Home » Economie »Opinie »Politica & Doctrine » Citesti:

Faima potlogarilor

Daniel Iosif decembrie 6, 2016 Economie, Opinie, Politica & Doctrine
10 comentarii 3,569 Vizualizari

Politicienii și jurnaliștii din România (cu excepții) sunt oameni care, neputând să construiască templul Dianei din Efes, cred că vor putea deveni celebri dându-i foc.

Măsurile luate de parlament de a mări cheltuielile bugetare fără a ști de unde vor veni sumele respective este echivalentă cu acțiunea de a arunca benzină în foc. Va arde extrem de tare câteva clipe și apoi se va stige, poate definitiv, dacă lemnele sunt ude, cum este situația României. Personagii condamnate penal vin și instaurează un haos economic mai puțin vizibil astăzi, decât peste câțiva ani când datoriile trebuie plătite. Ideea este bine cunoscută: atunci, deja, ei nu vor mai fi la putere, deci ils s’en foutent.

Dacă nu sunt în stare să construiască România, mai bine îi dau foc. Măcar așa, iese ceva fum și milioane de voturi. Anecdota greacă este cunoscută, dar merită să o reamintim.

Un anumit grec pe nume Erostrat trăia în faimosul oraș-cetate Efes. Efesul era cunoscut la acea vreme datorită templului zeiței Artemis – sau Diana, la romani – o bijuterie arhitectonică, una dintre cele șapte minuni ale lumii antice. Așadar, Erostrat era măcinat de dorința de a deveni celebru, de a rămâne în istoria umanității. Neposedând nici o calitate particulară, neștiind nici o meserie care să-l ducă la țelul dorit și, mai rău decât acestea, înțelegând incapacitatea de a deveni „nemuritor”, a ajuns la concluzia că totuși se poate ca cineva să rămână în istorie prin… distrugerea unui opere de artă. În noaptea de 20 iulie din anul 356 î.e.n. Erostrat incendiază cu bună știință și din dorința de a rămâne celebru cea mai frumoasă operă de artă din cetate: templul zeiței Artemis.

Simplul act barbar nu a fi fost îndeajuns pentru ca numele său să rămână gravat de-a lungul timpului. Și coincidența a contribuit la aceast fapt. După incendiere, consternați, edilii orașului Efes au dat un decret prin care era condamnat la moarte oricine pronunța numele lui Erostrat. Edictul a funcționat perfect timp de douăzeci și doi de ani, până în 334 î.e.n. când Alexandru cel Mare învinge armata persană (Bătălia de la Granicus) și eliberează cetățile grecești din Asia Mică. Alexandru va da ordin ca templul să fie restaurat, alături de întreg orașul. Când grecii au aflat ulterior că protectorul lui, Alexandru cel Mare s-a născut exact în noaptea incendiului templului, ei și-au amintit atunci și de ticălosul Erostrat. Până la urmă, a avut dreptate: cunoaștem din istorie numele lui Theodor din Samotrace, Ctesifon, Metagenes – constructorii faimosului templu, dar și cel al lui Erostrat – incendiatorul lui.

Alături de parlamentari, presa se alătură în a da foc cetății. Din câte văd eu, ea este vinovată de cel puțin două lucruri. În primul rând, ea încearcă să îi scoată basma curată pe diverși infractori. Este adevărat că acești acuzați nu sunt oameni de rând, ci foști demnitari de rang înalt. În urma cercetărilor efectuate de procurori a rezultat că aceștia – prim-miniștri, miniștri, oameni de cabinete etc – pe lângă sume mari de bani (sute de mii de euro) luau mită și… caltaboși. Sunt pline televiziunile de așa-ziși jurnaliști care vor să deturneze adevărul.  Ei se numesc jurnaliști-detergent, dar oricât s-ar strădui să îi scoată nevinovați, caltaboșul pute groaznic. În al doilea rând, asistăm la o campanie disperată din partea presei contra organelor de justiție. Disperarea ei furibundă ne spune că la mijloc sunt mize enorme și lasă de înțeles că România este, de fapt, o țară liniștită, corectă, cu oameni onești și fericiți, iar procurorii fac dosare penale gratuite și subminează democrația care, vezi bine!, funcționa până acum impecabil. ALDE’unii ies la televizor și se erijează în garanți ai statului de drept, când de fapt ei nu sunt decât cei mai mare escroci, lupi paznici la oi.

