Home » Financiar » Citesti:

Până și patriahul BNR, Mugur Isărescu, se va pensiona, nu-i așa?

George Mioc ianuarie 25, 2015 Financiar
24 comentarii 15,133 Vizualizari

A fost coadă la televiziuni în aceste zile: aproape că nu a fost politician care să nu anunţe o soluţie miraculoasă prin care să-i salveze pe debitorii împovăraţi de creditele în franci elveţieni de băncile care – ce tupeu! – doresc să facă profit. De vreo câteva zile, scandalul s-a potolit, dovadă că şarlataniile aruncate pe piaţă nu au prins. Când s-a aşternut tăcerea, mi-am dat seama că din piesă a lipsit personajul principal: guvernatorul Băncii Naţionale a României, Mugur Isărescu.

Sunt un om de afaceri din Texas, inginer mecanic, nu am pretenţia că mă pricep la sofisticatele politici gestionate de BNR. În România, se găsesc oameni care pricep mult mai bine ce face şi ce nu face guvernatorul Isărescu, eu de exemplu urmăresc opiniile critice ale economistului Florin Cîţu. Însă există nişte chestiuni de bun simţ pe care le observ relativ uşor. În primul rând, mă uit pe legea privind statutul BNR şi văd că acolo scrie că între principalele atribuţii ale instituţiei se află elaborarea şi aplicarea politicii monetare şi a politicii de curs de schimb”, precum şi “supravegherea prudenţială a instituţiilor de credit”. În al doilea rând, văd că Polonia trece printr-o situaţie identică, dar acolo, încă din primele zile, guvernatorul băncii naţionale, Marek Belka, a reacţionat. Să nu fiu înţeles greşit: nu-l aşteptam pe Mugur Isărescu cu o soluţie miraculoasă. Dar cred că avea o datorie faţă de sistemul pe care-l păstoreşte de aproape un sfert de veac şi trebuia să intervină public, nu să se ascundă, pentru a-şi păstra imaculată imaginea de “cel mai de încredere politician din România”.

Teamă îmi este că în spatele mitului Isărescu s-au adunat în ultimii ani multe mizerii şi, la un moment dat, tot gunoiul adunat sub preş va ieşi la suprafaţă şi ne va sufoca. BNR a devenit o instituţie anchilozată, supradimensionată, cu un consiliu de administraţie dominat de politrucii trimişi de partide şi în primul rând de PSD. Ne spune enorm faptul că, de facto, purtător de cuvânt al instituţiei este un fost jurnalist la Scânteia, despre care presa a scris că a fost turnător al Securităţii. (Replica domnului Vasilescu, care neagă acuzaţia: “Dupa 1970, în condiţiile în care am călătorit mult în străinătate, Securitatea m-a curtat. Cred însă că ofiterii cu care am fost în legatură m-au şi respectat”)

Politizarea BNR a început de mult, dar momentul cel mai dramatic a fost în 2014, când regimul Ponta a sufocat pur şi simplu instituţia cu rebuturi scoase de la guvernare, iar Mugur Isărescu le-a acceptat fără să protesteze. Aşa se face că acum îi avem în Consiliul de Administraţie al BNR pe:

-        Florin Georgescu, fost ministru de Finanţe în perioada non-guvernării Văcăroiu, când România era să intre în incapacitate de plată urmare a jafului din Bancorex şi Banca Agricolă.

-        Marin Dinu, fost senator al partidului lui Dan Voiculescu, PC, fost redactor-şef la Scânteia Tineretului în cei mai crânceni ani ai cultului personalităţii lui Nicolae Ceauşescu.

-        Liviu Voinea, fost ministru al Bugetului în guvernarea Ponta.

-        Gheorghe Gherghina, secretar de stat în cabinetul Năstase și apoi în multe alte guverne, autorul din umbră al mai multor basme numite frumos: “Bugetul de stat al României pe anul…”.

-        Daniel Dăianu, fost ofiţer de securitate.

-        Bogdan Olteanu, liberalul de casă a lui Viorel Hrebenciuc, recompensat de PSD cu acest post pentru “cooperarea” din perioada guvernării Tăriceanu şi eforturile depuse la suspendarea lui Traian Băsescu.

-        Agnes Nagy, o contabilă de la Renel Mureş, plasată în acest post de UDMR.

Deasupra tuturor, eternul Mugur Isărescu, care, încă din 2009, a reuşit să ajungă în World Records Academy pentru faptul că este cel mai longeviv guvernator al unei bănci centrale. O performanţă? Nu cred. Mai degrabă o contraperformanță, care arată capacitatea lui Mugur Isărescu de a construi un sistem de relaţii politice care să-l facă de neînlocuit.

Nu aştept ca domnul Mugur Isărescu să plece acum de la BNR sau să fie grabnic înlocuit. Pe cine ar pune actualul parlament, dominat de PSD, în locul său? Fără îndoială ar urma un dezastru de proporţii epice. Am văzut ce a produs până acum regimul Ponta la Finanţe, de la Daniel Chiţoiu la Ioana Petrescu. Nu vreau să riscăm! Dar criza generată de francul elveţian putea fi o oportunitate pentru a începe o discuţie despre viitorul BNR după epoca Isărescu, când România va intra, probabil, în zona euro. Nu s-a întâmplat asta, am avut parte doar de obişnuitul acces de populism ieftin al nomenklaturii din politică. Sunt totuşi un optimist – iar alegerile din 16 noiembrie mi-au accentuat această stare de spirit – şi cred că există în societate oameni capabili să genereze o astfel de discuţie şi să pregătească politici publice referitoare la rolul BNR. Guvernatorul BNR nu este, totuși, ales pe viață, precum patriarhul Bisericii Ortodoxe. Înţeleg că Mugur Isărescu este şi preşedintele Asociaţiei Generale a Vânătorilor şi Pescarilor Sportivi din România (AGVPS) – succesorul lui Adrian Năstase – deci nu se va plictisi la pensie.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "24 comments" on this Article:

  1. ion adrian spune:

    Scurt si corect.
    PS Una din solutii si sunt printre primii care am dat-o prin 18 ianuarie, mai intai pentru ca am spus(si pe aici) ca solutia trebuie sa fie in relatia client -banca eventual desigur sub ochiul atent (nu ala “masonic” al initiatilor in finante :) ) ci ala oferit de cunoasterea solida a stiintei economice si deci “contructiv” in ordine exoterica si in al doilea rand in mod concret in intelegerea intre banca si debitor cu privire la o dobanda mai putin prohibitiva reducand astfel in mod rezonabi atat pierderea exagerata a clientului cat si castigul exagerat al bancii.
    Am recomandat de asemeni cele spuse de dl Catalin Predoiu pe feisbucul sau cat si mai ales cele propuse intr-o analiza consistenta de econimistul Andreea Paul Vass:

    http://www.andreeapaul.ro/blog/2015/01/intrebari-incomode-despre-criza-francului-elvetian/#comment-62931

    constatand ca in final si dna Paul Vass proune ce am propus si eu adica micsorarea dobanzi ceea ce este desigur cea mai simpla si eficienta solutie:

    http://www.andreeapaul.ro/blog/2015/01/raspunsul-bnr-la-problema-pe-care-am-ridicat-o-legat-de-creditele-in-franci-elvetieni/#comment-63002

    PS In 18 ianuarie am scris pe feisbucul Partidului PMP ca raspuns unei propuneri si aceia poosibila indicata de dna Udrea(convertirea creditelor din valută în moneda naţională cu o marjă de maximum 20% în plus sau în minus faţă de valoarea la care s-a acordat creditul.)
    urmatoarele:

    “Ion Adrian De fapt o modificare a dobanzilor ar mai micsora dintr-un profit imoral la banci si ar mai usura povara pusa pe umerii clientlor.
    Like · January 18 at 1:49pm
    Write a reply… ”

    Asa se scrie istoria :)

    • Din pacate, solutia doamnei Vass este lasata tot la latitudinea bancilor “responsabile”, cu care clientii ar trebui sa negocieze, si se refera doar la CHF, ceea ce induce hazard moral. De fapt, ar trebui sa vorbim despre un abuz generalizat din partea bancilor, pe care nu l vad dezbatut in spatiul public, iar indreptarea lui conduce la o solutie, cred eu, mai rationala si mai echitabila.Cred ca discutia trebuie “mutata” din sfera “problemei CHF” ( curs, dobanda) in cea generala, a creditelor in valuta contractate inainte de 2010.
      In cazul creditelor in valuta sunt implicate 2 variabile, rata de schimb si rata de dobanda (variabila, in cazul majoritatii creditelor in valuta acordate intre 2005 si 2008). Doar ca dobanda nu a fost variabila si in jos, indicatorii “pietei” (atat de invocata ca singura ”solutie legitima” in cazul cursului valutar) scazand cu cel putin 2%, indiferent de valuta- EUR, USD,CHF- de la momentul acordarii creditului pana la inceputul lui 2009. Noi am avut o ”dobanda variabila romaneasca”, legata de o rata interna a bancii, fara legatura cu piata internationala, ceea ce poate fi definit ca abuz (ingaduit de BNR). Se pare ca BNR a inteles doar in 2010 ce inseamna definitia dobanzii variabile si a legiferat o tot in interesul bancilor, permitandu le acestora sa si creasca “marja fixa” fata de inceputul contractului (legea partilor, nu?), sau sa fie dati in judecata, individual, de catre cei ce se considerau nedreptatiti. Sa retinem si ideea ca multi clienti devenisera “clienti captivi” (prin scaderea valorii garantiei, a veniturilor etc.) nu aveau timpul, banii, cunostiintele tehnice pentru a intra intr un conflict cu banca, adica “proprietarul” casei in care traiesc… Iarasi, daca o banca iti afiseaza un curs EUR/RON de 7 la vanzare, ai posibilitatea sa cumperi de la alta banca sau de la o casa de schimb, la un curs de piata. Cum rezolvi problema daca e vorba de o dobanda ”arbitrara”, ”nelegata de piata”, ”imposibil de acceptat”, o dobanda care te ”conduce la faliment”??!! Doar prin justitie, ca nu poti ”cumpara dobanda” de pe piata, timp in care platesti rata marita arbitrar… Daca nu mai poti plati intre timp, ghinion. In concluzie, situatia sta cam asa:
      Clientii au “beneficiat” de tot riscul valutar, adica de cresterea, pe piata internationala, a valorii EUR sau CHF, in schimb, nu au beneficiat deloc, sau intr-o mai mica masura, de scaderea ratei de dobanda a acelorasi valute pe aceleasi piete financiare internationale, in acelasi interval de timp!
      In discutia referitoare la cursul CHF, raspunsul bancilor si al BNR-ului a fost, mai simplu spus:
      Cursul de schimb TREBUIE sa fie “de piata”. Rata dobanzii, NU. Oare nu aceasta e definitia dublului standard?
      In mod logic, rezolvarea acestui dublu standard presupune doua directii (in ideea ca se doreste asa ceva) :
      1. Consideram ca REGULA faptul ca “piata dicteaza pretul” si atunci si cursul, si rata dobanzii variabile trebuie calculate conform variatiilor pietelor financiare internationale, fara exceptii;
      2. Consideram ca REGULA faptul ca una din partile contractante poate impune si mentine un pret arbitrar, pentru ca este mai puternica, intr-un anumit moment. Prin aceasta prisma, cererile clientilor (cei care nu au beneficiat de scaderea dobanzilor variabile, pentru ca bancile au incasat in locul lor aceste sume) pentru un curs “istoric” sunt pe DEPLIN JUSTIFICATE MORAL !!!
      Solutia pe care o prefer? Legiferarea incetarii acestui abuz si recalcularea tuturor ratelor din contractele cu dobanda variabila, fara a permite bancilor sa si mareasca “marja fixa” de la inceputul creditului, determinata ca diferenta intre rata dobanzii inscrise in contract si rata dobanzii de piata (LIBOR, EURIBOR).
      Cateva dintre avantaje, succint, ar fi:
      1. are caracter general, nediscriminatoriu in functie de valuta imprumutului;
      2. rezolva problema “dublului standard”, punand cursul si rata dobanzii in acord cu piata (abia astept argumentele BNR);
      3.reprezinta o reducere importanta, pentru clienti, a serviciului datoriei;
      4. sumele incasate imoral de banci pot fi scazute din principal, generand o scadere aditionala a ratei de plata lunara.
      Pentru o imagine mai clara, am incercat o analiza mai ampla si un exemplu de calcul a influentei pe care o are dobanda variabila (reala, de piata, conform definitiei) in suma de plata lunara, in lei – si este o diferenta semnificativa – pe:
      http://fostbancher.blogspot.ro/

