala (educati, cercetare etc.) nu este posibila.
Si o spun din pozitia omului care a incercat sa schiteze un plan de reforma a educatiei in Romania – doar pentru a reliza dupa multe luni de munca faptul banal ca educatia arata asa pentru ca asa o vrea societatea, pentru ca asta e cererea reala. Nu ar fi trebuit sa confund dorintele cu cererea.
Cam la fel stau lucrurile si in cercetare si in agricultura si chiar si in infrastructura publica. Nu erxista cerere reala pentru ceva mai bun. Exista dorinte, dar dorintele nu sunt acelasi lucru cu cererea.
Partidele politice au fost sanctionate pentru lipsa obiectivului de reforma a statului spre unul liberal. „Toate partidele – aceeasi mizerie” o fi fost o lozinca „anti-establishment” dar cred ca ar trebui inteleasa si prin prisma reflectarii derivei cvasiuniversale spre stanga socialista-fascista-populista sau veti dori sa ii spuneti.
===
Incultura isi spune si ea cuvantul. Nu as pune marasmul socialist actual doar pe seama profitorilor situatiei.
O parte a electoratului a refuzat sa mai aleaga „raul cel mai mic” – adica a inteles exact ce spune autorul in acest articol si in cel de ZF.
O alta parte a votat pentru ca le convine sa fie asa.
Problema politica fundamentala a Romaniei este ca nu are o oferta de dreapta care sa tinteasca explicit si pe inteles formarea statului liberal.
Partidele politice se confrunta si ele, dupa parerea mea, cu clivajul dintre conducerea lor si masa membrilor de partid.
===
Desigur, dupa mine, explicarea dobanzii apare ca un subiect arid, destinat intelegerii de catre „elite” sau elite. Este pana la urma – din ce inteleg eu – o explicatie a dorintei de nu se reglementa dobanzile. Dar cred ca este un bun prilej sa inteleg si de ce cineva si-a pus problema sa o faca. Si, dupa mine, articolul devine mult mai elocvent daca este citit impreuna cu cel din ZF, coemntariul meu facand referire de fapt la ambele – cu voia Dvs.
As aminti in context si de Plano Real, din Brazila. Fernando Cardoso, ministrul de finante sub coordonarea caruia a fost pus in aplicare acest plan era sociolog. Iar planul in sine, desi se baza pe legarea realului de dolarul SUA, a constat intr-o multitudine de masuri in economia reala.
Tot Cardoso spunea (daca imi amintesc bine) ca hiperinflatia din Brazilia se datora unor cauze structurale si, prin urmare, acele cauze trebuiau vizate si nu efectul, adica inflatia. Cele 6 planuri anterioare, bazate doar pe controlul masei monetare dadusera gres rapid.
Tot in epoca se spunea ca daca ai cauze complexe, solutiile simple sunt de obicei gresite. :-). Adica, apelul la Banca Nationala sa scoata tara singura din marasmul in care politicile economice gresite o adusesera, nu are nici o sansa.
Iata o poveste care, pentru profanul utilizator de bani si supus al dobinzilor ce ma aflu , se lasa cu fascinatie; mi-ar place sa cred ca altii, mai versati si, preferabil, mai „interesati” (se stie ca „interest”, in engleza, inseamna si dobinda) o vor gasi revelatoare de invataminte practice, dincolo de fascinatia povestirii.
România are de 10 ani condiții bune în UE, obține subvenții nerambursabile. Cred că e absurd ca subvențiile nerambursabile UE să rămână nefolosite în momentul creşterii an de an a datoriilor de stat, a deficitului de budget.
…. „ … În ceea ce privește atragerea fondurilor europene, faptul că România nu reușește acest lucru decât într-o mică măsură este bine cunoscut și foarte mult discutat…. „….
Cred că autorul analizează amănunțit de bine problema dobânzilor în țară, UE şi lume. In Italia vom vedea ce se întâmplă la creşterea dobânzilor BCE peste câțiva ani. Grecia vrea să se împrumute în august 2018 de la bănci private cu dobânzi „mai mari“ decât azi/ZE.
… „… Consecinţa este creșterea excesivă a gradului de îndatorare şi intrarea economiei într-o „capcană a datoriilor” din care nu poate ieşi fără măsuri de natură să provoace grave prejudicii participanţilor la viaţa economică: anularea sau conversia datoriilor, obligarea creditorilor să primescă pentru rambursare bunurile de care debitorii vor să scape (‚,darea în plată’’), falimente în lanț etc. Perspectivele unei asemenea economii sunt sumbre: dezorganizarea creditului, reducerea investiţiilor, a producţiei şi a nivelului de trai. .. „…
Nu lipsesc cunoştințe. Nu lipsesc idei. Precizarea priorităților țării nu trebuie lăsată numai în mâinile penalilor din guvernul dâmbovițean. Societatea civică matură a demonstrat pe stradă 2017- 2018 că ştie ce vrea şi ce nu vrea.
1) UE.27 e în transformare permanentă (aderarea statelor vestbalcanice după 2027). România preia preşedinția UE 2019 fără priorități proprii discutate 2018 în sfera publică?