România medievală se consumă acum. La televizor sau în viața reală. De la scandalul plagiatelor la situația televiziunilor, România pare că trăiește un nou macabru Ev Mediu. Să prezentăm câteva mostre.

Cum putem cataloga decizia parlamentarilor de a duce responsabilitatea doctoratelor numai în curtea universităților? Până acum ce s-a întâmplat? Autonomia românească universitară a creat monștri, adică zeci de mii de doctori care nu au dat nicio lucrare originală. S-a putut întâmpla acest lucru întrucât, de-a lungul timpului, nu a interesat pe nimeni calitatea tezelor doctorale. Ele se susțineau și se aprobau în funcție de orice alt criteriu, numai de cel performativ nu. În principiu, mentalitatea de la care se pornește este aceea că orice nou doctorand trebuie să-și susțină, după trei ani lucrarea. Nu se pune niciodată problema dacă acel doctorand este capabil de a o finaliza după toate normele academice. Rezultatul: doctorandul vine cu o lucrarea printată de câteva sute de pagini care este în mod automatic acceptată pentru susținere. Păi ce credeți, doctorandul lui X sau al lui Y nu este bine pregătit? Și apoi, suntem oameni, trebuie să aibă și doctorandul un statut, iar sistemul să funcționeze (coordonatorii să aibă doctoranzi, dar să nu muncească absolut deloc cu ei). Susținerile de doctorat? Un circ penibil în care câțiva profesori plictisiți care se gândesc deja la masa de după molfăie câteva fraze în fața unei săli goale. Are cineva intenția de a evalua teza? Nicidecum.

În consecință, rezultatul este pe măsură. O inflație de doctori de tot soiul îi pătează pe aceia, puțini, care și-au luat doctoratul pe merit. Prestanța titlului de doctor dispărând, vor dispărea și doctoranzii. Vor rămâne numai cei care au deja posturile asigurate. De profesor universitar, desigur.

Parlamentarii nu au făcut altceva decât să închidă definitiv problema plagiatelor. Pasând responsabilitatea în totalitate universităților cazul se închide, întradevăr. Prin abdicarea totală de la regulile și principiile academice. Singura șansă ar fi fost ca CNADTCU să-și intre pe deplin în sarcini și să scoată la lumină toate tezele plagiate. Nici pe departe această desfășurarea a lucrurilor. Comisia va deveni una de umplutură, inutilă, întrucât singurul for care poate opri furtul intelectual este senatul universității care a emis titlul de doctor. Cu alte cuvinte, universităților care, prin școlile doctorale ce au livrat până acum doctori din burtă, le sunt bătuți obrajii și sunt mustrate să fie atente întrucât nu mai există un for superior care să le tragă la răspundere. Iar acum noi, societatea, ar trebui să credem că totul se va rezolva pentru că – vezi, Doamne – Universitățile se vor responsabiliza. De-a dreptul, parlamentarii ne cred pe toți niște ipochimeni reduși mintal. Rezultatul libertății universitare îl vedem astăzi, și noi vrem să dăm mai multă libertate acestor instituții pe principiul responsabilizării. Să murim de râs, nu alta!

Mai pe scurt spus, fiecare universitate va face ce-o taie capul. Astfel, o universitate va desființa ghilimelele, pe motiv că sunt greu de găsit pe tastatură. Alta va obliga doctorandul să nu mai pună bibliografie întrucât acest lucru înseamnă să recunoști că ideile nu-ți aparțin de vreme ce ai citit 500 de cărți și articole și tu ai scris doar 200 de pagini, evident, iar lucrarea trebuie să fie originală! În fine, o altă universitate va scoate de tot principiul argumentării științifice pentru a-i aduce omagiu lui Einstein (care acum fix 100 de ani configura teoria relativității) căci mai nou, știința, precum timpul și spațiul, este relativă. Și toate aceste diplome nu vor mai putea fi sub nicio formă contestate întrucât ele corespund normelor universității respective. Și astfel, din cele 50 de universități de stat existente în România, viitorul doctorand își va putea alege din tot atâtea 50 de sisteme diferite de redactare și evaluare a tezei, pe cel care îi convine cel mai bine. Doctoratul în România a început deja să aibă valoarea unei cepe degerate.