      • ion adrian spune:

        Si atunci ce vrei sa se faca? Sa preia statul datoria adica sa achite integral azi si deci fara dobanda bancile, sa transfere creditul restant in lei la cursul anterior saltului de acum zece zile, la CEC de exemplu ca este inca cu capital de stat(asa cred) si sa se continue in aceste conditii recuperarea banilor de la creditori. Asta a fi o solutie extrema dar nu stiu daca chiar si pe asta bancile ar agreao caci in lacomia lor ar pierde dobanda ce ar urma, dar aici cred ca poate interveni forta statului.
        O sa mai vedem.
        Oricum va multumesc caci asa am fost in situatia sa propun si solutia de rezerva in care statul adica noi ii imprumutam doar pe datornici deci nu le dam o pomana din banii nostri. :)

        • ion adrian spune:

          PS.Oricum facem prea multa teorie pentru ceva evident.

        • Inseamna ca nu m am facut inteles. Propun ca BANCILE sa plateasca inapoi clientilor banii pe care i au incasat in plus, abuziv, fara sa respecte “cursul” de piata al dobanzii. Ideea era ca cele doua elemente care genereaza suma de plata lunara a unui imprumutat (curs, dobanda) trebuie amandoua raportate la piata, daca asa au fost definite in contractul de credit. Bancile nu au respectat variatia internationala a ratelor dobanzii, nereducand ratele de plata ale clientilor cand dobanda a scazut pe plan international. Prin urmare – si aici intervine rolul, normal, dupa parerea mea, al statului – legea sa impuna desfiintarea acestui abuz. Statul NU PLATESTE NIMIC .Isi apara cetatenii care nu au beneficiat de un drept contractual. In aceasta situatie se afla multe contacte de credit in valuta, semnate inainte de 2010.

      • Stelian Ene Stelian Ene spune:

        Păi rata dobânzii chiar este de piață: dacă nu-ți convine, te refinanțezi în altă parte la o dobândă mai bună. Dacă nimeni nu ți-o oferă, înseamnă că platești dobânda de piată. Simplul fapt că scade LIBOR nu înseamnă că și băncii i-au scăzut cheltuielile, am explicat în comentariul meu de mai jos ce conține de fapt o marjă și de ce nu e pur și simplu o sursă de profit fraudulos.

      • Alexandru spune:

        De cand s-a dat OUG 50 bancile nu mai au voie sa mareasca marja fixa. Si-au pierdut puterea de pricing, sunt legate de un indice si gata. Inainte de OUG 50 era altceva, banca facea un calcul intern de care nu prea raspundea in fata nimanui (mai abuziv sau mai putin abuziv de la banca la banca). Dar asta era legea din vremea respectiva iar justificari exista cu zecile (e.g. crestere risc de tara, portofoliu de credite neperformante in crestere, crestere rata rezerve minime obligatorii de catre BNR, in conditiile legii de atunci perfect acoperite). In rest, exista si un alt aspect. Eu, de exemplu, am un credit in EUR. Cineva care a luat un credit in CHF in acelasi an (2007) din punct de vedere al sumei totale platite pana acum este in continuare in castig fata de mine, gratie anilor in care dobanda la CHF era mai mica si chiar aprecierea nu reusea sa compenseze asta. Stransa cu usa, banca ar putea spune ca accepta conversia creditului in RON la cursul istoric dar, in aceasta situatie, clientul sa plateasca diferenta de dobanda. Eventual si cu capitalizare. Dobanzile la lei au fost mult timp pe undeva spre 15% – 20%…

    • Stelian Ene Stelian Ene spune:

      Coafăm foarte complicat o idee simplă, căutăm tot felul de “soluții” dar ne scapă chiar esența discuției.

      Decizia din 15 ianuarie a băncii Elveției și evoluția ulterioară a ratei de schimb au avut ca efect imediat un transfer uriaș de avuție: deținătorii de franci și de obligațiuni denominate în CHF au avut un câștig real de peste 20%. Câștigul ăsta trebuie să vină de undeva, ca-așa e-n tenis (și în economie), mai precis de la debitorii lor: toți cei care datorează CHF, inclusiv guvernul Elveției. Cine sunt beneficiarii acestui transfer ? Nu știm cu exactitate dar putem specula: oligarhi ruși sau africani care-și țin prada în conturi elvețiene în monedă locală, fonduri private de pensii din Europa, investitori privați și publici, alte bănci centrale, chinezii. Un lucru e cert, băncile din România NU au câștigat direct de pe urma acestei aprecieri, pentru că nu au nici depozite nici capitaluri proprii în CHF, ci sunt simplii intermediari pentru linii de credit externe, fără a-și asuma risc valutar.