2) BREXIT 29.03.2019 e o problemă UE 2019.
3) Inlocuirea contribuțiilor britanice (peste 10 miliarde Euro pe an) după 2020 e asigurată în parte de unele state (Olanda, Germania Federală, Franța, etc).
4) O parte a contribuțiilor britanice după 2020 nu va fi înlocuită, se vor face reduceri în budgetul agrar (40% din budegtul UE) şi în fondul de coeziune (est).
5) Pentru apărarea granițelor UE maritime în sud- est se vor aloca mai mulți bani UE. Granițele UE devin ceva mai mult „comunitare“ şi ceva mai puțin „naționale“.
6) Important pentru articolul autorului e viitorul scutului ESM- protecția Euro- ca un „fond monetar UE“ sau numai ceva mai bine dotat în forma veche (NO bailout se cere de 8 state ZE azi). NO-bailout e punctul de răscruce în conceptul francez al lui Macronlon Bonaparte. O „Uniune a datoriilor de stat comunitară“ e pe scurt formulat țelul în sud –estul UE (Franța, Italia, Grecia) după modelul francez. Nu cred că mai are şanse de reuşită. Opoziția celor 8 din ZE e oficială. Nu se acceptă modelul lui E. Macron.
7) Creştera dobânzilor în SUA va avea consecințe. Care consecințe în Italia, UE, ZE, România?
Cu o astfel de gandire in Comitetul de Politica Monetara este destul de limpede de ce nu avansam, de ce nu s-au ridicat dobanzile cand trebuiau sa se ridice- cand primele semnale de expectatii puternice inflationiste s-au facut vizibile in graficele BNR.
Incepem cu o definitie a dobanzilor si pietelor financiare in genral care a ramas neschimbata din vremea in care era predata de Tudorel Postolache la ASE in anii ’80, la randul ei un erzat de critica a Capitalului lui Marx. Si sunt convins ca Postolache macar a citit alte lucruri intre timp. Nu intamplator vorbim de Eugen Bohm von Bawerk, unul dintre cei mai acerbi critici ai lui Marx. Vorbim de o carte publicata in 1890 si o dam drept exemplu de explicatie a enigmei in 2018.
Continuam cu a observa ce anume nu exista in articolul de mai sus. Evident, nicio vorba despre Ricardian Equivalence a lui Robert Barro, nimic despre liquidity paradox al lui Roubini , pt. ca evident vorbim de concepte din 1998 incoace, mai trebuie sa asteptam 100 de ani probabil sa intre si in discutia profesionista din BNR, nu? Ca sa fiu mai pe inteles – nicio intelegere moderna a politicii monetare, adica una in care relatia, legatura politicii monetare cu “economia reala” (sa folosesc un termen al profesorului Daianu care imi place, desi economia nu e decat reala, nu poate fi virtuala) se rupe sau se estompeaza, uneori nu mai are nimic din legatura traditionala explicata de dl Cerna mai sus si care putea tine ca explicatie pana cel mult in anii 1990, inainte de “Greenspan put” (pentru ASE-isti si economisti: daca nu intelegeti notiunea de Greenspan put, habar nu aveti de politica monetara moderna, punct). Alminteri cauta cineva inteleg in biblioteca ASE zilele trecute cartea Stress Test a lui Timothy Geithner si nu a fost achizitionata, nu exista pur si simplu inteleg, deci ce sa ma mai mir…. Cand vine urmatoarea criza in Romania citim tot Capitalul lui Marx si aparatul critic de la Capitalul lui Marx? Si pe urma hopa pe un jilt de stejar si tinem dobanzile pe loc.
In fine am ajuns la Von Mises si Carl Menger. Ce incearca dl Cerna sa explice mai sus este ca Von Mises e in discordanta cu gandirea majoritatii econmistilor, anume ca ratele pe termen scurt ale dobanzilor decise de bancile centrale influenteaza asteptarile indivizilor in mod corespunzator. Von Mises e de parere ca rata intertemporala de preferinta a indivizilor este decisiva pentru echilibrul cerere-oferta al banilor, deci preferinta indivizilor pentru detinerea de bani ar fi elementul fundamental in formarea politicii monetare. Apropo, daca dl Cernea ar crede acest lucru nu ar trebui sa fie intr-un comitet de politica monetara pt. ca von Mises ar vedea inutil un astfel de instrument.
Ajung la superba propozitie : “Într-adevăr, în economia bazată pe troc, există atâtea „pieţe ale timpului” diferite, câte bunuri sunt.” Cum adica, daca eu iti dau o nuca de cocos si tu imi dai o banana in schimb se cheama preferinta intertemporala?! Desigur, o economie in lipsa banilor nu poate functiona eficient, formarea preturilor nu se face eficient, etc. Dar totusi, chiar si in economiile inchise se formeaza in timp repere de preturi (doua banana pentru o nuca de cocos).