O altă măsură demnă de Evul Mediu adoptată de Parlament este achitarea plagiatorilor, adică a unei categorii de infractori. Renunțarea la doctorat va deveni un sport național. Ceea ce nu înțeleg este cum s-a putut vota o astfel de lege. Faptul că se renunța la un titlu universitar este una, dar că plagiatorul să fie astfel achitat, reprezintă culmea nesimțirii. Ar trebui ca orice hoț să aducă prada înapoi și el să fie achitat.

După ani buni de la aderarea la Uniunea Europeană, în plin secol XXI, o țară își recunoaște o boală, dar nu vrea să scape de ea. Avem în față numai personagii sinistre care doresc falimentarea totală a învățământului. De la rectori care acoperă în mod nesimțit plagiate care pot fi observate și de un copil, la foști prim-miniștri care toarnă aberații pe facebook precum adolescenții frustrați. Se înființează comisii speciale pentru a mușamaliza situația macabră existentă. Nu fac nimic altceva decât să mai răscolească în hârdău. Aceasta este România? Dacă da, atunci cine rămâne să stingă lumina?

Când, în sfârșit, a venit cineva la Ministerul Învățământului dornic să mai rezolve câte ceva, s-a pornit o campanie mediatică acerbă și mârșavă contra lui. Simțul ridicolului este în fiecare zi doborât, astfel încât nici nu se mai pare că ar exista în România.  Asemenea unei celule care este supusă mereu unui stimul, ea ajunge într-un final să nu-l mai sesizeze. Cam aceasta este situația ridicolului și penibilului în societatea românească: ni s-a livrat atât de mult încât nici nu îl mai sesizăm, îl percepem ca fiind ceva normal.

Ca într-o societate medievală, în România de astăzi toate categoriile sociale luptă să se impună, să sustragă mai mult capital, să o ducă mai bine. Ok, veți spune, dar acest lucru este apanajul democrației: o luptă între clasele sociale și profesionale. Și aveți dreptate. La noi însă, populația de rând decontează toate ifosele unora sau a altora. Vezi de pildă legea pensiilor speciale. Sau indemnizația pe care o primesc scriitorii din USR la pensionare. În sine, legile nu sunt de lepădat, dar într-o societate sărăcită și cu o suprapopulație de pensionari, a mai da și anumite pensii speciale este total nepotrivit. Apoi, știm cu toții cum se „produc” scriitorii în România. Bineînțeles, sunt cei despre care am auzit cu toții, scriitori, filosofi, oameni de cultură care au produs un plus de valoare mediului cultural, dar câți sunt ei? 100? În România, astăzi, sunt circa 2 500 de scriitori, membri USR. Ce înseamnă mascarada aceasta? România, în stadiul în care se găsește acum nu-i poate da nici pe cei 100. Unde sunt toți cei 2 500? În Interbelic, adică pe vremea unui Camil Petrescu, unui Mircea Eliade, unui Călinescu etc. Uniunea Scriitorilor număra numai 120 de membri. Astăzi, 2 500. Ascunși prin te-miri-ce orășele obscure, publicând vreun volum de 60 de pagini de poezie sterilă. S-au dus vremurile când notorietatea artiștilor era căpătată postmortem, astăzi  orișicare dorește să fie exaltat în timpul vieții. Constantin Țoiu reproduce cuvintele unui țăran: „Dă obicei memoriili astea… cărțili, ci-o fi iele, șefii care sînt, dă stat, de aia, mărimili care va ză zîcă, ce scrie ei apare după ci-o mierlesc. Așa-i normal. Nu te dai mare, că scrii, nu? Io așa zîc. Da’ neamu’ ce face… Da’ neamu’, nu. Ea are dă toate, putere, pozițiune. Ce-i lipsește ‘mnealui ie așa un moț… o operă dom’le” (Constantin Țoiu – Răvașe din Kamceatka).

Nu înțeleg de ce un bun profesor, dar care nu a publicat nimic, să aibă o pensie în funcție de cât a cotizat, iar un necunoscut care a publicat unu-două volume în 25 de exemplare (la o editură fantomă) să aibă pensia mai mare cu 50 %. De asemenea, sunt universitari cu cărți (științifice) de primă importanță care nu pot beneficia de această lege. De ce? Beletristica și reveria este mai importantă decât cercetarea științifică? Nu încercați să-mi răspundeți, sunt câteva întrebări retorice. De altfel, se găsește sigur cineva care să apere legea. Inutil, oricum o întoarceți nu-i veți găsi identitatea logică, ori morală.