      Dacă am vrea să inversa transferul de avuție și deci pierderea debitorilor români, fie așteptăm să se întoarcă cursul la valoarea anterioară, fie mergem cu tancuri, procese, sancțiuni internaționale peste ruși și chinezi și-i constrângem să ne dea înapoi banii “furați”

      Întrucât primul scenariu nu este sub controlul nostru și al doilea e SF, rezultă că oricum o sucim și oricum ne uităm la problemă, România trebuie să-și asume această pierdere și că nu există nici o soluție politică sau legislativă care sa mascheze miliardul de CHF lipsă.

      Ne rămâne deci să stabilim cine anume pierde:
      1. Clienții – situația actuală. Și-au asumat riscul valutar, nu credeau că se poate materializa.
      2. Băncile cele hrăpărețe și mincinoase, din marjele și profiturile lor grase despre care vorbiți.
      3. Bugetul de stat, adică noi toți ceilalți, care deși nu avem nici o vină suntem mereu buni de plată când e vorba de voturi.
      (4. O combinație între 1, 2 și 3)

      Să analizăm un pic punctul 2. Așa cum am zis, băncile nu au câștigat în urma aprecierii, pentru că se creditează mai departe tot în CHF. Există teoretic un câștig indirect, în urma aprecierii marjei de dobândă, cam un procent pentru o marjă de 5%. Dar să nu uităm că marja acoperă cheltuielile cu RMO, cheltuielile cu creditele neperformante, precum și prima de risc – o bancă din România nu se împrumută direct la valoarea LIBOR. Toate aceste cheltuieli sunt in CHF, deci nu se schimbă, dimpotrivă, neperformanța și deci riscul sunt de așteptat să crească. Deci banca a câștigat în cel mai bun caz câteva firimituri de procent de dobândă pe care le poate ceda clientului, în măsura în care face economii la cheltuieli curente. Total insuficient.

      Ok domnule, păi atunci să-și micșoreze profiturile ! Soluția asta se lovește de constatarea că profituri nu prea mai există și că bancile cu portofolii toxice au mari probleme cu solvabilitatea. Deci soluția “să plătească bancile” înseamnă, de fapt, fie să plătească ceilalți clienți prin marje mărite (exact ce s-a întâmplat de la declanșarea crizei și până în prezent), sau, în cazul extrem de insolvență, să plătească statul care va prelua portofoliile de credite neperformante.

      Așa că de fapt și la urma urmei, soluția de la punctul 2 nici nu există, bancile nu vor plăti nimic și nici acționarii lor nu se vor grăbi să repatrieze profiturile din anii de boom pentru a acoperii miliardul lipsă. Discuția, ziceam eu simplă dar vâd că m-am lungit, se reduce la o alegere binară: pe cine lăsăm/aruncăm sub tren ?
      1. Pe românii cu credite in CHF
      2. Pe ceilalți români, care nu au credite în CHF

      Tot zgomotul de fond populist este de fapt o încercare de a masca, pentru public, că se presează foarte puternic spre soluția 2. O haită uriașă de lătrăi s-au trezit la mirosului capitalului politic ieftin: “dacă îl punem la zid pe Isărescu, fie se va ține puternic pe poziție, caz în care îl demascăm public ca sclav al finanței internaționale, fie va ceda, caz în care ne vom asuma o mare victorie împotriva sistemului bancar ticăloșit”. Într-o situație similară se găsesc și decidenții guvernamentali, care știu că nu există miliarde uitate în bugetul statului.

      Mai e de mirare că Isărescu, pus în fața alegerii între interesul public și propria persoană, tace mâlc și evită să se arunce în luptă ? Și ce i se reproșează concret ? Că i s-au trimis tot felul de politruci și neaveniți ? Că a ținut în anii de boom RMO la CHF la 40%, deși toată lumea urla să relaxeze creditarea ? Că nu a ieșit pensionarul monetar, Adrian Vasilescu, suficient de des la TV să zică “luați credit în moneda în care aveți venituri” ? Că nu a interzis creditele în CHF deși clienții mergeau din bancă în bancă până primeau cel mai mare credit posibil ? Că a plasat banii împrumutați de la FMI în rezerva valutară, dar refuză să-i folosească pentru socializarea creditelor private ?

      • Mircea Modan MirceaM spune:

        Corect, mai putin finalul. Rezolvare pentru toti nu prea exista, bancile au vreo 2 mld pierdere, poate chiar mai mult, in 2014, au castigat o “laie” din aprecierea francului, sau din marjele mari (reale) de dobanda. Creditele neperformante au” mancat”, prin provozionare, castigul realizat de cele “peformante”.
        In ce masura un “write off” in bilantul bancii, versus o conversie urmata de refinantare este benefica pentru sistemul finaciar si pentru clien t(prin falimentul personal) nu se poate stabili decat ca suma a tuturor cazurilor particulare. La care noi nu avem acces, informatia, daca exista, este “secreta”. Stim doar ca exista un anumit numar de debitori cu probleme, dar nu stim, de ex, diferenta intre cat au avut de castigat acei debitori(fata de un cedit in lei) in perioada in care cursul a fost “bun” si pierderile ulterioare(raportate tot la un imprumut in lei)..asta este de fapt pierderea clientului, in fond moneda noastra nationala, de referinta, este leul, nu CHF.
        In final nu gasiti nici o vina BNR. Deci nu modificam nici conditiile de prudentialitate, nici modul in care BNR supravegheaza stabilitatea sistemului financiar? Totula fost OK. Poate ca ar fi bine sa cititi directiva aia europeana din feb 2014, sa vedeti de cate ori apare termenuil de “iresponsabilitate” a participantilor la piata, nu doar a clientilor, “lipsa de reglementare” etc.
        http://register.consilium.europa.eu/doc/srv?l=RO&t=PDF&f=PE+25+2013+REV+1
        Dupa mine e cam pe dos. BNR trebuie sa modifice urgent modul in care se face evaluarea de risc a creditelor in valuta, in sensul in care elementul de referinta sa fie totusi creditul in lei, pentru calificare, banca obligandu-se sa asigure conversia, eliminand pierderea viitoare cauzata de curs, la atingerea unui anumit prag. Limitand din start riscul valutar(al clientului) si riscul unui credit neperformant pentru banca.
        Sau altfel spus debitorul poate opta pentru un credit in valuta, mai ieftin la momentul To,(practic realizeaza un profit fata de un credit in lei), se compara luna de luna soldul “profitului” acumulat cu varianta in lei, iar atunci cand lucrurile merg naspa, sa zicem ca la un anumit prag , cand rata in valuta produce pierderi care anuleaza “profitul” acumulat, sa propuna clientului conversia in lei. Chiar daca rata lunara in lei creste, ea a fost compensata de castigurile anterioare, per total clientul nu pierde, sau pierde putin, aia e,cursul nu a mers cum voiam, macar limitam pe viitor pierderea (calculata ca suma a intregii sume de platit, nu ca mi-a crescut rata aia mica, de la inceput, cu nu stiu cat…de regula la acel castig nu se refera nimeni din cei pagubiti)
        Or, bancile au putut sa finanteze, in baza reglementarilor de prudentialitate elaborate de BNR si persoane care nu se calificau in lei, dar se calificau in CHF. O aberatie care trebuie sa inceteze.
        Si ea trebuie aplicata la orice valuta, daca clientul nu are venituri regulate in acea valuta.
        Altfel spus nu a fost suficient sa zica Isarescu” imprumutati-va in moneda in care aveti venituri” ci trebuie ca aceasta “zicere” sa se regaseasca in reglementari, care sa nu permita calificarea decat daca este acoperit riscul unui credit in mondea in care ai venituri. Ceea ce nu s-a intamplat.
        Isarescu are destul de multe bube, hiperinflatia din anii`90 (sau nici atunci BNR nu a avut nicio vina?), rata de poltica monetara dubla fata de inflatie , indiferent de perioada ciclului economic, ratarea frecventa a tintelor de inflatie, nereglemenatarea riscului valutar prin coditii “ferme” de prudentialiatate care sa tina cont de acest aspect etc.
        De ce a venit atat de tarziu “adecvarea” ratei de poltica monetara, reducerea canaluli facilitatilor si micsorarea RMO ?
        Aaa, stiu… dl. Vasilescu ne va lamuri din nou…cine mai pune botul?

        • Codruta spune:

          Io nu inteleg o chestie.
          Am o prietena care a luat TZEAPA – adica nu la credit in CHF ci in EUR (da’ sunt abslut convinsa ca mecanismul a fost acelasi). Adica: banca NU i-a dat EUR propriu-zis ci LEI – si NU la cursul BNR ci la un curs arbitrar, stabilt de banca!!
          (Ma rog! prietena aia a mea, “crizata” deja de nesimtirea bancii, a facut ce-a facut si, dupa 7 ani, a scapat de credit si acum face ceva pe ele de banci :P )

          Deci: daca banca a dat LEI, nu CHF – CE pretentie are acum la diverse dobanzi, taxe, conversii si alte tzepe din asteaaa… de parca ar fi dat CHF??
          ???!!!

          CE se tot smiorcaie ca au “pierderi”? Pai NU din cauza celor imprumutati au pierderi – ca nu aun cheltuit cu ei nici macar o copeica (elvetiana :P ) – or fi avand “pierderi” ca dreq stie ce mismasuri or fi facut, ELE, fara clientii lor, si acum vor sa-si scoata parleala pe spinarea fraierilor!!

          Bineinteles, cu complicitatea si a BNR si a guvernului… samd…! >:

          • Mircea Modan MirceaM spune:

            Pai de ce nu a luat lei, daca avea nevoie de lei? Vedeti? O dam cotita si ne facem ca ploua….
            Daca a luat creditul in euro, desi ava nevoie de lei a facut o “socotela” ultrasimplista (sau poate ca era in cunostinta de cauza si si-a asumt un risc controlabil, fiind cu ochi pe dinamica valutelor si a dobanzilor, exista si cazuri de oameni care stiu sa-si adminstreze datoriile) ca va plati rate, in lei mai mici, netinand seama de riscul de curs. Banca a extras euro dintr-o linie de credit de la banca mama, sa zicem, i-a convertit in lei si i-a dat prietenei dvs, Banca trebuie sa”puna” la loc acei euro, convertind leii (conversia costa si ea, de aici diferenta fata de cursul BNR) pe care-i primea in euro Daca leul se intarea la nesfarsit (credea cineva asa ceva?) , cum a facut-o in 2007, de ex. prietena dvs ar fi fost avantajata, platea atat o dobanda nominala mai mica, castiga si pe curs.
            Lucrurile nu au mers asa, si avantajul unie dobanzi mici, ca procent, s-a :evaporat din diferenta de curs. La un anumit prag prietana dvs, a inteles, foarte corect, ca sitiuatia risca sa merga din rau in mai rau, si a lichidat creditul in valuta. Corect. Si-a sumat o pierdere, la un anumit nivel.
            Dar sa ne facem acum ca nu intelegem, ca a primit de fapt lei…e cam prea mult.