Mai departe se spune “Acest schimb între capitalul bănesc actual şi capitalul bănesc viitor constituie esenţa procesului de creditare realizat în formă monetară (nu în natură).” Este si nu este adevarat – in momentul in care impachetezi derivative cu transe de risc diferite si le tranzactionezi pe bursa sau cand un Landesbank origineaza credite care apoi sunt impachetate de Morgan Stanley si parcate in SPV-uri nu mai stiu pe unde la un moment dat aceasta legatura se rupe, dupa cum a demonstrat si ultima criza financiara. Cand lichiditatea e zero nu ai cui ii “vinde” produse subprime, cum a aflat si Lehman Brothers inainte de faliment (BNR nu va da, evident, faliment niciodata).
Punctul urmator – observati ca nu are legatura logica cu punctele anterioare, este cel in care se face vorbire de “multitudinea de rate(de dobanda). “Ca urmare, această multitudine de rate poate fi telescopată la ceea ce în mod teoretic se numeşte „nivelul general al ratei dobânzii”. Telescopata?!
Ma duc la un DEX, ca poate nu am inteles bine si gasesc asa si nu mai am ce sa comentez:
TELESCOPÁ, telescopez, vb. I tranz. A acționa un mechanism telescopic în sensul alungirii acestuia prin culisarea elementelor tubulare componente. – Din fr. télescoper.verb tranzitiv telescopa
TELESCOPÁ vb. tr., refl. (despre trenuri, vehicule) a (se) ciocni, a (se) izbi, a (se) lovi cu violență, intrând unul într-altul. (< fr. télescoper)
Mai incolo se face referire la un articol mai vechi din ZF al dlui Cerna…referitoar la faptul ca o ”ideologie sincretică reflectă şi susţine acapararea statului de către grupurile de interese aflate în căutare de rente (rent-seeking”. Aici as putea fi de acord, insa nu vad legatura cu politica monetara – decat aceea, eventual ca zisele grupuri de interese cu dorinta de rent-seeking si-ar putea promova oameni in conducerea unor institutii cheie de reglementare. Nu e vb doar de BNR, dar si de BNR. Vorbim de fraudele din ANRE care nu au condus la micsorarea pretului la energie, mai nou aventurile din ANCOM cu pretul la telefonie, etc.
Articolul se termina cu o lamentatie familiara – ca in lipsa unor reforme “structurale”, BNR nu prea are ce face, ca asta e subtextul, daca economia ajunge din nou intr-un gard pe care scrie 2009 sau 1999 nu blamati BNR-ul, este fie vina guvernului fie von Mises ne spune ca oricum mare lucru nu pot face bancile centrale. Aici sunt mai multe probleme. Prima ar fi ca Guvernatorul pe langa cele 10-15 demnitati pe care le-a detinut in ultimii ani ca nu le mai tin minte sirul este si Presedintele Comitetului National pentru Supraveghere Macroprudentiala (functie remunerata, banuiesc). Poate ar fi cazul sa se conceapa si alte recomandari decat cele care vin din plan european. A doua ar fi ca parghiile BNR in Romania sunt semnificative – si legislativ, si la nivel de gestiune al riscurilor sectorului bancar si ca operatiuni in piata, deci nu se poate deroba de responsabilitate institutia. Ultima ar fi ca BNR are si o obligatie morala de sustinere a cercetarii economice, anume aceea care ar putea explica exact decidentilor efectele prezente, ori cand vine vorba de a calcula efectul inflationist al cresterilor salariale, ca sa iau doar un exemplu la indemana institutia are de obicei politica “strutului cu capul in nisip”, adica nu se traduce de pilda anticipatia de cerere agregata in viitoare puncta ridicate la dobanda de referinta. Si pentru mine gandirea economica din BNR din ultima perioada seamana din ce in ce mai mult cu o enigma
Eu as zice ca enigma ratelor dobanzii, cel putin in tara noastra, e ca n-a reusit nimeni sa explice inca nivelul de profitabilitate al sistemului bancar (locul 2 sau 3 in UE), in conditiile in care suntem pe ultimul sau penultimul loc la orice alt capitol. Inca o chestiune, dl profesor include rata inflatiei prezenta (4,7 %) in explicatia ratei dobanzii, dar fara a explica acelasi nivel al ratei dobanzii (6 %) din anii trecuti, in conditiile in care rata dobanzii a fost 1-2 %. Sau cum in alta tari din regiunea noastra vedem rate ale dobanzilor mai mici, in timp ce ne laudam cu cresteri economice record, cam ajungem din urma valul de tari UE din 2004 si asa mai departe.
Da, enigma e bine zis!
As avea o groaza de comentat si de intrebat, am sa incerc sa sintetizez
1. Rata naturala. Usor de scris mai greu de dibuit!
Am putea zice ca fixingul de la ora 11 in care bidul si askul interbancar ajung la pace zilnic este un important indiciu. Reflecta cererea si oferta semnificativa din piata, nu? Daca ne aducem, insa, aminte de puseurile de nervozitate cauzate unoeri artificial sau condjunctural parca nu mai e asa.
Apoi si fixingul este, totusi, influentat de deciziile si (ne) interventiile BNR
Poate o medie mobila, poate un model matematic mai complex…nu stiu.