Numitorul comun este poporul. El trebuie să plătească din buzunarul lui toate aceste capricii. Radet-ul are datorii din prisma proastei guvernări; cine plătește? Omul de rând. Tvr-ul are datorii, din aceaași cauză, tot omul de rând plătește. Ratb-ul merge pe minus, până la urmă (pe lângă bilet sau abonament) tot omul simplu trebuie să deconteze. Mai nou, aflu că legea conversiei creditelor contractate în franci elvețieni nu este în ordine. Conversia la cursul istoric de la data contractuală nu convine absolut deloc băncilor și, se pare, nu reprezintă nici o măsură care să respecte în totalitate procedurile internaționale. Cu alte cuvinte, băncile intenționează să dea în judecată Statul Român. În cazul în care vor câștiga, cine va plăti daunele?

Vintilă Mihăilescu, tot pe această platformă, remarcă extrem de bine faptul că din cele două bube ale României, corupția și incompetența, – în mod paradoxal – cea din urmă poartă o răspundere mai mare. Incompetența a devenit atât de mare încât este, practic, imposibil de extirpat. Precum o cangrenă canceroasă, ea s-a multiplicat ca într-un mediu propice. Profesori coodonatori de doctorat incompetenți dau naștere unor alți doctori la fel de incompetenți. Politicieni agramați ce stau toată ziua pe la televiziuni  sunt modelul de urmat al viitorilor politruci. Exemplele pot continua, incompetența a atins și celelalte domenii profesionale:  jurnalism, medicină etc. Incompetenții însă sunt foarte vicleni: când simt că cineva bine pregătit se apropie, ei se unesc (pricepând situația) contra elementului tulburător. Cangrena stă bine mersi, corpul a intrat în faza terminală, nu mai rămâne nimic de făcut.

Când profesioniștii au vrut să schimbe ceva, presa a sărit ca arsă: avem nevoie să fim conduși de o clasă politică aleasă prin vot democratic. De 25 de ani se tot votează democratic și suntem conduși de partide politice. Rezultatul este extrem de vizibil. În orice caz, acest tip de discurs prin care se invocă îndepărtarea de democrație atunci când există un guvern tehnocrat este infantil. Când toată clasa politică este coruptă și incompetentă, un guvern tehnocrat și priceput este – din contră – un ajutor pentru democrație.

Poate mi-am pierdul eu simțul ridicolului, în acest caz îmi cer scuze dumneavoastră, dar oriunde mă uit la televizor am impresia că sunt la circ. Pe lângă lipsa unei minime decențe, prostia, intoleranța și neprofesionalismul sunt omniprezente. Încerc să-mi fac un profil al românilor după ceea ce eu văd la tv. E groaznic!

Așa vor, cei ce ne cer voturile, să acapareze lumina reflectoarelor: dând foc țării. Îi avertizez că în România mai există personagii care au procedat la fel și vor rămâne, ca Erostrat, în istoria neagră a țării. Sunt, toată lumea îi știe. În engleză există dictonul herostratic fame, adică faima câștigată de un criminal, de un borfaș, de un potlogar.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "10 comments" on this Article:

    • Harald spune:

      Pretenția că lucrurile ar trebui să stea altfel decât stau nu a rezolvat niciodată vreo problemă. A fi prost presupune, în esență, a evalua greșit diverse situații, evenimente sau persoane. Iar cele două link-uri nu fac decât să susțină același lucru.

      O persoană care dorește să se excludă din respectiva categorie ar trebui să conceapă o soluție, nu să se lamenteze că e prea multă prostie în jur. Pentru că ăsta e genul de realitate care nu se poate schimba, deci n-are sens să susținem că lucrurile ar trebui să stea altfel decât stau.

      Iar unele lucruri chiar nu se pot schimba: de exemplu, nu putem să ne dorim ca durata zilei să fie de 28 de ore în loc de 24. Nu suntem capabili să nici să reducem viteza de rotație a planetei, nici să convingem ceilalți oameni să accepte modificarea duratei unei ore, astfel încât o rotație completă a planetei în jurul axei sale să fie împărțită în 28 de ore în loc de 24. Ideea fiind că unele probleme chiar nu au o soluție realizabilă practic, chiar dacă teoretic o asemenea soluție ar fi posibilă.