          • Mircea Modan MirceaM spune:

            Problema se pune altfel:
            -banca nu trebuie sa acorde credit in valuta decat daca perosana ” suporta” un credit in echivalent lei. Chiar daca clientul nu intelege aceasta logica, fiind”chitit” sa ia, cu orice pret , un imprumut cu care sa-si cumpere casa mult visata, nu?
            -la atingerea unui anumit prag, stabilit de acord cu clientul (am explicat cum se poate calcula el, dar pot fi si alte variante) banca sa faca conversia creditului din valuta in lei, la cursul zilei respective, evident, la niste costuri stabilite iarsi din timp, fie la costul de conversie al zilei, fie la unul de “avarie”, dar musai de comun acord cu clientul) Nu sa lase ca “treaba” sa se agraveze si mai mult.
            Or, daca bancile nu sunt obligate prin reglementari ale BNR, de prudentialitate si de micsorare a riscului de curs, ramane la latitudinea lor ce sa faca. Daca avem si o dobanda de referinta (care este ca un magnet pentru dobanda interbancara, aia la care , de regula se aplica o marja fixa de “profit” a bancii) mult prea mare (comparativ cu inflatia, cu dobanzile altor valute, facand un calcul “in cross”, in le reali , “deflatati”) vina BNR este si mai mare. Morala, etica, nu una legala, politicile monetare sunt la latitudinea BNR, si doar Parlamentul poate sa se pronunte. Cam subtire, nu?

      • Va multumesc pentru comentarii, dar trebuie sa fac cateva precizari:
        In primul rand, am precizat clar in comentariu ca nu vreau sa vorbesc despre “problema cursului CHF”, ci despre creditele in valuta, indiferent de denominare, si de faptul ca dobanda (variabila) si cursul (variabil) trebuie sa fie corelate cu piata financiara internationala .Subiectul nu era decizia SNB, “avutia natiunilor” si distribuirea ei, pe cine “sa aruncam sau nu sub tren”. Inteleg ca este subiectul zilei, dar nu asta era “esenta discutiei”.
        Scaderea valorii garantiei imobiliare, reducerea veniturilor l au pus pe debitor in postura de “client captiv”, adica nu are acces la refinantare la alta banca. Fiind “lipit de glie”, cumpara ce I aduce negustorul in satul lui, chiar daca in satul vecin preturile sunt mult mai mici. Asta nu inseamna ca pretul din satul lui e pret de piata, ci de monopol. Inca din 1890, in societatatile dezvoltate, de pilda in SUA, a aparut preocuparea de a legifera si restrictiona monopolurile si abuzurile de putere pe piata, definindu-le ca nocive pentru dezvoltarea economiei si pentru consumatori, in special. Cred ca acesta ar trebui sa fie rolul Legiuitorului si Reglementatorului, intr un stat European de secol 21.
        Simplul fapt ca scade LIBOR ul reduce cheltuiala cu dobanda a bancii FIX cu cat scade LIBOR ul.
        Dumneavoastra spuneti, de fapt, ca celelalte cheltuieli ale bancii au crescut. Nu e vina clientilor si nu trebuie transferat costul asupra lor. Bancile care au dat credite in 2008 la o dobanda de 8.5% EUR, cand EURIBOR era 5%, au considerat ca marja de 3.5% acopera toate costurile de care vorbiti. Au gresit. Ca idee, asta e problema actionarilor si a managerilor desemnati de acestia, ca in orice alta afacere.
        Bancile au avut la dispozitie o armata de specialisti , produse de hedging capabile sa acopere o gama mare de riscuri, norme interne de creditare, aprobate de BNR, menite sa induca un comportament “prudential”, experienta “bancilor-mama” (unde e cazul). Clientul? Nimic din toate acestea. Dar vi se pare normal ca riscul si costul sa fie transferate asupra lui.
        RMO este un cost pentru banca, inclus in marja fixa. Scaderea RMO (40% atunci-14% acum) a marit profitabilitatea bancii,chiar daca ar fi pastrat marja constanta, asa ca exemplul nu va ajuta.
        Riscul de tara a avut o crestere intre 2008 si 2009, dupa care a scazut si acum e mai jos decat in 2007 (masurat, aproximativ, prin CDS). Oricum, e treaba managementului sa previzioneze si sa acopere riscul, daca este competent. Nu toate bancile au facut aceleasi greseli.
        Cresterea portofoliului de neperformante e vina bancii, totusi! Nu a clientului.
        Ca bancile au pierderi este adevarat. Dar si ca si au insusit scaderea dodanzii de piata in locul clientilor este la fel de adevarat. Nu conteaza ca au sau nu au profit. Ca in orice afacere, si bancile pot sa aiba profituri in anumite momente, iar apoi pierderi. Este problema actionarilor. . Nu orice pierdere inseamna faliment, nu orice faliment este un risc sistemic. Au fost cateva sute de falimente bancare in SUA, dupa 2008 si sistemul e la locul lui
        Solutia propusa de mine, cu pastrarea marjei constante fata de momentul acordarii creditelor si scaderea din principal a sumelor incasate abuziv fata de “piata” ar insemna un writte off mediu in jur de 5-10%. Reamintesc ca doua banci mari din sistem AU VANDUT, imperuna, UN PORTOFOLIU DE de 1 MLD EUR cu 6-8% din VALOAREA NOMINALA, inacasand MAXIM 80 MILIOANE EUR si NU S A INTAMPLAT NIMIC! Una din ele a fost si cumparata. Haideti sa nu mai speriem lumea cu spectrul “falimentului” si ca statul, adica noi toti, vom plati pentru prostia debitorilor, ca nu e chiar asa.