Ma gandeam si ca rata „naturala” ( a dobanzii) ar putea fi cuplata cu rata „naturala” a profitului. Imi pare logic sa cuplezi costul credutulu ( cost in cazul care inflatia e mai mica decat valoara nominala si „profit” cura,t invers, daca inflatia e mai mare decat dobanda) cu profitul agregat, si asta tot o „chestie” temporala, care va veni in viitor. Cererea poate fi mare si printr-o reglemntare proasta care va altera „naturaletea”
Basca faptul ca intr-o piata mica, politizata in buna masura, rata naturala suporta presiuni de tot felul.
As spune, deci, ca rata naturala suportata de investitori la un moment dat (fara sa dea faliment) este un bun indiciu
2. Dobanda de politica monetara Am umarit si am scris ceva pe tema asta, intr-un articol mai vechi. Observasem ca BNR a mers multa vreme pe o rata mult mai mare ca inflatia, uneori dubla. (basca un canalul de facilitati imens +-4pp). BNR parea rupta atat de rata naturala de profit, ca fundament al cererii sustenabile, ptr productie, cat si de inflatie, ca fundament al cererii de bunuri si servicii, adesea consjuncturale.
De altfel s-a vazut cat se poate de clar , in ultima criza, o abordare complet diferita atat a Fed cat si a ECB, primii au coborat mult mai repede rata, pe cand Trichet si ECB au lalait-o inca aproape un an, de frica inflatiei care va urma daca dobaanda va scadea bla, bla.Si noi tot cam ca Trichet am abordat, la inceput de criza , dar si in prima perioada am avut 10%! La inflatie de vreo 5-6%
As spune, deci, ca rata de politica monetara administrata fara a avea in vizoratat inflatia cat si rata de profitabilitate a capitalului angajat ( care are si componenta capitalului propru, dar si a celui imprumutat, decei avem o corectie a ratei functie de costul imprumutului etc) paote duce la anomalii care se corecteaza apoi tot cu alte anomalii…depinde de economie, de moneda, de perceptie, de politicieni, de obedienta, de independenta si „ortodoxismul” guvernatorului… parca e mai santos sa ne bizuim pe fundamente.
3.zicerea lui Schumpeter, via Marx, (creative destruction), din cate imi aduc ainte , se referea la inlocuirea vechiului cu noul, nu la cresterea economica in sine. Ceva se inlocuieste (prin distrugere) cu altceva mai bun. as spune ca si recesiunule sunt pe felie…cu atat mai mult cu cat sunt oportunitati destul de rare ptr acumulare rapida. Prin distrugerea celor care nu fac fata.
Bun, in final as spune ca toata aceasta teorie a ratelor de dobanda, desi pare un pic mai aspra, mai tehnica, este vitala dpdv macro.
Si este facuta varza de guvernatii nostri care nu inteleg absolut nimic.Care vor sa forteze in „contra” ratei naturale, atat de rentabilitate cat si de dobanda. Prociclic ceva de speriat!
Dar si micro. ati adus vorba de fondurile europene, ma gandeam la rata de actulaizare utilizata in evaluara proiectului meu pe fonduri europene. Nu ca e al meu, se aplica regula la toti, desi exista o metodologie europena care recomanda allceva, mai logic.
VAN ul se calculeaza de ani buni corectat cu o rata de actusal;izare de 8%. mostenita de pe vremea cand ECB avea o rata de 4% (la care sa adauga un 4% tot din burta). Asta in timp ce ti se cere o rata de rentabilitate din exploatare de min 5%..adica e bun si un 5%….apoi scadem cu 8% si proiectul e bun! n
Or, ar trebui sa dicutam de cost de oportunitate, de corectii care tin cont de piata, de costurile de actualizare functie de dinamica vremurilor.
In vecii vecilor nu vor merge lucrurile bine, logic, economic, finaciar, daca aia care scriu ghidurile sau, si mai grav, aia care administreaza tara, habar nu au de , off, macar o parte din ce spuneti dvs aici!
Răspunsuri la unele comentarii:
1. Nu fac parte din ,,Comitetul de Politică Monetară” şi din nici un alt organism oficial al statului român. Până în 2009, am fost membru în Consiliul de Administraţie al BNR, calitate de care sunt foarte mândru.
2. Schimb intertemporal (piaţa timpului) există nu atunci cînd ,,eu iti dau o nuca de cocos si tu imi dai o banana” (acesta este ceea ce se numeşte ,,raport de schimb”), ci atunci când ,,eu iti dau azi o nuca de cocos si tu imi dai mâine o banana (sau mai multe! – mă rog)”.
3. Cuvântul ,,telescopată” este, într-adevăr, pretenţios, dar, în context, se înţelege despre ce este vorba. S-ar fi putut totuşi spune mai simplu: ,,această multitudine de rate poate fi redusă (precizez pentru a nu fi greşit înţeles de vreun cititor mai grăbit sau mai sever: prin abstracţie, nu altfel) la ceea ce în mod teoretic se numeşte „nivelul general al ratei dobânzii”.
4. Referirea la celebra definiţie a creşterii economice a lui Schumpeter nu a urmărit evidenţierea influenţelor exercitate asupra lui de ideologia marxistă (care, desigur, există şi sunt multe, dar nu neapărat în materie de creştere economică), ci o oarecare atenuare a efectelor pernicioase ale credinţei larg răspândite în rândul formatorilor de opinie din România că creşterea economică se obţine prin diverse prestidigitații (de ex., creşterea consumului, politică monetară etc.). Este vorba, totuşi, despre o referire în treacăt, deoarece subiectul articolului subsemnatului este altul.