      Spre deosebire de noi, Herostrat a avut o soluție practică la problema lui, iar acea soluție chiar a funcționat. În concluzie, cine apreciază greșit? Că Herostrat în niciun caz! :P

  1. Modus Anonymus spune:

    O fraza mi-a atras atentia si a indreptat-o spre un banc din copilarie, care din pacate este inca de actualitate dupa aproape 50 de ani:

    De ce se rotesc cadrele de partid pe functii? Ca soarecii sa nu roada sacul in care stau …

    Asa ca acum “Nu fac nimic altceva decât să mai răscolească în hârdău”.

  2. ion adrian spune:

    Pentru ca Romania este mai ales tara potlogarilor. Asta este o afirmatie certa sustinuta cu oricat de multe argumente . :)
    Sau poate mai exact unde potlogarii si cei cae-i admira sincer si cu invidie sunt majoritari

  3. man of war spune:

    mda, foarte bun articolul. unul a vrut sa aplice comunismul stiintific girind de pe un fotoliu confortabil statul mafiot, altul a avut bunul simt si s a recunoscut invins de securitate raminind in vila de protocol c o leafa consistenta iar un altul s a lasat modelat de sistem ca sa nu fie aruncat ca o masea stricata. dupa toate aceste scremeri intestinale a ramas o romanie medievala cu wc ul in curte dar militienizata si c un aparat birocratic inept si cleptocrat. o romanie ce se imprumuta sa si plateasca pensionarii speciali, un exod al creirelor si fortei active nemaivazute nicaieri pe timp de pace, o devalizare a tarii si jefuire brutala a resurselor naturale care ar fi trebuit sa asigure viitorul tinerei generatii

    • ion adrian spune:

      Fii te rog mai explicit daca esti in stare: adica cum explici si motivezi sustinerea:
      “altul s a lasat modelat de sistem ca sa nu fie aruncat ca o masea stricata”
      Dar nu cu argumente de la tonomate ..:)

      • man of war spune:

        ce vrei sa ti explic omule ? autorul a facut o mai bine decit mine in citeva rinduri. priveste romania de jur imprejur inainte de a cadea in admiratie pentru x, y sau z

  4. Decebal spune:

    Nimeni nu e nebun sa dea foc la barca, daca stie ca va avea nevoie de ea maine. Disperarea majoritatii parlamentare de a imprastia pomeni inseamna (si) ca majoritatea de azi nu e deloc sigura ca va fi si maine majoritara. “Dupa mine, potopul” inseamna si “maine nu ma vad in capul mesei”. :)
    Cat despre “jurnalisti”, ei nu pot fi altfel decat politicienii cu care coexista intr-o simbioza mai mult sau mai putin discreta. Si politicienii si “jurnalistii”, intr-un elan autofag, isi ard ultimele ramasite de credibilitate. Ceea ce nu e un lucru rau, obiectiv vorbind.

  5. Sergiu Simion spune:

    Strategia indignarii si paralogismele de nivel universitar

    Articolul publicat in Contributors.ro de un universitar francez de origine romana este un exemplu clasic pentru presa de tip eseu, opinie si comentariu politic in care talentul literar si competentele afirmate ale autorului tin loc de argumente.
    Pornind de la starea de fapt a societatii romanesti ajunsa intr-o stare de parabioza care provoaca cosmaruri oricarei constiinte civice lucide si de la starea de revolta a cetatenilor ajunsi la exasperare dupa mai mult de un sfert de secol in care ar fi trebuit sa primeasca in masa medalii de aur pentru faptul ca nu au innebunit inca , autorul evita cu obstinatie sa identifice cauzele care au condus aici si cu atat mai mult posibile solutii la aceasta patologie sociala.
    Rezultatul este o lamentatie respectiv prezentare sinestezica in care mesajul nu are scopul de intelege o situatie si de a propune solutii de rezolvare a ei , ci de a declansa reactii emotionale la acesta in cazuri punctuale ale inechitatii sociale :