        • Stelian Ene Stelian Ene spune:

          Oare faptul că nu-mi mai oferă nimeni un contract de credit nu este tocmai expresia evaluării cazului meu de către piață ? Dvs. spuneți să decupăm acel aspect care consider m-ar avantaja din evoluția ulterioară a pieței, dar fără ca eu, creditatul și solvabilitatea mea să fie reanalizate pe piață. Noțiunea de “monopol” e total inaplicabilă: sunt într-o relație contractuală liber consimțită, firește că nu am libertatea de piață pe care am avut-o la momentul semnării. Nici banca nu are libertatea, presupunând că s-ar găsi o persoană dispusă să plătească o dobândă mai mare decât mine, să-mi impună acea dobândă.

          Nimic din ce am spus nu trebuie văzut ca o pledoarie pentru marje variabile, la cheremul băncii. Această practică este evident abuzivă, a fost demontată în instanțe, practic clientul semnează băncii o foaie în alb; nu poate exista un contract fără voință și nu poate exista voință fără să știu ce accept. Contractul trebuie să fixeze clar condițiile și obligațiile, iar dacă există o dobândă variabilă, ea trebuie să fie determinată în mod obiectiv și consimțită de părți. Că e LIBOR+x%, că e cotația internațională a lalelelor, câtă vreme mi s-a explicat, am înțeles și am acceptat contractul fără constrângere, atunci valoarea acelei dobânzi este una de piață la momentul semnării contractului și am datoria să fac diligențele necesare și să mă protejez pe viitor, fie că vorbim de o apreciere a francului fie de o bulă speculativă pe piața lalelelor.

          Deci fireste, o marjă de LIBOR+x% contractuală trebuie să acopere toate costurile bancii, s-a obligat prin contract în acest sens, în nici un caz nu poate pasa neperformanța către clienți solvabili. În măsura în care mai există credite “în alb” și nu au fost afectate de ordonanța 50, atunci sunt de acord cu aducerea lor în legalitate sau chiar cu formula dvs. de mai sus. Rețin ideea că pierderi în sistemul bancar nu înseamnă automat pierderi pentru ceilalți cetățeni, aveți dreptate.

          Cu ce nu pot fi de acord însă este intervenția masivă în contractele private legale doar pentru capital politic, fără o justificare de interes public, adică interesul cetățenilor care nu sunt parte a contractelor. Banca și acționarii și-au asumat un risc și trăiesc consecințele acelui risc: foarte mulți dintre clienții cărorea le-au vândut produse toxice sunt incapabili să achite proprietățile, multe cu equity negativ. Cum își împart această pierdere, că e un haircut, că execută garanțiile, este o problemă între băncile afectate și clienți.

  2. Mircea Paul Vasiliu VASILIU MIRCEA PAUL spune:

    ABSOLUT CORECT !

    Mugur Isărescu beneficiază de o imagine supradimensionat-pozitivă tocmai fiindcă nu a luat NICIODATĂ vreo poziție fermă față de maniera în care este condusă economia românească. Dacă onctuozitatea vreunui cardinal iezuit are corespondență în România, numele ei este ”Isărescu”. Există o întrebare cu răspuns „tertium non datur”: DACĂ dl. Isărescu era un profesionist ”de mare clasă” cum a gestionat hiper-inflația anilor 1990-2000; DACĂ NU, înseamnă că a făcut ”școală” pe spinarea noastră.

    TERTIUM NON DATUR !

    Un singur punct pozitiv: avertismentul repetat cu privire la creditele personale (”numai în moneda în care sînteți plătiți”).

    E prea puțin !

    • Stelian Ene Stelian Ene spune:

      Vă stric eu falsa dihotomie: Isărescu și compania nu sunt nici mare savanți de răsunet internațional, nici groparii economiei românești. Sunt niște funcționari obișnuiți fără prea mult spațiu de manevră, cu o funcție simplă dacă sunt lăsați să o facă. Lucru care nu s-a întâmplat în anii `90, când BNR-ul nu era practic o bancă centrală ci un soi de departament al guvernului.

      Ne uităm la BNR ca la Dumnezeu când de fapt ei au un rol reactiv. Creșterea economică nu vine de la banca centrală, o monedă și un sistem bancar stabile sunt condiții necesare dar insuficiente pentru prosperitate.

  3. Prostu' satului spune:

    Un raspuns scurt la intrebarea din titlu: nu, nu-i asa.
    Mai pe larg: nu, dl. Isarescu nu se va pensiona, nu stiu de unde v-a venit ideea asta bizara si subversiva. Domnia sa e inca foarte tanar, la nici 66 de ani de-abia se apropie de varful carierei. Nu inteleg nici insinuarea cu longevitatea – pe meleagurile astea am avut domnitori si regi care au stat in scaun aproape jumatate de secol, pe cand dl. guvernator nici macar n-a facut inca sfertul de veac la butoanele BNR.
    Il pomeniti pe dl. Vasilescu, fie-i numele binecuvantat si condeiul sprinten si verde in slujba BNR macar inca vreo 40-50 de ani. Pai dvs. ce sfaturi privitoare la retragere credeti ca-i da guvernatorului dl. Vasilescu, aflat chiar domnia sa la aproape 79 de ani?
    Nu, d-le Mioc, nu va mai ganditi la asta. Din BNR nu se iese decat cu picioarele inainte sau trimis in misiune la vreo banca straina. Mai bine faceti multa miscare in aer liber, mancati sanatos si lasati-va de fumat (daca e cazul), astfel incat sa aveti sanse sa apucati schimbarea de la varful BNR, peste inca vreo 15-20 de ani, sau cand o fi.