5. Definirea şi mai ales estimarea ratei dobânzii ,,naturale” constituie o problematică vastă şi amplu dezbătută în literatură. Cu titlu de exemplu, în articol se dă o definiţie consacrată; ea îi aparţine lui Wicksell, care a descoperit efectul care îi poartă numele: conceptul de „efect Wicksell” desemnează procesul de formare a ratei dobânzii curente prin comportamentul băncilor comerciale, în principal prin reacţia acestora la modificarea parametrilor lor de lichiditate şi de solvabilitate, modificare ce se poate produce inclusiv ca urmare a măsurilor de politică monetară adopate de banca centrală.
În analiza wickselliană, acest comportament provoacă existenţa unui ecart între rata dobânzii curente şi rata reală ex ante, ceea ce determină, la rândul său, variaţiile nivelului general al preţurilor şi, în general, fluctuaţiile ciclice ale economiei.
Suntem, aşadar, în bună companie, chiar dacă dl. Orasanu pare a crede că am rămas la manualele de economie politică de dinainte de 1989.
1. Intr-adevar e vorba de Consiliul de Administratie, nu de Monetary Policy Committee, care este la Bank of England nu la noi. Totusi am spus cu o astfel de gandire in consiliul respectiv – dvs intr-adevar nu mai sunteti membru, dar gandirea de sorginte ASE-ista este atat de bine infipta acolo ca nu o va scoate nimeni, cred, in urmatorii 25 de ani.
2. Chestiunile intertemporale sunt binecunoscute, m-am referit la aceasta fraza : „Într-adevăr, în economia bazată pe troc, există atâtea „pieţe ale timpului” diferite, câte bunuri sunt.Este un nonsens, ar rezulta si fata de comentariul dvs de mai sus ca exista o piata intertemporala a bananelor si alta a nucilor de cocos, intr-o economie fara moneda. Ar putea exista piete ale timpului diferite pentru tranzactii diferite sau pentru schimburi diferite (o banana azi vs. doua nuci de cocos maine sau o banana azi vs doua nuci de cocos poimaine), dar e deja absurd. In economiile fara moneda inclusiv notiunea de temporalitate este cu totul diferita, iar notiunea de piata a timpului intr-o economie care nu intelege ce e piata este fortata. Nu exista nicaieri in literatura asa ceva, e o fraza pusa din condei.
3. Sa zicem.
4. Foarte interesanta teorie, sa inteleg ca nu considerati ca rata de dobanda ar putea avea un impact asupra cresterii economice in Ro? Ca am avut o politica fiscala super laxa si a trebuit sa compensam pe partea monetara ok, dar daca am fi avut o politica fiscala restrictiva, nu considerati ca rata de dobanda ar putea avea un impact asupra cresterii economice pe termen mediu, cum tot spune literatura? Daca spuneti ca nu, trebuie sa imi aratati niste studii econometrice serioase care sa demonstreze acest lucru. Noi nu suntem Japonia sa fim in capcana lichiditatii sau o piata enorma cu derivative de tipul SUA unde multtitudinea de instrumente si supra-abundenta capitalului plus politica de quantitative easing a condus probabil la slabirea legaturilor intre rata de dobanda si cresterea economica.
Cu Knut Wicksell ajungem la o lucrare scrisa in 1934, deci iata se poate numi progres ca vorbim de lucrari stiintifice vechi de 100 de ani ci ceva mai „tinere”. Relevanta pentru discutia legata de efectul Wicksell mi se pare urmatorul articol din The Economist :
https://www.economist.com/blogs/freeexchange/2013/10/are-real-rates-too-high-or-too-low
Citat relevant : „Keep the actual rate below the equilibrium rate, and the economy speeds up, eventually generating inflation. Keep it above, and it slows down, eventually tipping into recession. But unlike Wicksell, the Fed does not invoke the difference between the financial rate and the return on capital to explain how monetary policy works. Indeed, the empirical link between capital spending and interest rates is not very strong. Rather, the primary channels by which monetary policy works are household durable consumption, housing, and financial variables such as the exchange rate and the stock market.”
Sa fie legatura empirica intre rata de dobanda si „capital spending” mai adanca in Romania decat in SUA? Si care ar fi rata naturala de crestere economica a Romaniei, un paper BNR pe care nu il gasesc acum rapid dar era de acum cativa ani, nu din 1889, din fericire, parca avea o estimare in jurul lui 4.5%. Daca acea rata ar fi publicata si predictibila si calculata ca lumea ar putea fi o ancora si pentru politicile bugetare ale guvernului.