    „ Nu înțeleg de ce un bun profesor, dar care nu a publicat nimic, să aibă o pensie în funcție de cât a cotizat, iar un necunoscut care a publicat unu-două volume în 25 de exemplare (la o editură fantomă) să aibă pensia mai mare cu 50 %.”
    „În Interbelic, adică pe vremea unui Camil Petrescu, unui Mircea Eliade, unui Călinescu etc. Uniunea Scriitorilor număra numai 120 de membri. Astăzi, 2 500. Ascunși prin te-miri-ce orășele obscure, publicând vreun volum de 60 de pagini de poezie sterilă. S-au dus vremurile când notorietatea artiștilor era căpătată postmortem, astăzi orișicare dorește să fie exaltat în timpul vieții.”
    „ În România, astăzi, sunt circa 2 500 de scriitori, membri USR. Ce înseamnă mascarada aceasta? ”

    La nivel general, lamentatia se refera la intreaga societate romaneasca aflata sub stare de asediu :

    „Alături de parlamentari, presa se alătură în a da foc cetății.”
    „România medievală se consumă acum. La televizor sau în viața reală. De la scandalul plagiatelor la situația televiziunilor, România pare că trăiește un nou macabru Ev Mediu..”
    „Poate mi-am pierdul eu simțul ridicolului, în acest caz îmi cer scuze dumneavoastră, dar oriunde mă uit la televizor am impresia că sunt la circ. Pe lângă lipsa unei minime decențe, prostia, intoleranța și neprofesionalismul sunt omniprezente. Încerc să-mi fac un profil al românilor după ceea ce eu văd la tv. E groaznic!”

    In loc de posibile solutii se recurge la prezentarea unor false paradoxuri prin care profesionalismul este prezentat in opozitie cu votul democratic :

    „Când profesioniștii au vrut să schimbe ceva, presa a sărit ca arsă: avem nevoie să fim conduși de o clasă politică aleasă prin vot democratic. De 25 de ani se tot votează democratic și suntem conduși de partide politice. Rezultatul este extrem de vizibil.”

    In sfarsit, cireasa de pe tort in toata aceasta alambicata prezentare care in realitate mai mult omite decat explica, este prezentarea de catre autor si pe post de solutie de „remediere” a sistemului social , a unei teze propuse de catre profesorul Vintila Mihaiescu , director al Departamentului de Sociologie din cadrul Scolii Nationale de Studii Politice si Administrative (SNSPA) care explica actuala stare a societatii romanesti nu prin coruptia unora din sistemul politic si social ci prin incompenta generalizata la nivel de sistem ( deci a tuturor !) :

    „ Vintilă Mihăilescu, tot pe această platformă, remarcă extrem de bine faptul că din cele două bube ale României, corupția și incompetența, – în mod paradoxal – cea din urmă poartă o răspundere mai mare.”

    Aceasta teza poate fi usor demontata prin chiar legislatia in vigoare care intr-o forma sau alta ocroteste indivizii cu dosare si condamnari penale. Vorba cronicarului , se sparie gandul de o lume in care hotii conduc oamenii cinstiti, dar la noi este perfect posibil sa avem politiceni cu dosare penale si o legislatie care obliga Presedintia sa mentina decoratiile acordate (anterior) unor condamnati penal ( ulterior) .
    In acest ultim caz vorbim nu atat de incompetenta celor in cauza , cat de culpa lor penala ( http://www.romanialibera.ro/politica/institutii/condamnatii-pentru-coruptie-pastreaza-medaliile-de-stat–iohannis–obligat-de-lege-sa-invite–penalii-la-receptiile-de-la-cotroceni-434685) iar intrebarea la care nu vor sa raspunda juristii este ale cui interese apara de fapt acest tip legislatie clar partinitoare ( ale cetatenilor onesti sau ale infractorilor ?!).

    In sfarsit , aceasta teza ( de fapt, un paralogism ) poate fi foarte usor demontata prin chiar exemplul scriitorilor romani dat de autor . Intrebarea esentiala este cum a ajuns Romania de la cei 120 de scriitori interbelici la cei peste 2500 (!) de autori post-belici . Raspunsul este uluitor de simplu. In primul rand, prin statutul breslei si in al doilea rand cu acordul conducerii ei :