  4. euripide spune:

    one market under the sun and one God, the bankster
    ar trebui remarcat faptul ca eminentele cenusii (banksterii) inventeaza. sint cei mai prolifici. cit ai zice peste vin c o noua inovatie pe piata. sper sa i tina tiparnita si sa mparta tovareste hirtia (banul) la toata lumea.
    “criza” (mai corect hotia financiar bancara) si a aratat coltii prin 2007-2008 iar in romania cu o intirziere (exista un “delay” in transferul smecheriei la periferie) de 2 ani. care i rostul unei banci nationale (cu lefegii bine platiti, care se bucura de o pozitie privilegiata si monopolista) ?! ceea ce iese in evidenta cel mai bine, nu este incompetenta (contabilii cu aere de savanti numai de genialitate nu pot fi banuiti) ci modul de actiune tipic mafiot. dupa ce jaful ia sfirsit (transferul banilor din buzunarul cetateanului in cel al camatarului) apare motivatia “v am atentionat, v am spus noi”. modelul stat / banca (primul marioneta celui de al doilea) este expresia neo socialismului actual (forma “soft” de a fura banul celui care l produce cu adevarat), n are nici o legatura cu liberalismul autentic, este corespondentul modelului stat / militie (forma “hard” a epocii de aur). in asta consta “capitalismul” romanesc : neica nimenii (fosti nomenclaturisti, securisti / tortionari si progeniturile lor din prezent) bine insurubati in institutiile statului extrag fara jena rente necuvenite.
    ps : camataria / mafia financiar bancara nu este inventia romaniei, tinjeste dupa universalitate !

  5. DanielT spune:

    Bogdan Olteanu, este printre altele nepotul Ghizelei Vass pe linie maternală, membru temut al CC al PCR.Conform declarațiilor proprii a dnei Andrea Paul Vass menționată mai sus într-un comentariu, între ea și Ghizela Vass e o simplă coincidență de nume.

    Știți, nu prea e corect a judeca pe cineva după cine au fost părinții, dar în România este prea de tot că în pozițiile cheie din administrație, ba tata a fost ambasador, ba mama a fost ba bunicul general, ba bunica..
    ;)

    În condițiile acestea vorbim de dinastii politice și instituționale. Dar vorba aia, americanii au clanurile politice Bush și Kennedy ;)

    Soluția corectă ar fi fost legea insolvenței personale.
    Pe termen lung, băncile și-ar fi moderat avântul crediționar și efectiv ar îmbarca într-o noțiune de risc a profitului. Dar cum bancherilor nu le plac riscurile și le plac mai bine postura de proprietar de imobiliar….de ce nu ar fi fost interesantă o piață nouă unde procentul de proprietari fizici (datorită comuniștilor) era unul dintre cele mai mari din toată Europa- în fond nu e rău, dpdv economic pentru o familie care are deja locuința la capitolul planificare buget, din câte observ eu e cea mai mare cheltuială stabilă pentru oricine.

    Dar cum să transformi o națiune de proprietari într-o națiune de chiriași. Simplu. Le oferi vraja unor locuințe mai frumoase, mai bune…mobilate mai modern cu credite accesibile garantate cu PROPRIA LOCUINȚĂ și apoi la momentul oportun pac, le-ai mărit dobânda la niveluri inacceptabile pentru niveluri de revenituri, băncile devenind proprietari de facto ale locuințelor ipotecate.
    Problema apare când toate vacile de muls pardon datornicii,nu ar mai cotiza dobânda.
    Acolo e sperietoarea băncilor, pentru că realizează că pe o piață liberă cu o lege a falimentului personal, băncile ar reuși valorificarea -recuperarea creanțelor..? Mai greu, nu cred că investitorii autohtoni au capacitatea necesară…iar cei străini nu prea se înghesuiesc la asemenea investiții cred din moment ce Ukraina nu prea e departe… ;)
    Așa vorba aia, nici de lăsat liber(ca să acumuleze) să trăiești nu-i lasă, da nici de omorât nu pot…e preferabilă poziția de rotiță cotizantă în angrenajul financiar…elvețian.
    Nu e nici un calcul de economie, e psihologie socială aplicată. Lumea contemporană e dispusă de cei 1% de la vârful sistemului. Pe undeva sintagma exploatarea omului de către om…e cât se poate adevărată.
    Ce spuneți?

    • ion adrian spune:

      Cat timp la noi raportul/muna capital din PIB este subunitar suntem mai rau decat intrun capitalism de dreapta daca se poate spune asa ceva adica suntem intrunul salbatic caracteristic epocii lui Marx si din cauza caruia au si avut atata succes teoriile marxiste, incorecte dar deosebit de atractive pentru cei exploatati cu supramasura de capital. Astfel Franţa poate fi cotată ca o ţară de stânga, în măsura în care numai 35% din PIB revine capitalului şi 65% muncii. Germania poate fi considerată mult mai la dreapta, peste 40% din PIB revenind capitalului şi sub 60% muncii. Ştiţi unde se situează din acest punct de vedere România, potrivit statisticilor UE?! Complet invers: 55% din PIB preia capitalul şi munca doar 45%.

  6. n italy spune:

    S-a dus si increderea [oarba?]in BNR ..!



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

George Mioc


George Mioc

George Mioc este antreprenor, CEO al unei firme americane (PSI Industries). Este stabilit in SUA din 1976. Este inginer: CDS, Scranton, Pennsylvania (1985) Associate Degree in Mech... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

cu ani in urma un prieten cambodgian mi-a povestit cum a fost omorat pe taica-sau pe vremea khmerilo...

de: r2

la "Ce-ar fi să vorbim cu-adevărat corect politic despre Fidel Castro?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)