Oricum, cred ca este o fantezie sa spunem ca rata de inflatie de peste 4% anuntata de INS zilele trecute se datoreaza „unui ecart între rata dobânzii curente şi rata reală ex ante, ceea ce determină, la rândul său, variaţiile nivelului general al preţurilor şi, în general, fluctuaţiile ciclice ale economiei.” Nu e nicio fluctuatie ciclica naturala sau care isi gaseste obarsia in diferentele de dobanda BNR si „capital spending, , este dimpotriva, o puternica politica pro-ciclica si rezultatul unui impuls fiscal si nicidecum monetar. Mai pe romaneste, cresterea dincolo de productivitate a salariilor si mai multor categorii de venituri a creat inflatie care abia acum urmeaza sa intre mai puternic in ciclul economic (cu efecte de runda a doua si a treia asteptate pana la 12 luni de acum inainte), posibil prin schimbarea calculului intertemporal sau prin alte canale care ar trebui investigate…. Ar trebui sa vorbim limpede despre cresterea salariilor din sectorul public care este din nou peste cele din sectorul privat, la fel ca in 2008 inainte de criza – a se vedea graficele frumoase ce rasar din slide-urile consilierului prezidential Marinescu, cel blocat de BNR intr-o functie bancara.
Si la fel de limpede pentru toata lumea care intelege echilibrele macro este ce trebuie facut – fie se anunta o inghetare a salariilor pentru a mai potoli din asteptarile inflationiste (dar dl Dragnea anunta dublari de pensii, dna Olguta baga carbuni) , fie o majorare de taxe, in special de consum (TVA) pentru a mai potoli din consum, fie trebuie o majorare soc a dobanzii de referinta pentru a domoli asteptarile inflationiste, lucru care se poate obtine mai usor acum decat atunci cand efectele de runda a doua si a treia sunt procesate in economie. Fie ne vom opri in acelasi gard pe care scrie 1999 (poc, nu am invatat nimic) si 2009 (poc, iarasi nu am invatat nimic). Si iarasi culege FMI-ul economia din bucati si mergem sa facem acord la Viena cu bancile.
Fie, evident, o sa ne trezim cu o inflatie de 5-6-7% (a se observa ca romanii s-au invatat sa priveasca efectele inflationiste indirect, prin paritatea leu-euro), adica asetptarile inflationiste ar putea intra intr-o spirala daca inflatia mai mare conduce la o depreciere mai mare a leului si tot asa. Politic, sunt convins ca Guvernatorul va accepta inflatie cand ar trebui sa tina cu dintii de tinta de inflatie, este mai comod asa si nu se pune rau cu bubulii din PSD. De asta la carma BNR-ululi trebuie sa fie un economist fara valente politice si prezidentiale, care sa tina barca pe apa. Alminteri nu vom repeta vremurile cu inflatie de trei cifre cand se schimba de dimineata pana seara pretul la ulei si se inchideau magazinele sa se rescrie preturile, cum am avut in anii 90, dar vom avea o inflatie mai mare decat orice tara civilizata din Europa, nu mai vorbesc scoasa economia din orice criterii de convergenta. Alminteri ii dam inainte, gardul l-am culcat la pamant si cu teleguta economiei romanesti, cu gardul infipt in oiste tot mergem pe campiii…..iar guvernatorul in loc sa opreasca el caii daca nu ii opreste zapciul Dragnea tot mana inainte…..
Răspuns la pct. 4 din antepenultimul comentariu al dlui. Orăşanu (,,sa inteleg ca nu considerati ca rata de dobanda ar putea avea un impact asupra cresterii economice in Ro?”).
Nu, în nici un caz nu trebuie înţeles acest lucru. Nici un rând din articolul meu nu susţine această concluzie, dimpotrivă. Iar pentru a elimina orice urmă de îndoială, menţionez că în capitolul privind PROCESUL DE TRANSMISIE din cartea subsemnatului întitulată: POLITICA MONETARĂ (Ed. Acad. Rom., 2014, p. 139) citez şi interpretez rezultatele a trei valoroase studii econometrice consacrate acestei probleme pe cazul economiei României (Antohi D., Udrea I., Braun H., Mecanismul de transmisie a politicii monetare în România, Caiete de studii BNR, 13, 2003, p. 24; Radu R., Mecanismul de transmisie a ratelor dobânzilor, Caiete de studii BNR, 28, 2010, p. 30–31; IMF Country Report, Romania: Selected Issues Paper, 12/291, October 2012, p. 47.). Redau mai jos concluziile acestor studii, a căror reluare este chiar binevenită în contextul dicuţiei de faţă:
1. În România, deocamdată, canalul ratei dobânzii funcţionează, se pare, prin intermediul ratei
nominale a dobânzii, nu a ratei reale.
2. Ratele dobânzilor la creditele/depozitele companiilor reacţionează mai puternic pe termen scurt la modificările ratelor dobânzilor interbancare comparativ cu cele ale sectorului populaţiei, iar ratele dobânzilor la depozite au tendinţa să se ajusteze mai rapid decât cele aferente creditelor.
3. În România, transmisia prin canalul dobânzii este mai bună decât în alte ţări cu economie de piaţă emergentă, deşi semnalele de politica monetară sunt reflectate destul de lent de dobânzile de pe piaţă.