    “Condiţiile pentru a deveni stagiar în Uniunea Scriitorilor – Două cărţi publicate – Trei scrisori de recomandare din partea unor membri ai Uniunii Scriitorilor mai vechi de cinci ani – Dosar de presă cu referinţe critice – CV şi cerere de primire Cu acest dosar, pretendenţii se pot prezenta la filialele Uniunii Scriitorilor, iar dosarele lor intră în dezbatere. Membrii stagiari devin membri titulari după trei ani.”
    Sursa : http://adevarul.ro/cultura/carti/kitsch-impostura-uniunea-scriitorilor-romania-literatura-care-ti-intoarce-stomacul-dos-1_511531a54b62ed5875ecb902/index.html

    Deci la intrebarea cum au ajuns incompetentii …scriitori , raspunsul nu se afla la baza Uniunii Scriitorilor Romani, ci chiar la varful ei acolo unde Nicolae Manolescu , presedintele Uniunii Scriitorilor Romani, numai de incompetenta nu poate fi acuzat.
    Declaratiile sale punctuale ne explica didactic intregul proces de …validare oficiala si legala a imposturii ( !) :

    “USR nu e o elită, ci o organizaţie de breaslă(s.n.). Ea apără drepturile scriitorilor , fără a-i împărţi pe căprării(s.n.), cum văd că procedaţi dumneavoastră”
    Nicolae Manolescu
    Preşedintele USR

    Mai mult decat atat, si exact dupa metoda lui Pilat din Pont , atunci cand autorul este nu numai impostor , ci pur si simplu un poluator al spatiului public , literar si artistic atunci , atentie, explicatia „faptului social” devine absolut halucinanta , mai exact un fel de “partidul nu greseste niciodata, numai membrii lui ” :
    “Prejudiciul nu e al USR, ci al autorului însuşi”.( sic! )
    Nicolae Manolescu
    Preşedintele USR

    Din acest punct de vedere starea actuala de degradre a societatii romanesti nu este numai rezultatul activitatii politicienilor , ci si al inactiunii si ineficienţei liderilor societatii civile , personalitatilor culturale si intelectualilor publici din Romania din ultimul sfert de secol :

    „ …cultura este principala problemă. Ea definește modul în care lucrează sistemul politic sau alte sisteme și instituții ale unei societăți (s.n.). Asta e cheia, cultura, nu sistemul! Noi studiem întotdeauna mass-media din punctul de vedere al sistemului şi asta ne dă o imagine a arhitecturii sistemului, dar nu ne spune cum sunt legăturile între diferitele părți ale sistemului și cum lucrează el. Așa că nu politica, nu economia, nu alte lucruri care de obicei definesc un sistem sunt principalii vinovaţi de starea mass-media, ci cultura, valorile, atitudinile, pentru că asta se traduce în practici și aici e problema cea mai mare”.
    Peter Gross – Întoarcere în laboratorul românesc. Mass-media după 1989 (Editura Nemira, Bucuresti, 2015 ).

    Daca vrem sa ne reamintim, in primele parlamente ale anilor `90 , potlogarii erau tot potlogari , dar de ochii lumii si pentru mentinerea aparentelor vorbeau civilizat . Intre timp, am ajuns acolo unde am ajuns , pentru ca tonul face muzica iar intrebarea este cine sau ce a dat tonul.

    • Harald spune:

      Păi chiar așa este, partidul nu greșește niciodată! :P

      Partidul e o ficțiune, o convenție. Partidul nu are gură să exprime idei și nu are mâini să facă nimic concret. Oamenii fac asta, oameni reali, cu nume și prenume. Nu există responsabilitate colectivă a partidului, responsabilitatea colectivă e de fapt a nimănui.

      Și nu (mai) contează cine a dat tonul, contează ce facem acum. Aveți o soluție practică? Alta decât a aștepta să treacă 3 generații de la căderea comunismului, din care a trecut abia una.

      Știm (sau ar trebui să știm) că timpul petrecut pe forumuri nu e decât pastime. Dar poate ar trebui să ne gândim totuși la niște soluții reale.



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Iosif Daniel


Daniel Iosif

Iosif Daniel este geograf, Doctor al Universității Paris 10 și Editor al revistei științifice de geografie Cinq Continents. A efectuat studii și stagii de pregătire la unive... Citeste mai departe


E randul tau

Felicitări colegului meu de generaţie şi de universitate de la Cluj pentru articol şi pentru ati...

de: Valentin Naumescu

la "Ştiinţa a fost aservită lumii politice"

Cauta articole

aprilie 2017
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Mar    
 12
3456789
10111213141516
17181920212223
24252627282930

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)