În ceea ce mă priveşte, nu cunosc alte studii econometrice mai recente. Doresc totuşi să subliniez că, în articolul meu, nu mă ocup în primul rând de efectelor variaţiilor ratei dobânzii, ci mai degrabă de cauzele şi mecanismele complexe care determină nivelul şi evoluţia dobânzii. Cu alte cuvinte, scopul articolului este să contribuie la mai buna înţelegere de către cititorii excelentei platforme Contributors.ro (care datorează mult articolelor dvs., dle. Orăşanu) a naturii dobânzii şi a pluralităţii formelor şi factorilor săi determinanţi, pentru a avertiza, astfel, asupra pericolelor inerente unor abordări simpliste şi acţiuni nesăbuite.
Va multumesc pt. abordarea tehnica a chestiunii si pentru eleganta. Discutia e importanta.
As vrea sa va rog macar aici in subsol sa puneti punctul pe i. Care actiuni nesabuite, care abordari simpliste – de ce anume trebuie sa se pazeasca decidentii? Ce sa nu faca? Vorbim de majorari salariale nasabuite, cum spun eu, sau de la a nu critica prea tare BNR, avand in vedre efectul Wicksellian pomenit de dvs,, inseamnand ca BNR a avut in vedere respectivul efect si a majorat dobanzile cat a fost posibil? Considerati ca impulsul fiscal a avut un rol in majorarea anticipatiilor inflationiste sau nu acesta este canalul de transmisie?
Si care ar trebui sa fie adaptarea institutiilor statului, mixul macroeconomic care ar trebui sa fie aplicat in acest moment – este unul cu o puternica crestere a dobanzii de interventie cum o vad eu sau altfel? Chiar daca am priceput ok, canalul de transmisie functioneaza prin dobanda nominala si da, functioneaza cu „lagging effect”.
https://www.export.gov/article?id=Tanzania-Banking-Systems
Ar trebui totusi sa ne intrebam care este deosebirea dintre economiile celor 2 tari, inainte de a ne uita la similitudinile din sistemul bancar.
Altfel spus, desi este incontestabil meritul contributiei teoriilor economice la abordarea „enigmei dobanzii”, pana la coada conteaza mult mai mult cadrul propice liberei initative si economia diversifiata decat dobanda.
Dupa umila mea parere, obsesia politicienilor din Ro pentru dobanda si curs de schimb vine de fapt de la nevoia de voturi cu orice pret si de la inclutura genereala, decat de la necunoasterea teoriilor pietei financiare.
Eu vad aceeasi problema, pe care am mai subliniat-o pe aici: ecartul prea mare dintre abordarea teoretica, erudita a elitelor si actiunea politica.
A integra cele expuse in articol si comentarii intr-un plan politic de reforma a statului cred ca este ceea ce ne lipseste. Nu ma refer la cat de corect sau incorect ar fi realizata integrarea. In fond niciodata nu vom atinge unanimitatea in asemenea subiecte. Ma refer la prezenta unui discurs de uz general, care sa fie totusi bazat pe o ideologie anume si care sa duca undeva.
In cele mai multe cazuri, opiniile se reduc la reteta: vaietaturi („soarta noastra fuse cruda” :-)) + invinuiri la adresa PSD (cu toate ca au mai fost si alte partide plolitice la guveranre in timp). Cateodata se adauga putin sos eruditie sau frisca trimiterii la literatura de specialitate, de mai nimeni inteleasa oricum.
===
Ce anume i-ati spune unui politician in sensul celor din articol, in cateva fraze? Si la ce pozitie doctrinara ati face apel (nu declarativ, ci prin constructia logica a demersului)?
Răspunsul meu la întrebarea din finalul comentariului lui Dedalus este următorul pasaj din articol: ,,Aceste perspective întunecate evidențiază limitele acțiunii statului într-o economie bazată pe proprietatea privată și libera întreprindere. Într-o asemenea economie, statul nu poate surmonta obstacolele din calea creşterii economice şi a ajustărilor structurale ale economiei. Însă, acțiunile autorităților pot afecta evoluțiile macroeconomice reale pe termen lung în principal prin intermediul impactului unor măsuri nesăbuite asupra capacității de autoreglare a variabilelor financiare și monetare.”
Baza doctrinară a acestei poziţii este abordarea ,,neoliberală’’ dezvoltată mai ales de reprezentanţii moderni ai şcoli austriece (L. Mises, F. Hayek, I. Kirzner, M. Rothbard, J. Huerta de Soto etc.), dar şi de alţi autori, ca M. Friedman şi J. Baechler, care a arătat că ceea ce este important nu este volumul, ci caracterul activităţii guvernului. După cum arată F. Hayek:
,,O economie de piaţă funcţională presupune anumite a activităţi din partea statului; există altele, care pot ajuta la funcţionarea economiei; în fine, pot fi tolerate multe alte acţiuni ale statului, cu condiţia ca ele să fie compatibile cu funcţionarea pieţei. Există, însă, acţiuni contrare însuşi principiului pe care se întemeiază o societate liberă şi care trebuie excluse din principiu, pentru ca aceasta să funcţioneze. În consecinţă, un guvern care este relativ inactiv, dar care comite astfel de erori poate contribui în mult mai mare măsură la slăbirea economiei de piaţă decît unul care este mai preocupat de problemele economice, dar care se limitează la acţiuni care asistă forţele spontane ale economiei.’’ (F. Hayek, Constituţia libertăţii, Institutul European, Iaşi, 1998, p. 238-239). V. şi lucrarea subsemnatului: ROLUL EONOMIC AL STATULUI: O VECHE PROBLEMĂ RĂMASĂ DESCHISĂ, http://www.zf.ro/opinii/rolul-economic-al-statului-o-veche-problema-ramasa-deschisa-16933651, http://flux.md/opinii/rolul-economic-al-statului-o-veche-problema-ramasa-deschisa, https://www.academia.edu/36098068/ROLUL_ECONOMIC_AL_STATULUI
Nici un politician nu va intelege ce ati scris. Oricat ar fi de cult.
Acest lucru am vrut sa il demonstrez.
Răspuns la ultimul comentariu al dlui. Orăşanu.
În mod specific, este vorba despre evitarea unor măsuri de genul celor deja luate sau preconizate în materie de activitate bancară: ,,legea conversiei creditelor în franci elveţieni”, „legea dării în plată”, ,,legea plafonării dobânzilor” etc. La acestea, se adaugă, desigur, măsurile nu mai puţin periculoase semnalate de dvs., dle. Orăşanu (creşteri salariale exagerate, politica fiscală prociclică), dar şi multe altele: subvenții, „51% produse românești”, restricţii pentru străini de a cumpăra pământ, închiderea magazinelor mari în weekend etc. Subliniez că nu figurează în rândul acestor lucruri nedorite analiza critică a politicii monetare duse de BNR, dar acuzaţiile nefondate la adresa acesteia, da. Dintre aceste acuzaţii absolut neîntemeiate, amintesc următoarele: că a împins economia în recesiune; că a fost singura bancă centrală care a mărit dobânzile în timpul crizei; că a blocat creditarea economiei; că manipulează cursul de schimb pentru a exercita presiuni asupra guvernului; că nu a împiedicat băncile să-şi transfere profiturile în străinătate; etc. Am abordat unele dintre aceste subiecte în lucrările mele relativ recente (V. de ex.: Deficitele bugetare şi inflaţia, Economistul, nr. 29-30, 31 august 2015, http://www.economistul.ro/deficitele-bugetare-si-inflatia-a8102/ http://www.ecol.ro/content/deficitele-bugetare-%C8%99i-infla%C8%9Bia; Protectionism: “Fairness” Is the New “Freedom”, The Market of Ideas, nr. 2, nov. -dec. 2016, http://www.themarketforideas.com/protectionism-fairness-is-the-new-freedom-a53/; Banca Naţională pe banca acuzaţiilor, Piața Financiară, Nr. 12-01 (265-266)/2017-2018, p. 22-24). Dincolo de detalii, problema este că creşterea populismului în unele ţări europene a favorizat reapariţia în România a unui discurs public din care nu lipsesc accentele xenofobe, naţionaliste, demagogice, anticapitaliste şi antioccidentale. Or, pericolele reprezentate de acţiunile politice inspirate de acest discurs impun atât luarea de poziţie împotriva lor, cât şi intensificarea eforturilor de apropiere a României de UE şi de zona euro din punct de vedere economic, social şi politic.
Pot sa fiu de acord. Dar atunci solutia o reprezinta o dezbatere deschisa si onesta in care si criticii au un rol foarte important – ca daca am fi toti de aceeasi parere s-ar chema ca suntem tot in vremea cand unii care azi ne dau lectii (expresia exacta consacrata la Alba-Iulia este adresarea catre niste „neica-nimeni” neprecizati) erau acoperiti de….munca istovitoare din Institutul de Economie Mondiala (cu institutul nu am nimic, alminteri am sugerat si am obtinut avansarea profesionala a cel putin unui conducator de acolo, am ceva cu lipsa de masura insa).
Iar dvs si alti actuali si fosti membrii in Connsiliul de Administratie trebuie sa realizati ca aceasta analiza critica palida si firava din spatiul public ref. la BNR este o blanda adiere abia, ar trebui dublata de un sever control parlamentar (si asa s-ar intampla in orice democratie europeana), insa Comisia de Buget Finante a ramas la nivel de saru’manushitele, daca doritzi, da, poftiti, etc. Iar in felul (sa nu spun halul) acesta sa nu ne miram daca mai avem un Bancorex, un Gelsor ceva….
Alminteri, toata pretuirea pentru precizarile din comentariul anterior. Nu as mai adauga decat ca populismul creste si din lipsa atitudinii ferme si mai putin lipsite de echivoc din partea unor economisti care s-au transformat in politicieni. Daca nu suntem mai multi care luam atitudine atunci cand se promoveaza traznai guvernamentale (si doar cu un click pe numele meu de mai sus se pot gasi peste 100 de articole, majoritatea despre prostii guvernamentale, inclusiv unele facute de subsemantul si recunoscute ca atare in articole), daca mai multi sunt cei doritori de a ne incalzi scaunul si a nu crea valuri sa nu ne miram cand ne trezim intr-o buna zi intr-o Polonie- Ungarie in care si Banca Centrala devine o simpla jucarie la cingatoarea cui trebuie.